ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 956/2025

Ședința publică din data de 3 iunie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2021 la 19.08.2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 Euro (echivalentul a 982.434,79 RON la data introducerii acțiunii) cu titlu de despăgubiri, din care suma de 969.16 Euro (echivalentul a 4.760 RON) reprezintă prejudiciul efectiv și suma de 199.030 Euro (echivalentul a 977.532,59 RON la data introducerii acțiunii) reprezentând profitul nerealizat, ca urmare a ruperii intempestive a negocierilor, precum și obligarea pârâtei, în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.., la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1338 din 08.06.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 40.000 euro în echivalent în RON raportat la cursul oficial al BNR din ziua plății si a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.061,48 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 1338 din 08.06.2022, atât reclamanta C. S.R.L. (fostă A. SRL), cât și pârâta B. S.A. au formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 218A din 08 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta - reclamanta C. S.R.L. (fostă A. SRL), ca nefondat.

Totodată, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A., a schimbat în tot sentința apelată în sensul că: a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, fiind obligată intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 2430,74 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile reclamanta C. S.R.L. (fostă A. SRL) a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat casarea deciziei recurate, admiterea apelului pe care l-a formulat și a cererii de chemare în judecată ca urmare a rejudecării cauzei și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susține, în esență, următoarele:

Motivarea deciziei este contradictorie, întrucât, deși dezbaterile s-au purtat în jurul negocierilor în vederea încheierii unei vânzări ca urmare a ofertei explicite a intimatei, prin decizie s-a reținut în mod inexplicabil că toate aceste împrejurări nu prezintă relevanță.

Decizia nu este în concret motivată, iar cele câteva considerente sunt străine de fondul cauzei.

În primul rând, deși intimata menționează în mod expres că își retrage oferta și se retrage și din negocieri și nici nu a contestat acest lucru, prin decizie se reține că apărările formulate în acest sens nu au relevanță în conturarea relei-credințe a intimatei. Recurenta arată că nu înțelege ce alte împrejurări ar fi fost mai relevante în contextul în care un cumpărător interesat a contactat emitentul unei oferte, a purtat lungi negocieri în sensul ofertei și a fost înștiințat despre ruperea oricărei negocieri chiar în ziua stabilită pentru semnarea contractului conform ofertei și negocierilor.

Acceptarea unei reduceri de preț din partea intimatei urmată în mod intempestiv de neîncheierea contractului la prețul, așadar, acceptat nu reprezintă conform deciziei o dovadă de rea-credință, ci, din contră, o dovadă de bună-credință.

Faptul că intimata a informat abia la data în care trebuia să fie perfectată tranzacția că ar exista un alt cumpărător interesat cu care chiar urma să se încheie tranzacția, fără însă a se da recurentei posibilitatea de majorare a prețului, este de asemenea considerată în decizie o dovadă de bună-credință, nu de rea-credință.

Or, garanțiile date de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului includ dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinenta în determinarea situației de fapt.

Motivarea unei hotărâri este așadar înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Raportat la aceste obligații, decizia nu poate fi considerată motivată, lipsind cu desăvârșire motivele pentru care au fost înlăturate susțineri și înscrisuri, care și în tot și în parte conduc la concluzia că intimata este în culpă. Lipsa unei motivări efective cu privire la motivele pentru care s-a apreciat că pretențiile nu ar fi întemeiate.

În concluzie, decizia poate fi considerată nemotivată, iar cele câteva paragrafe care compun motivarea efectivă sunt străine de natura pricinii.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține, în esență, următoarele:

Decizia este pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1183 din C. civ., raționamentul ce a stat la baza admiterii apelului intimatei conducând la concluzia că va exista bună credință ori de câte ori negocierile vor fi rupte brusc, iar actul juridic negociat încheiat cu altcineva, indiferent de circumstanțe.

Conform art. 1183 din C. civ., partea care se angajează într-o negociere este ținută să respecte exigențele bunei-credințe și este contrară exigențelor bunei-credînțe, între altele, conduita părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul. Partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ține seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și de orice împrejurări asemănătoare.

