ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 10/2025

Ședința publică din data de 14 ianuarie 2025

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15.03.2022 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2022, reclamanții A. S.R.L. și B. au solicitat obligarea pârâtului C. la plata de daune-interese în sumă de 500.000 euro, reprezentând clauza penală datorată reclamanților pentru nerespectarea actului constitutiv al societății A. S.R.L.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1903 C. civ.

Pârâtul C. a depus la dosar note scrise, prin care a solicitat, pe cale de excepție, constatarea nulității absolute a prevederilor art. 12.1 din Actul constitutiv al A., urmând, ca în temeiul art. 1540 alin. (1) din C. civ., să se constate inclusiv nulitatea clauzei penale cât privește nerespectarea art. 12.1 din Actul constitutiv, iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. În subsidiar, pârâtul a solicitat ca, în temeiul art. 1541 alin. (1) din C. civ., să se dispună diminuarea clauzei penale.

Prin sentința civilă nr. 3238 din 20.12.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. S.R.L. și B., în contradictoriu cu pârâtul C. și a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.000 RON.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. S.R.L. și B. au declarat apel, prin care au solicitat schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată; cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1553A/2023 din 25 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de A. S.R.L. și B. împotriva sentinței civile nr. 3238/20.12.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în contradictoriu cu intimatul C.; a anulat sentința civilă apelată și a fixat termen pentru evocarea fondului.

La termenul din 13.12.2023, instanța a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B. din perspectiva titularului dreptului la despăgubire.

Prin decizia civilă nr. 40A/2024 din 12 ianuarie 2024, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B. și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâtul C., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul C.;

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 250.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plății, reprezentând despăgubiri și la plata sumei de 35.752,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (în primă instanță și în apel).

Totodată, a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 5.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (în primă instanță și în apel); a compensat cheltuielile de judecată și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 30.252,85 RON.

Împotriva deciziei civile nr. 1553A/25.10.2023 și deciziei civile nr. 40A/12.01.2024 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2022, pârâtul C. a formulat recurs principal, prin care a solicitat casarea ambelor decizii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

După descrierea situației de fapt și a parcursului litigios, în motivare, recurentul a susținut că ambele decizii au fost pronunțate cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv cu interpretarea și aplicarea greșită a textelor de lege incidente prin raportare la situația de fapt, fiind înlăturate complet de la aplicare dispozițiile unei legi speciale, Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, în favoarea legii generale (C. civ.).

Cu referire la decizia civilă nr. 1553A/25.10.2023, recurentul a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material din Legea societăților comerciale (LSC) și C. civ.

În concret, recurentul a arătat că, în afară de art. 82 din Legea nr. 31/1990 (care însă nu este aplicabil în prezenta cauză prin raportare la caracterul nelimitat al răspunderii asociaților pe care acest text îl reclamă), obligația de neconcurență a asociaților dintr-o societate cu răspundere limitată nu are o altă reglementare în vreun alt act normativ general sau special.

Pe de altă parte, a subliniat că asumarea unei obligații de neconcurență pe cale convențională nu poate avea o aplicare nelimitată în timp și încetează a mai produce efecte atunci când dispare cauza sau interesul legitim care a instituit-o.

Prin urmare, a apreciat ca fiind greșită statuarea Curții de Apel București în sensul că "pretențiile formulate în cauză au fost întemeiate pe conținutul actului constitutiv, invocându-se încălcarea unei obligații asumate convențional de către intimat, și nu încălcarea obligației de neconcurentă reglementate legal în materia contractului de societate", întrucât, în opinia recurentului, inclusiv obligațiile asumate convențional cunosc limitările date de ordinea publică privată și bunele moravuri.

Susținând, așadar, că cele două condiții/cerințe esențiale pentru instituirea unor astfel de clauze, respectiv caracterul eminamente temporar și existența unui interes serios și legitim, sunt de ordine publică privată, recurentul arată că, așa cum impune art. 11 din C. civ., "Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri".

Fiind, așadar, vorba despre o restrângere a unor drepturi/libertăți fundamentale (inclusiv libertatea de a contracta), recurentul consideră că subzistența cerințelor caracterului temporar și interesului serios și legitim trebuiau analizate cu prioritate de Curtea de Apel București, ca parte a naturii convenționale a clauzei de neconcurență. De altfel, arată că, în întreaga reglementare a C. civ., cele două cerințe anterior menționate se regăsesc în mod recurent, sens în care menționează dispozițiile art. 1203, art. 2075.

Prin urmare, consideră că, în cazul de față, deteriorarea raporturilor dintre asociați până la punctul manifestării voinței recurentului de a se retrage din societate pe baza unei hotărâri judecătorești, dar și reducerea la zero a beneficiilor aferente calității de asociat, constituiau tot atâtea motive care să indice că acea clauză de neconcurență agreată convențional în actul constitutiv al A. își epuizase efectele și devenise inaplicabilă, întrucât nu mai subzista cauza/interesul serios și legitim și nici caracterul eminamente temporar dat de durata/parcursul/existența asocierii, fiind evident că aceasta se încheiase în mod real.

Din acest punct de vedere, recurentul consideră că raționamentul din Decizia 1553A este prezentat prin prisma unei interpretări extensive, cu rezultatul încălcării normelor de drept material (LSC și limitele unei clauze de neconcurență), cât timp s-a arătat că dacă LSC nu prevede o obligație de neconcurență în sarcina asociaților din societățile cu răspundere limitată, asumarea acesteia pe cale convențională este permisă, deoarece nu este interzisă, fără a se mai analiza dacă mai subzistă tocmai cerințele esențiale ce dau efecte obligației de neconcurență.

