ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 846/2025

Ședința publică din data de 20 mai 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 22.02.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A.-în faliment, reprezentată de lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare capitalizată în raporturile dintre profesioniști, aferente sumei de 1.090.856 RON, datorată de pârâtă, cu titlu de restituire garanție de bună execuție, în temeiul Contractului cadrul de execuție lucrări nr. x/25.05.2011 încheiat între părți, pentru perioada cuprinsă între data de 26.10.2012 și data plății efective a debitului de 1.090.856 RON; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1126/05.05.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, a fost respinsă ca prescrisă cererea privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare pe perioada 26.10.2012 - 15.02.2019, a fost admisă în parte acțiunea privind pe reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., astfel cum a fost precizată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare calculată, conform art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, la suma de 1.090.856 RON, începând cu data de 16.02.2019 până la achitarea efectivă a debitului principal, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare, calculată la dobânzile acordate în prezenta cauză, începând cu data de 16.02.2022 până la achitarea efectivă a dobânzilor.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel atât reclamanta A. prin lichidator judiciar B.., cât și pârâta C. S.R.L., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 253/2024 din 15 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelurile formulate de apelanta reclamantă A. prin lichidator judiciar B.., și de apelanta pârâtă C. împotriva sentinței civile nr. 1126/05.05.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că: a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca neîntemeiată; a obligat pârâta să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare calculată conform art. 3 alin. (2)

1

din O.U.G. nr. 13/2011 la suma de 1.090.856 RON începând cu data de 26.10.2012 și până la data de 28.12.2022; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare calculată la dobânzile acordate în prezenta cauză; a menținut în rest sentința apelată și a obligat apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 1446,54 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.R.L. a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, transmiterea dosarului instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

După prezentarea situației de fapt și a limitelor în care a înțeles să atace decizia instanței de apel, recurenta-pârâtă a invocat incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost dată cu încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material privitoare la prescripție, în special a celor prevăzute de art. 2537 alin. (2) C. civ., respectiv art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ.

Recurenta-pârâtă a susținut că raționamentul instanței de apel este unul greșit în raport cu situația concretă, prescripția nefiind întreruptă de acțiunea inițială, în contextul înaintării prezentei cereri în 6 luni de la data respingerii acțiunii privind penalitățile de întârziere (dosar nr. x/2013).

S-a arătat că, în speța de față, în care reclamantul a ales calea greșită de solicitare a accesoriilor, prescripția trebuie să intervină, să curgă, deoarece acesta a introdus o nouă acțiune, dar cu un alt obiect, pretinzând dobânda legală, în loc de penalități de întârziere, la 10 ani de la momentul la care trebuia să facă această solicitare, aspect care rezultă și din cuprinsul art. 2539 alin. (2) C. civ.

Raționamentul instanței de apel este unul greșit, deoarece lasă efectiv fără sens dispozițiile prescripției, iar construcția pe care o face instanța în motivare, este una greșită.

Împrejurarea că instanța în considerentele deciziei civile nr. 2231/16.12.2021 a reținut faptul că obligația de restituire a garanției nu se naște în temeiul contractului, ci ca efect al stingerii obligației de garanție, motiv pentru care daunele moratorii nu sunt cele prevăzute de clauza penală, nu este de natura să dea dreptul reclamantei la o nouă acțiune, ci, doar, curtea de apel a motivat respingerea cererii de acordare a penalităților de întârziere.

Prin urmare, instanța de apel nu a reținut cu autoritate de lucru judecat faptul că obligația de restituire a garanției de bună execuție nu este purtătoare de penalități contractuale, ci, dimpotrivă, Curtea de Apel a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul ca reclamanta a ales o cale greșită de solicitare a penalităților.

Calea procesuală corectă trebuia urmată odată cu cererea principală, adică din anul 2012.

