ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1523/2022

Ședința publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 07.03.2016 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

1) Obligarea pârâtei B. la plata sumei de 4.723.247,87 RON (echivalent a 1.059.356,72 EUR), reprezentând partea care revine societății B. în calitate de reasigurător din sumele achitate de A. pentru care B. nu și-a onorat angajamentele de plată asumate prin contractele de reasigurare;

2) Constatarea dreptului A. de a fi dezdăunată de societatea B. pentru partea care revine acesteia, în calitate de reasigurator, din despăgubirile pe care A. le va plăti către beneficiarii polițelor de asigurare aflate în risc și acoperite prin contractele de reasigurare încheiate cu B.. Reclamanta a evaluat provizoriu acest capăt de cerere la suma de 445.860 RON (echivalent a 100.000 EUR);

3) Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 21.06.2017, reclamanta A. a formulat cerere precizatoare și completatoare, arătând că înțelege să mărească cuantumul obiectului acțiunii inițiale majorând valoarea pretențiilor la 4.723.247,87 RON (echivalent a 1.059.356,72 EUR) reprezentând partea care revine societății B. in calitate de reasigurator din suma achitata de A. pentru care B. nu si-a onorat angajamentele de plata asumate prin contractele de reasigurare, solicitata prin capătul 1 al cererii introductive de instanța, cu suma de 672.038,31 RON (echivalent a 149.594,48 EUR), rezultând valoarea de 5.395.286,18 RON echivalent a 1.208.951,20 EUR; să completeze obiectul acțiunii inițiale, cu următoarele capete de cerere: 1) Obligarea B. la plata sumei de 440.966,27 RON (echivalent a 98.800,17 EUR) la care se adaugă TVA, reprezentând cheltuieli pre-litigioase cu onorariile avocaților; 2) Obligarea B. la plata dobânzii legale aplicata asupra sumei neachitate, astfel cum a fost precizata, pana la plata integrala a debitului conform dispozițiilor art. 2 si art. 4 din O.G. nr. 13/2011; 3) Obligarea B. la plata sumei de 19.914,15 RON, (echivalent a 4.416,32 EUR), reprezentând cheltuieli efectuate de către A. in legătura cu dosarele de dauna ce formează obiectul cererii de chemare in judecata.

Prin sentința civilă nr. 2087 din 11.07.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă, în parte, acțiunea modificată și precizată formulată de A., împotriva pârâtei B.. Instanța a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 672.038 RON, reprezentând reasigurarea datorată de B. pentru Polița de asigurare nr. x; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 21.210,63 RON, reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 672.038 RON, calculată de la data plății (12.12.2016) și până la data de 21.06.2017, precum și la plata dobânzii legale de 6% pe an, în continuare, până la data achitării integrale a debitului; a respins celelalte pretenții, ca neîntemeiate; a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 212.635,9 RON; a obligat reclamanta să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 50.631,64 Euro, reprezentând onorariul avocatului.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1691A din 3 decembrie 2020 a respins ca nefondat, apelul formulat de apelanta A., împotriva sentinței civile nr. 2087 din 11.07.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata Societatea B. și a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 21.011,35 euro, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1691A din 3 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1)pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

În susținerea motivelor de recurs invocate, după o prezentare detaliată a situației de fapt, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că instanța de apel a interpretat în mod eronat momentul producerii riscului asigurat.

După o prezentare a noțiunilor de "risc" și "data producerii riscului" recurenta-reclamantă consideră că riscul asigurat s-a produs pe data de 07.03.2014, ziua în care Compania de Apă Arad a formulat prima solicitare de plată, în temeiul poliței nr. x, împotriva asiguratului Confort S.A., pentru motivul că această societate nu a justificat avansul prin lucrările executate, fiind în stare de insolvență și că aceasta este data cu care A. a deschis dosarul de daună și a constituit rezerva de daună.