Din perspectiva conținutului LSC, recurentul, evocând cazurile în care legiuitorul a prevăzut obligația de neconcurență în sarcina anumitor persoane, a susținut că, dacă se impunea o obligație de neconcurență și în cazul asociaților dintr-o societate cu răspundere limitată, aceasta urma a fi edictată în cuprinsul LSC, cum s-a prevăzut și în celelalte cazuri sau, cel puțin, legiuitorul permitea asumarea acesteia pe cale convențională, cum este și cazul (cu titlu de exemplu), la art. 192 alin. (1) din LSC care dispune că: "Adunarea generală decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel."

Astfel, în opinia recurentului, pentru ipoteza asociaților dintr-o societate cu răspundere limitată, lipsa reglementării obligației de neconcurență a acestora nu este vreo "scăpare", ci s-a considerat că nu există vreo rațiune pentru care acestora să le incumbe o obligație de neconcurență.

Din perspectiva dispozițiilor C. civ., recurentul arată că raționamentul Curții de Apel din Decizia 1553A, conform căruia nu ar fi vorba de obligația de neconcurență reglementată legal de LSC sau C. civ. (art. 1903), ci de o simplă răspundere contractuală constând în încălcarea clauzei de neconcurență inserată în Actul constitutiv, adică o obligație convențională, nu poate fi primit din punct de vedere juridic.

Detaliind, recurentul susține că, în primul rând, încălcarea normelor de drept material pleacă de la faptul că instanța de apel a concluzionat în sensul că analiza incidenței art. 1903 din C. civ. - ce stabilește obligația generală de neconcurență a asociaților - nu este necesară, deoarece pretențiile formulate în cauză au fost întemeiate pe conținutul actului constitutiv, invocându-se încălcarea unei obligații asumate convențional de către intimat, și nu încălcarea obligației de neconcurență reglementate legal în materia contractului de societate.

În opinia recurentului, eroarea Curții de Apel București este evidentă, întrucât art. 1903 din C. civ. este singurul text de lege care prevede obligația de neconcurență a asociaților, însă în cazul societății simple, sens în care evocă dispozițiile art. 1893 C. civ., "Societățile supuse condiției înmatriculării conform legii și rămase neînmatriculate, precum și societățile de fapt sunt asimilate societăților simple."

Prin urmare, consideră că dacă o societate supusă condiției înmatriculării ajunge să fie înmatriculată (cum e cazul A.), atunci i se aplică regulile legii speciale care îi guvernează forma, natura și obiectul de activitate - în cazul de față Legea societăților comerciale, nemaifiind incidente prevederile C. civ.

Or, așa cum a arătat deja, Legea societăților comerciale nu instituie obligații de neconcurență pentru asociații unei societăți cu răspundere limitată.

În acest context, recurentul subliniază că inclusiv cererea de chemare în judecată și apelul A. au fost întemeiate, în mod expres, pe dispozițiile art. 1903 din C. civ.

Prin urmare, consideră că invocarea de către instanța de apel a clauzei de neconcurență ca un substitut al art. 1903 din C. civ. indică aplicarea greșită a normelor de drept material de către Curtea de Apel București, care a eliminat temeiul invocat al cererii de chemare în judecată și al apelului pentru cu totul alte considerente decât cele legale și a dat valoare clauzei de neconcurență din actul constitutiv, fără a mai analiza dacă aceasta mai putea produce efecte în raport cu absența condițiilor anterior expuse.

Totodată, recurentul a susținut că este inadmisibilă interpretarea restrictivă și greșită a Curții de Apel București conform căreia drepturile fundamentale a căror încălcare a invocat-o ar fi aplicabile exclusiv în raporturile de muncă.

Prin urmare, consideră că dacă s-ar accepta raționamentul Curții de Apel referitor la validitatea deplină a clauzei de neconcurență în condițiile date dintre asociați, s-ar ajunge la situații inacceptabile în care nicio persoană (inclusiv rudele acesteia, indiferent de grad) nu ar mai putea desfășura niciun fel de activitate cu alți parteneri/să fie angajat într-o altă entitate/să se asocieze în scopul constituirii unei societăți cu domeniu de activitate similar sau identic, fiind ținuți practic captivi sine die, din moment ce, încă din anul 2021, asociatul majoritar al A. a refuzat atât retragerea dlui. C. din A., dar și acordarea de dividende.

Recurentul susține că decizia recurată a fost dată și cu încălcarea/nesocotirea dispozițiilor art. 29 din C. civ.

Astfel, considerând că este perfect valabilă clauza de neconcurență cu aplicabilitatea generală, absolută și perpetuă, instanța de apel a nesocotit faptul că îngrădirea, în tot sau în parte, a capacității de exercițiu nu poate opera decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege (cu atât mai puțin pe cale convențională). În plus, potrivit art. 29 alin. (2) din C. civ., la capacitatea de exercițiu nici măcar nu se poate renunța, în tot sau în parte.

Mai mult decât atât, recurentul a arătat că instanța de apel nici măcar nu a considerat necesar că respectiva clauză de neconcurență trebuie să întrunească niște cerințe specifice și limitări, arătând, simplu, că: "[...] rezultă în mod clar care sunt activitățile interzise asociaților și perioada pentru care clauza de neconcurență își produce efectele, inclusiv ulterior încetării calității de asociat, însă în mod limitat, numai cu referire la relațiile cu partenerii comerciali ai societății".

