ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 233/2024

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 01.04.2021, sub numărul x/2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR (FGA) să constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/30.05.2016 (borderou x/19.04.2016) și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispozițiile legale; cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta A. S.A. a formulat cerere adițională - modificatoare prin care a solicitat în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/30.05.2016 (borderou x/19.04.2016) constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, respectiv suma de 11959,75 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 1736 pronunțată la 22 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare, a respins ca neîntemeiată excepția prematurității, invocată din oficiu, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 3084 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, a obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentințe, dar nu mai mult de 300 de RON și la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva sentinței civile nr. 1736 pronunțate la 22 noiembrie 2021 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Recursul declarat de reclamanta A. S.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a hotărârii atacate, doar în privința soluției privind stabilirea cuantumului penalităților și, în rejudecare, admiterea acțiunii precizate și obligarea FGA la plata de despăgubiri constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin Ordinul CSA nr. 14/2011, iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data achitării despăgubirilor de către FGA.

În motivarea căii de atac, recurenta - reclamantă susține că hotărârea primei instanțe este dată cu încălcarea art. 1531 și art. 1535 C. civ., întrucât soluția de obligare a FGA la plata de despăgubiri doar de la data emiterii deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului. Câtă vreme instanța de fond a constatat că, prin fapta culpabilă a FGA, A. a fost lipsită de folosința sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, atunci obligarea Fondului la plata de daune interese trebuia să fie dispusă pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata și data plății efective. Cererea de plată trebuia soluționată și plata trebuia făcută în termen de 30 de zile de la primirea de către FGA a cererii, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

Printr-un alt rând de critici, recurenta-reclamantă susține și încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, texte de lege care reglementează conținutul contractului de asigurare tip RCA și care stabilesc penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a despăgubirii. Întrucât FGA este obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grefează cererea de plată, atunci autoritatea poate fi obligată și la plata penalităților contractuale.

Prin ultimul motiv de recurs, recurenta-reclamantă consideră că s-a făcut o greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în sensul că dobânda legală trebuia stabilită prin raportare la alin. (2) al art. 3 din O.G. nr. 13/2011, iar nu la alin. (3) al aceluiași text de lege, întrucât raporturile juridice din care rezultă obligația de plată sunt raporturi ce decurg din contracte de asigurare.

3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepțiilor invocate și respingerea cererii de chemare în judecată pe cale de excepție, iar în subsidiar ca nefondată.

Recurentul-pârât critică și greșita respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, arătând ca despăgubirile solicitate prin prezenta acțiune nu constituie creanțe de asigurări, ci despăgubiri pentru comportamentul Fondului, apreciat a fi nelegal prin raportare la modalitatea de soluționare a cererii de plată. Or, reclamanta cunoștea producerea prejudiciului pentru nesoluționarea în termen a acțiunii și întinderea acestuia de la expirarea termenului de 30 de zile de la data de 29.01.2016 - data depunerii cererii de plată sau de la data comunicării deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată - 07.05.2018. Nu poate fi primită susținerea reclamantei în sensul că a cunoscut nașterea dreptului la despăgubiri doar de la data de 13.10.2021, data soluționării definitive a dosarului nr. x/2018, având în vedere că a depus prezenta acțiune anterior acestei date.

Consideră recurentul-pârât că, raportat la decizia interpretativă a Înaltei Curți nr. 22/2019, pronunțarea hotărârii judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data de început a curgerii termenului de prescripție specială, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul și întinderea sa. Însă, reclamanta cunoștea existența și întinderea prejudiciului pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii la momentul expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, câtă vreme a susținut că acesta era termenul legal în care Fondul avea obligația de a soluționa cererea și achita despăgubirea. În egală măsură, aceasta a cunoscut existența și întinderea prejudiciului la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018, când avea certitudinea comportamentului pretins nelegal al pârâtului.

