ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2494/2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a civilă la 30 august 2022, sub nr. x/3/2022, reclamanta S.C. A S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B S.R.L., obligarea acesteia la achitarea sumei de 2.000.000 lei, reprezentând daune morale, conform facturii proforme nr. 1 din 22 martie 2021, în baza notificării din 13 iulie 2022, a întâmpinării din 15 noiembrie 2020 (formulate în dosarul nr. x/300/2020), precum și a încheierii de ședință din 9 martie 2022 (pronunțate în dosarul nr. x/3/2021).

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 1861 din 9 decembrie 2022, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A S.R.L., reprezentată legal prin C, în contradictoriu cu pârâta B S.R.L., ca neîntemeiată.

Cererea de completare a hotărârii instanței de fond

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a civilă la 2 februarie 2023, sub nr. x/3/2022/a1, pârâta B S.R.L. a solicitat completarea dispozitivului sentinței civile nr. 1861 din 9 decembrie 2022 pronunțate de aceeași instanță în dosarul nr. x/3/2022, invocând o nepronunțare asupra solicitărilor pârâtei privind sancționarea reclamantei cu suma de 1.000 lei, în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 20.000 lei. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 444 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 408 din 7 aprilie 2023, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile netimbrării cererii de completare a hotărârii, a lipsei de interes a cererii de completare a hotărârii, precum și a nulității onorariului de avocat, invocate de reclamantă. A admis, în parte, cererea și a dispus completarea sentinței nr. 1861 din 9 decembrie 2022 pronunțate de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr. x/3/2022, obligând reclamanta să plătească pârâtei suma de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins, în rest, cererea de completare a hotărârii, ca neîntemeiată.

Apelurile

Împotriva sentinței nr. 1861 din 9 decembrie 2022 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a civilă au declarat apel pârâta B S.R.L., precum și reclamanta S.C. A S.R.L., cererile de apel fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la 9 februarie 2023. Împotriva sentinței nr. 408 din 7 aprilie 2023, a declarat apel pârâta B S.R.L.

Hotărârea instanței de apel

Prin decizia nr.1546 A din 27 noiembrie 2023, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis excepția nulității apelului reclamantei S.C. A S.R.L., pentru insuficientă timbrare. A anulat apelul declarat de reclamantă, ca insuficient timbrat. A respins excepția nulității apelurilor formulate de reclamanta S.C. A S.R.L., pentru netimbrare, ca neîntemeiată. A admis excepția inadmisibilității apelului declarat de pârâta B S.R.L. împotriva sentinței nr. 1861 din 9 decembrie 2022 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a civilă. A respins, ca inadmisibil apelul formulat de pârâta B S.R.L. împotriva sentinței civile menționate. A respins excepția inadmisibilității apelului formulat de pârâta B S.R.L. împotriva sentinței nr. 408 din 7 aprilie 2023 a Tribunalului București - Secția a V-a civilă, ca neîntemeiată. A calificat, ca fiind apărări de fond, excepția lipsei de interes și excepția nulității onorariului avocațial. A admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B S.R.L. împotriva sentinței nr. 408 din 7 aprilie 2023 a Tribunalului București - Secția a V-a civilă. A schimbat în parte sentința și a completat-o cu soluția de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de amendare a reclamantei. A menținut restul dispozițiilor sentinței nr. 408 din 7 aprilie 2023 a Tribunalului București - Secția a V-a civilă.

Cererea de completare a hotărârii instanței de apel

Prin cererea formulată la 12 martie 2024, apelanta-pârâtă B S.R.L. a solicitat îndreptarea erorii materiale cu privire la soluția consemnată asupra excepției nulității apelurilor în paragraful 3 al dispozitivului deciziei nr. 1546 A din 27 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, respectiv la fila 20 a acesteia.

Prin încheierea din camera de consiliu din 8 aprilie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/3/2022, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis cererea și a rectificat al treilea paragraf al dispozitivului deciziei nr. 1546 A din 27 noiembrie 2023, consemnând că „Respinge excepția nulității apelurilor formulate de apelanta-pârâtă B S.R.L., pentru netimbrare, ca neîntemeiată”, în loc de „Respinge excepția nulității apelurilor formulate de apelanta-pârâtă S.C. A S.R.L., pentru netimbrare, ca neîntemeiată”, cum din eroare se menționase.

Recursurile

Împotriva deciziei nr. 1546 A din 27 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanta S.C. A S.R.L., precum și pârâta B S.R.L.