În accepțiunea recurentului, această concluzie este nelegală, mai ales că obligația de neconcurență în cazul asociaților dintr-o societate cu răspundere limitată neavând o reglementare legală concretă nici în C. civ., nici în LSC, se impune a fi circumstanțiată și limitată, potrivit scopului legitim pentru care este edictată, neputând fi generală și să restrângă în mod absolut exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale, cum este cazul în speță.

Totodată, recurentul consideră că, în lipsa unor prevederi legale referitoare la conținutul clauzei de neconcurență, instanța de apel trebuia să aibă în vedere inclusiv o analogie cu dispozițiile art. 21 și următoarele din Codul muncii referitoare la clauza de neconcurență.

Subliniind, așadar, că restrângerea unor drepturi și libertăți nu se poate face decât pentru o perioadă limitată de timp și pentru un scop serios și legitim, cu respectarea principiului proporționalității, recurentul arată că în Actul constitutiv niciuna dintre aceste condiții nu a fost respectată și nici nu există vreo justificare pentru această prohibiție absolută, generală și perpetuă.

Totodată, mai arată că, din analiza conținutului art. 12.1 din Actul constitutiv, se poate deduce că această clauză de neconcurență poate echivala cu o clauză de exclusivitate, din moment ce interzice în mod absolut exercitarea profesiei, pe o durată nedeterminată (pe tot parcursul existenței societății, dar și după încetarea calității de asociat al A., fără a se specifica o perioadă de timp) și pe tot teritoriul României, atât dlui. C., cât și rudelor acestuia, indiferent de grad, dar și persoanelor cu care s-ar afla în relații de concubinaj.

În final, recurentul arată că soluția Curții de Apel București de admitere a apelului, deși justificată prin faptul că nulitatea clauzei de neconcurență a fost motivată greșit de către Tribunalul București exclusiv din perspectiva Codului muncii și raporturilor de muncă dintre dl. C. și A., este nelegală prin încălcarea normelor de drept material arătate anterior, astfel că se impunea menținerea nulității art. 12.1 din Actul constitutiv, însă pentru alte considerente, respectiv prin raportare la calitatea de asociat a recurentului.

Cu referire la decizia civilă nr. 40A/2024 din 12.01.2024, recurentul a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material din C. civ. privind răspunderea contractuală.

Detaliind, recurentul a arătat că, pentru a stabili răspunderea dlui. C., Curtea de Apel București a analizat în mod simplu numai elementele răspunderii contractuale prevăzute de art. 1350 din C. civ., ca și cum pretențiile ar fi fost întemeiate pe un simplu contract, ca oricare altul, ignorând că, în speță, este vorba de o pretenție întemeiată pe Actul constitutiv în sensul art. 5 și următoarele din Legea nr. 31/1990, dar și pe toate principiile prevăzute de această lege (afectarea intereselor societății).

Totodată, susține că au fost aplicate în mod greșit următoarele prevederi legale: (i) art. 1350 din C. civ., mai ales cu referire la pretinsa faptă ilicită a Dlui. C. și vinovăția; (ii) art. 1517 din C. civ., referitor la neexecutarea imputabilă creditorului; (iii) art. 1548 din C. civ., referitor la prezumția de culpă; (iv) art. 1538 și următoarele din C. civ. cu referire la clauza penală.

Cât privește pretinsa faptă ilicită, constând în neexecutarea, fără justificare, a unei obligații contractuale, recurentul susține aplicarea greșită a prevederilor art. 1350 din C. civ. prin raportare la situația de fapt din speță, în contextul în care Curtea de Apel București nu a analizat temeinic și în detaliu care au fost motivele concrete pentru care dl. C. a avut justificarea de a presta activitățile de marketing și promovare on-line în beneficiul D. S.R.L., toate acestea în condițiile în care art. 1350 alin. (2) din C. civ. arată în mod clar și expres că neîndeplinirea obligației de către debitor trebuie să fie "fără justificare", instanța neluând în considerare motivele dezvoltate pe larg atât în cuprinsul notelor scrise, cât și în cuprinsul întâmpinării la apel și dovedite în mod corespunzător prin înscrisurile de la dosar.

În al doilea rând, recurentul consideră că instanța de apel a apreciat în mod vădit nefondat faptul că "activitățile de marketing și promovare on-line" ar reprezenta servicii de consultanță și asistență în folosul societății concurente D. S.R.L., în condițiile în care marketing-ul și promovarea au legătură numai cu publicitatea în spațiul public, în timp ce consultanța și asistența reprezintă oferirea de sfaturi calificate în probleme de conducere și organizare, în legătură cu obiectul de activitate al unei societăți.

În al treilea rând, recurentul arată că, deși instanța de apel a menționat faptul că dl. C. a invocat art. 14 din C. civ. pentru a susține că neexecutarea obligației a fost justificată, aceasta nu a statuat nimic în legătură cu acest text de lege și dacă ar fi incident în speță.

Contrar considerentelor instanței, recurentul susține că a argumentat și dovedit atât faptul că a avut o justificare solidă pentru neexecutarea obligației, dar și faptul că această neexecutare a fost provocată chiar de A., prin asociatul majoritar, B., sens în care reiterează în ce a constat reaua-credință și abuzul de majoritate de care a dat dovadă asociatul majoritar, susținând că toate acestea au fost și dovedite prin înscrisurile depuse în fața primei instanțe.

Prin urmare, în opinia recurentului, atâta timp cât din ansamblul acțiunilor abuzive ale asociatului majoritar amintite se poate trage concluzia că vinovăția aparține în exclusivitate asociatului majoritar, B., nu se poate considera că "neexecutarea obligațiilor contractuale" ar fi fost nejustificată, ci, dimpotrivă, perfect legitimă și justificată.

