ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 609/2022

Ședința publică din data de 15 martie 2022

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 19 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.574.704,90 RON, reprezentând penalități contractuale garantate prin scrisoarea de garanție de bună execuție nr. x/30.01.2015, precum și la plata dobânzii legale în cuantum de 48.794,28 RON, calculată de la data de 22.09.2016 și până la data introducerii cererii, precum și la plata dobânzii legale în continuare până la plata debitului principal. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1559 din 22 mai 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins excepția lipsei de interes invocată de către pârâtă, ca neîntemeiată.

A fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A.

A fost obligată pârâta B. S.A. să plătească reclamantei suma de 1.574.704,90 RON, reprezentând penalități contractuale garantate prin scrisoarea de garanție de bună execuție nr. x din 30.01.2015, și la plata dobânzii legale în cuantum de 48.794,28 RON, de la data de 22.09.2016 și până la data introducerii cererii de chemare în judecată - 19.01.2017, precum și la plata dobânzii legale în continuare până la plata debitului principal.

A fost obligată parata să plătească reclamantei suma de 21.421 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Împotriva sentinței primei instanțe, pârâta B. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinței apelate și, în consecință, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulate de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 2124 din 17 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A., împotriva sentinței civile nr. 1559 din 22 mai 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.A.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care instanța de apel a înlăturat criticile ce vizau limitele capacității juridice a emitentului - societate de asigurare, instanța în baza unor motive străine de natura cauzei calificând în mod greșit instrumentul de garantare emis de o societate de asigurări ca fiind echivalent cu o scrisoare de garanție bancară.

Totodată, recurenta-pârâtă invocă faptul că instanța nu a făcut distincția între instrumente de garanție de bună execuție diferite, scrisoarea de garanție bancară reprezentând un instrument distinct de scrisoarea de garanție emisă de o societate de asigurări.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a reținut că garantarea obligației s-a realizat printr-o scrisoare de garanție emisă de pârâtă și nu prin contractul special de asigurare (poliță de asigurare), fără a motiva în acest sens.

Potrivit recurentei-pârâte, garanția de bună execuție nr. x este o asigurare de garanții, constituită conform art. 2.221 C. civ. (asigurările de credite și garanții) și Legii nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare, societățile de asigurare putând subscrie riscuri de garanții, conform clasei de asigurare nr. 15 - Anexa I la Legea nr. 237/2015.

Recurenta-pârâtă susține că, în baza acestor dispoziții, având obiect unic de activitate "asigurări", a încheiat polița de asigurare de garanție de bună execuție x/02.02.2015 - având ca asigurat antreprenorul și beneficiar A. S.A., conform art. 2.199 C. civ.

La solicitarea intimatei-reclamante, astfel cum arată recurenta-pârâtă, a confirmat că acest înscris se supune și prevederilor art. 2.321 C. civ. (scrisoare de garanție), tocmai pentru a conferi garanției constituite "autonomia" față de contractul principal de lucrări încheiat între antreprenor și A. S.A.. caracter autonom solicitat în mod expres de A. și acceptat de B. tocmai în scopul facilitării beneficiarului garanției, în sensul de a depune la cererea de plată doar declarația pe propria răspundere astfel cum aceasta este solicitată, conform textului garanției.

Potrivit recurentei-pârâte, băncile (instituțiile de credit) au capacitatea juridică de a emite scrisori de garanție conform art. 18 lit. f) "emitere de garanții și asumare de angajamente" din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit.

Astfel, conform legii, instituțiile de credit pot emite garanții și asuma angajamente, societățile de asigurare putând numai să subscrie riscuri de garanții, și doar astfel, au posibilitatea de a emite garanții și să asume angajamente de plată, dar fără ca această operațiune, activitate, raport juridic de garanție exclusiv cu beneficiarul garanției să poată depăși limitele capacității juridice stabilite prin lege.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că scrisoarea de garanție de bună execuție nr. x/02.02.2015 - obiect al prezentei cauze, nu poate fi scoasă total de sub incidența art. 2.199, art. 2.200 și art. 2.221 C. civ., în considerarea limitelor obiectului unic de activitate de asigurări al B., și, astfel, să fie analizată exclusiv din prisma prevederilor art. 2.321 C. civ.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că în cuprinsul scrisorii de garanție de bună execuție nr. x/02.02.2015 se menționează că este emisă în baza poliței de asigurare nr. x/02.02.2015, prin această scrisoare de garanție neputând garanta alte obligații și neputându-și asuma un angajament de plată mai larg decât obligația de răspundere pentru riscurile care pot fi subscrise conform legii.

Recurenta-pârâtă susține că art. 86 alin. (2) și alin. (3) lit. b) din H.G. nr. 925/2006, avute în vedere de instanța de apel, nu instituie o echivalență între scrisorile de garanție emise de o instituție de credit și cele emise de o societate de asigurare decât din perspectiva posibilității de constituire a garanției de bună execuție, mai mult, aceste dispoziții menționează că sunt instrumente distincte.