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel a considerat în mod eronat că data producerii riscului asigurat de "data avizării daunei" de către beneficiarii polițelor de asigurare, având în vedere că momentul producerii riscului nu coincide cu cel al formulării cererii finale de despăgubiri, între cele două momente intervenind evenimente diverse, și anume cereri intermediare de plată sau de extindere a valabilității polițelor, activități ale asiguratului care au redus cuantumul daunelor, negocieri în scopul reducerii despăgubirilor etc. așa cu rezultă din probele dosarului.

În opinia recurentei-reclamante instanța de apel nu a făcut referire la Norma A.S.F. nr. 18/2014 în analiza riscului și că instanța de apel în motivarea privind data producerii riscului asigurat, a interpretat în mod eronat situația poliței nr. x.

Recurenta-reclamantă consideră că susținerea instanței de apel potrivit căreia A. nu a făcut dovada că a dat curs cererii de plată formulate de Compania de Apă Arad la data de 7.03.2014 și a achitat despăgubirea, ci suma achitată se referă la o altă despăgubire, "în baza unei noi cereri de despăgubire, formulate la data de 9.11.2015", pentru care "părțile ar fi încheiat o nouă poliță de asigurare pentru garantarea re tu marii avansului, și anume polița x/12.06.2014", așa încât "polița emisă la 5.08.2011 nu mai era reasigurată în anul 2015", iar "suma de 833.902,39 RON a fost plătită în baza unei polițe emise de A. în anul 2015", este eronată și prin susținerea sa instanța de apel s-a întemeiat pe motive străine de natura cauzei.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a greșit atunci când a interpretat evenimentul care a marcat momentul când A. a trebuit să considere riscul asigurat ca fiind produs, iar acest moment nu poate fi "data avizării daunei", adică data cererilor finale de plată a despăgubirilor, așa cum a reținut instanța de apel.

În opinia recurentei - reclamante instanța de apel a greșit atunci când a considerat că riscurile aferente unor polițe nu contaminează alte polițe, instanța de apel neînțelegând obligația legală și contractuală a A. de a extinde riscul produs asupra tuturor polițelor emise pentru același asigurat sau grup de asigurați.

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel nu a făcut niciun fel de referire la dispozițiile Normei A.S.F. nr. 18/2014 pentru punerea în aplicare a Sistemului de raportare contabilă la 30 iunie 2014 a societăților din domeniul asigurărilor, în vigoare la momentul raportării efectuate de societatea noastră către A.S.F. și a interpretat eronat prevederile contractuale privind aprecierea riscului per client, nerespectarea art. 1.266 și art. 1.270 alin. (1) - privind forța obligatorie a contractului - C. civ.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a greșit atunci când a considerat că problema producerii riscului asigurat reprezintă o problemă de drept, motiv pentru care a înlăturat de plano, în totalitate, concluziile expertului C., desemnat de instanța de fond.

Totodată, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a greșit, ignorând regulile generale de interpretare a contractului, atunci când a considerat că între părți nu există un acord de voință scris privind mandatul acordat de reasiguratorul B. către reasiguratul A. pentru administrarea polițelor de asigurare.

În motivarea deciziei atacate, susține recurenta-reclamantă, instanța de apel a reținut că nu există un "mandat general pentru administrarea polițelor" dat de reasiguratorul B. pentru reasiguratul A. și a invocat prevederile generale ale art. 1270 alin. (2) și art. 2200 alin. (1) teza I C. civ., omițând să ia în considerare regulile generale prevăzute de art. 1266-1269 C. civ.

Contrar susținerilor instanței de apel, recurenta-reclamantă consideră că între părți s-a încheiat un acord de voință scris având ca obiect mandatul (împuternicirea) pe care B. a acordat-o A. pentru administrarea polițelor care fac obiectul reasigurării.

După o prezentare detaliată a modalității de acordare a mandatului, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a omis să constate că email-urile trimise de B. către brokerul D., 14.03.2014,25.03.2014 și 6.05.2014 sunt anterioare mesajului reprezentantului B. din 23.06.2014, așa încât, în interpretarea succesivă a manifestărilor de voință ale părților, A. s-a încrezut, cu bună credință, în mesajul din 23.06.2014, mai ales că acesta venea în contextul discuțiilor legate de gestionare unui risc asigurat care se produsese.