În raport de cele două situații expuse, apreciază recurentul-pârât că termenul de prescripție s-a împlinit cel mai târziu la data de 07.05.2018. Împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat mai târziu nu influențează data de început a termenului de prescripție prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Mai arată că reclamanta a depus prezenta acțiune după împlinirea termenului calculat conform celor arătate anterior și subliniază că, la scurt timp după rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2018, Fondul a pus în executare această hotărâre și a soluționat cererea de plată, admițând-o în parte, astfel că nu se poate pune problema unei lipse de folosință pe o durată în care nu fusese instituită în sarcina sa o obligație de plată, respectiv de la 30.05.2016 (data depunerii cererii de plată) până la data soluționării pe fond a acesteia.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul-pârât reiterează argumentația expusă în fața instanței de fond.

În acest sens, învederează că cererea de despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, iar pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse și emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004. În lipsa îndeplinirii cerințelor desprinse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamanta se poate adresa instanței de drept comun pentru acordarea despăgubirilor urmare a prejudiciului pretins cauzat prin acte sau operațiuni care însă nu au făcut obiectul verificării instanței de contencios administrativ.

Arată recurentul-pârât și că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică este o răspundere patrimonială de drept administrativ, în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, iar regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 și urm. din Noul C. civ.. Astfel, pentru nașterea obligației de reparare trebuie să fie întrunite trei dintre condițiile răspunderii civile, toate făcând parte din categoria condițiilor obiective: existența unui prejudiciu cert, existența unei fapte ilicite extracontractuale și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. În ceea ce privește vinovăția, aceasta nu este o condiție necesară pentru admiterea acțiunii în repararea prejudiciului, introdusă de către cel prejudiciat împotriva autorității publice răspunzătoare.

În speță, reclamanta a indicat în mod expres că fapta ilicită constă în neacordarea despăgubirii solicitate, prin respingerea cererii de plată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanță de asigurare, respinsă prin cererea de plată și apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. Or, observă recurentul, unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este legat de interpretarea de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON. Nici FGA și nici instanța de judecată învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 nu au verificat dacă reclamanta deține o creanță de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în raport de cererea de plată și înscrisurile care o însoțesc. Prin urmare, singura obligație care revenea Fondului după finalizarea dosarului nr. x/2018 era aceea de reluare a analizării cererii de plată, iar în urma verificării dosarului de daună, fie să efectueze plata sumei solicitate, fie, în caz de respingere totală/parțială a pretențiilor, să emită o nouă Decizie, susceptibilă de asemenea de contestare în fața instanței de judecată.

Așadar, consideră recurentul-pârât, efectul anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 nu este recunoașterea dreptului pretins, ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată, la verificarea concretă a dosarului de daună, pentru a stabili dacă reclamanta este îndreptățită sau nu la suma solicitată. Dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, ci în sarcina Fondului s-a impus o obligație de a face, de a efectua operațiunea administrativă de analizare pe fond a cererii de plată, în cazul neaducerii la îndeplinire în termen de 30 zile putând fi urmată calea instituită de art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecință, faptul că, în urma verificării dosarului de daună, autoritatea pârâtă a efectuat plata, nu are importanță în litigiul de față, în care reclamanta a înțeles să solicite daune interese moratorii constând în lipsa de folosință a unei despăgubiri care nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, cauza juridică a acțiunii de față fiind expres indicată de reclamantă.

Apreciază recurentul că repararea pagubei în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 este o latură intrinsecă a litigiului administrativ, iar acțiunea în despăgubiri nu poate depăși ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în care instanța de judecată nu a analizat creanța de asigurare care a făcut obiectul cererii de plată, așadar nu a recunoscut dreptul pretins. Litigiul în anularea actului pe care se grefează prezenta cerere în despăgubiri a avut drept obiect cenzurarea refuzului explicit de a soluționa cererea de plată manifestat prin emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, fiind vorba de un act emis in condițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, astfel că orice trimiteri la nesoluționarea cererii de plată în termen legal, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din același act normativ, sunt lipsite de suport.

