ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1189/2024

Ședința publică din data de 29 februarie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 31 martie 2021, sub nr. x/2021, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR (FGA) să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/24.06.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispozițiile legale; cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamanta A. S.A. a formulat cerere adițională - modificatoare prin care a solicitat în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/24.06.2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, respectiv suma de 3594,40 RON, calculate până la data de 09.08.2021 și în continuare până la data plății efective și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Pentru termenul de judecată din 15.06.2022, paratul a depus la dosar dovada plătii la data de 28.10.2021 a despăgubirii aferentă cererii de plată nr. x/12.12.2016.

Prin sentința civilă nr. 1218 pronunțată la 29 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității și tardivității, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare, a admis în parte cererea modificată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 970 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021, a respins în rest acțiunea modificată, ca neîntemeiată și a obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a sumei de 800 RON reprezentând cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru de 300 de RON și 500 RON onorariu de avocat), în limita pretențiilor admise.

Împotriva sentinței civile nr. 1218 pronunțată la 29 iunie 2022 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Recursul declarat de reclamanta A. S.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a hotărârii atacate, doar în privința soluției privind stabilirea cuantumului penalităților și, în rejudecare, admiterea acțiunii precizate și obligarea FGA la plata de despăgubiri constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin Ordinul CSA nr. 14/2011, iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data achitării despăgubirilor de către FGA.

În motivarea căii de atac, recurenta - reclamantă susține că hotărârea primei instanțe este dată cu încălcarea art. 1531 și art. 1535 C. civ., întrucât soluția de obligare a FGA la plata de despăgubiri doar de la data emiterii deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului. Câtă vreme instanța de fond a constatat că, prin fapta culpabilă a FGA, A. a fost lipsită de folosința sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, atunci obligarea Fondului la plata de daune interese trebuia să fie dispusă pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata și data plății efective. Cererea de plată trebuia soluționată și plata trebuia făcută în termen de 30 de zile de la primirea de către FGA a cererii, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

Printr-un alt rând de critici, recurenta-reclamantă susține și încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, texte de lege care reglementează conținutul contractului de asigurare tip RCA și care stabilesc penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a despăgubirii. Întrucât FGA este obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grefează cererea de plată, atunci autoritatea poate fi obligată și la plata penalităților contractuale.

Prin ultimul motiv de recurs, recurenta-reclamantă consideră că s-a făcut o greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în sensul că dobânda legală trebuia stabilită prin raportare la alin. (2) al art. 3 din O.G. nr. 13/2011, iar nu la alin. (3) al aceluiași text de lege, întrucât raporturile juridice din care rezultă obligația de plată sunt raporturi ce decurg din contracte de asigurare.

3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii reclamantei.

Referitor la criticile circumscrise cazului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat modalitatea de stabilire a despăgubirii de către instanța de fond, prin raportare la dispozițiile contractului de asigurare și legea aplicabilă cauzei.

În motivarea recursului arată că sentința recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2, art. 3, art. 11, art. 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) și art. 14 din Legea nr. 213/2015, precum și a art. 8 alin. (3) și art. 19 raportat la art. 5 din Legea nr. 554/2004, precum și cu încălcarea competenței exclusive și exprese a FGA de a soluționa cererile creditorilor de asigurări.

Arată că recurenta-reclamantă nu a solicitat penalitățile/dobânzile pretinse prin acțiunea de față de la recurentul-pârât, fiind încălcate prevederile Legii nr. 213/2015.

În acest sens solicită admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, în contextul în care reclamanții pot solicita accesorii la despăgubirile reprezentând creanțe de asigurări de la FGA numai urmând procedura administrativă de plată, prevăzută de Legea nr. 213/2015.

De asemenea, consideră că în mod greșit a respins instanța de fond excepția inadmisibilității acțiunii, invocate de către pârât, în raport cu dispozițiile art. 19 coroborate cu art. 8 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că în dosarul nr. x/2018 s-a solicitat de către reclamantă atât anularea deciziei nr. 14452/2018, cât și obligarea la plata despăgubirilor solicitate prin cererile de plată respinse prin decizie.

Consideră că nu există nicio rațiune pentru care reclamanta să nu fi cerut despăgubirile întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 prin aceeași cerere, criticând argumentul instanței de fond, care a reținut că acțiunea în acordarea acestor despăgubiri se poate formula și separat, în condițiile în care regula este aceea ca prin cererea de anulare a actului administrativ considerat vătămător să se solicite și repararea pagubei cauzate, iar formularea unei cereri de despăgubiri pe cale separată reprezintă o situație de excepție ce poate avea loc doar atunci când aceasta nu poate fi formulată odată cu cererea de anulare a actului vătămător, or, în cauză, recurenta-reclamantă nu a dovedit că s-ar fi aflat în imposibilitatea obiectivă de a-și preciza prejudiciul la data contestării deciziei de respingere a cererii de plată.

Susține că cererea privind obligarea sa la plata dobânzilor legale este inadmisibilă și din perspectiva aplicării art. 19 din Legea nr. 554/2004, întrucât acest text de lege are caracter de excepție față de art. 8 din aceeași lege, condiționat de împrejurarea dovedirii unor elemente obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului, situație ce nu se regăsește în cauza de față.