Cât privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1517 din C. civ. referitoare la neexecutarea imputabilă creditorului, recurentul susține că eroarea majoră constă în faptul că instanța de apel a considerat că acțiunile sau omisiunile creditorului trebuie să facă obiectul unei obligații asumate de către acesta în corelație cu obligația neexecutată de debitor.

Contrar interpretării eronate a instanței de apel, recurentul arată că, pentru incidența art. 1517 din C. civ., nu este necesară existența unei obligații corelative a creditorului.

Pe lângă faptul că se restrânge drastic sfera de aplicare și efectele juridice ale art. 1517 din C. civ., recurentul susține că instanța de apel a adăugat la lege în mod nepermis și nelegal, în condițiile în care niciunde în C. civ. nu este stipulat faptul că pentru incidența art. 1517 din C. civ., respectiv invocarea de către debitor a neexecutării imputabile creditorului, ar trebui să existe o obligație asumată de creditor în corelație cu obligația neexecutată de debitor.

Dimpotrivă, în accepțiunea recurentului, art. 1517 din C. civ. reprezintă o aplicare a principiului general al bunei-credințe și nemo auditur propriam turpitudinem allegans în executarea obligațiilor contractuale, instituind interdicția invocării de către una dintre părțile contractante a neexecutării obligațiilor celeilalte părți dacă neexecutarea este cauzată de fapta primei părți.

Prin urmare, în opinia recurentului, art. 1517 din C. civ. nu distinge între eventualele tipuri de conduită a creditorului, putând fi vorba despre acțiuni sau omisiuni ale creditorului, despre fapte materiale și orice alte manifestări săvârșite cu intenție sau în mod culpabil de către creditor și prin care se determină imposibilitatea de executare de către debitor.

A mai arătat că, pentru a se putea invoca dispozițiile art. 1517 din C. civ., este necesar ca între fapta creditorului (care poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o omisiune) și neexecutarea obligației de către debitor trebuie să existe o legătură de cauzalitate și că, așa cum s-a statuat și în doctrină, atâta vreme cât una dintre părți, prin fapta sa culpabilă, a împiedicat cealaltă parte să își îndeplinească obligațiile, nu poate să invoce această neexecutare ca motiv pentru neexecutarea propriilor obligații.

Așadar, recurentul arată că art. 1517 din C. civ. sancționează comportamentul abuziv al creditorilor care, prin acțiunile/omisiunile lor, încearcă să angajeze răspunderea contractuală a debitorilor acestora.

Or, pentru invocarea neexecutării imputabile creditorului nu trebuie să existe vreo obligație asumată de creditor în corelație cu obligația neexecutată de debitor, fiind suficientă existența unei legături de cauzalitate dintre neexecutarea obligației debitorului și acțiunile/omisiunile creditorului.

Însă, cu toate că a argumentat și dovedit atât în cuprinsul prezentului recurs, dar și prin notele scrise și înscrisurile atașate, că neexecutarea obligației sale este imputabilă A., prin acțiunile și omisinile asociatului majoritar, B., invocând în mod temeinic dispozițiile art. 1517 din C. civ., Curtea de Apel București, aplicând greșit acest text de lege, a înlăturat efectele art. 1517 C. civ., reținând eronat existența faptei ilicite.

Cât privește pretinsa vinovăție, recurentul a susținut că în mod greșit instanța a considerat că nu ar fi dovedit lipsa vinovăției.

Astfel, în privința abuzului de majoritate invocat, deși prin Decizia 40A/12.01.2024 instanța a reținut că abuzul de majoritate în cadrul raporturilor conflictuale conflictuale dintre asociați poate pune în discuție diferite remedii, cu toate acestea, recurentul arată că abuzul de majoritate manifestat de asociatul majoritar constituie o probă pentru răsturnarea prezumției sale de culpă.

Cât privește prejudiciul, recurentul a învederat că, deși afirmația instanței de apel potrivit căreia, atât timp cât s-a stipulat o clauză penală, nu este necesară dovedirea unui prejudiciu, creditorul putând cere executarea clauzei penale fără a fi necesară dovedirea unui prejudiciu, este corectă ca principiu, raportat la cazul concret, se impunea în primul rând analiza incidenței art. 1540 alin. (2) din C. civ.: "Penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligației a devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului", mai ales că situația de fapt conține suficiente elemente care să conducă la concluzia imposibilității debitorului de executare a obligației din cauze neimputabile acestuia.

În același timp, chiar dacă s-ar presupune că nu ar fi necesară probarea unui prejudiciu material, în opinia recurentului, era indispensabilă cel puțin existența și probarea unui prejudiciu al intereselor A. deoarece, în determinarea unei fapte ca fiind un act de concurență față de societate, componenta de prejudiciu al intereselor societății este una esențială.

Cu toate acestea, nici instanța nu a analizat și nici intimata nu a dovedit niciuna dintre afirmațiile legate de prejudiciul intereselor A., astfel încât, afirmațiile referitoare la accesibilitatea know-how-ului A. nu sunt altceva decât simple speculații/supoziții nedovedite, la fel ca și presupusa "deturnare a clientelei și vătămarea intereselor de afaceri" ale A..

În plus, recurentul susține că afirmarea unei pretinse deturnări a clientelei și vătămarea intereselor de afaceri ale A. este vădit nefondată și din perspectiva faptului că, potrivit situațiilor financiare ale apelantei A. (aflate la dosarul cauzei), cifra de afaceri netă a crescut semnificativ din anul 2019 și până în anul 2021, perioadă în care se pretinde că și-ar fi încălcat obligația de neconcurență.

