ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 295/2022

Ședința publică din data de 9 februarie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 23.05.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 490.043,38 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat prin plata de către reclamantă către clientul său, S.C. C. S.R.L., a aceleiași sume, reprezentând contravaloarea scrisorii de garanție bancară nr. 13/CD2182/PLG/03.09.2013 emisă de banca pârâtă, în calitate de garant, precum și a cheltuielilor de executare; reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului principal, calculată de la data pronunțării sentinței și până la achitarea integrală a acestuia și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6339/13.10.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 10.854 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 819/11.04.2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul reclamantei ca nefondat și a obligat-o la plata sumei de 19.373,05 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Recursul aceleiași reclamante a fost admis prin decizia nr. 2338/10.12.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă care a casat decizia curții de apel și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 889/A/15.07.2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 385.600,80 RON, cu titlu de despăgubiri și a dobânzii legale penalizatoare calculată de la data pronunțării hotărârii până la data plății efective a debitului, a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și a compensat parțial cheltuielile de judecată, la suportarea cărora a obligat părțile, pentru etapele procesuale anterioare.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, recurenta a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea art. 1.280, art. 1.349 și a art. 1.357 C. civ., în ceea ce privește pretinsa faptă ilicită, art. 1.349, art. 1.352 și art. 1.357 C. civ., sub aspectul legăturii de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită săvârșită și prejudiciul suferit de intimată, art. 1.371 C. civ., în ceea ce privește contribuția faptei intimatei la producerea prejudiciului, indicând în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta a arătat, în esență, că instanța de apel, prin reținerea faptei ilicite ce viza neexecutarea unei obligații contractuale, a încălcat principiul relativității efectelor contractului362 prevăzut de art. 1.280 C. civ., întrucât a permis A. S.A., care este un terț față de raportul juridic stabilit între părțile semnatare ale scrisorii de garanție, să sancționeze neexecutarea unui contract la care nu este parte; în opinia recurentei, singura persoană îndreptățită să reclame neîndeplinirea obligațiilor rezultate din scrisoarea de garanție era S.C. C. S.R.L., iar nu intimata.

În continuare, autoarea căii de atac a arătat că nerespectarea obligațiilor asumate prin contract nu putea fi sancționată prin intermediul răspunderii civile delictuale, astfel cum în mod greșit instanța de apel a reținut, ci numai în temeiul răspunderii civile contractuale (art. 1.350 C. civ.), în cauză încălcându-se art. 1.349 alin. (1) C. civ.

În susținerea incidenței acestui motiv de nelegalitate, recurenta a menționat că încălcarea principiului relativității efectelor contractului s-a realizat și prin constatarea de către instanța de prim control judiciar a decăderii sale din dreptul de a invoca neconformitatea cererii de plată adresată de reclamantă.

Sub acest aspect, a relevat că intimata, fiind terț față de raportul juridic stabilit între părțile semnatare ale scrisorii de garanție, nu-i putea opune decăderea din dreptul de a invoca neconformitățile cererii de plată, potrivit dispozițiilor art. 24 lit. f) din Regulile Uniforme privind Garanțiile la Cerere.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită și prejudiciul suferit de intimată, recurenta a invocat dispozițiile art. 1.349 și ale art. 1.357 C. civ. arătând că instanța de apel nu a analizat această condiție a răspunderii civile delictuale în raport de prevederile art. 1.352 C. civ. și nici din perspectiva situației în care recurenta ar fi avut un comportament conform regulilor sus-arătate, deși aceste aspecte au fost invocate în calea de atac.

În continuare, a relevat că în cauză era incident cazul de înlăturare a răspunderii acesteia, prevăzut de art. 1.352 C. civ.

În acest sens, a evocat decizia nr. 2160/A/24.12.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că intimata a săvâșit o faptă ilicită prin nerespectarea condițiilor de transmitere a solicitării de plată, iar această faptă a condus atât la producerea prejudiciului reclamat, cât și la comportamentul ulterior al recurentei.

