ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1807/2025

Ședința publică din data de 3 decembrie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 4 august 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat să se constate intervenită rezoluțiunea contractului, ca urmare a imposibilității de a-și continua raporturile contractuale cu beneficiara pârâtă și, pe cale de consecință, obligarea la plata sumei de 51.609,02 euro (252.884,19 RON), reprezentând despăgubiri civile, diferența de preț contract, rest neachitat din suma forfetară stabilită prin art. 12 din contractul x/16.10.2020. În subsidiar, a solicitat constatarea nulității absolute a contractului pentru cauză ilicită.

Prin sentința civilă nr. 850 din 15 aprilie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, fiind dispusă rezoluțiunea contractului de execuție nr. x/16.10.2020, modificat prin actul adițional nr. x/08.01.2021 și obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50.000 de RON, cu titlu de despăgubiri, precum și la plata sumei de 11.428,75 de RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 434 din 14 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul principal declarat de pârâtă împotriva încheierii de ședință din 8 decembrie 2023, pronunțate în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

A fost admis apelul principal declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 850 din 16 aprilie 2024.

A fost schimbată în tot sentința apelată în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A fost respins apelul incident declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 850 din 16 aprilie 2024, pronunțate în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

A fost obligată apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.052,5 RON taxa judiciară de timbru și în sumă de 14.803,6 RON onorariu de avocat, din etapa apelului.

Prin cererea de completare a hotărârii înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 3 iunie 2024, sub nr. x/2021/a1, petenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat completarea sentinței civile nr. 850 din 16 aprilie 2024, pronunțate în dosarul nr. x/2021, în sensul de a se pronunța pe cererea sa de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, proporțional cu pretențiile deduse judecății prin cererea de chemare în judecată ce au fost respinse față de societate.

Prin sentința civilă nr. 2467 din 7 octombrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă cererea de completare a hotărârii formulată de petenta-pârâtă B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L., a fost admisă în parte cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată și a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 435 din 14 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosar nr. x/2021, a fost admis apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2467 din 7 octombrie 2024, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost admisă cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată și a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 39.024,55 RON, cheltuieli de judecată, fiind menținută în rest sentința.

Împotriva deciziei civile nr. 434 din 14 martie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021 și împotriva deciziei nr. 435 din 14 martie 2025, pronunțate de aceeași instanță, în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs reclamanta.

O primă critică de nelegalitate a deciziei civile nr. 434 din 14 martie 2025 se referă la faptul că în mod greșit instanța de apel a constatat, după un probatoriu complex administrat inclusiv la cererea pârâtei, conținând și o expertiză tehnică, că ar fi fost notificată cu privire la rezoluțiunea unilaterală a contractului, care a intervenit ca urmare a existenței unui pact comisoriu de ultim grad.

Potrivit recurentei-reclamante, înscrisul datat 02.03.2021 nu este decât un răspuns la solicitarea sa anterioară ca pârâta să precizeze condițiile în care înțelege să îi asigure frontul de lucru necesar executării obligației care îi revenea, din corespondența ulterioară reieșind că pârâta nu a declarat rezoluțiunea expresă a contractului în mod unilateral, declararea fiind necesară a se efectua printr-o notificare specializată chiar și în situația unei rezoluțiuni convenționale bazate pe pact comisoriu. De altfel, o rezoluțiune având ca fundament pactul comisoriu prevăzut în contract trebuie să îndeplinească cerințele convenite de părți, în speță termenul de execuție a lucrării asumate de recurentă care să fie prevăzut în notificare ca fiind de 30 de zile, conform art. 20.2.3. din contractul părților, dar sub condiția exercitării cu bună-credință a propriilor obligații de către intimată, anume de a asigura graficul de execuție, cum este stipulat în art. 9.1.1. din contract, obligație neîndeplinită după cum rezultă și din considerentele hotărârii primei instanțe, necombătute de instanța de apel.

Ca atare, potrivit recurentei-reclamante, instanța de apel nu a respectat exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., raționamentul nefiind fundamentat pe probatoriul administrat în cauză.

