ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1536/2021

Ședința publică din data de 16 iunie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 9 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. și, în contradictoriu cu S.C. C. S.R.L., a solicitat obligarea la plata de despăgubiri a pârâtei B. S.A., în calitate de asigurator (garant) în favoarea reclamantei, în calitate de beneficiar, în valoare totală de 393.070 euro (în echivalent RON la data efectuării plății), sumă reprezentând diferența avans nerestituit de către asiguratul (aarantat), S.C. C. S.R.L., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 11 martie 2013, sumă a cărei restituire a fost asigurată (garantată) prin încheierea Poliței de garantare a avansului seria x nr. x din 11 martie 2013, modificată prin Suplimentul de asigurare nr. 1 din 31 octombrie 2013, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii penalizatoare prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 13/2011, calculată de la data scadenței obligației de despăgubire prevăzută în Polița de garantare a avansului descrisă mai sus și până la plata integrală a debitului datorat (modul de calcul al dobânzilor penalizatoare fiind calculate în anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată).

Prin sentința civilă nr. 2637 din 26 iunie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea, a obligat pârâta S.C. B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 393.070 euro (în RON la cursul BNR din ziua plății), cu titlu de diferență avans nerestituit, precum și la plata dobânzii penalizatoare calculată de la 5 mai 2014, până la achitarea integrală și a obligat pârâta B. S.A. la plata sumei de 22.654,32 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 544 din 9 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul pârâtei B. S.A., a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâta la plata dobânzii penalizatoare (legale) de la 21 iunie 2016 și până la plata debitului. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței apelate. A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.322,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtă B. S.A., iar prin decizia civilă nr. 896 din 18 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul reclamantei, a respins ca nefondat recursul pârâtei, a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 2015 din 27 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2637 din 26 iunie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, apel după casare, ca nefondat. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 18.115 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac formulate și casarea deciziei.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta arată că intimata-reclamantă a acceptat preluarea de datorie ce a rezultat ca urmare a contractului de preluare a datoriei nr. 572 din 21 octombrie 2015 și că, prin acest contract asiguratul său, S.C. C. S.R.L., a fost liberat de obligațiile asumate față de creditoarea A. S.A. până la concurența sumei de 647.395,07 euro, făcând trimitere la dispozițiile art. 2 și la art. 5 din contract. A arătat, totodată că, în conformitate cu tranzacția tripartită, încheiată la 30 septembrie 2015, S.C. C. S.R.L. s-a obligat să garanteze plata sumei datorate către A. S.A. prin înmânarea a 19 bilete la ordin, emise de D. S.R.L. În paralel, s-a încheiat contractul de preluare a datoriei nr. 572 din 21 octombrie 2015, prin care D. S.R.L. a preluat datoria S.C. C. S.R.L. față de A. S.A., liberând de datorie pe aceasta din urmă.

Recurenta-pârâtă susține că actul de preluare a datoriei nr. 572 din 21 octombrie 2015 întrunește condițiile prevăzute de art. 1600 și art. 1601 C. civ., pentru liberarea asiguratului S.C. C. S.R.L., respectiv D. S.R.L. era solvabilă la momentul încheierii acestuia. Potrivit recurentei, contractul este valabil, a fost adus la cunoștința creditoarei A. S.A și acceptat expres de acesta, iar, în situația nerespectării lui, intimata-reclamantă trebuie sa se îndrepte împotriva noului debitor D. S.R.L.

Autoarea căii de atac solicită instanței să constate faptul că este vorba despre două operațiuni distincte, singura cunoscută de aceasta fiind cea de garantare de către D. S.R.L. a plății sumelor aferente avansului achitat de A. S.A., situație în care obligația recurentei de plată a despăgubirilor conform poliței nr. x rămâne valabilă.

Aceeași parte arată că instanța a pronunțat decizia recurată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 1599, art. 1600, art. 1602 și art. 1605 C. civ., întrucât A. S.A. a acceptat preluarea de datorie ce a rezultat ca urmare a contractului nr. x din 21 octombrie 2015.