7.1 Recursul reclamantei S.C. A S.R.L.

Prin motivele de critică invocate, recurenta-reclamantă a contestat soluția pronunțată de instanța de apel asupra excepției nulității apelului pentru insuficientă timbrare, susținând că, în mod nelegal și abuziv și cu încălcarea oricărei dispoziții legale în vigoare, s-a stabilit în sarcina sa obligația de timbrare prin raportare la o valoare „inventată, inexistentă și nemotivată”.

Recurenta-reclamantă a afirmat că, din rațiuni personale și care excedează normelor juridice, curtea a respins cererea de reexaminare formulată împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru.

A învederat că, în limitele unei legalități parțiale, în dosarul nr. y/30272022 al Tribunalului București - Secția a V-a civilă, asociatul unic, C, a fost asimilat reclamantei, iar prin întâmpinarea depusă în dosarul nr. x/3/2023 al aceleiași instanțe, Inspecția judiciară a arătat că „posibilitatea acordării daunelor morale nu poate fi extinsă artificial pentru a putea analiza îndeplinirea cumulativă a cerințelor impuse de textele de lege anterior menționate, întrucât reclamanta, persoană juridică, nu poate pretinde un prejudiciu psihic sau vreo suferință fizică provocată” (adică nu poate avea calitate procesuală în răspunderea civilă delictuală).

Referitor la soluția pronunțată asupra cheltuielilor de judecată, în sensul menținerii cuantumului acordat de instanța de fond la suma de 5.000 lei, a arătat că instanța de apel nu a motivat suficient, explicit și detaliat reținerea acestei valori, în sensul precizării criteriilor avute în vedere în acest sens, respectiv activitatea efectuată concret de avocat pentru justificarea caracterului rezonabil.

Totodată, a invocat că s-a reținut eronat calitatea sa în proces, în dispozitivul deciziei recurate consemnându-se că este pârâtă, iar nu reclamantă.

7.2 Recursul pârâtei B S.R.L.

Prin recursul exercitat, recurenta-pârâtă a susținut că nelegalitatea deciziei recurate provine, pe de o parte, din soluționarea greșită a cererii sale prin care a solicitat aplicarea unei amenzi judiciare reclamantei, iar, pe de altă parte, din reducerea spezelor de judecată solicitate (a onorariului de avocat).

A menționat că prin întâmpinarea depusă a solicitat sancționarea reclamantei cu amendă în valoare de 1.000 lei, în baza art. 187 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Analizând abuzul de drept al reclamantei prin prisma art. 12 C. proc. civ. și art. 15 C. civ., a susținut că în mod greșit curtea a apreciat asupra exercitării, din această perspectivă, a căii ordinare de atac, iar nu a cererii principale, cum inițial se solicitase în cererea de aplicare a amenzii judiciare.

În opina sa, această soluție este greșită, mai ales că s-a reținut că reclamanta nu a introdus în cauză o cerere pur formală, ci a urmărit protejarea interesului său de a obține daune morale pentru o pretinsă faptă ilicită săvârșită de pârâtă.

A învederat că prin sentința civilă pronunțată în primă instanță s-a reținut că suma reprezentând daune morale poate fi acordată doar ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, iar aceasta nu poate fi făcută decât în urma unui proces în care să se constate îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 1349 și 1357 C. civ., respectiv săvârșirea unei fapte ilicite cu vinovăție, producerea unui prejudiciu, precum și existența legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Apreciind că daunele morale solicitate de reclamantă prin cererile de chemare în judecată și de apel nu sunt reale, întrucât provin din emiterea unor acte unilaterale (o factură fiscală), a susținut că dreptul acestei părți de acces la justiție excedează celui prevăzut de lege, fiind greșit examinat de instanța de apel.

Recurenta-pârâtă a afirmat că, urmare a notificării din 10 februarie 2018 emise de către reclamantă cu privire la rezilierea unilaterală a contractului nr. 929w din 17 ianuarie 2018, a depus în cauză un probatoriu complet, care face dovada lipsei oricărui temei legal a cererii introductive de instanță, respectiv inexistența daunelor morale solicitate, reaua-credință și abuzul reclamantei care, începând cu anul 2018, a perseverat în a introduce acțiuni vădit netemeinice împotriva sa, aceste aspecte accentuând netemeinicia acțiunii din prezentul dosar și justificând aplicarea unei amenzi judiciare în cuantum de 1.000 lei, în temeiul dispozițiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Referitor la cererea privind obligarea reclamantei la achitarea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță, a susținut că instanța de apel a realizat o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 451 alin. 2 C. proc. civ., a prevederilor art. 1349 și 1357 C. civ., precum și a celor ale art. 30 alin. 1 și art. 65 lit. v din Legea nr. 51/1995.

A precizat că spezele de judecată solicitate, în valoare de 20.000 lei, au fost dovedite cu documentele fiscale anexate, respectiv factura fiscală seria CATI nr. 172/15.11.2022 și extrasul de cont aferent.