Prin urmare, a arătat recurenta, așa cum susține instanța de apel, acțiunea de față a fost formulată în contextul respingerii penalităților de întârziere în primul dosar, însă aceasta nu întrerupe în niciun fel cursul prescripției, deoarece necunoașterea legii nu reprezintă caz întreruptiv al prescripției.

Contrar celor susținute de instanța de apel, în opinia recurentei-pârâte în speță nu se aplică dispozițiile deciziei nr. 1/18.01.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Instanța de fond a apreciat în mod corect, a menționat recurenta, faptul că nu este aplicabil cazul de întrerupere reglementat de dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza finală, deoarece noua cerere trebuie să aibă același obiect cu prima cerere (respinsă, anulată, perimată), or, în cauză, acțiunea inițială a avut ca obiect acordarea penalităților de întârziere, iar prezenta cauză are ca obiect acordarea de dobânzi legale, între cele două cereri neexistând identitate de obiect și cauză.

Recurenta a arătat că nu împărtășește raționamentul instanței de apel în sensul că dacă cea de-a doua cerere ar fi identică în ceea ce privește obiectul, părțile și cauza, s-ar opune autoritatea de lucru judecat, deoarece textul de lege nu face referire la cereri identice, ceea ce contează, este modul în care acțiunea a fost soluționată în primă instanță, dacă a fost soluționată pe excepție ori alt incident procedural sau pe fond.

În speță, dacă atât prima cerere, cât și cea de a doua aveau același obiect, iar prima cerere era respinsă pe fond, ca în cazul de față, intervenea autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, însă, în condițiile în care cele două cereri sunt diferite, nu intervine nici autoritatea de lucru judecat și nici întreruperea prescripției nu operează.

Nu poate fi acceptat că, deși reclamantul a înaintat o acțiune în mod greșit, beneficiază de a doua șansă, chiar dacă termenul de prescripție a expirat cu mult în urmă, totul în condițiile în care el însuși nu a înțeles să își valorifice pretențiile în mod definitiv în prima acțiune.

Dacă A. își valorifica șansele până la capăt, era posibil ca instanța de recurs să constate contrariul celor reținute de instanța de apel, în sensul că obligația de restituire a garanției de bună execuție atrăgea plata de penalități contractuale și, astfel, cel de al doilea proces nu ar mai fi existat.

Prin urmare, nu se poate aplica întreruperea în folosul părții care nu a ales să mai atace hotărârea care i-a respins acțiunea, ci ar trebui să se aplice prescripția în folosul părții căreia i-a profitat pasivitatea de a nu se mai ataca soluția respectivă.

În acest context, recurenta-pârâtă a redat dispozițiile art. 15.1. din contract și a susținut că nu are relevanță raționamentul pentru care penalitățile au fost respinse de instanța de apel, deoarece tot instanța de apel în alte trei faze procesuale a respins acțiunea reclamantei în totalitate, însă acest aspect nu a oprit reclamanta să atace hotărârea și să o schimbe ulterior.

Prin urmare, reclamanta nu mai este în termen să mai solicite nici un fel de dobânzi/penalități la acest moment, termenul de prescripție fiind depășit. Momentul la care A. putea să cunoască faptul că pârâta ar fi putut datora dobânzi/penalități, este 26.10.2012, astfel că termenul de prescripție de a solicita dobânda legală s-a împlinit la 26.10.2015, dată la care pârâta ar fi trebuit să achite debitul principal, conform susținerilor intimatei.

În acord cu argumentele instanței de fond, recurenta a apreciat că nu există niciun motiv pentru a considera că termenul de prescripție pentru dobânda legală ar începe să curgă la data soluționării definitive a litigiului de fond nr. x/2013***, de vreme ce reclamanta putea solicita de la început obligarea pârâtei atât la restituirea garanției de bună execuție, cât și plata dobânzii legale penalizatoare.

Împrejurarea că petitul accesoriu privind penalitățile de întârziere a fost respins prin hotărâre definitivă, nu este de natură să dea naștere unui nou termen de prescripție în beneficiul reclamantei, pentru plata dobânzii legale aferente debitului principal.