Mai mult decât atât, recurentul susține că intimații nu au probat în niciun fel care anume clienți ar fi fost deturnați și nici faptul că societatea D. S.R.L. ar fi contractat (sau măcar ar fi avut intenția să încheie vreun contract) cu vreunul dintre clienții A..

Susținând, așadar, că afirmațiile generale și nedovedite referitoare la deturnarea clientelei și vătămarea intereselor de afaceri ale A. sunt lipsite de fundament, recurentul arată că nici nu se pune problema lezării în vreun fel nici măcar a intereselor A., cu atât mai puțin să fi existat un prejudiciu material care să se fi reflectat în patrimoniul intimatei.

Recurentul consideră, așadar, că în mod nelegal instanța a omis a analiza aceste aspecte, în contextul în care problema de drept nu rezidă într-o simplă atragere a răspunderii contractuale, ci, dimpotrivă, în determinarea unor fapte ca fiind de neconcurență, astfel încât era imperios necesar a se analiza inclusiv dacă au fost sau nu afectate interesele intimatei.

Cât privește legătura de cauzalitate, recurentul reproșează instanței de apel lipsa unei analize mai detaliate, aceasta limitându-se a analiza, cu aplicarea greșită a normelor de drept material, numai pretinsa faptă ilicită constând în încălcarea obligației de neconcurență, considerând că legătura de cauzalitate rezultă ex re.

Cât privește solicitarea subsidiară, de reducere a cuantumului clauzei penale, recurentul susține că, deși instanța de apel a debutat cu un raționament judicios, concluzia de reducere a clauzei penale la suma de 250.000 Euro (jumătate din penalitatea de 500.000 Euro) este rezultatul unei aplicări greșite a prevederilor art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ.

În acest sens, a arătat că posibilitatea judecătorului de a dispune reducerea cuantumului clauzei penale este o facultate, iar nu o obligație, însă în ipoteza în care judecătorul a recurs la facultatea aplicării prevederilor art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., atunci este obligat să aplice în mod corect acest text legal, mai ales că reducerea cuantumului clauzei penale este lăsată exclusiv la aprecierea și înțelepciunea judecătorului.

În concret, susținând că penalitatea trebuie aplicată în mod rezonabil și util, și nu punitiv, ca o sancțiune menită a lipsi debitorul de orice mijloace bănești, recurentul arată că, în speță, deși instanța a redus la jumătate cuantumul clauzei penale, acesta nu numai că este inechitabil pentru recurent, dar este și de natură a-l pune într-o situație foarte dificilă.

Totodată, cuantumul redus de 250.000 Euro este stabilit în mod aleatoriu și discreționar, neputându-se înțelege rațiunea pentru care instanța a ales să stabilească această sumă.

De asemenea, a mai arătat că nu există nicio justificare întemeiată pentru obligarea sa la o penalitate de 250.000 Euro, în condițiile în care nu a existat un prejudiciu material și nici măcar un prejudiciu al intereselor A. din cauza pretinsei încălcări a obligației de neconcurență, cu atât mai mult cu cât profitul A. a crescut constant și considerabil în toată această perioadă.

Raportându-se la motivarea instanței sub acest aspect, recurentul a arătat că, dacă profitul net mediu aferent anilor 2009-2013 a fost de aproximativ 70.000 Euro (cu toate că, în opinia sa, suma corectă era de 65.000 Euro), iar pentru anul 2013 profitul a fost de 45.000 de Euro, nu își explică cum a ajuns instanța la suma de 250.000 Euro, cât timp a statuat că asociații nu au putut previziona o creștere a profitului net în anul 2014 de aproximativ 10 ori.

Recurentul susține că, potrivit raționamentului instanței de apel, suma maximă la care, eventual, ar fi putut fi obligat era de 21.000 Euro, respectiv 30% din media profitului net aferent anilor 2009-2013 (70.000 Euro), deoarece recurentul deține doar 30% din părțile sociale ale A..

Pe lângă toate aceste împrejurări, coroborat cu faptul că nici nu a fost remunerat în vreun fel de către A. pentru contribuția adusă în societate și drepturile ce i se cuvin în calitate de asociat încă din anul 2019, recurentul arată că obligarea sa la plata sumei de 250.000 Euro către A. constituie o îmbogățire fără justă cauză, aceasta cu atât mai mult cu cât în patrimoniul A. nu s-a reflectat niciun prejudiciu pecuniar sau măcar al intereselor acesteia.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 485-486, coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

La 22 aprilie 2024, intimata-reclamantă A. S.R.L., prin avocat, a depus la dosar, în termen legal, întâmpinare și recurs incident împotriva deciziei civile nr. 40A/2024 din 12 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, solicitând înlăturarea considerentelor privind reducerea clauzei penale și înlocuirea acestora cu propriile considerente, în sensul respingerii acestei solicitări dat fiind faptul că formularea unei astfel de solicitări trebuie să respecte rigorile procedurale ale unei cereri reconvenționale, fiind o veritabilă cerere adresată instanței de judecată, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei căi de atac.