Se mai susține că, și în ipoteza în care instanța de judecată învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 ar fi admis în integralitate cererea de chemare în judecată și ar fi dispus obligarea directă la plata sumei constând în creanța de asigurare, solicitarea de despăgubiri constând în penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, conform Ordinului CSA nr. 14/2011, este lipsită de temei, acest ordin nefiind aplicabil în raport cu autoritatea pârâtă, întrucât privește sancțiuni exclusiv în sarcina asigurătorilor, în cazul nesoluționării în termen a cererilor de despăgubire formulate de asigurătorii în regres, aspect reținut în mod legal și corect de instanța de fond.

Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, fiind obligat sa se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care este constituit fondul pe care îl administrează.

Recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise și a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

II. Soluția instanței de recurs

Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma totală de 7.913.561,09 RON, motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată și achitată din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 și a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Una dintre cererile de plată ce au făcut obiectul Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost cererea nr. x/30.05.2016 (borderou 29097/19.04.2016), prin care reclamanta A. a solicitat plata sumei de 3084 RON, cu titlu de despăgubire, precum și a sumei de 305,43 RON, reprezentând penalități de întârziere pe perioada 30.08.2015 - 29.10.2021.

După pronunțarea deciziei Înaltei Curți nr. 4644/13.10.2021, în urma reanalizării cererii de plată înregistrată sub nr. x/30.05.2016 (borderou 29097/19.04.2016), pârâtul FGA a procedat, la data de 29.10.2021, la plata către A. a despăgubirii în sumă de 3084 RON, conform extrasului de cont nr. 222 din 01.11.2021 .

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere, modificată și precizată, prin care a solicitat, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata despăgubirilor aferente acoperirii prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/30.05.2016 (borderou 29097/19.04.2016). Reclamanta a apreciat că un atare prejudiciu constă, în principal, în penalități în cuantumul de 0,1% pe zi întârziere (conform Ordinului CSA nr. 14/2011) calculate de la data la care, în opinia reclamantei, ar fi trebuit să fie soluționată cererea de plată și până la data plății efective a despăgubirii - 29.10.2021, iar, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că este îndeplinită și condiția legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Prin sentința recurată, prima instanță a respins excepțiile inadmisibilității, prescripției și prematurității acțiunii și a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., obligând pârâtul la plata către reclamantă a unor despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 3084 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de sentința recurată și de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Având a stabili ordinea de soluționare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât FGA la adresa legalității sentinței civile nr. 1736/22.11.2021, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condițiilor de exercițiu a acțiunii civile, astfel că eventuala validare a oricăreia din criticile pârâtului la adresa modalității de soluționare a excepțiilor invocate în fața primei instanțe ar face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

Totodată, Înalta Curte reține că, deși în preambulul cererii de recurs, pârâtul FGA a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., totuși, ulterior, pârâtul învederează în repetate rânduri că recursul este formulat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și prezintă doar argumente subsumate acestui motiv de nelegalitate. Prin urmare, Înalta Curte va analiza calea de atac doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Înalta Curte constată că pârâtul FGA a invocat în fața instanței de fond trei excepții cu privire la acțiunea modificată a reclamantei, solicitând respingerea acțiunii în principal ca fiind inadmisibilă, iar în subsidiar ca tardivă ori ca fiind prescris dreptul material la acțiune, în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, prima instanță a făcut o corectă aplicare în speță a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, referitoare la termenul de un an în care partea ce se consideră vătămată printr-un act administrativ nelegal poate promova acțiunea în despăgubire, reținând că reclamanta a formulat cererea în termenul de prescripție.