În acest context recurenta-reclamantă relevă faptul că instanța de apel s-a întemeiat pe motive contradictorii atunci când, pe de o parte a respins validitatea comunicărilor către B. prin intermediul brokerul ui de asigurări - cu încălcarea dispozițiilor art. 33 alin. (4) teza I din Legea nr. 32/2000, dar pe de altă parte a validat pe deplin comunicările contractuale ale B. către A. prin intermediul aceluiași broker, contradicție ce se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ. II.6.7). Ignorarea contextului economic în care au avut loc operațiunile de administrare de către A. a polițelor constituie o gravă eroare juridică a instanței de apel.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel are o motivare contradictorie atunci când, pe de o parte, a arătat că "nu se contestă în prezentul dosar împrejurarea că extinderea valabilității polițelor a fost impusă de necesitatea reducerii despăgubirilor plătite de apelantă și implicit, a părții din despăgubire care revenea B., dar pe de altă parte a considerat că "sunt nerelevante argumentele care țin de contextul economic în care apelanta a procedat la extinderea valabilității polițelor, cu scopul de reducere a daunelor prin această extindere, împrejurare care a folosit și intimatei" .

Recurenta-reclamantă susține că pe fond, procedând astfel, instanța de apel a săvârșit o eroare fundamentală, negând practic justificarea economică a măsurilor luate de A. pentru diminuarea expunerii la risc, impuse de natura contractului, și a dat prioritate unui raționament pur format și greșit pe fond, ignorând realitatea vieții economice, și anume că, în afaceri, esențială este obținerea de profit (finis mercatorul est lucrum), care se poate realiza și prin evitarea unei pierderi, așa cum se întâmplă în cazul de față.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., nu a judecat și nu s-a pronunțat cu privire la temeiurile de drept reprezentate de art. 1358, art. 1385 și art. 1531 alin. (2) C. civ. invocate de A., făcând astfel imposibil controlul de legalitate din partea instanței de recurs.

Totodată, recurenta-reclamantă susține nelegala aplicare a dispozițiilor art. 249 C. proc. civ. de către instanța de apel, având în vedere că A. a probat, în condițiile art. 249 C. proc. civ., obiectul asistenței juridice acordate de E. - dificultățile generate de B. în executarea obligațiilor acesteia din urmă, în calitate de reasigurator, în scopul achitării cotelor-părți din despăgubiri care-i reveneau pentru garanțiile emise de noi. Simplul fapt că în contractul de asistență juridică nu au fost enumerate toate garanțiile nu poate reprezenta un motiv temeinic de respingere ca nedovedite a pretențiilor în condițiile în care obiectul prezentului litigiu este identic prin natura sa cu obiectul contractului de asistență juridică încheiat cu E. - garanții ale căror despăgubiri erau și sunt disputate cu B..

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanța de apel.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepțiilor și apărărilor invocate prin această întâmpinare.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 4 noiembrie 2021, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 24 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1691 A din 3 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen pentru soluționarea recursului, în ședință pulică, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se impune precizarea că referirile la cadrul factual reținut de către instanța de apel sunt necesare în contextul analizării legalității soluției instanței de apel, din moment ce, în recurs, nu este posibilă reevaluarea aspectelor de temeinicie aplicabile cauzei, dezlegările date de către instanța de apel elementelor factuale relevante în examinarea temeiniciei pretențiilor reclamantei urmând a fi menținute în același cadru, fiind câștigate judecății.

Drept urmare, cadrul examinării soluției instanței de apel va fi limitat doar la aspectele ce privesc legalitatea acesteia, iar nu la înseși faptele cauzei, a căror existență și apreciere aparțin puterii suverane a instanțelor fondului.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine însă a face o serie de precizări preliminare.

Între A., în calitate de reasigurat și B., în calitate de reasigurător s-au încheiat patru contracte de reasigurare care au ca obiect cedarea în reasigurare a polițelor de asigurare emise de A. pentru asigurați care aveau calitatea de contractanți în contractele de achiziție publică încheiate cu autorități contractante.