Detaliind, recurenta-reclamantă a arătat că pentru a putea beneficia de reducerea penalității contractuale, recurentul-pârât trebuia să formuleze această pretenție prin cerere reconvențională, care este o veritabilă cerere de chemare în judecată, chiar dacă la acel moment nu era în măsură să indice valoarea cu care penalitatea ar trebui redusă.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Procedând la analiza criticilor aferente motivului de nelegalitate invocat, în ordinea în care acestea au fost dezvoltate, se reține că, raportat la decizia civilă nr. 1553A/2023 din 25 octombrie 2023, printr-o primă critică, recurentul pârât a susținut că, în mod nelegal, instanța de apel a înlăturat de la aplicare dispozițiile Legii nr. 31/1990 în ceea ce privește reglementarea obligației de neconcurență a asociaților dintr-o societate cu răspundere limitată, considerând că nu se impune cenzurarea clauzei prevăzute la art. 12.1 din Actul constitutiv.

În esență, recurentul-pârât este nemulțumit de faptul că instanța de apel a menținut obligația de neconcurență prevăzută exclusiv pe cale convențională, cu toate că, în afară de art. 82 din Legea nr. 31/1990, neaplicabil în speță, obligația de neconcurență a asociaților dintr-o societate cu răspundere limitată nu are o altă reglementare legală în vreun act normativ general sau special.

Validând raționamentul instanței de apel, Înalta Curte reține că o astfel de clauză, chiar dacă nu este prevăzută în mod expres în Legea societăților comerciale, nu e interzisă prin lege și, ca atare, este permisă în virtutea libertății de a contracta, cu respectarea limitelor prevăzute de art. 11 și art. 1169 C. civ.

În plus, instanța supremă notează că, pe lângă elementele obligatorii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv al unei societăți cu răspundere limitată poate include și alte clauze opționale, care să reflecte specificul și nevoile afacerii, cum ar fi clauzele prin care se impun asociaților sau administratorilor restricții sau interdicții în ceea ce privește concurența sau conflictul de interese cu societatea.

Prin urmare, chiar dacă legiuitorul nu a prevăzut în legea societăților comerciale obligația de neconcurență pentru asociații unei societăți cu răspundere limitată, nimic nu îi împiedică pe aceștia să prevadă, în virtutea principiului libertății contractuale, și alte clauze care să reglementeze raporturile dintre aceștia, atâta vreme cât acestea nu sunt prohibite de legi ori contrare ordinii publice sau bunelor moravuri.

În cauză, se constată, contrar celor susținute de recurent, că obligația de neconcurență îi viza pe asociați, iar după încetarea acestei calități, privea doar activitățile identice sau similare celor desfășurate de societate, în relații comerciale cu clienți ai acesteia, ceea ce denotă faptul că avea un caracter limitat, din perspectiva duratei, respectiv a întinderii.

Ca atare, aplicarea clauzei de neconcurență nu conducea la o restrângere absolută și pe o perioadă nedeterminată de timp a unor drepturi și libertăți fundamentale, ci avea o aplicabilitate limitată.

Pe de altă parte, întrucât validitatea clauzei se verifică prin raportare la momentul realizării acordului de voințe asupra acesteia, deteriorarea raporturilor dintre asociați, intervenită ulterior acestui moment, nu este relevantă din perspectiva cerințelor impuse de lege pentru încheierea valabilă a contractului.

Cât privește susținerea potrivit căreia încălcarea normelor de drept material se reflectă și în faptul că instanța de apel a invocat clauza de neconcurență, deși acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1903 C. civ., Înalta Curte reține că principiul disponibilității părților în procesul civil, consacrat ca atare în prevederile art. 9 din C. proc. civ., nu are un caracter absolut, complementar acestuia fiind reglementat și principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului (sau rolul activ al instanței), consacrat prin dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., ambele reguli fundamentale de desfășurare a procesului civil fiind susceptibile de aplicare concomitentă în aceeași cauză.

Or, art. 22 din C. proc. civ. prevede astfel: "(1) Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.

(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. (...)

(4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.

(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

(6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. (...)"

Din conținutul acestei norme, reiese că judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care sunt aplicabile cauzei deduse judecății, iar nu în baza temeiului juridic indicat eronat de părți, raportat la finalitatea urmărită prin formularea cererii.

Mai mult decât atât, instanța are obligația de a da sau a recalifica faptele deduse judecății, în primul caz, dacă partea însăși nu a indicat un temei juridic, iar în cel de-al doilea, dacă partea a invocat un temei juridic greșit sau impropriu pretențiilor formulate și la a căror recunoaștere în justiție tinde, obligație care subzistă în mod egal atât în cazul în care partea este asistată de avocat, cât și în ipoteza în care aceasta nu beneficiază de asistență juridică de specialitate.

Singurul caz în care instanța sau judecătorii cauzei nu pot schimba denumirea sau temeiul juridic indicat de părți este cel descris de art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., ipoteză în care este necesar acordul lor expres cu privire la drepturi de care, potrivit legii, pot dispune.

Or, în speța dedusă judecății, părțile nu au indicat existența unei astfel de convenții între părți cu referire la temeiul juridic al cererii deduse judecății, ceea ce ar fi fost de natură a se constitui într-un veritabil impediment pentru identificarea de către instanță a normelor de drept aplicabile situației de fapt deduse judecății.