În aplicarea prevederilor art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în prezenta cauză paguba și întinderea sa depind de recunoașterea creanței principale, motiv pentru care termenul de prescripție nu curge de la data luării la cunoștință de respingerea cererii de plată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, astfel cum susține recurentul-pârât. Dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv atât timp cât existența creanței este condiționată, pe de-o parte, de anularea actului administrativ nelegal, iar pe de altă parte, de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale reprezentate de creanța de asigurări.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus doar anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, prin care fusese respinsă și cererea de plată ce face obiectul prezentului litigiu, cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată. Creanța principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaște existența acesteia prin plată sau o instanță judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale, concomitent cu acțiunea în anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acțiunii în anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, câtă vreme această decizie a fost anulată definitiv la data de 13.10.2021, iar plata creanței de asigurare s-a făcut la data de 29.10.2021.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, referitoare la soluția dată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Sub aspectul celorlalte excepții invocate pe cale de întâmpinare, a solicitat a fi calificate ca fiind apărări de fond.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, instanța fondului a apreciat că admisibilitatea acțiunii reiese din conținutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri.

În acord cu considerentele judecătorului fondului, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plină jurisdicție, obligația de a formula cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător. Dimpotrivă, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede în mod expres posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubiri pe cale separată, fără condiționalitatea sugerată de recurentul-pârât ca subiectul de sezină să fie ținut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată.

Singurele condiții de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competența instanței și termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În recurs, pârâtul FGA nu a prezentat argumente subsumate acestei excepții, susținând doar posibilitatea reclamantei de a fi formulat acțiunea în despăgubiri odată cu acțiunea în anularea Deciziei nr. 14452/2018, la acel moment reclamanta cunoscând și existența și întinderea pagubei, însă aceste argumente coincid cu cele prezentate în susținerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, urmând a fi analizate în cadrul acestei excepții.

În concluzie, soluția primei instanțe referitoare la excepția de inadmisibilitate a acțiunii reflectă o corectă apreciere a condițiilor de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menținerea hotărârii sub acest aspect.

Recurentul-pârât FGA a menționat și prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. Acest text de lege vizează exclusiv contestația formulată împotriva deciziei de respingere a cererii de plată, statuând că împotriva deciziei de respingere se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv în termen de 10 zile de la comunicare. Prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 nu reglementează condițiile de formulare a unei cereri separate în despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin emiterea deciziilor la care face referire articolul de lege citat, astfel că în privința acestor acțiuni rămân aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen diferit pentru formularea cererii, respectiv cel de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În ceea ce privește criticile formulate pe fondul cauzei, Înalta Curte are în vedere că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei produse persoanei vătămate reprezintă o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. Din interpretarea aceleiași norme rezultă că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse și emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004. Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, sens în care vor fi avute în vedere și prevederile art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", precum și art. 1357, având denumirea marginală Condițiile răspunderii, din același act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unei fapte ilicite, (2) existența unui prejudiciu, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că este îndeplinită și condiția legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Acestor argumente, pârâtul le-a opus, atât în fond, cât și în recurs, argumentul dedus din conținutul hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2018, prin care a fost definitiv anulată decizia FGA amintită, susținând că dreptul reclamantei la plata creanței de asigurări nu a fost recunoscut prin aceste hotărâri, Fondul fiind doar obligat la analizarea cererii de plată, iar această obligație a fost executată în interiorul termenului de 30 de zile calculat de la pronunțarea deciziei ÎCCJ-SCAF nr. 4644/13.10.2021 în dosarul nr. x/2018. Astfel, a considerat recurentul că dreptul la despăgubiri nu s-a născut ca urmare a anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018.

Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată înregistrată de FGA sub nr. x/30.05.2016 (borderou 29097/19.04.2016), motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată și achitată din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 și a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Așadar, Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată în mod definitiv de instanța de contencios administrativ, corelativ cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la analiza pe fond a cererilor de plată, inclusiv a celei ce face obiectul prezentului litigiu.