Cele patru contracte de reasigurare acoperă cinci polițe de asigurare care prezintă interes pentru soluționarea recursului și au ca beneficiar societatea Compania de Apă Arad. Obiectul acestor polițe îl reprezintă asigurarea garanțiilor de returnare a avansului pe care asiguratul le-a primit de la beneficiar în temeiul contractelor de achiziție publică încheiate cu acesta.

Printr-un prim motiv de recurs ce pune în discuție incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanta F. s.a. (fostă A.) a susținut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma interpretării greșite de către instanța de apel a momentului producerii riscului asigurat, întrucât nu a ținut cont de dispozițiile normei A.S.F. nr. 18/2014.

Astfel, recurenta-reclamantă încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează producerea riscului asigurat coincide cu data la care a luat cunoștință prima oară de situația juridică și economică deficitară a asiguratului, respectiv data de 07.03.2014, dată la care beneficiarul Compania de Apă Arad a formulat prima solicitare de plată, în temeiul poliței nr. x, pentru motivul că această societate nu a justificat avansul prin lucrările executate, fiind în insolvență.

Stabilirea momentului la care s-a produs riscul asigurat impune însă verificarea unor aspecte factuale ale cauzei.

Condițiile Generale de Asigurare CA 8500 prevăd în mod expres că:

"Evenimentul asigurat reprezintă pierderile efective provocate Beneficiarului ca urmare a neîndeplinirii de către Asigurat a obligațiilor contractuale asumate prin Contractul de bază."

Potrivit art. 3 din Clauza de garantare 20040378/07.09.2011, A. și asiguratul său s-au obligat "la plata necondiționată, la prima cerere, în favoarea beneficiarului a unei despăgubiri, în limita sumei asigurate, pentru repararea prejudiciilor ce ar putea apărea ca urmare a ne justificării prin lucrări executate sau a utilizării necorespunzătoare a avansului de către asigurat."

În contextul criticii expuse, Înalta Curte constată că, raportat la Condițiile generale de asigurare CA 8500 ale A. coroborate cu clauzele de garantare aferente polițelor, pierderea suferită de beneficiar ca urmare a nejustificării avansului prin lucrări executate sau utilizarea necorespunzătoare a avansului de către asigurat este cea care determină producerea riscului asigurat.

Astfel, în mod corect a stabilit instanța de apel că riscul asigurat s-a produs numai atunci când beneficiarul a formulat cererile de despăgubire finale de plată.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a reținut cu justețe că cererea de despăgubiri din data de 07.03.2014 în ce privește pretențiile decurgând din polița nr. x nu poate constitui o dovadă a producerii riscului asigurat la momentul formulării cererii, având în vedere că recurenta nu a achitat despăgubirea prin raportare la această cerere și nu a făcut dovada deschiderii unui dosar de daună în baza acestei cereri de despăgubiri.

Recurenta-reclamantă susține că Norma nr. 18/2014 impune data 30.06.2014 ca fiind data la care trebuia raportată rezerva de daună aferentă tuturor dosarelor de daună înregistrate sau aliate în curs de derulare în primul semestru al anului 2014.

Or, Norma nr. 18/2014 stabilește dispoziții privind prezentarea, completarea și depunerea raportărilor contabile ale societăților din domeniul asigurărilor stabilind o serie de reguli ce trebuie respectate de către asigurători atunci când raportează date contabile, norme tehnice care, însă, nu determină data producerii unui risc asigurat.

În acest context, o obligație de raportare contabilă a rezervei de daună la o anumită dată nu determină momentul producerii riscului asigurat. Prin urmare, instanța nu este ținută să ia în considerare raportările contabile ale recurentei pentru determinarea momentului producerii riscului asigurat.

Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, instanța de apel corect a reținut că modalitatea în care recurenta înțelege să înregistreze dauna în contabilitatea proprie are relevanță în ceea ce privește conduita prudentă a asigurătorului, dar nu reprezintă o dovadă certă a producerii evenimentului asigurat și nașterii obligației de plată.