Așa cum s-a reținut în doctrină, obligația de a acționa cu bună-credință implică asumarea unui comportament loial de către părți, iar art. 1183 alin. (3) din C. civ. conține exemplificator (iar nu limitativ) un comportament contrar principiului: cazul părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul. În măsura in care există intenția de a încheia contractul, dar se încalcă alte aspecte impuse de buna-credință vizavi de inițierea, continuarea sau ruperea negocierilor, părții vinovate i se va putea angaja răspunderea delictuală pentru prejudiciul cauzat, în baza art. 1183 alin. (4) C. civ.

Or, conform deciziei, nu este considerată negociere cu rea-credință și rupere intempestivă a acesteia în sensul art. 1183 din C. civ. situația în care: discuțiile au loc pe durata a mai mult de 2 luni, timp în care vânzătorul ia la cunoștință și de angajamentele cumpărătorului pentru perioada post-vânzare; nu se dă niciun indiciu că ar mai exista vreun alt cumpărător interesat, vânzătorul justifică durata mare a negocierilor pe motiv că ar fi o procedură de aprobare cronofagă la nivelul societății, se agreează varianta finală a contractului, se indică și notarul care urmează să autentifice contractul și data încheierii, însă, chiar la data stabilită pentru încheieri, toată procedura greoaie de aprobare la nivelul societății vânzătoare devine rapidă și recurenta este informată că o altă societate va fi cumpărătoare.

În schimb, se consideră prin decizie dovada de bună-credință că intimata ar fi acceptat inițial o reducere de preț și că ar fi vândut altei persoane, ceea ce în accepțiunea deciziei indică, de fapt, o intenție de a vinde către recurentă. Pe lângă lipsa de fir logic a motivării, aceasta conduce la lipsirea de efecte a prevederilor art. 1183 din C. civ., acestea fiind într-un final interpretate și aplicate în sensul de a nu produce vreodată efecte juridice.

Fără a relua cele expuse în cadrul cererii de chemare în judecată și în cererea de apel, condițiile de antrenare a răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite.

Fapta ilicită constă în negocierea cu rea-credință, intimata încălcând obligația de loialitate, fiind important de menționat că părțile nu purtau simple negocieri, ci stabiliseră elementele esențiale ale contractului, așa încât delictul civil ar consta tocmai în neîndeplinirea de către pârâtă a obligației asumate, de semnare a contractului.

În acest sens a statuat și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, indicându-se decizia nr. 1583/2017.

Prejudiciul a rezultat din faptul că, în considerarea angajamentelor intimatei, recurenta și-a asumat angajamente de plată față de terții, pe care le-a onorat, în vederea dezvoltării activității societății pe teren, astfel încât achiziționarea să fie profitabilă societății.

Astfel, s-a încheiat contractul de consultanță nr. 39, prin care prestatorul urma să efectueze servicii de consultanță și întocmirea documentației pentru acordarea fondurilor nerambursabile cu privire ia începerea unei noi activități implementate la adresa imobilului, pentru care s-a achitat suma de 4.760 RON în baza facturii nr. x din data de 11.01.2021, în paralel, s-a făcut și o promisiune de închiriere pentru o perioadă de 10 ani și o chirie lunară de cel puțin 10.000 Euro ceea ce presupune o chirie totală în valoare de 1.200.000 Euro.

Legătura dintre fapta ilicită și prejudiciu este evidentă și clară. În considerarea ofertei angajante, recurenta a procedat la asumarea unor obligații față de terți pe care le-a onorat, rezultând în mod evident pierderi pecuniare, la care se adaugă și beneficiul nerealizat, raportat la posibilitatea rezonabilă pentru nerealizarea "șansei".

Vinovăția intimatei este mai mult decât evidentă din modul cum aceasta a ales să acționeze. Ruperea intempestivă a negocierilor, intenția dublată de un scop ascuns, prin prejudicierea subscrisei, este o manifestare a încălcării bunei credințe, fiind o faptă de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală.

Intimata-pârâtă a transmis întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. solicitând, în principal, anularea acestuia, iar, în subsidiar, respingerea recursului.