Este justă observația recurentului-pârât FGA în sensul că existența creanței de asigurare, solicitată prin cererea de plată de care se prevalează reclamanta A. în prezenta cauză, nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, astfel că dreptul pretins de A. în prezentul litigiu, vizând acordarea accesoriilor solicitate sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanței principale, nu a devenit actual câtă vreme nu s-a decis asupra existenței sau inexistenței dreptului la încasarea despăgubirii. Însă, Înalta Curte constată că, în urma reanalizării cererii de plată înregistrată sub nr. x/30.05.2016 (borderou 29097/19.04.2016), pârâtul FGA a procedat, la data de 29.10.2021, la plata către A. a unor creanțe de asigurări, printre care suma de 3084 RON reprezentând despăgubirea solicitată conform cererii de plată amintite, astfel cum rezultă din extrasul de cont nr. 222 din 01.11.2021 . Prin urmare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a confirmat dreptul A. la plata sumei solicitate cu titlu de despăgubire.

Această împrejurare este greșit considerată nerelevantă de către recurentul-pârât, care a susținut că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004 deoarece dreptul reclamantei la plata sumei nu s-a născut ca urmare a anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, argument pe care Înalta Curte îl constată a fi neîntemeiat, această decizie reprezentând actul administrativ în raport de care se stabilește dreptul reclamantei la plata prejudiciului, în corelație cu recunoașterea dreptului reclamantei la despăgubire.

Emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 a fost rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea și aplicarea eronată a Legii nr. 213/2015 în procedura administrativă, care a condus la greșita respingere a cererii de plată. Această interpretare a Fondului asupra prevederilor Legii nr. 213/2015 a fost infirmată prin mecanismul dezlegării unei chestiuni de drept ce a format obiectul Deciziei nr. 29 din 02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În cauza de față, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanța de asigurări, anume suma de 3084 RON, care a fost reparat prin achitarea benevolă de către FGA la data de 29.10.2021.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că respingerea cererii de plată prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 și întârzierea generată de FGA în achitarea despăgubirii către A. a avut ca efect prejudicierea creditorului, prin lipsirea lui de folosința sumei respective pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată, finalizată cu soluționarea cererii în sensul respingerii acesteia prin decizia nr. 14452/03.05.2018) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată, finalizată cu admiterea sa în sensul achitării sumei amintite). Odată anulată Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 prin hotărâre judecătorească definitivă, în sarcina părții pârâte se reține existența unei fapte ilicite constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei recunoscute cu titlu de creanță de asigurări, pentru perioada anterior indicată.

Recurenta-reclamantă a primit suma de 3084 RON, ca plată a despăgubirii pentru riscul produs, însă în cazul plății dobânzii legale legătura de cauzalitate se grevează pe fapta FGA, care a emis un act administrativ nelegal ce a generat o întârziere în analizarea pe fond a cererii de plată și în achitarea despăgubirii. Astfel, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul administrativ emis în mod nelegal împiedicând reclamanta să beneficieze de folosința creanței de asigurări recunoscute de pârât, pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021.

Pentru toate aceste considerente, constatând că în speță sunt îndeplinite condițiile răspunderii patrimoiniale ale autorității pârâte, conform art. 19 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat, constatând că niciuna dintre criticile formulate cu privire la excepțiile invocate sau la fondul cauzei nu sunt în măsură să conducă la reformarea sentinței atacate.

Recursul declarat de reclamanta A. SA

Reclamanta a formulat critici sub trei aspecte și anume:

- data de la care trebuia stabilită obligația de plată a accesoriilor, care, în opinia recurentei-reclamante, trebuia să fie data exiprării termenului de 30 de zile stabilit pentru soluționarea cererii de plată;

- greșita respingere a cererii de acordare a penalităților de întârziere, conform Ordinului CSA nr. 14/2011 și Normei ASF nr. 23/2014;

- greșita stabilire a cuantumului dobânzii legale în raport de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, în speță fiind incident alin. (2) al aceluiași text de lege.