A învederat că a solicitat necenzurarea cuantumul onorariului avocațial, întemeindu-se pe prevederile hotărârii nr. 82/17 din 18 iulie 2020, emise de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România, în temeiul art. 30 alin. l și art. 65 lit. v din Legea nr. 51/1995, prin care a fost aprobat Ghidul orientativ al onorariilor minimale, care prevede, la art.2.2.6, că în cazul cererilor evaluabile în bani, onorariul minimal pentru valori de peste 1.000.000 lei este 1% din valoarea litigiului, dar nu mai puțin de 20.000 lei, potrivit art. 2.2. din hotărâre, acțiuni evaluabile în bani cărora li se aplică aceste onorariile fiind, potrivit lit. o, și cererile și acțiunile privind despăgubiri materiale/morale.

A menționat că unul dintre motivele adoptării onorariilor minimale avocațiale a fost reprezentat de crearea unor criterii obiective care să nu permită arbitrariul în ceea ce privește reducerea onorariilor avocațiale, avându-se în vedere nevoia de „transparență în formarea cheltuielilor judiciare, principiu european parte componentă a normelor care vizează accesul la justiție.”

Chiar dacă nicio instanță nu este obligată să aplice direct dispozițiile hotărârii menționate, a apreciat că acestea trebuie luate în considerare, pentru o aplicare corectă a dispozițiilor art. 30 alin. 1 și art. 65 lit. v din Legea nr. 51/1995, încălcarea și ignorarea acestor lor afectând în timp dreptul avocatului la onorariu, cât timp clienții acestuia își pot recupera în justiție doar o parte a contravalorii acestor cheltuieli.

Recurenta-pârâtă a susținut că, prin soluția pronunțată, instanța de apel a refuzat să transpună în plan procesual normele de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală, dar mai ales pe cele ale art.1 349 alin.2 C. civ., care prevăd dreptul la recuperarea integrală a prejudiciului pentru daunele provocate ca urmare a încălcării drepturilor și intereselor legitime ale recurentei-pârâte.

În ceea ce privește modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 451 alin. 2 C. proc. civ., a arătat că, deși se consideră că acestea implică o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, fiind inadmisibil a se examina de către instanța de recurs motive de netemeinicie ale hotărârii judecătorești, totuși, în speță, se impune a se observa că instanța de apel a interpretat greșit criteriile referitoare la complexitatea cauzei și la activitatea prestată de avocat.

Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 8 aprilie 2024, recurenta-reclamantă S.C. A S.R.L. a invocat excepția nulității recursului pârâtei pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Aceeași excepție, din aceeași perspectivă, a fost invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinarea depusă la 17 mai 2024, cu privire la recursul reclamantei.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin rezoluție, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la în ședința publică din 7 noiembrie 2024, cu citarea părților.

La termenul de judecată menționat, Înalta Curte a pus în discuție și a rămas în pronunțare asupra excepțiilor de nulitate a recursurilor, invocate de ambele părți prin întâmpinările depuse, dar și asupra recursurilor declarate în cauză.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

10.1 Asupra excepțiilor de nulitate a recursurilor, invocate de ambele părți prin întâmpinările depuse, a căror analiză se impune prioritar, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

10.1.1 Prin motivele de critică invocate, recurenta-reclamantă a contestat soluția pronunțată de instanța de apel asupra excepției de netimbrare, susținând că, în mod nelegal și abuziv și cu încălcarea oricărei dispoziții legale în vigoare, s-a stabilit în sarcina sa obligația de a timbra apelul, prin raportare la o valoare „inventată, inexistentă și nemotivată”.

Referitor la soluția prin care s-a menținut onorariul de avocat solicitat de partea adversă cu titlu de cheltuieli de judecată, la suma de 5.000 lei, a susținut că instanța de apel nu a motivat suficient, explicit și detaliat reținerea acestui cuantum, întrucât nu a precizat activitățile efectuate concret de avocat, pentru a considera că suma are caracter rezonabil.

Analizate din perspectiva posibilității de încadrare într-unul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă se pot circumscrie ipotezei prevăzute la alin. 1 pct. 6 al articolului menționat, întrucât, prin intermediul acestora se reclamă, pe de o parte, nemotivarea soluției pronunțate asupra excepției de netimbrare a apelului, și, implicit, a modalității de stabilire a cuantumului taxei judiciare de timbru, iar, pe de altă parte, nemotivarea soluției curții de apel prin care s-a menținut cuantumul onorariului de avocat, acordat părții pârâte de instanța de fond cu titlu de speze de judecată.