În ședința publică din 20 mai 2025, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțarea asupra excepției nulității recursului și a amânat pronunțarea la 3 iunie 2025 pentru a da posibilitatea recurentei-reclamante C. S.R.L. (fosta A. SRL) să depună concluzii scrise.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a o admite și, în consecință, va anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate a hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autoarea acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fără a arata în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Astfel, susținerile expuse în memoriul de recurs nu pot fi circumscrise cazurilor de nelegalitate invocate, deoarece recurenta-reclamantă în argumentarea acestor motive de casare se limitează să procedeze la prezentarea stării de fapt, neînțelegând să indice, în mod concret, în ce măsură instanța de apel nu a respectat exigențele motivării deciziei pronunțate, nici în ce măsură există motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii, respectiv în ce modalitate au fost încălcate normele de drept material.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

În acest sens, se constată că recurenta nu argumentează nemotivarea hotărârii, din perspectiva unor chestiuni de nelegalitate, prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei, ci, aduce în dezbatere aspecte vizând probele administrate și situația de fapt prezentând o serie de alegații care relevă doar nemulțumirea sa cu privire la neînsușirea de către instanța de apel a apărărilor formulate, fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiului de casare invocat.

Prin cererea de recurs se aduc în dezbatere o serie de critici prin care se reproșează instanței de apel modalitatea de interpretare a probelor și stabilirea situației de fapt, respectiv chestiuni care vizează modul cum s-au derulat negocierile în vederea vânzării-cumpărării imobilului-teren, împrejurarea că aceste negocieri nu au condus la încheierea contractului de vânzare-cumpărare între părți dată fiind majorarea prețului asupra căruia părțile conveniseră și refuzul reclamantei de a plăti noul preț, precum și existența relei-credințe a pârâtei în negociere.

Or, toate aceste susțineri, prin care se face trimitere la mecanismul negocierilor în baza căruia trebuia să se ajungă la un acord de voință al părților în sensul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a imobilului-teren, sunt chestiuni de netemeinicie care nu pot forma obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă expune aspecte care rezultă din înscrisurile cauzei, precum și din modul de derulare a relațiilor dintre părți în perioada de negociere, așa cum le-a perceput aceasta, iar susținerile formulate trimit la o analiză greșită a probatoriului.

În alți termeni, argumentele prezentate în memoriul de recurs nu pot fi circumscrise niciunuia din cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece recurenta-reclamantă în susținerea motivelor de casare invocate tinde să solicite instanței de control judiciar să stabilească o nouă situație de fapt, așa cum o apreciază și o interpretează autoarea prezentului demers judiciar, respectiv să analizeze din nou probatoriile, ceea ce constituie un aspect de netemeinicie.

Or, modul de interpretare a probelor nu poate face obiectul recursului, în condițiile în care aprecierea lor este reprezentată de operațiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina valoarea probelor administrate în cauză, iar, în speță, instanța de apel a administrat întregul probatoriu pertinent, concludent și util cauzei, apreciere cu privire la care instanța este suverană.

Orice susținere care relevă erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanței de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuție a situației de fapt și nici rediscutarea probatoriului.

Argumentele recurentei prin care se susține motivarea contradictorie sau faptul că decizia nu este în concret motivată și că cele câteva considerente sunt străine de fondul cauzei, precum și cele prin care se invocă greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1183 din C. civ., nu au aptitudinea de a se converti în critici de nelegalitate, câtă vreme prin acestea recurenta face trimitere la modalitatea de interpretare a probelor și își exprimă, în realitate, nemulțumirea față de concluzia la care a ajuns în instanța de apel în sensul că în sarcina pârâtei nu se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite apte să angajeze răspunderea civilă delictuală a acesteia, reclamanta nefăcând dovada existenței relei-credințe a pârâtei în negocieri, respectiv a faptului că aceasta a inițiat sau continuat negocierile fără a avea intenția de a încheia contractul, ori că a rupt negocierile contrar bunei-credințe.

În speță, ața cum s-a arătat deja, recurenta-reclamantă tinde, în realitate, la o restabilire a situației de fapt, repunând în discuție probele și solicitând instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se indică anumite dispoziții legale (ex: art. 1183 din C. civ.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici referitoare la temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului și la stabilirea situației de fapt.

Ignorând aceste cerințe, recurenta-reclamantă tinde la o restabilire a situației de fapt, repunând în discuție probele și solicitând instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Or, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă C. S.R.L. (fosta A. SRL) împotriva deciziei civile nr. 218A din 08 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă C. S.R.L. (FOSTA A. SRL) împotriva deciziei civile nr. 218A din 08 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2025.