Tot referitor la existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită invocată de intimată și prejudiciul pretins, recurenta a menționat că, raportat la dispozițiile art. 1.349 și 1.357 C. civ., instanța de prim control judiciar, în mod greșit, a înlăturat apărările sale cu privire la modul de calcul al termenului de 5 zile pentru transmiterea răspunsului la cererea de plată depusă.

În opinia sa, acest termen trebuia calculat începând cu 30.06.2014, data expirării scrisorii de garanție și se împlinea la 04.07.2014, potrivit art. 3 lit. 6 din Regulile Uniforme privind Garanțiile la cerere.

În aceste condiții, a subliniat recurenta că,- față de neconformitatea cererii transmise și împlinirea termenului de răspuns după data expirării valabilității scrisorii de garanție, în cauză existau suficiente motive pentru respingerea cererii de plată transmise de intimată, iar o nouă cerere de plată nu putea fi formulată decât după momentul expirării scrisorii de garanție care, în conformitate cu dispozițiile art. 17 lit. d) și art. 18 lit. a) din Regulile Uniforme privind garanțiile la cerere, nu putea fi acceptată.

A mai arătat recurenta că și în măsura în care s-ar fi transmis un răspuns la cererea de plată în termen de 5 zile, începând cu 27.06.2014, acest răspuns tot ar fi survenit ulterior expirării termenului de valabilitate a Scrisorii de Garanție de Bună Plată, astfel că situația intimatei ar fi fost neschimbată.

Prin urmare, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1.349 și ale art. 1.357 C. civ., în cauză fiind incidentă o ipoteză de exonerare a răspunderii recurentei.

În final, după evocarea dispozițiilor art. 1.371 alin. (1) C. civ., recurenta a arătat că și intimata a săvârșit o faptă ilicită care, în opinia sa, a contribuit la producerea prejudiciului, motiv pentru care a apreciat că acesta ar trebui suportat în mod egal de cele două părți.

La data de 30.03.2021 intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

A arătat, în esență, că motivele de recurs sunt nefondate, decizia atacată nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material invocate.

La data de 19.04.2021 recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea argumentelor intimatei.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24.11.2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică, față de prevederile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte găsește de cuviință a aminti prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Textul legal citat consacră o regulă firească, decurgând atât din natura controlului judiciar, cât și din principiul ierarhiei instanțelor judecătorești, ce presupune ca instanța de rejudecare a fondului după casare să soluționeze pricina în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanța de recurs a rezolvat, în speță, problemele de drept puse în discuție este obligatoriu.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că au dobândit practic caracter definitiv, neputând fi repuse în discuție, statuările acestei instanțe din cuprinsul deciziei nr. 2338 din 10 decembrie 2019, pronunțată în primul ciclu procesual și prin care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare, potrivit cărora problema de drept esențială în cauză este de a se stabili dacă emitentul scrisorii de garanție în discuție (garantul B.) avea sau nu obligația de a soluționa cererea de plată în termenul de 5 zile lucrătoare prevăzut de art. 20 lit. a) din Regulile Uniforme (The Uniform Rules for Demand Guarantees), chiar și în cazul unei prezentări neconforme cu termenii scrisorii și care sunt consecințele nerespectării acestei obligații. Astfel, Înalta Curte a reținut opozabilitatea Regulilor Uniforme (URDG) față de părțile scrisorii de garanție; de asemenea, a concluzionat că termenul de 5 zile lucrătoare pus la dispoziția garantului B. pentru examinarea unei cereri de plată și pentru transmiterea unei eventuale notificări de respingere a cererii către prezentatorul A. curgea de la data prezentării cererii, indiferent dacă aceasta a fost o cerere de plată conformă sau nu; scopul instituirii intervalului de timp era tocmai acela de a permite garantului să stabilească conformitatea solicitării; că, deși cererea de plată pe care reclamanta A. a transmis-o pârâtei B. nu era o cerere de plată conformă, întrucât nu îndeplinea cerințele unei prezentări conforme, nefiind în concordanță cu termenii garanției la cerere, totuși subzista obligația garantului B. de examinare a cererii și de notificare a prezentatorului - în caz de respingere a acesteia - în intervalul de timp imperativ menționat.