Cu privire la primul rând de critici, Înalta Curte are în vedere că, pentru a fi aplicabil mecanismul prevăzut de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este necesară îndeplinirea unei duble condiții și anume hotărârea judecătorească de anulare a actului administrativ nelegal reprezentat de Decizia FGA nr. 14452/2018 și recunoașterea dreptului reclamantei la încasarea creanței principale (despăgubirea solicitată conform cererii de plată). Or, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond, aceste condiții nu sunt îndeplinite în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018.

Prejudiciul pretins în cauza de față este cel generat de întârzierea în soluționarea cererii de plată, întârziere care s-a produs prin greșita aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin Decizia nr. 14452/03.05.2018. Acest prejudiciu a fost cuantificat de reclamantă sub forma dobânzilor. În raport de considerentele care au stat la baza anulării deciziei FGA, prejudiciul anterior menționat poate fi reținut numai pe perioada dintre data emiterii Deciziei nr. 14452/2018 prin care cererea de plată ar fi trebuit să primească o soluție favorabilă (03.05.2018) și data la care aceasta a fost soluționată favorabil (29.10.2021). Pentru perioada anterioară nu există prejudiciul pretins, care să fi fost generat de greșita aplicare a Legii nr. 213/2015 de către FGA.

Prin formularea cererii modificatoare a acțiunii introductive, reclamanta a solicitat acordarea despăgubirilor întemeiate pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ceea ce implică premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. O astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților manifestată între data expirării unui termen de 30 de zile de la data cererii de plată (19.04.2016) și data emiterii deciziei anulate din 03.05.2018.

Cât privește despăgubirile la care reclamanta susține că are dreptul în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile prin care se susține că aceste despăgubiri pot fi acordate sub forma penalităților de întârziere stipulate în contractele de asigurare, în condițiile prevederilor Ordinului CSA nr. 14/2011, respectiv ale Normei ASF nr. 23/2014, coroborate cu art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. După cum s-a arătat și mai sus, răspunderea administrativ patrimonială reglemenatată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este una extracontractuală și, în situația particulară incidentă în cauza pendinte, o atare răspundere derivă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constând în emiterea unui act administrativ nelegal (Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018), iar nu din contractul de asigurare RCA.

În ceea ce privește dobânda legală calculată la debitul principal, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar:

"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare".

Recurenta-reclamantă a susținut că dobânda care i s-ar cuveni ar trebui stabilită la nivelul reglementat de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, apreciind că ne aflăm în ipoteza unor raporturi ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, argument pe care Înalta Curte îl constată a fi nefondat. Deși reclamanta este un profesionist, Fondul de Garantare a Asiguraților nu are această calitate, reprezentând o instituție publică, un mecanism de garantare, al cărui scop este suportarea plății creanțelor de asigurare ca urmare a falimentului asigurătorului. Împrejurarea că asigurătorul obligat contractual la plata creanței a fost un profesionist nu conduce la calificarea raporturilor dintre Fond și reclamantă ca fiind raporturi ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, FGA nefiind un succesor în drepturile și obligațiile contractuale ale acestui asigurător.

Prin urmare, admițând existența faptei ilicite a FGA constând în emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 și constatând că acesta a determinat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, Înalta Curte constată că aceste prejudiciu corespunde dobânzii legale aferente despăgubirii recunoscute de pârât cu privire la cererea de plată înregistrată sub nr. x/30.05.2016 (borderou 29097/19.04.2016), stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aceasta fiind ipoteza legală incidentă în speță (răspundere administrativ patrimonială extracontractuală).

Concluzionând, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante a fost corect stabilită de instanța de fond la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente despăgubirii achitate de pârât, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în niciunul dintre recursurile declarate în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de reclamantă și de pârât, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, împotriva sentinței civile nr. 1736 pronunțate la 22 noiembrie 2021 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 18 ianuarie 2024.