Cererea de despăgubire din 7.03.2014, la care se face referire în susținerea teoriei privind "contaminarea" celorlalte polițe, a fost făcută în baza poliței nr. x, care reprezintă o asigurare de garanție pentru returnarea avansului, în baza contractului de achiziții publice nr. x, polița fiind emisă în cadrul Contractului de reasigurare nr. 1, care nu conține prevederi similare referitoare la noțiunea de risc client/grup de clienți.

Prin urmare, toate obligațiile legale menționate de A. privind constituirea și menținerea rezervei de daună sau determinarea rezervei de daună se nasc în sarcina asigurătorului numai după ce evenimentul asigurat s-a produs, însă stabilirea datei producerii riscului asigurat se face în funcție de condițiile contractuale agreate de asigurător și asigurat, în raport de dispozițiile Condițiilor generale de asigurare CA 8500 și ale clauzelor de garantare.

Totodată, nu există o clauză contractuală în contractele de reasigurare încheiate de A. cu B. care să stabilească că riscul asigurat produs în temeiul unei polițe se extinde asupra tuturor celorlalte polițe.

Clauza "Definiția riscurilor-Client/Grup de clienți" pe care A. o interpretează în mod eronat ca fiind temei pentru "contaminare" este o clauză prin care părțile au stabilit faptul că despăgubirile care privesc clienți care fac parte din același grup vor fi considerate ca același risc.

Contrar susținerilor recurentei, prin această clauză, părțile nu au stabilit momentul producerii riscului asigurat sau faptul că producerea riscului asigurat în temeiul unei polițe atrage producerea riscului și în baza altor polițe.

Mai mult, această clauză nu se află în Contractul de reasigurare nr. 1, în baza căreia a fost emisă polița nr. x în temeiul căreia s-ar fi formulat cererea de despăgubire din 07.03.2014 care ar fi determinat "contaminarea".

Potrivit art. 1270 alin. (2) C. civ. contractul se poate modifica numai prin acordul părților, și nu unilateral de către una dintre părți, cum pretinde recurenta.

Nici clauzele privind limitele ..Limite-Limits" și "Limita obligațiunilor (polițelor) - Bond Limit" la care face referire recurenta nu stabilesc momentul producerii riscului asigurat sau că producerea riscului asigurat în temeiul unei polițe atrage producerea riscului asigurat și pentru celelalte polițe. Acestea sunt clauze prin care părțile au stabilit un mecanism de calcul al despăgubirilor maxime ce pot fi cerute de A. pentru clienți/asigurați ce fac parte din același grup.

Pe baza probatoriului administrat în cauză și care nu mai poate fi reevaluat în recurs, s-a constatat că beneficiarul a formulat câte o singură cerere de despăgubire pentru toate polițele ce fac obiectul acestui recurs, respectiv x, mai puțin pentru polița x, unde recurenta-reclamantă susține că s-ar fi formulat două cereri de despăgubiri, respectiv cererea din 07.03.2014 și 09.11.2015.

Nu poate fi reținută susținerea recurentei potrivit căreia plata despăgubirii în cuantum de 833.902.29 RON în temeiul poliței x a rămas câștigată cauzei, întrucât nu a fost apelată de către intimata-pârâtă.

Instanțele fondului au statuat că reclamanta A. a efectuat plata sumei de 833.902.92 RON solicitată prin cererea de despăgubire din 09.11.2015, însă aceasta nu poate fi considerată ca fiind făcută în temeiul Poliței x întrucât valabilitatea acesteia a expirat la 09.03.2014, dată la care a încetat și orice obligație de reasigurare a B..

Prin urmare, conform dispozițiilor contractuale, în mod corect instanța de apel a reținut că riscul asigurat s-a produs separat pentru fiecare poliță în parte, la data la care beneficiarul a formulat cererea de despăgubire separat pe fiecare poliță în parte, date care sunt însă toate după data expirării perioadei de reasigurare din contractele de reasigurare, recurenta prelungind valabilitatea acestor polițe la date diferite și pentru perioade diferite.