În acest context, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel trebuia să argumenteze cu referire la probele dosarului dacă erau sau nu îndeplinite condițiile rezoluțiunii unilaterale. Mai mult, desființarea de drept putea interveni numai la expirarea celor 30 de zile care ar fi trebuit să prevăzute în notificarea specializată a pârâtei, așa cum părțile au convenit cu putere de lege în art. 20.1.4 din contract.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că nu este precizată concret neexecutarea obligației sale, în ce condiții s-a petrecut și dacă este de o gravitate suficientă ca să poată conduce la reținerea acestui remediu contractual, neputând fi reținut abandonul lucrării, întrucât întreaga corespondență demonstrează că a încercat permanent să își execute propria obligație.

Mai precizează recurenta-reclamantă că, din probele dosarului, rezultă că a fost împiedicată sistematic să își îndeplinească total obligația prin neprezentarea planurilor/graficului asumate de pârâtă, acesta fiind motivul pentru care a contestat rezoluțiunea prin înscrisul din 02.03.2021, în mod implicit, prin formularea acțiunii civile de deduse judecății.

Ca atare, este nelegală reținerea direct de către instanța de apel a existenței unei rezoluțiuni convenționale prin declararea unilaterală de către pârâtă la data de 02.03.2021, deși instanța de fond a administrat probe, inclusiv la cererea pârâtei, care să dovedească executarea/neexecutarea obligațiilor reciproce și interdependente.

Or, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile art. 1.552 și art. 1.553 C. civ. pentru a se fi putut reține de către instanța de apel existența unei rezoluțiuni unilaterale/convenționale, ambele forme presupunând o notificare specializată din partea creditorului, ceea ce nu s-a întâmplat.

O altă critică de nelegalitate se referă la faptul că instanța de apel a respins acțiunea în totalitate, deși au fost formulate mai multe capete de cerere, respectiv greșit a respins obligarea pârâtei la plata despăgubiri solicitate, chiar și în situația constatării rezoluțiunii unilaterale.

În acest sens, recurenta-reclamantă precizează că efectul direct al rezoluțiunii este acela de a se restitui prestațiile, motiv pentru care instanța de apel nu putea respinge întreaga acțiune, cât timp are dreptul la plata lucrărilor efectuate și a oricărui prejudiciu produs și probat, în caz contrar producându-se o îmbogățire fără justă cauză în patrimoniul intimatei-pârâte.

O altă critică de nelegalitate vizează lipsa oricărei analize a capătului subsidiar de cerere constând în invocarea de către reclamantă a nulității actului juridic dedus judecății, recurenta-reclamantă susținând că, în măsura în care a schimbat dispoziția primei instanțe, curtea de apel avea obligația să cerceteze și acest petit al acțiunii. Or, lipsa oricărei mențiuni în considerente și în dispozitiv conduce la concluzia că instanța de apel nu a cercetat integral cauza, încălcând inclusiv dreptul la un proces echitabil al părții, prevăzut de art. 6 din CEDO.

Critica de nelegalitate a deciziei civile nr. 435 din 14 martie 2025 se referă la faptul că în mod nelegal au fost acordate cheltuieli de judecată într-un cuantum atât de ridicat, nefiind respectate prevederile art. 451-453 C. proc. civ.

Un prim argument al acestei critici îl constituie faptul că instanța de apel s-a rezumat să evoce criterii generale care pot fi avute în vedere într-o cauză civilă cu referire la aprecierea judecătorului asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, fără a evidenția elementele pentru care a fost apreciat ca fiind rezonabil onorariului de avocat în raport de munca depusă.

Pe de altă parte, raportat la practica judecătorească în materie, onorariul este disproporționat față de media onorariilor acordate cu titlu de cheltuieli de judecată în cauze având același obiect.

Un alt argument al criticii de nelegalitate constă în acordarea de cheltuieli de judecată constând în onorariul de expert de 13.000 RON, încât propunerea unei probe inutile de către pârâtă nu poate atrage răspunderea părții adverse pentru această cheltuială de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile vizează aspecte de fapt sau modul în care instanța de apel a analizat probatoriul administrat. De asemenea, a invocat excepția nulității recursului și în raport de criticile ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepția nulității, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepția, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea deciziei civile nr. 434 din 14 martie 2025, motivat de faptul că instanța de apel a apreciat că înscrisul din 2.03.2021 reprezintă o notificare de rezoluțiune a contractului.

