ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2760/2021

Ședința publică din data de 15 decembrie 2021

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 10.10.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 247.302,88 RON, reprezentând debit restant în baza facturilor emise și neachitate (unele parțial) conform contractelor nr. x/10.06.2015, nr. y/14.07.2015, nr. z/01.09.2015, precum și a actelor adiționale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.350, art. 1.270, art. 1.272, art. 1.170, art. 1.164 și art. 1.516 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1642/06.06.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea și a luat act că pârâta a solicitat cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinice și nelegalitate.

Prin încheierea din 04.06.2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei S.C. B. S.R.L și a introdus în cauză, în calitate de pârâtă, pe S.C. C. S.R.L., în temeiul art. 38-39 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 1005/30.07.2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul, luând act că intimatele își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei la curtea de apel spre o nouă judecată.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după prezentarea situației de fapt și a etapelor procedurale parcurse, recurenta a susținut că hotărârea recurată este nelegală, fiind dezvoltate următoarele critici:

Prima critică a vizat încălcarea normelor de procedură privind limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, respectiv art. 477 C. proc. civ., recurenta susținând că i-a fost înrăutățită situația în propria cale de atac.

Astfel, a arătat că prima instanță a reținut existența raportului juridic contractual și existența consimțământului de a contracta pentru toate cele trei contracte opuse intimatei S.C. B. S.R.L, însă tribunalul a respins acțiunea, apreciind inexistența unei creanțe certe și lichide.

Recurenta a susținut că instanța de apel, cu încălcarea limitelor rejudecării stabilite prin cererea de apel, nu a analizat pricina în raport cu motivele de apel invocate, care impuneau numai o analiză atentă a probatoriului care făcea dovada efectuării lucrărilor în sumă de 74.214,701 euro, constatate prin expertiza judiciară efectuată în cauză.

În apel, motivele evocate au vizat înlăturarea apărărilor subiective ale pârâtei referitoare la neînsușirea situațiilor de lucrări/facturi, la neexecutarea în totalitate a lucrărilor, precum și discuțiile legate de cantitatea și calitatea materialelor, toate aceste aspecte nefiind analizate.

A mai relevat că, încălcând dispozițiile art. 477 și art. 481 C. proc. civ., apelul i-a fost respins, instanța de apel reținând inexistența raportului juridic contractual și inexistența consimțământului valabil exprimat al pârâtei.

Or, în condițiile în care intimata S.C. B. S.R.L nu a declarat apel, chestiunea privind existența raportului juridic contractual și cea a consimțământului de a contracta pentru toate cele trei contracte opuse intimatei nu mai putea fi analizată de către instanța de apel, conform art. 430 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., bucurându-se de autoritate de lucru judecat.

Cea de-a doua critică a vizat neanalizarea apelului și probatoriului prin prisma temeiului juridic invocat, respectiv art. 1240 și art. 1170 C. civ., în susținerea căreia recurenta a afirmat că instanța de apel a refuzat să analizeze cauza, în complexitatea ei.

Un examen legal al apelului permitea instanței să concluzioneze că pârâta și-a încălcat obligația de bună-credință în executarea contractului și că acordul contractual a fost exprimat, chiar și verbal, potrivit probelor de la dosar. A mai relevat că în cauză prezintă relevanță expertiza judiciară, în urma căreia s-a constatat efectuarea lucrărilor de către recurentă, fiind inutile apărările pârâtei.

Totodată, a subliniat atitudinea și modul de operare a intimatei, din care rezultă reaua-credință a acesteia și scopul urmărit, cel de sustragere abuzivă de la plata contravalorii lucrărilor pe care recurenta le-a efectuat și pentru care intimata a încasat de la beneficiarul final contravaloarea lor. Astfel, constatarea pe teren a existenței lucrărilor înlătură prezumția de bună-credință a pârâtei la încheierea și executarea contractelor aflate în discuție.

În continuare, recurenta a susținut că nesemnarea documentelor privind situația de lucrări și facturi, în condițiile în care lucrările erau deja executate, nu poate fi asimilată ca fiind o lipsă a voinței de a contracta, consimțământ ce poate fi exprimat și verbal pentru a putea produce efecte juridice.

A mai făcut referire la corespondența purtată între părți, la existența angajaților ei în șantier, la materia primă ce a furnizat-o pe șantier și recepționarea ei de către intimată, apreciind că în mod eronat s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale.

A conchis că toate aspectele relatate mai sus conduc la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 476 alin. (1) și (2) C. proc. civ., întrucât judecata s-a limitat abuziv doar la apărările intimatei, ce sunt contrazise de probatoriul administrat.

Intimata S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, întrucât hotărârea recurată este legală, iar criticile recurentei subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi reținute. A solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

In cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat părților, iar prin încheierea completului de filtru din 20.10.2021 recursul a fost admis în principiu, fiind stabilit termen pentru dezbateri la 15.12.2021.

Analizând motivele de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că aceste este nefondat, pentru considerentele ce vor fi dezvoltate succesiv.