Pe fondul recursului, pornind de la aceste dezlegări de principiu care se impun cu caracter obligatoriu în rejudecare și care sunt de natură să contureze fapta ilicită și vinovăția garantului B., Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut împrejurarea că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare pentru antrenarea răspunderii delictuale a pârâtei, făcând, contrar susținerilor acesteia din urmă, o aplicare adecvată a prevederilor art. 1349, art. 1357 din C. civ.

Astfel, fapta ilicită se circumscrie neonorării de către garantul B. a cererii de plată adresată de A., privită ca fiind conformă cu termenii garanției la cerere în accepțiunea Regulilor Uniforme, în condițiile în care neexercitarea de către cel dintâi a dreptului de a invoca neconformitățile cererii de plată - prin notificarea prezentatorului cererii cu privire la respingerea și la discrepanțele acesteia, în termenul imperativ de 5 zile de la data prezentării (27 iunie 2014) stabilit de Regulile Uniforme - este sancționată cu decăderea garantului din dreptul de a invoca neconformitatea cererii, în aplicarea prevederilor art. 24 paragraful f) din Regulile Uniforme.

Acest silogism nu vine să încalce prevederile art. 1280 din C. civ. referitoare la relativitatea efectelor contractului, respectiv a efectelor Scrisorii de Garanție de Bună Plată nr. 13/CD2182/PLG emisă de garantul B. în favoarea beneficiarului S.C. C. S.R.L. la solicitarea S.C. D.. Răspunderea garantului B. era antrenată față de cel ce prezintă cererea de plată A. pe tărâm delictual și nu contractual, în contextul în care pe de o parte, cererea de plată a fost adresată garantului B., nu în temeiul scrisorii de garanție, neopozabilă A., ci în virtutea calității A. de mandatar al beneficiarului S.C. C. S.R.L., iar pe de altă parte, conformitatea cererii a fost consolidată prin omisiunea culpabilă a garantului B. de a reacționa față de adresantul cererii - A. - potrivit uzanțelor, în termenul imperativ prevăzut de acestea și asumat față de beneficiarul scrisorii.

Din această perspectivă, nu poate fi admisă apărarea pârâtei în sensul că reținerea sancțiunii decăderii sale din dreptul de a invoca neconformitatea cererii reclamantei ar echivala cu o încălcare a principiului relativității efectelor scrisorii de garanție, opozabile exclusiv acesteia și beneficiarului S.C. C. S.R.L., cu atât mai mult cu cât necesitatea examinării acestei consecințe a conduitei neconforme a pârâtei cu Regulile Uniforme a fost trasată prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, după cum s-a arătat.

Cu referire la prejudiciu, Înalta Curte reține că acesta se circumscrie sumei de 385.600,80 RON (echivalentul a 87.240 Euro) și dobânzii legale aferente acesteia, la plata cărora reclamanta A., în calitate de mandatară-prezentatoare a cererii neonorate, a fost obligată către mandantul - beneficiar S.C. C. S.R.L. care nu a putut să încaseze garanția, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului material creat de cea dintâi prin executarea necorespunzătoare și cu întârziere a contractului de mandat ce i-a fost încredințat în vederea executării scrisorii de garanție bancară emisă de către pârâta B. în calitate de garant, prin sentința civilă nr. 1418 din 23 martie 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 2160/A din 24 decembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă (dosar nr. x/2014).

Aceste statuări sunt opozabile și pârâtei B. prin prisma prevederilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., sub aspectul naturii și structurii prejudiciului, având valoarea juridică a unui mijloc de probă împotriva căruia nu s-a făcut în cauză proba contrară.

Așadar, în antiteză cu susținerile recurentei-pârâte B., Înalta Curte apreciază că este demonstrată legătura de cauzalitate între fapta ilicită săvârșită de aceasta (de a nu onora cererea de plată adresată de reclamanta A., conformă în accepțiunea Regulilor Uniforme, în condițiile în care nu a notificat refuzul de plată și deficiențele cererii în termenul de 5 zile lucrătoare de la data prezentării acesteia) și prejudiciul încercat de intimata-reclamantă A. (prin achitarea garanției în discuție în favoarea mandantului-beneficiar S.C. C. S.R.L. și în locul garantului B.), expresie a raportului juridic delictual generat în maniera descrisă între părțile litigante.