Recurenta-reclamantă susține că, dacă s-ar considera că riscul asigurat s-a produs la data prezentării fiecărei cereri de despăgubire, atunci ar trebui avute în vedere notificările de extindere inițiale, iar nu solicitările finale de plată. Mai susține recurenta că notificările de extindere inițiale au avut valoarea juridică a unor cereri implicite de plată de despăgubiri.

Or, cum în mod corect a reținut instanța de apel, nu se poate considera că s-a produs un eveniment asigurat conform Condițiilor generale de asigurare CA 8500, în situația în care beneficiarul nu a suferit vreun prejudiciu de pe urma asiguratului, în contextul extinderii polițelor prin care asiguratului i s-a dat posibilitatea să execute lucrările, iar valabilitatea asigurării s-a extins cu acordul recurentei, în mod corespunzător.

În acest context, nu se poate considera că data notificărilor de prelungire a valabilității polițelor reprezintă data producerii riscului asigurat, câtă vreme prelungirea valabilității s-a făcut de comun acord, de asigurator, asigurat și beneficiar, modificându-se, astfel, condițiile de asigurare.

Notificările de extindere ale valabilității polițelor nu pot avea valoarea juridică a unor cereri "implicite" de plată de despăgubiri, pentru simplul motiv că în cuprinsul acestora nu se poate identifica paguba suferită de beneficiar constând în valoarea avansului nejustificat de către asigurat, iar recurenta nu a făcut dovada efectuării vreunei plăți în temeiul acestor notificări.

În mod corect instanța de apel a luat în calcul numai acele date când beneficiarii polițelor au formulat cererile finale de plată a sumelor asigurate, cereri care au fost urmate (cu excepția poliței nr. x) de plata acestora de către A., împrejurare care plasează producerea riscului asigurat după data expirării perioadei de asigurare din contractele de reasigurare.

În acest context, este nerelevantă împrejurarea că s-au emis notificări de extindere a valabilității polițelor încheiate de recurenta-reclamantă în calitate de asigurator înainte de datele de expirare inițiale ale acestor polițe și, implicit, înainte de datele de expirare a perioadelor de garanție din contractele de reasigurare, în contextul în care, urmare a prelungirii valabilității polițelor, riscul asigurat în contractul de reasigurare s-a produs după expirarea perioadei valabilității contractelor de reasigurare.

Este nefondat și motivul de recurs privind considerentele străine de cauză reținute de instanța de apel cu referire la Polița x/12.06.2014.

Înalta Curte reține că, în temeiul art. 488 alin. (6) C. proc. civ., pentru ipoteza includerii de motive străine de natura cauzei, casarea unei hotărâri nu poate fi dispusă decât în situația în care motivarea este cu totul străină de cauză, fiindcă numai o astfel de situație echivalează cu nemotivarea. O atare situație nu se regăsește în cauză, întrucât concluziile Curții de Apel București se bazează chiar pe susținerile beneficiarului cuprinse în cererea de despăgubire x din 09.11.2015 depusă la dosarul cauzei de către A. și în temeiul acesteia A. formulează pretenții împotriva B..

Nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia prin adresa nr. x/09.11.2015, beneficiarul ar fi îndreptat o eroarea materială în ceea ce privește numărul poliței la care se referă cererea de despăgubire analizată de instanță, întrucât această adresă nu are nicio legătură cu cererea de despăgubire x din 09.11.2015; beneficiarul arată că eroarea de dactilografiere se referă la cererea de despăgubire nr. x/29.10.2015 și solicitarea de plată a despăgubirii nr. 24105/29.10.2015.

Însă, aceste cereri din data de 29.10.2015 în care s-ar fi îndreptat eroarea de dactilografiere sunt distincte de cererea de despăgubiri x/09.11.2015 în baza căreia instanța și-a întemeiat considerentele privind Polița x/12.06.2014.

Deși recurenta susține că Polița x/12.06.2014 nu face obiectul niciunei cereri de despăgubire și nu face obiectul acestui litigiu, din înscrisurile de la dosarul cauzei rezultă că prin această poliță recurenta a asigurat returnarea avansului plătit de beneficiar asiguratului după ce Polița x (obiect al acestui dosar) a expirat și, în plus, cererea de despăgubire a beneficiarului este întemeiată pe această Poliță x/12.06.2014.