Un prim motiv de casare a vizat încălcarea normelor de procedură privind limitele efectului devolutiv al apelului, instanța de apel înrăutățind situația apelantei în propria cale de atac, în măsura în care prima instanța de fond a reținut existența unui raport juridic contractual valid între părțile litigiului, determinat de încheierea succesivă a trei contracte, iar curtea de apel, depășind, în detrimentul apelantei, limitele apelului, a constatat inexistența raportului juridic contractual pe argumentul lipsei consimțământului pârâtei. A mai subliniat recurenta că, nefiind atacate corespunzător chestiunile de drept stabilite în prima instanță, acestea au intrat în puterea lucrului judecat, așa încât, în apel, acestea nu mai puteau fi reexaminate.

Deși întregul memoriu de recurs s-a fundamentat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte, stabilind din oficiu încadrarea în lege a motivelor de casare, statuează că motivul specific dezvoltat se întemeiază pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și (7) C. proc. civ. și va fi examinat ca atare.

Astfel, constată că potrivit art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (1) și art. 481 C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, în limitele stabilite expres ori implicit de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care se atacă, neputând agrava în apel situația părții care a exercitat calea de atac.

Examinând dezlegările primei instanțe, în corelare cu aspectele supuse devoluțiunii prin apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., instanța de recurs constată că tribunalul a reținut că, după încheierea contractului nr. x/10.06.2015, reclamanta a redactat ulterior contractele nr. x/14.07.2015 și nr. y/01.09.2015, nesemnate de către pârâtă, și acte adiționale la acestea, fiind emise o serie de facturi, pretinse la plată în acest litigiu. Respingând cererea de chemare în judecată, prima instanță a stabilit, fără a face evaluări asupra validității contractelor nesemnate, că facturile și situațiile de lucrări prezentate în justificarea lor nu sunt recunoscute ori însușite, în orice mod, de către pârâtă, dar și că probele evaluate nu conduc spre concluzia că reclamanta a finalizat lucrările de antrepriză pretinse la plată, precum și că părțile au avut o corespondență care demonstrează dezacordul lor în privința realizării acestora.

Așadar, în considerarea hotărârii de respingere a acțiunii de către prima instanță, chestiunile litigioase tranșate prin considerente nu au vizat, cum greșit susține recurenta, statuări referitoare la încheierea validă a contractelor cu nr. E36/14.07.2015 și 130/01.09.2015, spre a se putea considera că, nefiind apelate, acestea intră în puterea lucrului judecat, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Motivele apelului au vizat, în acest context, ample explicatii referitoare la circumstanțele nesemnării contractelor în discuție, justificarea considerării ca operante a acestora ca efect al pretinsei lor executări parțiale din partea pârâtei și a circumstanțelor de fapt, cerându-se reexaminarea probatoriului și reevaluarea considerentelor primei instanțe de fond referitoare la neefectuarea lucrărilor de antrepriză, efectuarea lor necorespunzătoare și reevaluarea situațiilor de lucrări, chiar dacă acestea nu au fost acceptate de către intimată. La rândul său, în apărare, intimata din apel a susținut netemeinicia cererii de plată fondată pe forța obligatorie a contractului nr. x/10.06.2015 și a arătat că celelalte contracte opuse judiciar nu au fost semnate ori acceptate, în orice mod, de către S.C. B. S.R.L.

În aceste condiții, în măsura în care, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel trebuie să examineze cauza ținând cont de motivele și mijloacele de apărare invocate în prima instanță, prin apel ori prin întâmpinarea la apel, iar chestiunea litigioasă, în aceste limite, impunea evaluarea contractelor supuse judecății din perspectiva efectelor pe care au aptitudinea să le producă, o judecată deplină a apelului a impus evaluări legate de modul de încheiere și dinamica contractelor.

Efectuându-le, instanța de apel a stabilit în esență, fără a depăși limitele stabilite de lege, că prin neacceptarea contractului nr. x/01.09.2015 și lipsa probelor care se demonstreze acordul de voință, factura emisă în baza lui a fost în mod just restituită reclamantei, iar în ceea ce privește contractul nr. x/14.07.2015, a cărui încheiere nu a fost negată, s-a constatat că lucrările pretinse la plată nu au fost recunoscute și acceptate de către beneficiar, dar și că reclamanta a cerut spre plată facturi emise în baza unor acte adiționale la acest contract, care nu au fost asumate de către intimată.

Fără a depăși limitele devoluțiunii, instanța de apel a examinat cauza judicios și a prezentat argumentele juridice în mod amplu, printr-o evaluare de ansamblu a probelor apărărilor deduse judecății și, astfel, a pronunțat o decizie prin care a confirmat hotărârea primei instanțe, prin care s-a respins acțiunea. În aceste condiții, este nereală susținerea recurentei referitoare la încălcarea principiului non reformatio in pejus, deoarece nici la nivelul soluției, nici la cel al considerentelor care o susțin, situația reclamantei-apelante nu a fost înrăutățită în propria sa cale de atac.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că primul motiv de casare este nefondat și îl va înlătura, ca atare.