În raport de aceste aspecte constatate, criticile recurentei-reclamante urmează a fi examinate, așadar, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., astfel că excepția nulității invocată de recurenta-pârâtă urmează a fi respinsă, ca nefondată.

Referitor la motivele de recurs invocate de pârâta B S.R.L., Înalta Curte constată că acestea au, între altele, ca obiect de critică și nemotivarea soluției pronunțate de instanța de apel asupra cererii privind aplicarea unei amenzi judiciare reclamantei, formulată în temeiul dispozițiilor art. 187 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ.

Aserțiunile recurentei-pârâte s-au axat, în esență pe motivarea greșită a soluției adoptate de curtea de apel asupra acestei cereri, susținându-se că examinarea abuzului de drept prin prisma art. 12 C. proc. civ. și art. 15 C. civ. s-a făcut prin raportare la calea ordinară de atac exercitată de recurenta-reclamantă, iar nu la cererea de chemare în judecată promovată, astfel cum se solicitase.

În aceste condiții, modalitatea în care recurenta-pârâtă a urmărit valorificarea dreptului său procesual în recurs, constând în formularea unor critici referitoare la o pretinsă neanalizare a aspectelor antemenționate se subsumează ipotezei reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., sens în care recursul său urmează a fi examinat din această perspectivă.

Pentru considerentele expuse, excepția nulității recursului pârâtei, invocată de recurenta-reclamantă va fi respinsă, ca nefondată.

10.2 Examinând recursul reclamantei S.C. A S.R.L. prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate”, (...), „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Motivul de casare enunțat implică o nelegalitate a hotărârii recurate, fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.

Analizând, din această perspectivă legală, motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că nu sunt fondate.

Concret, această parte a criticat hotărârea curții de apel susținând că în mod nelegal și abuziv și cu încălcarea oricărei dispoziții legale în vigoare, s-a stabilit în sarcina sa obligația de a timbra apelul, prin raportare la o valoare „inventată, inexistentă și nemotivată”. Referitor la soluția prin care s-a menținut onorariul de avocat solicitat de partea adversă cu titlu de cheltuieli de judecată, la suma de 5.000 lei, a susținut că instanța de apel nu a motivat suficient, explicit și detaliat reținerea acestui cuantum, întrucât nu a precizat activitățile efectuate concret de avocat, pentru a considera că suma are caracter rezonabil.

Lecturând decizia recurată, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei-reclamante, o expunere judicioasă a raționamentului logico-juridic al instanței de apel care fundamentează soluția adoptată asupra apelului declarat de această parte împotriva sentinței nr. 1861 din 9 decembrie 2022 a Tribunalului București – Secția a V-a civilă, care a fost anulat pentru insuficientă timbrare.

Prealabil, Înalta Curte constată că prin rezoluția emisă în procedura prealabilă, curtea de apel a stabilit în sarcina recurentei-reclamante obligația de a timbra apelul cu o taxă judiciară de timbru în valoare de 11.752,5 lei, raportat la valoarea obiectului litigiului, contestată în calea ordinară de atac.

Cererea de reexaminare formulată de apelanta-reclamantă împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru a fost respinsă prin încheierea din camera de consiliu din 6 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/3/2022/a2. Aceeași soluție a fost adoptată și în ceea ce privește cererea de revizuire formulată împotriva hotărârii menționate, prin încheierea din camera de consiliu nr. 15 din 21 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2/2023. Totodată, contestația în anulare împotriva acestei din urmă încheieri a fost respinsă prin decizia nr. 661A din 5 mai 2023, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. y/2/2023.

Prin întâmpinarea formulată în prezenta cauză, în etapa procesuală a apelului, pârâta B S.R.L. a invocat excepția de netimbrare a apelului reclamantei.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/3/2022 (prin care s-a amânat pronunțarea asupra apelurilor), curtea a pus în dezbaterea contradictorie a părților această excepție.

Procedând la examinarea apelului reclamantei, curtea a analizat cu prioritatea impusă de art. 248 alin. 1 C. proc. civ. excepția de netimbrare a apelului reclamantei, invocată de pârâtă prin întâmpinare, reținând că, potrivit art. 23 alin.1 lit. b din O.U.G. nr. 80/2013, cererile pentru exercitarea apelului împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor și acțiunilor evaluabile în bani dar nu mai puțin de 20 lei. Totodată, a constatat că, dispozițiile art. 33 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 prevăd că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile admise de lege, iar, conform art. 32 din același act normativ, acestea se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege.

Curtea a notat că neîndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.