Recurenta-pârâtă a invocat și incidența motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 si 7 C. proc. civ., susținând interpretarea greșită a dispozițiilor art. 430 - 431 C. proc. civ.

În acest sens s-a arătat că, anterior deciziei civile nr. 2231/A din 16.12.2021, au existat o serie de hotărâri judecătorești care au reținut cu autoritate de lucru judecat faptul că obligația de restituire a garanției de bună execuție, atrage după sine penalități contractuale și nu dobânda legală, fiind menționate, în mod expres, sentința civilă nr. 6368/28.10.2013 a Tribunalului București, precum și deciziile Curții de Apel București nr. 1010/12.06.2015, nr. 1989/2017 și nr. 2182/2019.

Instanța de apel a avut o abordare greșită atunci când a apreciat că ne aflăm în prezența unei acțiuni care a fost determinată de o soluție care a dobândit autoritate de lucru judecat sub aspectul naturii penalităților de întârziere, care ar fi intervenit la nouă ani de la începerea primului proces.

Mai mult, această pretinsă autoritate de lucru judecat ar fi intervenit după trei rejudecări, în condițiile în care, conform art. 501 C. proc. civ., instanța în rejudecare va rejudeca in limitele casării. Limitele casării au avut în cauza de față tot timpul incidență cu autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 495 din 25.09.2014 a Curții de Apel Timișoara, problema dezbătută fiind dacă această hotărâre avea sau nu autoritate de lucru judecat în cauză, atât sub aspectul cererii principale, cât și a accesoriilor, iar instanțele în rejudecare aveau de statuat asupra acestei chestiuni.

A mai precizat recurenta-pârâtă că, în afară de chestiunile arătate cu privire la ce anume statuaseră deja instanțele anterioare, în speță discutăm de autoritate de lucru judecat forțată, indusă de A. prin neatacarea soluției din apel, aceasta creându-și premisele în mod artificial pentru înaintarea unei noi acțiuni.

A mai susținut recurenta-pârâtă că partea care a pierdut un proces nu poate opune autoritatea de lucru judecat a unei soluții negative într-un alt proces și nici instanța nu trebuie sa o facă din oficiu, precum și că instanța de apel în mod greșit afirmă că acțiunea a fost înaintată ca urmare a deciziei 2231A/16.12.2021, prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanta nu putea solicita penalități contractuale.

Dacă o parte pierde procesul și nu atacă hotărârea prin care a pierdut, aceasta nu se poate folosi de autoritatea de lucru judecat pentru a beneficia de o nouă acțiune care să-i profite în continuare, deși a pierdut prima acțiune prin neatacarea soluției. Acest aspect este important, deoarece dacă se ataca soluția respectivă, exista posibilitatea ca instanța de recurs să întoarcă dosarul în rejudecare și să nu mai fie nevoie de cel de al doilea proces.

Prin urmare, raționamentul instanței de prim control judiciar este unul defectuos, deoarece soluția câștigată de una dintre părți profită numai acesteia și numai partea respectivă poate să invoce autoritatea de lucru judecat în alt proces, iar instanța de apel a greșit atunci când a considerat că a operat autoritatea de lucru judecat cu privire la soluția de respingere a acțiunii privind penalitățile de întârziere.

A arătat recurenta-pârâtă că argumentele evidențiate sunt valabile și pentru punctul următor al memoriului de recurs, prin care a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în special a celor prevăzute de art. 1270, art. 1535 C. civ., indicându-se motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că este greșit raționamentul instanței de apel, prin care se susține că necesitatea acestei acțiuni s-a ivit în urma soluției pronunțate în prima acțiune. Acest raționament este unul defectuos, deoarece tinde să avantajeze din punct de vedere juridic doar pe A., care a căpătat o a doua șansă prin hotărârea prin care a pierdut procesul, pe care nici măcar nu a mai atacat-o cu recurs.