Susținerea recurentei în sensul că prin adresa nr. x/09.11.2015, beneficiarul ar fi îndreptat o eroare materială în ceea ce privește numărul poliței la care se referă cererea de despăgubire analizată de instanță, nu poate fi primită întrucât cererile din data de 29.10.2015 sunt distincte de cererea de despăgubiri x/09.11.2015 în baza căreia instanța și-a întemeiat considerentele privind Polița x/12.06.2014.

Prin motivul de recurs constând în nerespectarea dispozițiilor 1.266 și 1.270 C. civ. privind interpretarea contractului după voința concordantă a părților și principiului forței obligatorii a contractului, recurenta încearcă, de fapt, o rejudecare a fondului cauzei, printr-o interpretare extensivă a dispozițiilor contractuale privind riscul.

Înalta Curte reține că aplicarea normelor de interpretare a contractelor urmărește stabilirea exactă a conținutului lor, permițând o corectă determinare a forței obligatorii a acestora. Astfel, alin. (1) al art. 1266 din C. civ. enunță principiul potrivit căruia, interpretarea contractului trebuie să pornească de la voința concordantă (reală sau internă) a părților, chiar dacă aceasta diferă de sensul literal al termenilor folosiți. Aceasta se completează în mod necesar cu o altă regulă, înscrisă în art. 1267 C. civ., referitoare la interpretarea sistematică, considerată drept un postulat al indivizibilității contractului, respectiv o regulă de interpretare coordonată a acestuia, care dă prevalență înțelesului ce rezultă din ansamblul contractului.

În cauză, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a făcut o minuțioasă aplicare a acestor principii, realizând în consecință o justă și reală interpretare a raportului contractual dintre părți, atunci când a reținut că prevederile articolului "Perioada" din contractele de reasigurare încheiate între părți nu interzic în mod explicit prelungirea perioadei de valabilitate a polițelor încheiate de către recurenta-reclamantă, reasigurate de intimata pârâtă. Totodată, potrivit prevederilor art. 2200 C. civ. forma necesară ad probationem a contractului de asigurare este forma scrisă, acesta neputând fi probat cu martori, chiar când există un început de dovadă scrisă. Prin urmare, pentru prelungirea perioadei de aplicabilitate a contractelor de reasigurare, era necesară încheierea în formă scrisă a unui act juridic, prin care să se modifice contractul inițial.

Or, în recurs nu se poate antama fondul litigiului, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv. Iar în prezenta speță, atât prima instanță, cât și cea de apel au interpretat contractul potrivit voinței concordante a părților și forței obligatorii a contractului, ajungând la concluzia corectă că dispozițiile contractuale se interpretează prin raportare la contractul din care izvorăsc, fără a extinde aplicarea acestora și la celelalte contracte de reasigurare care nu conțin dispozițiile respective.

Susține recurenta că intimata a acordat societății A. un mandat general pentru administrarea pagubelor, în scopul diminuării expunerii și limitării despăgubirilor ce trebuiau plătite beneficiarilor în cazul producerii riscului asigurat, prin mijloacele pe care A. le considera necesare, în contextul în care contractele de reasigurare acordă libertate deplină asigurătorului în gestionarea dosarelor de daună, cum de altfel fac și contractele de reasigurare, care nu limitează soluțiile pe care asigurătorul le poate adopta în cadrul dosarelor de daună pentru a reduce valoarea despăgubirii.

Totodată, se reține că acordarea unui mandat pentru administrarea pagubelor nu presupune prelungirea contractelor de reasigurare încheiate între părți, fără încheierea unor acte de modificare în acest sens.

În mod corect, curtea de apel a considerat că, și în ipoteza în care acest mesaj ar fi interpretat ca un fiind un mandat general acordat A. pentru administrarea polițelor cedate în reasigurare, un asemenea mandat nu putea fi exercitat decât în cadrul perioadei de reasigurare.