De asemenea, a remarcat că prin rezoluția din 10 februarie 2023, s-a stabilit că apelanta-reclamantă datora, pentru soluționarea căii de atac a apelului declarat împotriva sentinței nr. 1861 din 9 decembrie 2022 a Tribunalului București – Secția a V-a civilă, o taxă judiciară de timbru în valoare de 11.752,5 lei.

Curtea a specificat în considerentele deciziei că apelanta-reclamantă a formulat, la 22 februarie 2023, cerere de reexaminare împotriva modalității de stabilire a taxei de timbru, care a fost respinsă prin încheierea din 6 martie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/3/2022/a2 al Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în același sens dispunându-se și asupra contestației în anulare și a revizuirii formulate împotriva hotărârii privitoare la timbraj.

Constatând că apelanta-reclamantă a achitat în apel o taxă judiciară de timbru în valoare de 50 lei, deși suma totală stabilită cu acest titlu a fost de 11.752,5 lei, curtea a admis excepția nulității cererii de apel a reclamantei, invocată de pârâtă prin întâmpinare și, pe cale de consecință, a anulat apelul, ca insuficient timbrat.

Analizând, în continuare, critica apelantei-reclamante ce a vizat cuantumul onorariului avocațial achitat de pârâtă, acordat pârâtei cu titlu de cheltuieli de judecată prin sentința nr. 408 din 7 aprilie 2023 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă (prin care s-a dispus completarea sentinței nr. 1861 din 7 aprilie 2023 a aceleiași instanțe), curtea a reținut că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată, care includ și sumele plătite avocatului cu titlu de onorariu de avocat, îl reprezintă culpa procesuală a celeilalte părți.

Instanța de apel a arătat că acest aspect semnifică faptul că acel contract, încheiat de partea îndreptățită la recuperarea creanței cu avocatul său, își va produce efectele și față de partea care a pierdut procesul, în baza principiului care guvernează repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, respectiv cel al reparării integrale.

Instanța de apel a reținut că art. 451 alin. (2) C. proc. civ. conturează două repere pentru aprecierea caracterului rezonabil al onorariului de avocat, respectiv valoarea sau complexitatea pricinii și munca prestată de avocat, iar marja de apreciere recunoscută judecătorului este expresia manifestării atribuțiilor jurisdicționale.

Curtea a făcut referire la decizia Curții Constituționale nr. 401/2005 prin care s-a reținut că prerogativa instanței de a cenzura cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse este cu atât mai necesară cu cât onorariul de avocat, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.

În același sens a arătat că este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că spezele de judecată, care cuprind și onorariile avocațiale, „urmează să fie recuperate de partea care a câștigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil”, raportat la rolul judecătorului în desfășurarea procesului și a posibilității sale de a avea o imagine de ansamblu asupra complexității cauzei și a muncii depuse de avocat (cauzele Nielsen si Johnsen împotriva Norvegiei, Sabău si Pârcalab împotriva României, Almeida, Garret și alții contra Portugaliei).

Raportat la aceste aspecte expuse, instanța de apel a constatat că tribunalul a apreciat, față de complexitatea cauzei și de activitatea efectiv întreprinsă de avocat, că nu s-a justificat acordarea întregii sume solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată, dispunându-se reducerea onorariului de avocat de la suma de 20.000 lei la suma de 5000 lei, complexitatea cauzei fiind apreciată ca fiind moderată și că nu a impus, față de obiectul său, administrarea unui probatoriu complex, care să presupună conlucrarea avocatului cu experți, participarea la convocări, formularea unor întrebări pentru interogatoriu sau martori ori utilizarea unor elemente deosebite de drept, respectiv a unor cunoștințe specializate într-un anumit domeniu.

În privința valorii litigiului, curtea a arătat că, deși suma solicitată de reclamantă a fost considerabilă (2.000.000 lei), acest aspect nu putea să confere, în mod obligatoriu, complexitate ridicată cauzei și, prin urmare, nu putea constitui unicul criteriu în raport de care să se stabilească dacă onorariul solicitat este rezonabil, ci doar una dintre chestiunile ce trebuiau avute în vedere de judecător în analiza asupra cuantumului cheltuielilor de judecată.

Deși a admis că activitatea desfășurată de avocați nu presupune numai redactarea și reprezentarea părților în cauză, ci și pregătirea dosarului, consultarea acestuia, pregătirea problemelor de drept și studierea jurisprudenței și a legislației aplicabile în cauză, curtea a reținut că, raportat la obiectul litigiului, la durata acestuia și la ansamblul probator administrat, suma stabilită de tribunal cu titlu de cheltuieli de judecată este în măsură să acopere toate aceste demersuri întreprinse de avocat în vederea executării mandatului primit, și să asigure un just echilibru între drepturile părților.