Însă, partea care a câștigat nu se poate folosi de soluția prin care a câștigat procesul, motivat de faptul că soluția profita tot celui care a pierdut.

Rezultă pe baza aceluiași raționament defectuos, faptul că nu numai că partea care a ales calea procedurală greșită timp de 10 ani are șansa la al doilea proces, însă a întrerupt și prescripția prin prima acțiune greșită.

În opinia recurentei, prima instanță a stabilit prin decizia civilă nr. 2231/16.12.2021 că A. nu poate solicita penalități de întârziere, soluție care nu a mai fost atacată de A. ulterior; instanța nu a stabilit dreptul acesteia de a solicita dobânda legală, ci faptul că A. trebuia în anul 2013 să solicite dobânda legală și nu penalități de întârziere.

Recurenta a susținut că neatacarea acestei soluții de către A., profită pârâtei, astfel încât, în cauza de față, instanța de apel trebuia să dea curs argumentelor sale și să constate că, odată ce a renunțat la atacarea soluției din dosarul anterior, nu mai poate solicita, într-un alt proces, dobânda legală.

Prin înlăturarea argumentelor sale, a menționat recurenta, instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 1270 din C. civ., care consacră principiul forței obligatorii a contractului între părți, acestea fiind ținute să-și execute întocmai obligațiile asumate, inclusiv clauzele care privesc penalitățile de întârziere al căror mecanism a fost reglementat în mod expres de voința părților.

A mai arătat recurenta că acțiunea de față este întemeiată pe dispozițiile art. 1535 C. civ. și art. 3, alin. (1), (2) indice 1 și 4 din Ordonanța nr. 13/2011, texte de lege care nu sunt aplicabile în speță.

Instanța urmează să observe că în contractul încheiat între părți, la art. 15 din contract, se prevăd penalități de întârziere convenționale, precum și faptul că acestea sunt plafonate la 5% din valoarea contractului.

În contextul în care părțile au stabilit de comun acord penalități de întârziere, inclusiv o plafonare a acestora, reclamanta nu mai putea solicita dobânzi penalizatoare, deoarece acest scop era acoperit de penalitățile contractuale, care însă nu au fost acceptate de către instanță, fiind respinse în mod definitiv, soluție care nu a fost atacată de A..

În opinia recurentei, față de dispozițiile legale dar și cele contractuale menționate mai sus, A. nu mai poate solicita nici un fel de dobânzi de la aceasta, având în vedere că ea însăși a înțeles să nu atace hotărârea instanței prin care au fost respinse penalitățile de întârziere.

După redarea art. 15.1. din contract, recurenta a arătat că, atâta timp cât părțile au stabilit contractual de comun acord, modul în care funcționează penalitățile și cuantumul acestora, precum și faptul că instanța a respins în mod definitiv cererea de penalități formulată de A., acțiunea de față este inadmisibilă sau neîntemeiată și trebuie respinsă ca atare.

A mai susținut recurenta că trebuie observat faptul că dispozițiile legale invocate de reclamantă în acțiune confirmă susținerile sale, în sensul că nu se poate solicita dobânda legală în condițiile în care părțile au avut stipulate penalități contractuale.

Astfel, în conformitate cu art. 1535 C. civ. invocat de reclamantă în susținerea cererii, legiuitorul a înțeles să ofere posibilitatea obținerii dobânzii legale numai în situația în care prin contract părțile nu au convenit penalități contractuale, nefiind posibilă cumularea de penalități și nici o opțiune a părții care le solicită între penalități legale sau contractuale.

Intimata-reclamantă a transmis întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, față de care recurenta-pârâtă a formulat răspuns.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Criticile recurentei-pârâte potrivit cărora decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privitoare la prescripție, în special a celor prevăzute de art. 2537 alin. (2) C. civ. și respectiv art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ., subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Potrivit art. 2537 alin. (2) C. civ. prescripția se întrerupe "prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie".

Totodată, conform art. 2539 alin. (2) teza I C. civ., prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă.

Dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ. introduc însă o excepție de la regulă, potrivit căreia dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată precedentă, cu condiția ca noua cerere să fie admisă pe fond.

Așadar, acest caz de întrerupere a prescripției extinctive presupune ca prima cerere de chemare în judecată să fie respinsă sau anulată, a doua cerere să fie formulată în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a primei hotărâri și a doua acțiune să fie admisă pe fond.

În aplicarea textelor de lege mai sus citate, Înalta Curte reține că termenul de prescripție pentru plata de daune moratorii a fost întrerupt, așa cum a arătat și instanța de apel.

În acest context, este util de amintit că prin prima cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 03.06.2013, sub nr. x/2013, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 1.090.856 RON reprezentând garanția de bună execuție, actualizată la data plății efective și a penalităților de întârziere datorate până la data plății efective, care la data formulării cererii sunt în sumă de 134.175 RON. Prin sentința civilă nr. 6386/28.10.2013 s-a respins cererea ca neîntemeiată.

După mai multe cicluri procesuale, în a treia rejudecare, s-a pronunțat de către Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă decizia civilă nr. 2231/16.12.2021 în dosarul nr. x/2013, prin care s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin Lichidator judiciar B., a fost schimbată sentința apelată în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, a fost obligată pârâta S.C. C. S.R.L. la restituirea garanței de bună execuție în cuantum de 1.090.856 RON și a fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere ca neîntemeiată. Această hotărâre a rămas definitivă prin respingerea recursului declarat de pârâtă de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 2731/15.12.2022.

În considerentele deciziei civile nr. 2231/16.12.2021 s-a reținut, în esență, faptul că obligația de restituire a garanției nu se naște în temeiul contractului, ci ca efect al stingerii obligației de garanție, motiv pentru care daunele moratorii nu sunt cele prevăzute de clauza penală, părțile neevaluând anticipat prejudiciul ce ar decurge din refuzul de restituire a garanției la momentul stingerii obligației executantului de executare a lucrărilor de remediere, ci exclusiv prejudiciul decurgând din nerepetarea termenelor contractuale stabilite pentru executarea lucrărilor, respectiv pentru decontarea facturilor.

Ulterior, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a formulat cererea de chemare în judecată care formează obiectul dosarului de față, aceasta fiind admisă, în limita dispozitivului deciziei recurate.

Astfel, având în vedere că reclamanta a promovat o cerere de chemare în judecată în cadrul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului București, care după mai multe cicluri procesuale, a fost admisă în parte de Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 2231/16.12.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2013, în sensul că a fost obligată pârâta la restituirea garanței de bună execuție în cuantum de 1.090.856 RON, iar cererea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere a fost respinsă ca neîntemeiată, soluție rămasă definitivă prin decizia nr. 2731/15.12.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a respins recursul pârâtei, rezultă că acțiunea pendinte este promovată în interiorul termenului de 6 luni stabilit de art. 2539 alin. (2) C. civ., și, cum aceasta din urmă a fost admisă, prima cerere constituie un act întreruptiv de prescripție.

Aceasta în condițiile în care prin cele două cereri de chemare în judecată reclamanta urmărește valorificarea aceluiași drept, respectiv obținerea de daune moratorii pentru executarea cu întârziere a unei obligații bănești, în speță, obligația de restituire a garanției în cuantum de 1.090.856 RON, chiar dacă cauza celor două cereri este diferită, în prima fiind vorba despre o acțiune întemeiată pe prevederile contractului, în timp ce cea de a doua cerere a avut ca temei juridic răspunderea civilă delictuală.

Sub acest aspect, se impune a sublinia că, reglementând prin art. 2537 C. civ. cazurile de întrerupere a prescripției extinctive, legiuitorul a avut în vedere invocarea, pe cale de acțiune sau excepție, a "dreptului a cărui acțiune se prescrie".