Al doilea motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a constat, în opinia recurentei, în nesocotirea dispozițiilor art. 1240 și art. 1170 C. civ. În acest sens, recurenta a considerat că instanța de apel a ignorat principiul bunei-credințe și pe cel al consensualismului și a constatat lipsite de efecte contractele încheiate de părți pentru lipsa semnăturii pârâtei pe acestea, lipsind de semnificație proba cu expertiză care a demonstrat că lucrările realizate de către reclamantă în beneficiul pârâtei se ridică la suma de 74.214,701 euro, probă care demonstra o realitate juridică complet ignorată în apel; a mai susținut recurenta ca instanța de apel a dat, cu comoditate, o valoare mai mare altor probe ale cauzei, înlăturând chestiuni aduse în discuție de apelanta-reclamantă, prin care demonstra că pârâta și-a făcut un obicei din a se sustrage de la executarea obligațiilor cu partenerii său contractuali, ceea ce denotă reaua-credință a acestei părți litigante.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat. Buna-credință, impusă ca principiu subiectelor de drept care angajează raporturi juridice, este demonstrată ori infirmată pe cale judiciară pe baza probelor și susținerilor de fapt ale părților din litigiu. De aceea, constatările de fapt asupra acestor chestiuni litigioase sunt, întotdeauna, rezultatul evaluării probelor judiciare, realizată exclusiv în fața instanțelor care evocă fondul.

Pe calea recursului, cale extraordinară de atac prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate al hotărârilor instanțelor devolutive, stabilirea situației de fapt nu poate fi reevaluată și nu poate fi reconsiderată interpretarea probelor de către instanțele de fond.

De aceea, o afirmație, precum cea a recurentei, prin care se arată că instanța de apel a ignorat principiul bunei-credințe, deoarece prin interpretarea probelor a ajuns la o concluzie asupra stării de fapt pe care partea nu o aprobă, nu este compatibilă cu controlul de legalitate realizat prin recurs, cu atât mai mult cu cât probele în procesul civil nu au valoare preconstituită în fața instanțelor care le interpretează.

Mai departe, recurenta a susținut că a fost ignorat principiul consensualismului, deoarece instanța de apel s-a întemeiat, cu titlu de argument decisiv, pe lipsa semnăturii pârâtei în contracte, ca unic mijloc de a fundamenta lipsa consimțământului, ca angajament juridic.

Examinând considerentele instanței de apel, Înalta Curte constată că aceasta nu a ignorat dispozițiile art. 1240 C. civ. care dau valoare juridică oricărui comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite sau uzanțelor, reprezintă consimțământ și nu lasă îndoială asupra intenției de a produce efecte juridice.

Instanța de apel nu s-a limitat, în cadrul considerentelor specifice, la constatarea lipsei semnăturii pârâtei în contractele puse judiciar. Dimpotrivă, tocmai în considerarea dispozițiilor legale menționate, instanța a statuat că în privința contractului nr. x/2015 nu există ale elemente din care să rezulte, în lipsa semnăturii, că pârâta a avut un comportament din care să rezulte indicii ale voinței de a se angaja contractual, iar în privința contractului nr. x/2015 a reținut că nu s-a negat încheierea contractului, ci respectarea acestuia în condițiile stabilite, dar și că reclamanta a redactat acte adiționale la acesta, deși nu s-a demonstrat, în lipsa semnăturii pârâtei și a unor elemente din care să rezulte exprimarea consimțământului, că s-a întrunit acordul de voințe pentru încheierea lor. Spre a ajunge la aceste concluzii, curtea de apel a menționat probele valorificate, dar și motivele pentru care alte dovezi au fost înlăturate pentru lipsă de concludență.

Extrapolând, însă, împrejurării că instanța de apel a respectat cu rigoare dispozițiile legale referitoare la formarea și demonstrarea consimțământului, instanța de recurs reamintește că modul în care s-a stabilit starea de fapt în apel nu poate fi supus cenzurii instanței de recurs, în considerarea dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Lipsa de temeinicie a acțiunii, statuată în apel, nu a fost rezultatul singular al constatării lipsei semnăturii pe actele opuse de reclamantă în proces, ci respingererea acțiunii a fost, pe de o parte, rezultatul lipsei unor dovezi care să demonstreze suficient că pârâta a asumat obligațiile descrise în acțiune potrivit unor practici stabilite consecvent între părți care nu lasă îndoială asupra angajamentului juridic, iar pe de altă parte s-a fundamentat pe împrejurarea că reclamanta nu s-a conformat, la rândul său, la regulile contractuale stabilite consensual.

Așadar, găsind neîntemeiate motivele de casare formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul potrivit art. 496 C. proc. civ. soluție care înglobează și cererea accesorie a reclamantei vizând acordarea cheltuielilor de judecată specifice recursului; tododată, potrivit art. 453 C. proc. civ., instanța va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată corespunzătoare acestei etape procesuale, așa cum au fost cerute și dovedite de către intimata S.C. B. S.R.L., stabilind că ele nu au caracter excesiv prin raportare la circumstanțele și obiectul litigiului și apărările efectuate pentru intimată în acest recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1005/30.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a sumei de 7.348,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 decembrie 2021.