Fără a-și aroga dreptul de a cenzura orele de activitate ale avocatului și fără a nega dreptul părților contractului de asistență juridică de a stabili orice onorariu pe care îl consideră adecvat (reputația avocatului, experiența acestuia, miza reputațională și patrimonială a litigiului pentru parte fiind considerate criterii legitime care pot determina și stabilirea unor onorarii mai mari), instanța de apel a reținut că apelanta-reclamantă este terț față de contractul de asistență juridică și răspunde în temeiul culpei procesuale, așadar, pe temei delictual. Ca atare, a considerat că trebuia stabilită o relaționare obiectivă între împrejurările pricinii și suma suportată cu titlu de cheltuieli de judecată.

Aceste aspecte expuse de curtea de apel în considerentele deciziei recurate sunt de natură să contrazică susținerile recurentei-reclamante în sensul unei nemotivări a soluției de menținere în apel a cuantumului cheltuielilor de judecată stabilit cu acest titlu de prima instanță.

Dimpotrivă, printr-un raționament judicios argumentat, prin referirile făcute la dispozițiile legale incidente, precum și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, instanța de apel a explicat motivul pentru care a procedat la validarea soluției pronunțate de tribunal asupra cheltuielilor de judecată, indicând, totodată, și criteriile la care s-a raportat pentru a dispune în acest sens.

Realizând, așadar, o examinare judicioasă a apelului declarat de reclamantă și pronunțându-se, în limitele învestirii, asupra a ceea ce s-a cerut, criticile recurentei, analizate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. nu impun o reformare a hotărârii recurate, în sensul casării acesteia și trimiterii cauzei spre rejudecare, astfel cum această parte a solicitat în calea extraordinară de atac pendinte.

Cât privește critica prin care recurenta a reclamat greșita consemnare în dispozitivul deciziei recurate a calității sale în proces (de reclamantă, iar nu de pârâtă), Înalta Curte notează că această inadvertență reprezintă în mod evident o eroare materială, care putea rectificată în procedura prevăzută de art. 442 C. proc. civ., iar nu în calea extraordinară de atac.

Raportat la aceste concluzii, recursul recurentei-reclamante urmează a fi respins, ca nefondat.

Examinând recursul pârâtei B S.R.L din perspectiva aceluiași caz de casare - art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. – Înalta Curte constată următoarele:

Fără a relua considerentele teoretice anterior expuse, aplicabile pentru identitate de rațiune și în analiza acestui recurs, Înalta Curte constată că motivele invocate de pârâta B S.R.L. au ca obiect de critică nemotivarea soluției pronunțate de instanța de apel asupra cererii prin care solicitase aplicarea unei amenzi judiciare reclamantei, în temeiul dispozițiilor art. 187 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ., pentru o pretinsă exercitare abuzivă a drepturilor procesuale.

Aserțiunile recurentei-pârâte s-au axat, în esență, pe faptul că examinarea abuzului de drept al reclamantei s-a făcut de către instanța de apel prin prisma art. 12 C. proc. civ. și art. 15 C. civ., prin raportare la promovarea căii ordinare de atac, iar nu a cererii de chemare în judecată, cum se solicitase.

Potrivit considerentelor deciziei recurate, curtea a constatat că prin întâmpinarea depusă la dosar, apelanta-pârâtă a solicitat, în temeiul art. 187 alin. 1 pct. 1 lit. a C. proc. civ., aplicarea unei amenzi judiciare reclamantei pentru introducerea cu rea-credință a unei cereri vădit netemeinice.

Totodată, a reținut că prin sentința nr.1861 din 9 decembrie 2022, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, fără ca în dispozitivul sentinței să se regăsească vreo mențiune referitoare la solicitarea de aplicare a amenzii judiciare reclamantei. Totodată, a constatat că această omisiune a fost remediată, prin sentința nr. 408 din 7 aprilie 2023, Tribunalul București – Secția a V-a civilă respingând cererea de completare a hotărârii sub aspectul sancționării reclamantei în conformitate cu dispozițiile art.1 87 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ., pe motiv că nu erau îndeplinite condițiile impuse de acest text de lege.

Pe fondul cererii de aplicare a unei amenzi judiciare reclamantei, curtea a arătat că, potrivit art. 187 alin. 1 pct.1 lit. a C. proc. civ., instanța poate sancționa introducerea, cu rea-credință, a unor cereri principale, accesorii, adiționale sau incidentale, precum și pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice.

De asemenea, a amintit că art. 12 C. proc. civ. prevede că drepturile procedurale se impun a fi exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără încălcarea drepturilor procesuale ale altei părți, iar conform art. 15 C. civ. niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.