Prin urmare, stabilirea unei calificări juridice pentru situația de fapt deduse judecății ori identificarea normelor juridice de drept substanțial aplicabile este un imperativ al procesului civil pentru asigurarea liberului acces la instanță al părților, în vederea protejării drepturilor și intereselor lor legitime, întrucât "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum prevede art. 5 alin. (2) din C. proc. civ., precum și, în același sens, art. 1 alin. (1) și (2) din C. civ., instanțele de judecată având obligația de a analiza în mod real și efectiv pretențiile deduse judecății, potrivit standardului stabilit de Curtea europeană a drepturilor omului în aplicarea art. 6 par. 1 din Convenția europeană, în componenta normei referitoare la dreptul de acces la instanță.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, recurentul pârât a susținut, în esență, că instanța de apel, considerând perfect valabilă clauza de neconcurență, a nesocotit dispozițiile art. 29 C. civ. în ceea ce privește capacitatea sa de exercițiu.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reține că domeniul incapacităților vizează încheierea actelor juridice, iar prima idee care se desprinde din interpretarea prevederilor art. 29 alin. (1) C. civ. este aceea că nimeni nu poate fi lipsit, pentru niciun motiv, de capacitatea sa de folosință. Însă, cu caracter excepțional, este permisă doar limitarea capacității de folosință, cu mențiunea că, în cazul unor limitări aduse capacității de folosință a persoanei fizice, în practica aplicării Convenției europene a drepturilor omului s-a evidențiat faptul că orice limitare adusă unui drept trebuie să respecte cerința existenței unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere.

Referindu-se, însă, în mod explicit la îngrădirea capacității de exercițiu, recurentul-pârât nu poate susține cu temei o astfel de critică întrucât, recunoașterea capacității de exercițiu a unei persoane, dar și îngrădirea acesteia sunt legate exclusiv de existența discernământului, adică de aptitudinea psihică a unei persoane de a avea reprezentarea consecințelor actelor juridice pe care le încheie, iar existența discernământului este condiționată de vârstă și de sănătatea psihică a persoanei, astfel încât, în funcție de existența și calitatea prezumată a discernământului lor, persoanele fizice pot fi lipsite de capacitate de exercițiu, pot avea capacitatea de exercițiu restrânsă sau deplină capacitate de exercițiu, cazurile fiind prevăzute de lege (a se vedea dispozițiile art. 43 alin. (1) C. civ., art. 41 alin. (1) C. civ., raportat la art. 38 C. civ.).

Raportat la decizia civilă nr. x din 12 ianuarie 2024, recurentul pârât a susținut că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 1350 C. civ., art. 1517 C. civ., referitor la neexecutarea imputabilă creditorului, art. 1548 din C. civ. referitor la prezumția de culpă, art. 1538 și următoarele din C. civ. cu referire la clauza penală.

În concret, printr-o primă critică, recurentul-pârât a susținut greșita aplicare a prevederilor art. 1350 C. civ., mai precis a art. 1350 alin. (2) C. civ., arătând că instanța de apel nu a analizat temeinic care au fost motivele concrete pentru care titularul prezentului demers judiciar a avut justificarea de a presta activitățile de marketing și promovare în beneficiul societății D. S.R.L.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reține că, prin clauza de la art. 12.1 din actul constitutiv, recurentul-pârât și-a asumat, în realitate, o obligație negativă, de a nu face. Având în vedere că o astfel de obligație presupune o inacțiune, îndeplinirea unei asemenea obligații negative nu trebuie dovedită, fiind în sarcina creditorului să probeze faptul pozitiv care constă în încălcarea obligației.

Însă, atunci când debitorul nu își îndeplinește obligația (negativă) de a nu face, el trebuie să aibă o cauză de justificare valabilă, cum ar fi un acord între părți care modifică sau stinge obligația, o cauză de forță majoră sau o altă situație prevăzută de lege sau de contract.

Prin urmare, dacă debitorul nu își execută obligația (fie ea de a face sau de a nu face) fără o justificare validă, el este răspunzător pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a analizat motivele care, în opinia sa, justificau prestarea anumitor activități în beneficiul societății mai sus amintite, reținând că aspectele invocate de pârât, întemeiate pe ideea abuzului de majoritate a celuilalt asociat nu îl îndreptățeau să își încalce propria obligație (de neconcurență, stipulată în favoarea societății reclamante), acesta putând uza de alte remedii în scopul realizării drepturilor și intereselor sale.

Cât privește susținerea potrivit căreia instanța de apel a considerat în mod vădit nefondat faptul că activitățile de marketing și promovare on-line ar reprezenta servicii de consultanță și asistență în folosul societății concurente, Înalta Curte reține că aceasta nu este o chestiune de legalitate, ci de temeinicie care nu poate face obiectul analizei în recurs.

În altă ordine de idei, nu poate fi primită nici critica referitoare la omisiunea instanței de apel de a statua cu privire la dispozițiile art. 14 C. civ. pe care pârâtul (recurent) le-a invocat, aceasta deoarece instanța de apel în mod corect a arătat că astfel de aspecte, ce țin de reaua-credință a celuilalt asociat, nu sunt apte a înlătura prezumția stabilită de art. 1548 C. civ.

Printr-o altă critică, recurentul-pârât a susținut aplicarea greșită a art. 1517 C. civ. (invocat de pârât în susținerea apărărilor sale), arătând, în esență, că pentru invocarea neexecutării imputabile creditorului nu trebuie să existe vreo obligație asumată de creditor în corelație cu obligația neexecutată de debitor, așa cum a reținut instanța de apel, fiind suficientă, în opinia sa, existența unei legături de cauzalitate dintre neexecutarea obligației debitorului și acțiunile/omisiunile creditorului.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reamintește că obligația de neconcurență pe care și-a asumat-o recurentul-pârât prin clauza prevăzută la art. 12.1 din actul constitutiv este o obligație negativă, care ține exclusiv de atitudinea/conduita debitorului (pârâtului).