Se mai susține că instanța de apel nu a avut în vedere că intimata C. S.R.L. și-a manifestat intenția de a achita debitele, fapt dovedit prin adresa din 3 februarie 2017, înscris pe care instanța nu l-a luat în considerare. Autoarea căii de atac apreciază că această omisiune se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, recurenta-pârâtă face trimitere la art. 1.1 și la art. 8.3 din Condițiile generale aferente Poliței nr. x, susținând că răspunderea sa este subsidiară răspunderii asigurătorului, urmând să efectueze plata numai în situația în care asiguratul nu poate acoperi obligațiile contractuale, la data solicitării de plată a beneficiarului. De asemenea, raportându-se la dispozițiile poliței de asigurare și la art. 7.2.6 și 7.2.9 din Condițiile Generale aferente Poliței nr. x, recurenta-pârâtă arată că, în condițiile în care asiguratul S.C. C. S.R.L. nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale și nu a plătit sumele solicitate de A. S.A., în calitate de beneficiar, are dreptul să refuze plata despăgubirii.

Potrivit recurentei-pârâte, instanța de apel a trecut peste înțelegerea părților și a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a normelor de drept material conținute de art. 1.270 C. civ.. Mai susține că în mod greșit instanța a constatat că dobânda ar fi datorată începând cu 5 mai 2014 și până la data achitării integrale.

Recurenta-pârâtă susține, de asemenea, că din interpretarea art. 6 din tranzacție, și în conformitate cu prevederile art. 1418 C. civ., decăderea din termen este strâns legată de rezoluțiunea contractului de tranzacție,iar aceasta nu poate opera decât din momentul notificării acesteia, respectiv 21 iunie 2016.

O ultimă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că suma de 16.000 RON la plata căreia a fost obligată, cu titlu de cheltuieli de judecată este excesivă, raportat la numărul de termene în care a fost asigurată reprezentarea, la actele de procedură care au fost depuse la dosarul cauzei și la activitatea depusă de avocat.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimatele au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că soluția preconizată este aceea de anulare a recursului.

Prin încheierea din 16 decembrie 2020, termenul stabilit la 13 ianuarie 2021 a fost preschimbat la 24 februarie 2021, în contextul adoptării unor măsuri de protecție în scopul prevenirii unor eventuale situații generate de pandemia de COVID-19.

Prin încheierea din 24 februarie 2021 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Intimata-reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raport prin care arată că este de acord cu concluziile acestuia.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în complet de filtru, reține inexistența motivelor de nelegalitate, pentru următoarele argumente:

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este invocat pur formal întrucât readucerea în discuție a situației de fapt prin referirea la înscrisul prin care intimata C. S.R.L. și-a manifestat intenția de a achita debitele reprezintă un aspect de netemeinicie care nu poate fi analizat în calea extraordinară de atac a recursului.

Susținerile recurentei subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu constituie critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile identice ale aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată. Autoarea căii de atac invocă aplicarea greșită a prevederilor art. 1599 - art. 1602 și art. 1605 C. civ., care se referă la instituția preluării de datorie și la condițiile în care această preluare produce efecte, dar nu arată de ce este greșit raționamentul curții de apel. Afirmațiile prin care recurenta arată că instanța de apel nu a interpretat corect prevederile contractului nr. x din 21 octombrie 2015 sau ale Poliței nr. x, precum și referirile la înscrisurile din dosar nu pot fi examinate de instanța de recurs deoarece sunt aspecte de netemeinicie, și nu de nelegalitate.

Critica referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată nu poate face obiectul analizei în recurs deoarece, așa cum a statuat instanța supremă prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Față de cele de mai sus, instanța supremă reține că recurenta-pârâtă nu și-a respectat obligația impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancțiunea nulității căii de atac formulate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va da eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și, în temeiul art. 493 alin. (5) din același cod, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2015 din 27 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2015 din 27 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Bucuerști, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2021.