Curtea a reținut că aceste dispoziții legale relevă faptul că abuzul de drept constă în „exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale”, acesta presupunând două elemente respectiv un element subiectiv, exercitarea cu rea-credință a dreptului, în scop de șicană, fără justificarea unui interes special și legitim, cu intenția de a vătăma o altă persoană și un element obiectiv, precum deturnarea dreptului de la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală, actul săvârșit neputând fi explicat printr-un motiv legitim.

Astfel, pentru a caracteriza un act ca fiind abuziv, a considerat că este necesară întrunirea următoarelor cerințe: autorul actului să fie titularul dreptului în cauză și să fie capabil să îl exercite; dreptul să fie utilizat în limitele sale externe, fixate de lege adică să respecte dispozițiile legale referitoare la condițiile în care se exercită; dreptul să fie dirijat spre realizarea unui alt scop decât acela pentru care a fost acordat de lege și dreptul să fie exercitat cu rea-credință.

În privința primei condiții, a reținut că, în speță, se pune problema exercitării abuzive de către reclamantă a dreptului de a formula calea de atac împotriva sentinței primei instanțe, deci a accesului la justiție, ca parte a dreptului la un proces echitabil.

Sub aspectul accesului liber la justiție, curtea a constatat că, în conformitate cu prevederile art. 21 alin. 1 și 2 din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.

De asemenea, a enunțat dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevăd că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.

Accesul liber la justiție a fost apreciat că reprezintă facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acțiune în justiție, implicând obligația corelativă a statului ca, prin instanța competentă, să se pronunțe asupra acestei acțiuni, acțiunea incluzând, implicit, și căile de atac ce pot fi exercitate într-un litigiu.

Instanța de apel a făcut referire la hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, în care s-a subliniat importanța deosebită atribuită principiului liberului acces la justiție.

Raportat la aceste drepturi, reglementate în Constituție și garantate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel a reținut că reclamanta este titulara acestora și că este capabilă să le exercite, prima cerință a dispozițiilor art. 12 C. proc. civ. fiind îndeplinită în cauză.

De asemenea, curtea a constatat că la momentul introducerii cererii de chemare în judecată au fost respectate limitele externe, fixate de lege, în sensul respectării de către reclamantă a prevederilor legale care stabileau condițiile, cererea putea fi promovată de partea interesată.

Cu privire la cea de-a treia cerință pentru existența abuzului de drept, ca faptă de natură să atragă aplicarea sancțiunii amenzii judiciare în temeiul art. 187 alin. 1 lit. a C. proc. civ., instanța de apel a reținut că aceasta presupune exercitarea dreptului recunoscut fie cu intenția de a cauza altuia un prejudiciu de natură materială sau morală, fie în mod excesiv și nerezonabil, deci prin îndepărtare de la scopul pentru care acesta a fost recunoscut.

Asupra caracterului excesiv al exercitării dreptului, necesar pentru antrenarea răspunderii, a apreciat că are în vedere situația valorificării acestuia de către titular într-un mod exacerbat, iar dreptul subiectiv nu își poate produce efectele și nu se poate bucura de ocrotirea legii decât prin raportare la finalitatea pe care o are și la funcțiile pentru care legea îl consacră. Astfel, a menționat că fiecare titular de drepturi poate să le valorifice în interesul său, cu respectarea însă a drepturilor și a intereselor terților.

Pentru a determina dacă, în speță, această cerință este îndeplinită, curtea a analizat în ce măsură formularea prezentului demers procesual, deci exercitarea accesului liber la justiție, s-a realizat în vederea scopurilor pentru care a fost recunoscut dreptul și ocrotit de normele legale în vigoare, respectiv fie în vederea protejării altor drepturi sau interese legitime ale apelantului, fie pentru a înlătura efectele negative ale unor fapte comise de partea adversă.

Curtea a reținut că, în prezenta cauză, cererea introdusă nu este una pur formală și că urmărește protejarea intereselor reclamantei de a obține daune morale pentru fapta ilicită pretins a fi fost săvârșită de pârâtă, iar constatarea împrejurării că o astfel de faptă nu a fost comisă de pârâtă nu înseamnă în mod automat că solicitarea reclamantei avea un caracter vădit netemeinic.

Cu privire la cea de-a patra condiție, instanța de apel a reținut că abuzul de drept este în strânsă legătură cu noțiunea de bună-credință, motiv pentru care aceasta din urmă constituie un element important de apreciere privind săvârșirea unui abuz de drept. Cu alte cuvinte, a remarcat că acolo unde există bună-credință nu poate fi abuz de drept, iar, în măsura în care dreptul este exercitat cu rea-credință, prin deturnarea de la scopul economic și social în vederea căruia a fost recunoscut, respectiv, prin încălcarea drepturilor unei alte persoane, acesta nu mai poate beneficia de protecție juridică.