Recurentul-pârât susține că în cauză nu este vorba de nesoluționarea în termenul legal a unei cereri și nici de un refuz nejustificat, iar, pe de altă parte, Legea nr. 213/2015 nu prevede nu termen pentru soluționarea cererilor adresate FGA, astfel că instanța de fond nu putea să oblige FGA la plata dobânzii legale.

De asemenea, susține că instanța de fond a respins în mod greșit excepția prescripției, în condițiile în care societatea reclamantă nu a respectat dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 și nu a depus în termen cererea de acordare a despăgubirilor.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de sentința recurată și de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește calea de atac promovată de către reclamanta A. S.A., Înalta Curte reține că aceasta a formulat critici sub trei aspecte și anume:

- data de la care trebuia stabilită obligația de plată a accesoriilor, care, în opinia recurentei-reclamante, trebuia să fie data exiprării termenului de 30 de zile stabilit pentru soluționarea cererii de plată;

- greșita respingere a cererii de acordare a penalităților de întârziere, conform Ordinului CSA nr. 14/2011 și Normei ASF nr. 23/2014;

- greșita stabilire a cuantumului dobânzii legale în raport de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, în speță fiind incident alin. (2) al aceluiași text de lege.

Cu privire la primul rând de critici, Înalta Curte are în vedere că, pentru a fi aplicabil mecanismul prevăzut de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este necesară îndeplinirea unei duble condiții și anume hotărârea judecătorească de anulare a actului administrativ nelegal reprezentat de Decizia FGA nr. 14452/2018 și recunoașterea dreptului reclamantei la încasarea creanței principale (despăgubirea solicitată conform cererii de plată). Or, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond, aceste condiții nu sunt îndeplinite în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018.

Prejudiciul pretins în cauza de față este cel generat de întârzierea în soluționarea cererii de plată, întârziere care s-a produs prin greșita aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin Decizia nr. 14452/03.05.2018. Acest prejudiciu a fost cuantificat de reclamantă sub forma dobânzilor. În raport de considerentele care au stat la baza anulării deciziei FGA, prejudiciul anterior menționat poate fi reținut numai pe perioada dintre data emiterii Deciziei nr. 14452/2018 prin care cererea de plată ar fi trebuit să primească o soluție favorabilă (03.05.2018) și data la care aceasta a fost soluționată favorabil (29.10.2021). Pentru perioada anterioară nu există prejudiciul pretins, care să fi fost generat de greșita aplicare a Legii nr. 213/2015 de către FGA.

Prin formularea cererii modificatoare a acțiunii introductive, reclamanta a solicitat acordarea despăgubirilor întemeiate pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ceea ce implică premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. O astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților manifestată între data expirării unui termen de 30 de zile de la data cererii de plată (24.06.2016) și data emiterii deciziei anulate din 03.05.2018.

Cât privește despăgubirile la care reclamanta susține că are dreptul în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile prin care se susține că aceste despăgubiri pot fi acordate sub forma penalităților de întârziere stipulate în contractele de asigurare, în condițiile prevederilor Ordinului CSA nr. 14/2011, respectiv ale Normei ASF nr. 23/2014, coroborate cu art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. După cum s-a arătat și mai sus, răspunderea administrativ patrimonială reglemenatată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este una extracontractuală și, în situația particulară incidentă în cauza pendinte, o atare răspundere derivă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constând în emiterea unui act administrativ nelegal (Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018), iar nu din contractul de asigurare RCA.

În ceea ce privește dobânda legală calculată la debitul principal, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar:

"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare".

Recurenta-reclamantă a susținut că dobânda care i s-ar cuveni ar trebui stabilită la nivelul reglementat de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, apreciind că ne aflăm în ipoteza unor raporturi ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, argument pe care Înalta Curte îl constată a fi nefondat. Deși reclamanta este un profesionist, Fondul de Garantare a Asiguraților nu are această calitate, reprezentând o instituție publică, un mecanism de garantare, al cărui scop este suportarea plății creanțelor de asigurare ca urmare a falimentului asigurătorului. Împrejurarea că asigurătorul obligat contractual la plata creanței a fost un profesionist nu conduce la calificarea raporturilor dintre Fond și reclamantă ca fiind raporturi ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, FGA nefiind un succesor în drepturile și obligațiile contractuale ale acestui asigurător.

Prin urmare, admițând existența faptei ilicite a FGA constând în emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 și constatând că acesta a determinat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, Înalta Curte constată că aceste prejudiciu corespunde dobânzii legale aferente despăgubirii recunoscute de pârât cu privire la cererea de plată înregistrată sub nr. x/12.12.2016 (borderou nr. 40995/24.06.2016), stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aceasta fiind ipoteza legală incidentă în speță (răspundere administrativ patrimonială extracontractuală).