Așa cum rezultă din probele administrate în dosar, chiar recurenta a recunoscut că cererea de prelungire a Poliței nr. x nu este acoperită de contractele reasigurare, întrucât depășea termenul maxim permis de prevederile tratatelor de reasigurare. Având în vedere această situație., A. a solicitat acordul B. cu privire la prelungire, acord pe care B. însă nu l-a dat. Faptul că A. solicită acordul B. și reține acest aspect în documentele pe care le emite, rezultă că un astfel de acord era necesar înainte de prelungirea oricărei garanții.

Nu pot fi primite nici susținerile privind înlăturarea de către instanța de apel a concluziilor expertului C. cu privire la producerea riscului asigurat prin "contaminare" cu privire la toate polițele, întrucât aprecierea și administrarea probatoriului sunt atribute ale instanței de judecată care se circumscriu principiului rolului activ al acesteia, incluzând însă și posibilitatea respingerii, înlăturării sau neluării în considerare a anumitor probe, fără ca prin aceasta să fie încălcat sau cenzurat dreptul la apărare.

Contrar celor reținute de recurentă, instanța de apel nu a încălcat regulile de procedură privind dreptul său la apărare și la un proces echitabil, precum și dispozițiile art. 22 C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, respingând motivat concluziile expertului cuprinse în raportul de expertiză pe care l-a întocmit. O astfel de conduită nu poate fi interpretată în sensul în care ar încalcă vreun drept al vreuneia dintre părți sau vreun principiu al procesului civil, întrucât judecătorul, în virtutea rolului său activ în aflarea adevărului are dreptul, iar nu obligația să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare.

Cu privire la motivul de recurs constând în faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii cu referire la comunicările prin broker, se constată că instanța de apel a analizat atât comunicările recurentei prin broker, cât și cele ale intimatei B. prin broker și le-a interpretat ținând cont de întregul ansamblu de circumstanțe ale cauzei., concluzionând, în urma unui raționament argumentat că acestea nu au valoarea pe care le-o atribuie recurenta și anume, că aceste corespondențe nu suplinesc lipsa consimțământului B. la prelungirea contractelor de reasigurare.

Susținerea potrivit căreia instanța de apel nu s-a pronunțat pe toate temeiurile privind răspunderea invocate de recurentă este nelegală, având în vedere că instanța a analizat pretențiile A. și a stabilit că nu există o faptă ilicită în sarcina B. care să atragă răspunderea acesteia, indiferent de temeiurile invocate de reclamantă.

Astfel, în mod corect a stabilit instanța de apel că în contextul în care nu se poate reține o neexecutare a obligațiilor contractuale de către B., nu poate fi atrasă răspunderea intimatei pârâte B., aspect ce face nenecesară analiza fiecărui temei de drept al răspunderii civile invocat de recurentă.

În aceste condiții, nu poate fi primit nici motivul privind încălcarea principiului rolului activ al instanței deoarece această susținere nu constituie o critică de nelegalitate întemeiată pe pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., ci este un simplu argument prin care recurenta-reclamantă invocă formal încălcarea unor principii ale procesului civil

Recurenta-reclamantă a invocat și încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 249 C. proc. civ..

care stabilesc că cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege. Din analiza acestui text de lege rezultă că acesta stabilește obligații pentru părțile procesului civil, nu pentru instanță.

În speță, recurenta-reclamantă a propus probe în susținerea pretențiilor sale, pe care instanța însă nu le-a considerat suficiente și a arătat că în sarcina acesteia stătea sarcina probei, aplicând corect art. 249 C. proc. civ.

Însă, în realitate, prin acest motiv de recurs, recurenta critică modul prin care instanța a interpretat probele cauzei privind cheltuielile constând în onorariile firmei de avocatură E., însă o astfel de critică nu se poate face în calea de atac a recursului.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă F. S.A. (fostă A.) este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, în aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) coroborate cu art. 494 din C. proc. civ., o va obliga pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 59.622 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă F. S.A. (fostă A.) împotriva deciziei civile nr. 1691 A din 3 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă F. S.A. (fostă A.) la plata sumei de 59.622 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2022.