Curtea a menționat că răspunderea civilă delictuală nu se naște ipso facto din eșecul demersurilor procesuale, din respingerea unei acțiuni în justiție, iar buna-credință se prezumă, astfel încât cel care afirmă contrariul trebuie să facă dovada. Or, în cauză, probatoriul administrat, respectiv înscrisurile depuse la dosar, nu au decelat reaua-credință a reclamantei, astfel că a apreciat că cererea de amendare a reclamantei trebuie respinsă, ca neîntemeiată.

Potrivit aspectelor redate în cele de preced, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei-pârâte, că instanța de apel a arătat, argumentat, motivul pentru care a apreciat că soluția pronunțată de tribunal asupra cererii de aplicare a unei amenzi judiciare reclamantei corespunde prescripțiilor legale.

Totodată, curtea a făcut referire în controlul de legalitate și de temeinicie al sentinței apelate, exercitat din perspectiva dispozițiilor art. 187 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ., prin raportare la cele art. 12 din același act normativ, precum și la prevederile art. 15 C. civ., nu numai la modalitate de exercitare de către reclamantă a căii de atac a apelului în cauză, ci și a formulării acțiunii civile, respectiv a promovării demersului judiciar, apreciind că cererea introdusă nu este una pur formală și că urmărește protejarea intereselor reclamantei de a obține daune morale pentru fapta ilicită pretins a fi fost săvârșită de pârâtă.

Aceste considerente ale instanței de apel nu sunt de natură a crea confuzie asupra a ceea ce instanța de apel a analizat, ci, dimpotrivă, au aptitudinea de a tranșa, explicit și argumentat, motivul pentru care a respins critica din apel cu privire la soluția pronunțată de tribunal asupra cererii sale de aplicare a unei amenzi judiciare reclamantei.

Faptul că instanța de apel a examinat motivul de apel într-o altă manieră față de cea agreată de recurenta-pârâtă nu echivalează cu o analiză denaturată a acesteia, de vreme ce din conținutul deciziei recurate transpare contrariul, motivarea conținând argumente ce fundamentează soluția, de natură să faciliteze exercitarea controlului de legalitate în această etapă procesuală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. fiind, din aceste considerente, nefondat.

În ceea ce privește criticile ce vizează criticile referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, trebuie amintit că ambele părți, prin cererile de recurs formulate, au invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva validării soluției pronunțate de tribunal asupra cheltuielilor de judecată, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 451 alin. 2 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susținând că acestea sunt prea mari, față de complexitatea cauzei și de activitatea efectiv prestată de avocat, iar recurenta-pârâtă, dimpotrivă, că sunt prea mici prin raportare la aceleași criterii.

Procedând la o analiză comună a acestor critici, Înalta Curte constată că ele reprezintă chestiuni de netemeinicie ale deciziei recurate, care nu pot fi supuse cenzurii în recurs, față de prescripțiile imperative ale art. 488 alin. 1 C. proc. civ., conform cărora „casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate”.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3/2020, pronunțată în recurs în interesul legii, reținând că, „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.”

Or, în cauză, ambele părți au criticat modalitatea de aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art.4 51 alin. 2 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susținând că suma de 5.000 lei, la plata căreia a fost obligată către pârâtă, nu are caracter rezonabil, față de complexitatea cauzei și de activitatea efectiv prestată de avocatul acestei părți, iar recurenta-pârâtă, afirmând că suma acordată este derizorie raportat la aceleași criterii și la aspectele statuate prin hotărârea nr. 82 din 17/18 iulie 2020 emisă de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România, prin care s-a aprobat Ghidul orientativ al onorariilor minimale, conform căruia, pentru cererile evaluabile în bani, onorariul minimal pentru valori de peste 1.000.000 lei este 1% din valoarea litigiului, dar nu mai puțin de 20.000 lei.

Având în vedere că aceste aserțiuni reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii recurate, Înalta Curte va reține dispozițiile cu caracter obligatoriu ale deciziei nr. 3/2020 pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul art. 517 alin. 4 C. proc. civ., și va aplica normele imperative ale art. 488 alin. 1 din același act normativ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., va respinge excepțiile nulității recursurilor și va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. A S.R.L. și de pârâta B S.R.L., împotriva deciziei nr. 1546A din 27 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, îndreptate prin încheierea din camera de consiliu din 8 aprilie 2024.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile nulității recursurilor.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. A S.R.L. și de pârâta B S.R.L., împotriva deciziei nr.1546A din 27 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, îndreptate prin încheierea din camera de consiliu din 8 aprilie 2024.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 C. proc. civ.