Prin dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ. legiuitorul a conferit o a doua șansă creditorului pentru realizarea dreptului său, rațiunea fiind aceea de a nu sancționa prin aplicarea prescripției dreptului material la acțiune pe reclamantul creditor care nu a rămas în pasivitate, ci acționat pentru valorificarea dreptului pretins, în cauza de față introducând o acțiune vizând obținerea de daune moratorii, dar, din diferite motive, aceasta i-a fost respinsă, în opoziție cu situația creditorului lipsit de diligență, a cărui pasivitate se impune a fi sancționată.

În mod corect a reținut instanța de apel că termenul de prescripție pentru plata de daune moratorii a început să curgă la data de 26.10.2012, când s-a născut și dreptul la acțiune pentru creanța principală, termen care a fost întrerupt prin introducerea cererii de chemare în judecată care a format obiectul dosarului nr. x/2013, la data de 03.06.2013.

De asemenea, instanța de apel a observat corect faptul că prima cerere de chemare în judecată a fost respinsă în ceea ce privește penalitățile de întârziere, prin decizia civilă nr. 2231/16.12.2021 și că prezenta cerere, promovată la data de 16.02.2022, a fost introdusă înlăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, dispozițiile art. 2539 alin. (2) C. civ. sunt pe deplin aplicabile în speță, fiind avută în vedere ipoteza în care prima acțiune "a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă."

Cât privește susținerile recurentei, în sensul că termenul de prescripție pentru dobânda legală s-a împlinit la 26.10.2015, se constată că acestea nu sunt fondate, instanța de apel reținând în mod corect incidența dispozițiilor art. 2526 C. civ., respectiv faptul că dobânda legală reprezintă o prestație succesivă și că termenul de prescripție curge zi cu zi până la plata creanței. Prin urmare, cum în raport cu art. 2526 C. civ. fiecare zi de întârziere dă naștere unui nou termen de prescripție de 3 ani și, cum termenul de prescripție a fost întrerupt conform art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ., este legală și temeinică statuarea instanței de apel în sensul că pârâta datorează dobânda legală penalizatoare pentru toată perioada cuprinsă între 26.10.2012 și data restituirii garanției, 28.12.2022.

Așa fiind, nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte în sensul că termenul de prescripție pentru dobânda legală s-a împlinit la 26.10.2015.

Trimiterile instanței de apel la considerentele deciziei nr. 1/18.01.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, potrivit opiniei pârâtei exprimate în cererea de recurs, nu era incidentă, nu pot conduce la o altă soluție, în condițiile în care instanța de prim control judiciar a procedat la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente în speță și a reținut că prin cele două cereri de chemare în judecată se urmărește obținerea de daune moratorii pentru executarea cu întârziere a unei obligații bănești.

În cadrul memoriului de recurs, pârâta a invocat și incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., susținând interpretarea greșită a dispozițiilor art. 430 - 431 C. proc. civ., însă criticile subsumate acestor motive nu sunt fondate.

Astfel, se observă că hotărârile judecătorești la care face referire recurenta și în raport cu care se aduce în dezbatere, pe de o parte, autoritatea de lucru judecat (sentința civilă nr. 6368/28.10.2013 a Tribunalului București, precum și deciziile Curții de Apel București nr. 1010/12.06.2015, nr. 1989/2017 și nr. 2182/2019), sunt hotărâri pronunțate în cadrul dosarului nr. x/2013, respectiv aceluiași dosar de tip versionat, care au fost casate de instanțele superioare și care, potrivit art. 500 alin. (1) C. proc. civ., nu au nicio putere.

Pe de altă parte, în ceea ce privește chestiunile invocate de recurentă vizând "o autoritate de lucru judecat forțată" indusă de reclamantă prin neatacarea de către aceasta a deciziei civile nr. 2231/16.12.2021, pronunțate în faza procesuală a apelului în dosarul nr. x/2013, Înalta Curte constată că ele sunt irelevante, fiind simple supoziții, fără suport juridic, în condițiile în care solicitarea dobânzii legale penalizatoare nu este condiționată de formularea căii de atac a recursului.

