ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1676/2021

Ședința publică din data de 14 septembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1.270, art. 1.350, art. 1.530 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 890 din 5 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 241.379,85 RON, reprezentând debit neachitat. De asemenea, tribunalul a anulat capătul accesoriu al cererii, având ca obiect plata dobânzii legale, ca netimbrat.

Prin decizia civilă nr. 66 din 10 februarie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de pârâtă ca nefondat.

În dezvoltarea motivului de casare, recurenta a susținut că instanța de apel a reținut, în mod greșit, faptul că legea italiană nu prevede efectul suspendării acțiunilor ce vizează patrimoniul debitoarei, ci doar pe cel de suspendare a procedurilor de executare.

Recurenta arată că dispozițiile art. 168 din legea falimentului din Italia care reglementează procedura concordatului nu se referă doar la procedurile de executare, ci la toate acțiunile care vizează patrimoniul debitorului, prin urmare și la acțiunile de obținere a unui titlu executoriu, cum este cererea formulată în cauză.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta susține că debitul invocat de intimată a fost achitat astfel cum rezultă din fișa de cont și ordinul de plată aflate la dosar.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a, la 19 iunie 2020.

La data de 4 august 2020 intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală, precum și plata cheltuielilor de judecată.

La data de 3 septembrie 2020 recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a combătut apărările invocate de intimată și a solicitat admiterea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 9 februarie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din același cod.

Prin încheierea din 11 mai 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul, fiind acordat termen în sedință publică la 14 septembrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 168 din legea italiană a insolvenței, reținând că în cazul concordatului preventiv acestea nu prevăd efectul suspendării acțiunilor ce vizează patrimoniul debitoarei, ci doar interzic începerea sau continuarea acțiunilor de executare sau de protecție asupra patrimoniului debitorului.

Aceste critici sunt nefondate, având în vedere că recurenta face analiza dispozițiilor legii italiene cu privire la concordatul preventiv, deși, în conformitate cu dispozițiile Regulamentului (UE) nr. 848 din 20 mai 2015 al Parlamentului European și al Consiliului privind procedurile de insolvență, acestea nu sunt incidente în cauză.

Astfel, în conformitate cu art. 18 din Regulamentul (UE) 2015/848, "efectele procedurii de insolvență asupra unei acțiuni în justiție în desfășurare [...] având ca obiect un activ sau un drept care face parte din masa bunurilor care face obiectul insolvenței unui debitor, se reglementează exclusiv prin legislația statului membru în care se desfășoară procesul" iar, potrivit art. 7 alin. (2) lit. f) din același regulament, "legea statului de deschidere determină condițiile pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență. Aceasta determină în special:[…] f) efectele procedurii de insolvență asupra acțiunilor individuale intentate de creditori, cu excepția proceselor în curs de soluționare".

Din această perspectivă, se reține că, prin hotărârea Tribunalului din Roma din 17 octombrie 2018, i s-a acordat recurentei termen până pe 16 decembrie 2018, ulterior prelungit la 14 februarie 2019, pentru a depune o propunere de concordat iar prin Ordonanța nr. 2900 din 17 iulie 2020 s-a aprobat propunerea de concordat.

Totodată, cererea de chemare în judecată a fost înaintată Tribunalului București la 13 noiembrie 2018, context în care se constată că, în cauză, procesul este în curs de soluționare situație ce intră în sfera de aplicare a art. 7 alin. (2) lit. f) teza finală din Regulamentul (UE) 2015/848.

Prin urmare, din analiza textelor evocate, rezultă că nu este aplicabilă legea italiană, ci legea română, respectiv Legea nr. 85/2014, care, în situația concordatului preventiv, prevede exclusiv suspendarea urmăririlor silite individuale până la pronunțarea unei hotărâri executorii de omologare a concordatului sau până la respingerea ofertei de concordat, iar nu suspendarea judecății potrivit art. 17 lit. d) și art. 25 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.

De asemenea, mențiuni referitoare la suspendarea urmăririlor silite se regăsesc și la art. 29 din Legea nr. 85/2014, care prevede că suspendarea este prevăzută de lege doar pentru procedurile de executare silită, nu și pentru procesele aflate pe rol și că se suspendă de drept doar executările silite începute de creditorii semnatari ai planului de redresare, nu și de către creditorii care nu au fost incluși în acest plan.

Prin urmare, solicitarea recurentei privind suspendarea cauzei până la rămânerea definitivă a deciziei de aprobare a concordatului este lipsită de temei legal, având în vedere faptul că legea aplicabilă este legea română, iar aceasta nu prevede suspendarea proceselor în curs de soluționare în cazul în care debitorul este în procedura de concordat preventiv.

Referitor la art. 168 din Legea falimentului din Italia, care reglementează procedura concordatului deschis cu privire la C., recurenta susține că din interpretarea acestor dispoziții rezultă că legea italiană nu se referă doar la procedurile de executare, ci la toate acțiunile ce vizează patrimoniul debitorului, prin urmare și la acțiunile de obținere a unui titlu executoriu, cum este cererea ce face obiectul dosarului.

Contrar celor susținute de recurentă, dispozițiile art. 168 din Legea insolvenței din Italia prevăd că:

"de la data publicării cererii la Registrul Comerțului și până la momentul rămânerii definitive a încheierii de omologare a concordatului preventiv, creditorii în baza unui titlu sau unei cauze anterioare nu pot iniția sau continua, sub sancțiunea nulității, acțiuni de executare silită și cele având ca obiect instituirea unor măsuri asigurătorii asupra patrimoniului debitorului".

Din analiza textului de lege evocat, cu referire la aplicabilitatea legii italiene, se constată că acesta nu prevede suspendarea proceselor în curs de judecată, ci doar interzice începerea sau continuarea acțiunilor de executare sau de protecție asupra patrimoniului debitorului.

Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat executarea silită a recurentei și nici instituirea de măsuri asigurătorii asupra patrimoniului acesteia, nu intervine suspendarea cauzei nici în temeiul dispozițiilor evocate.

Înalta Curte mai reține că susținerile recurentei referitoare la achitarea creanței potrivit fișei de cont și ordinului de plată depuse la dosar nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate și nu se subsumează cazurilor de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă B., prin C. împotriva deciziei civile nr. 66 din 10 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B., prin C. împotriva deciziei civile nr. 66 din 10 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 septembrie 2021.