Concluzionând, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante a fost corect stabilită de instanța de fond la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente despăgubirii achitate de pârât, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, recurentul pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat critici cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, dar în realitate a criticat modul de soluționare a excepției tardivității de către instanța de fond.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, recurentul-pârât a susținut că, întrucât cererea de reparare a prejudiciului formulată pe cale separată și întemeiată pe prevederile art. 19 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, aceasta putea fi formulată de la momentul comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018, astfel că nu existau motive obiective pentru care cererea de despăgubiri acordate în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 să fi fost formulată pe cale separată.

Critica este nefondată, în condițiile în care potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

De asemenea, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

"(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus se constată că susținerea recurentului-pârât este nefondată, întrucât art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speță, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situație, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Din această perspectivă, se constată că din modul de redactare a textului de lege reiese că persoana vătămată are un drept de opțiune, iar nu o obligație de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acțiunii în anularea actului vătămător, sau printr-o cerere separată, ultima fiind însă condiționată de respectarea termenului de prescripție, care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, motiv pentru care nu se poate reține existența unui fine de neprimire, în ipoteza în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acțiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opțiune cu privire la modalitatea în care înțelege să acționeze fiind prevăzut de lege.

Prin urmare, în condițiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicția formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă, legiuitorul permite, pe cale de excepție, un asemenea demers, excepția inadmisibilității este neîntemeiată, prima instanță procedând în mod corect la respingerea acesteia.

Recurentul-pârât a formulat critici și cu privire la modalitatea de soluționare de către instanța de fond a excepției tardivității/excepția prescripției, considerând că în mod greșit instanța de judecată a respins-o, câtă vreme tardivitatea trebuia stabilită în raport cu momentul primirii actului administrativ vătămător, și nu de la data la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei nr. 14452/2018 a FGA.

Înalta Curte constată că prima instanță a respins excepția tardivității în mod corect în raport cu criticile formulate de către pârât.

Astfel, este adevărat că recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor (nr. 14452/2018), la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalități/dobânzi, însă aceasta a fost soluționată în mod definitiv de către instanțele judecătorești abia la data de 13 octombrie 2021 și comunicată recurentei-reclamante la începutul anului 2022.

Pe de altă parte, decizia FGA nr. 14452/2018 se referea la respingerea în bloc a celor 435 cereri de despăgubire pentru depășirea plafonului de 450.000 RON, astfel că nu a avut loc o analiză pe fondul pretențiilor solicitate cu titlu de despăgubiri pentru a se putea reține că recurenta-reclamantă ar fi cunoscut cuantumul despăgubirii la care era îndreptățită.

Înalta Curte constată că este nefondată susținerea recurentului-pârât în sensul că acțiunea este prescrisă, câtă vreme în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeași lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Or, la comunicarea hotărârii judecătorești de anulare definitivă a deciziei FGA, recurenta-reclamantă nu cunoștea în concret întinderea pagubei, constând în despăgubirile ce urmau a fi acordate în acest dosar de daună, în condițiile în care existența în beneficiul reclamantei a creanței principale de 970 RON, a fost cunoscută de către aceasta doar la achitarea pe cale amiabilă a creanței de către recurentul-pârât la data de 28.10.2021.

În raport cu aceste momente, nu se poate reține prescrierea sau tardivitatea cererii de chemare în judecată, formulate la data de 31.03.2021.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voință, recurentul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului a cărui prescripție o invocă, iar această manifestare de voință produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepția.

Cu privire la criticile formulate de către recurentul-pârât pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că se impune a fi avută în vedere împrejurarea că, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări, iar prin admiterea existenței faptei ilicite a FGA constând în emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei de 970, a cărei compensare poate fi obținută prin acordarea dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.

În același sens se impun a fi reținute și dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ. și art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care, astfel cum a reținut în mod corect instanța de fond, dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar raportul juridic litigios privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților cu privire la creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esențială a acordării sumei 970 RON cu titlul de creanță de asigurări de către FGA neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită - B. S.A., ci în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări.

Date fiind, aspectele de mai sus, instanța de recurs constată, contrar celor susținute de către recurentul-pârât, că, pe lângă fapta ilicită, sunt îndeplinite în cauză și condițiile existenței prejudiciului, a raportului de cauzalitate și a vinovăției recurentului-pârât prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 cu interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, ceea ce face ca recurenta-reclamantă să fie îndreptățită la acordarea unei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 980 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.

În ceea ce privește critica recurentului-pârât referitoare la obligarea sa la plata dobânzii legale, conform art. 13 din O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte constată că dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, precum și faptul că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților ce vizează creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

Cu privire la criticile recurentului-pârât în sensul că în speță nu este vorba de raporturi juridice ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, Înalta Curte reține că art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 se referă în mod expres la raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, astfel cum sunt acestea reglementate la art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., astfel că susținerile recurentului-pârât cu privire la acest aspect sunt nefondate.

În consecință, având în vedere că acordarea sumei de 970 RON cu titlul de creanță de asigurări intra în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraților către creditorii de asigurări, instanța de recurs constată că în mod corect a reținut prima instanță că despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 970 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.

Înalta Curte observă că, aspectele invocate de către recurenți prin cererile de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în niciunul dintre recursurile declarate în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de reclamantă și de pârât, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de A. S.A. și Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1218 pronunțate la 29 iunie 2022 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 29 februarie 2024.