Prin urmare, atâta vreme cât conduita la care s-a obligat recurentul-pârât nu putea fi afectată de o potențială acțiune sau omisiune din partea creditorului, interpretarea dată art. 1517 C. civ. nu poate fi primită, astfel încât în mod corect instanța de apel nu a reținut incidența acestui text de lege.

În altă ordine de idei, Înalta Curte nu poate reține nici critica legată de vinovăția reținută de instanța de apel.

Astfel, în mod corect instanța de apel a reținut că, în privința vinovăției, culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării, conform art. 1548 C. civ.

Așadar, îndeplinirea unei asemenea obligații negative nu trebuie dovedită, fiind în sarcina creditorului să probeze - dacă este cazul - faptul pozitiv care învederează încălcarea obligației.

Însă, în vederea răsturnării prezumției de culpă ce decurge din dovada neexecutării obligației, debitorul trebuie să invoce cauze justificate de neexecutare (art. 1555-1557 C. civ.).

Cum abuzul de majoritate invocat de recurentul-pârât în privința asociatului majoritar în mod just nu a putut fi reținut drept cauză justificată de neexecutare, criticile recurentului în combaterea reținerii vinovăției sale nu pot fi primite.

Cât privește nedumerirea exprimată de recurent în privința rațiunii pentru care instanța de apel a ajuns la concluzia că, pe de o parte, reaua-credință a asociatului majoritar nu ar fi fost dovedită și că, pe de altă parte, aceste aspecte nu ar fi apte să răstoarne prezumția de vinovăție, Înalta Curte reține că buna sau reaua credință se identifică cu o atitudine subiectivă care poate fi evaluată prin manifestările exterioare, prin atitudinea și comportamentul persoanei, rezultând, așadar, din analiza unor chestiuni de fapt ce nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs.

Însă, dincolo de faptul că instanța de apel a reținut că reaua-credință a celuilalt asociat nu rezultă din probele administrate în cauză, aceasta a motivat de ce astfel de aspecte nu sunt apte a înlătura prezumția stabilită de art. 1548 C. civ., arătând că sunt străine de obiectul și scopul obligației de neconcurență, stipulată în favoarea societății reclamante A. S.R.L. pentru a preîntâmpina prejudiciile cauzate de asociatul implicat în activități desfășurate în favoarea unor societăți concurente, cu obiect similar de activitate.

Cât privește prejudiciul, Înalta Curte reține că, deși recurentul-pârât este de acord cu motivarea instanței de apel care a statuat în sensul că, în scopul activării clauzei penale, este suficientă proba neexecutării obligației, probă care a fost făcută, fiind astfel îndeplinită și condiția prejudiciului, cu toate acestea susține că instanța de apel a omis să analizeze incidența art. 1540 alin. (2) C. civ.

Dincolo de faptul că recurentul-pârât nu susține că ar fi formulat o astfel de critică pe care instanța de apel a omis să o analizeze, Înalta Curte constată că instanța de apel nici nu era îndrituită să procedeze la analiza unei eventuale incidențe a art. 1540 alin. (2) C. civ., în condițiile în care în speță nu era aplicabilă ipoteza prevăzută de acest text de lege - obligație imposibil de executat din cauze neimputabile debitorului.

De altfel, așa cum s-a reținut de către instanța de apel, art. 1540 C. civ. a fost invocat (de pârât) în alt scop, și anume pentru constatarea nulității clauzei penale, ca efect al nulității clauzei de neconcurență.

Cât privește susținerea potrivit căreia nu a fost probată existența unui prejudiciu al intereselor societății reclamante, în pofida faptului că, potrivit art. 249 C. proc. civ., cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o și dovedească, Înalta Curte reține că o astfel de critică se referă la chestiuni de fapt și la modalitatea în care instanțele anterioare au administrat și interpretat probele dosarului, astfel încât nu conturează aspecte de nelegalitate care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Nici critica referitoare la maniera în care instanța de apel a motivat legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu nu e întemeiată, atâta vreme cât instanța a reținut o legătură directă între acțiunea pârâtului care a încălcat obligația asumată și prejudiciul suferit de societate, evaluat anticipat prin clauza penală convenită de asociați.

Printr-o ultimă critică, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ.

Critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. nu determină examinarea legalității deciziei de apel, întrucât sub aparența nelegalității, recurentul-pârât impune, în fapt, un control al temeiniciei deciziei de apel.

Practic, deși se invocă greșita interpretare a normei de drept indicate anterior, dezvoltarea criticilor din memoriul de recurs se bazează pe situația particulară a speței, dedusă din situația de fapt reținută de instanța devolutivă.

Totodată, întrucât legiuitorul nu a definit termenul de "excesiv", rămâne în sarcina instanțelor devolutive să facă o astfel de apreciere.

Cum criticile recurentului-pârât aduc în discuție aspecte de temeinicie ce țin exclusiv de aprecierea instanței, ele excedează limitelor controlului pe care instanța de recurs îl poate exercita în cauză și, prin urmare, nu pot fi analizate.

Având în vedere că solicitarea de aplicare a prevederilor art. 1541 C. civ. nu echivalează cu formularea unor pretenții proprii, ci urmărește, în realitate, circumstanțierea de o manieră mai favorabilă pârâtului admiterea cererii reclamantului, Înalta Curte reține că solicitarea de reducere a cuantumului clauzei penale poate fi valorificată și în cadrul apărărilor formulate, așa cum, de altfel, a procedat pârâtul, motiv pentru care urmează a respinge critica formulată.

În concluzie, având în vedere că nu a putut fi reținută incidența niciunui motiv de casare, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursurilor, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, atât recursul principal declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei ci