În acest context, trebuie menționat că, în aspectele relevante prezentului litigiu, prin decizia civilă nr. 2231/16.12.2021, definitivă, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că obligația de restituire a garanției nu se naște în temeiul contractului, ci ca efect al stingerii obligației garantate, prin urmare daunele moratorii nu sunt cele prevăzute de clauza penală prevăzută în contract, ipoteză valorificată, în mod corect, de instanța de prim control judiciar.

De altfel, se observă că, prin susținerile recurentei cu privire la cele menționate de instanța de apel în dosarul nr. x/2013, aceasta tinde a proceda la repunerea în discuție a chestiunilor deja tranșate prin decizia nr. 2231/16.12.2021, criticându-se, în realitate, o hotărâre definitivă, pronunțată într-o altă cauză, ceea ce nu este permis față de dispozițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

Aplicarea greșită a dispozițiilor art. 430 - 431 C. proc. civ. nu poate fi susținută cu temei, în condițiile în care, deși textele de lege sunt clare, ele sunt supuse unei interpretări personale de către recurentă, care nu corespunde sensului normelor juridice respective.

Astfel, în acord cu apărările intimatei-reclamante formulate prin întâmpinare, se constată că, deși articolul 431 C. proc. civ., prevede la alin. (2) că "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", recurenta susține că acesta nu ar putea fi invocat decât de partea care a câștigat procesul, or, textul de lege nu face o asemenea distincție. În același sens este și art. 432 C. proc. civ., potrivit căruia "excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs" și, cu atât mai mult, se impun prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă."

Prin urmare, nu se poate reține că instanța de apel a greșit atunci când a considerat că a operat autoritatea de lucru judecat cu privire la soluția de respingere a acțiunii privind penalitățile de întârziere, așa cum afirmă recurenta.

În considerarea acestor aspecte, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ. nu sunt incidente.

Criticile recurentei prin care s-a susținut, în sinteză, că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1270 C. civ., prin ignorarea acestora, respectiv art. 1535 C. civ., indicându-se art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt și ele nefondate.

În primul rând, se cuvine a se arăta că, deși în cadrul cererii formulate recurenta înțelege să revină asupra chestiunilor referitoare la neatacarea cu recurs, de către A., a soluției pronunțate în dosarul nr. x/2013, susținerile exhibate nu pot avea valențele dorite de pârâtă, întrucât solicitarea dobânzii legale penalizatoare nu este condiționată de formularea respectivei căi de atac.

Cât privește susținerea recurentei privind ignorarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1270 din C. civ., care consacră principiul forței obligatorii a contractului, Înalta Curte constată că, în condițiile în care, printr-o hotărâre definitivă, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat faptul că obligația de restituire a garanției nu se naște în temeiul contractului de execuție lucrări încheiat între părți, ci ca efect al stingerii obligației garantate, dreptul la accesorii, respectiv dobânda legală penalizatoare solicitată în speță, nu se naște în temeiul contractului, ci pe tărâm delictual, nefiind incidente, astfel, prevederile legale a căror ignorare se invocă.

Afirmațiile recurentei, în sensul că textele de lege, pe care se întemeiază acțiunea de față, nu sunt aplicabile, sunt nefondate.

Astfel, se constată că în argumentarea acestei afirmații recurenta face referire la dispozițiile contractului dintre părți, care stabilesc penalități de întârziere, cu ignorarea faptului că, în speță, se solicită dobânda legală penalizatoare pe temei delictual, iar nu penalități contractuale.

Temeiurile de drept care au fost invocate de reclamantă în cadrul cererii de chemare în judecată sunt art. 1535 C. civ. și art. 3 alin. (1), alin. (2)

1

și alin. (4) din O.G. nr. 13/2011, iar, în contextul prezentat anterior, se observă că, în mod corect, a reținut instanța de apel aplicabilitatea lor în cauză.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciind că în privința hotărârii atacate nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 253/2024 din 15 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 253/2024 din 15 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2025.