Apărarea recurentei-pârâte în sensul că răspunderea sa civilă delictuală pretinsă de intimata-reclamantă ar fi înlăturată în virtutea faptei ilicite a victimei înseși, respectiv a reclamantei, potrivit art. 1352 C. civ., nu poate fi primită din perspectiva împrejurării că fapta ilicită a reclamantei, necontestată și dovedită în cauză, este proprie raportului juridic contractual stabilit între aceasta, ca mandatară și mandantul-beneficiar S.C. C. S.R.L., iar nu raportului juridic delictual stabilit cu pârâta B. (garant) și generat de aceasta din urmă, acțiunile ilicite, deși interdependente, fiind distincte.

Cele două raporturi juridice antrenează, la rândul lor, forme de răspundere civilă diferite, caracterizate prin elemente proprii, joncțiunea dintre acestea realizându-se parțial, sub aspectul mandatarei A., adresanta cererii conforme de plată și al valorii prejudiciului suportat de aceasta - aspecte de natură să genereze mecanismul răspunderii delictuale a garantei-pârâte B. pentru o faptă proprie, ca o consecință a antrenării inițiale și imediate a răspunderii contractuale a reclamantei-mandatare pentru o cu totul altă faptă ilicită, proprie acesteia, ambele forme de răspundere vizând, în principiu, acoperirea unuia și aceluiași prejudiciu produs succesiv, întâi beneficiarului scrisorii și apoi reclamantei A., dar provocat de aceeași conduită culpabilă a pârâtei. Altfel spus, angajarea răspunderii civile contractuale a reclamantei este de natură a legitima însuși interesul acesteia din urmă de a acționa pe tărâm delictual, în prezentul cadru procesual și reprezintă totodată temeiul, cauza juridică a acțiunii în răspundere delictuală a pârâtei. Cu alte cuvinte, nu încălcarea, ci tocmai respectarea și eficiența acordată principiului relativității efectelor scrisorii de garanție și ale contractului de mandat constituie fundamentul prezentului demers judiciar.

Din aceleași considerente, în absența reținerii vinovăției și a faptei ilicite a reclamantei A. în prezentul cadru procesual, urmează a fi înlăturată și apărarea recurentei-pârâte vizând culpa comună a părților litigante la producerea prejudiciului pretins de către intimata-reclamantă, în accepțiunea prevederilor art. 1371 din C. civ., culpa recurentei-pârâte în actualul raport juridic litigios fiind, după cum s-a arătat, exclusivă

De asemenea, instanța de recurs va înlătura apărările recurentei-pârâte circumscrise unei conduite ipotetic neculpabile a acesteia - conjunctură în care potrivit susținerilor sale oricum termenul de 5 zile lucrătoare s-ar fi împlinit după data expirării scrisorii de garanție, astfel încât intimata-reclamantă A. nu ar fi fost îndreptățită să solicite o nouă plată - întrucât, astfel cum în mod just a arătat instanța de apel și a remarcat și reclamanta-intimată, pe de o parte, aceste apărări au fost făcute de o manieră pur speculativă iar, pe de altă parte, esențial în economia soluționării pretenției deduse judecății este faptul că intimata-reclamantă A. a adresat recurentei-pârâte B. cererea de plată în interiorul perioadei de valabilitate a scrisorii de garanție, fiind lipsit de relevanță faptul că aceasta din urmă a expirat până la împlinirea termenului de 5 zile lucrătoare în care pârâta ar fi trebuit, cu diligență și bună-credință să răspundă - demers care în cauză nu a fost finalizat în termenul imperativ.

Față de cele ce preced, constatând că nu este fondat motivul de nelegalitate invocat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Potrivit prevederilor art. 451 - 453 C. proc. civ., aplicabile și în recurs conform art. 494 din același act normativ, culpa procesuală reținându-se în sarcina recurentei-pârâte, ca parte căzută în pretenții, aceasta va fi obligată la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta fază procesuală, în sumă de 14.534 RON, reprezentând onorariu avocat și justificată cu factura depusă la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 889/A/15.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimata A. S.A. a sumei de 14.534 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 9 februarie 2022.