Potrivit recurentei-reclamante, concluzia instanței de apel este contrazisă de probele administrate în cauză, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea exigențelor impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă.

O altă critică dezvoltată de recurenta-reclamantă în susținerea aceluiași motiv de casare vizează faptul că instanța de apel a respins acțiunea în totalitate, deși au fost formulate mai multe capete de cerere, respingând în mod greșit capătul de cerere referitor la restituirea prestațiilor, ca efect al rezoluțiunii contractului.

O ultimă critică se referă la faptul că instanța de apel nu a analizat capătul subsidiar al cererii, având ca obiect nulitatea actului juridic dedus judecății.

În raport de criticile de nelegalitate redate în mod sintetic, Înalta Curte arată că, din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se circumscrie acestui motiv de casare nemotivarea hotărârii, motivarea sa contradictorie sau prezentarea, de către instanța a cărei hotărâre este recurată, numai a motivelor străine de natura pricinii.

Înalta Curte reține că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în sensul că înscrisul din 2.03.2021 nu putea fi apreciat ca o notificare de rezoluțiune a contractului, în raport de probele administrate și de dispozițiile contractuale reprezintă critici de netemeinicie, și nu de nelegalitate.

În realitate, recurenta-reclamantă critică modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acțiunii.

Or, temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât, pe această cale, se realizează exclusiv controlul de legalitate al hotărârilor instanțelor devolutive, astfel că stabilirea situației de fapt nu poate fi reevaluată și nu poate fi reconsiderată interpretarea probelor de către instanțele de fond.

Nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei instanței de apel nici din perspectiva respingerii capătului de cerere referitor la plata de către pârâtă a despăgubirilor, Curtea reținând, față de respingerea cererii de chemare în judecată, că a dispărut temeiul în baza căruia reclamanta ar fi îndreptățită la acordarea despăgubirilor.

Înalta Curte reține că lipsa analizei capătului de cerere subsidiar, având ca obiect nulitatea actului juridic dedus judecății, este invocată formal, întrucât Curtea a reținut că la data sesizării instanței de judecată - 4 august 2021 - contractul de execuție era desființat.

Analizând criticile dezvoltate în susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.552 și a art. 1.553 C. civ.

Înalta Curte constată că, deși recurenta-reclamantă a indicat normele de drept material pretins a fi fost greșit aplicate de către instanța de apel, toate argumentele dezvoltate vizează exclusiv starea de fapt, respectiv modul de derulare a raporturilor contractuale și aprecierea mijloacelor de probă administrate în cauză.

Înalta Curte subliniază că nu este suficientă enunțarea unei critici care reproduce dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, astfel că invocarea aplicării greșite ori încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material în mod punctual, dar și reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare și modul în care instanța de apel a înfrânt acest procedeu.

De aceea, o nemulțumire a recurentei-reclamante legată de soluția recurată, de modul în care instanța de apel a concluzionat asupra stării de fapt, considerând, în cele din urmă, asupra temeiniciei acțiunii, contestație care nu deduce instanței de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu poate fi examinată în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte arată că nici argumentele ce vizează prevederile contractuale nu pot fi apreciate ca și critici de nelegalitate, în condițiile în care interpretarea contractului nu poate fi făcută decât prin intermediul mijloacelor de probă administrate, reprezentând, așadar, tot critici de netemeinicie.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte reține că decizia civilă nr. 435 din 14 martie 2025 este criticată exclusiv sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de apel.

Or, aceste critici reprezintă o chestiune de temeinicie și nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 Cod procedură civilă, în acest sens fiind și decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de recurs în interesul legii.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va admite excepția nulității, invocată de intimata-pârâtă și va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă. Totodată, în raport de prevederile art. 453 alin. (1) Cod procedură civilă, va obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 14.507,05 RON către intimata-pârâtă B. S.R.L., cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.R.L.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 434 din 14 martie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021 și împotriva deciziei nr. 435 din 14 martie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 14.507,05 RON către intimata-pârâtă B. S.R.L., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 decembrie 2025.