Pe de altă parte, astfel cum susține recurenta-pârâtă, H.G. nr. 925/2006 nu tratează situația de modificare a instrumentului de garanție de bună execuție din scrisoare de garanție emisă de către o societate bancară în unul emis de către o societate de asigurări.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că motivarea instanței de apel, prin raportare la caracterul necondiționat este una străină față de distincția legală a scrisorilor de garanție - emise de către o societate bancară ori societate de asigurări.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă susține că motivarea instanței de apel în sensul că garanția oferită de emitent constituie o scrisoare de garanție, iar nu o asigurare, având în vedere caracterul autonom al scrisorii de garanție în raport de prevederile art. 2.321 C. civ., de art. 42 din C.G.S.C., precum și de Anexa la polița de asigurare, este o motivare străină de natura cauzei.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată că la momentul expirării valabilității garanției de bună execuție constituită prin scrisoarea de garanție bancară, respectiv la 31.01.2015, în vederea continuării contractului de lucrări, A. a intervenit pentru modificarea contractului de achiziție publică, prin actul adițional nr. x/31.01.2015, astfel încât să îi permită antreprenorului posibilitatea să constituie un nou instrument de garanție de bună execuție, un instrument de garanție emis de către o societate de asigurări.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, intimata-reclamantă a cunoscut distincția instrumentului de garanție emis de o societate de asigurări față de scrisoare de garanție emisă de o instituție de credit, respectiv faptul că o societate de asigurări nu are capacitate juridică de a participa ca titular de drepturi și obligații la raporturi juridice care nu au legătură cu riscurile care pot fi subscrise conform legii.

Recurenta-pârâtă invocă și faptul că garanția a fost constituita de B. după expirarea duratei de execuție a lucrărilor stabilită prin contractul de achiziție publică, motiv pentru care garanția nu poate acoperi obligații de plată a penalităților de întârziere aferente neîndeplinirii în termen a lucrărilor.

O altă critică vizează faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care instanța de apel a înlăturat cauza și scopul constituirii noii garanții de bună execuție pe care a emis-o, care sunt acelea de îndeplinire a cerinței legale și contractuale de menținere, reîntregire a sumei aferente garanției de bună execuție a contractului.

Potrivit recurentei-pârâte, noua garanție de bună execuție emisă la 02.02.2015 a fost constituită în sensul de reîntregire a sumei garantate și pe durata derulării efective a lucrărilor, acestea fiind executate după expirarea duratei de execuție (31.08.2014) prevăzută în contractul de lucrări.

Pe de altă parte, astfel cum susține recurenta-pârâtă, instanța de apel nu a ținut cont că la constituirea acestui nou instrument de garantare nu a intervenit niciun mecanism juridic de transmitere a obligațiilor născute, certe și exigibile anterior și care cădeau sub incidența obiectului și scopului instrumentului de garanție de bună execuție precedent constituit.

În susținerea motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 2.321 alin. (1) C. civ.

Astfel cum arată recurenta-pârâtă, caracterul autonom înseamnă că angajamentul de plată este asumat în conformitate cu textul garanției, independent de raportul de bază - contractul de lucrări, chiar dacă potrivit art. 95 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 garanția de bună execuție este anexă la contractul de lucrări și parte integrantă din acesta.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel nu a analizat și luat în considerare întregul text al scrisorii de garanție, conform prevederilor art. 2.321 alin. (1) C. civ., respectiv nu a analizat și nu a luat în considerare faptul că scrisoarea este emisă în baza poliței de asigurare.

Totodată, astfel cum arată recurenta-pârâtă, caracterul autonom înseamnă și că în calitate de emitent al garanției nu putea aduce față de beneficiarul garanției - A. S.A. - apărări și excepții proprii debitorului din raportul de bază (proprii antreprenorului din contractul de lucrări), conform art. 2.321 alin. (3) teza I C. civ. și că nu a invocat astfel de apărări.

Însă, în niciun caz, autonomia garanției nu poate însemna că garanția acoperă orice fel de pretenție solicitată de către beneficiar, altfel ar fi lipsite de efect prevederile art. 2.321 alin. (3) teza a II-a C. civ.

Pe de altă parte, autonomia nu se confundă cu independența, recurenta-pârâtă susținând că nu a contestat că scrisoarea de garanție este un act juridic de sine stătător, independent de raportul juridic născut din contractul de lucrări, considerentele instanței de apel neputând modifica termenii și condițiile scrisorii de garanție emise.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a înlăturat în mod greșit și nelegal incidența prevederilor art. 2.205 C. civ., care vizează nulitatea absolută a angajamentului pentru riscuri care s-au produs înainte de contractarea instrumentului de garanție.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că instanța trebuia să ia în considerare și să dea eficacitate întregului text al scrisorii de garanție, respectiv faptului că scrisoarea este emisă în baza poliței de asigurare, cu consecința că scrisoarea de garanție nu poate garanta peste și în afara limitelor prevăzute de contract și de dispozițiile legale imperative aplicabile.

În opinia recurentei-pârâte, nici părțile și nici instanța nu pot trece peste sancțiunea nulității absolute prevăzute de art. 2.205 C. civ.: dacă riscul asigurat s-a produs anterior constituirii garanției, acesta nu poate face obiectul garanției. În acest sens, recurenta-pârâtă susține că penalitățile de întârziere au intervenit anterior datei de 02.02.2015, aceste pretenții intrând sub incidența scrisorii de garanție bancară valabilă până la 31.01.2015 și că nu putea să își asume obligații, garanții în afara capacității sale juridice.

Recurenta-pârâtă menționează că prevederile art. 2.205 alin. (1) C. civ. nu sunt invocate în susținerea nulității contractului de asigurare, ci ca apărare de fond.

Un alt argument în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. vizează faptul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2.321 alin. (3) teza a II-a C. civ., instanța de apel interpretând greșit că emitentul nu poate analiza situația de abuz în executarea garanției de bună execuție, separat de verificarea cerințelor de prezentare a cererii de plată.

În raport de prevederile art. 2.321 alin. (3) teza a II-a C. civ., recurenta-pârâtă susține că precizarea în cuprinsul cererii de plată a naturii sumelor solicitate este necesară tocmai pentru ca emitentul, după verificarea îndeplinirii cerințelor formale de prezentare a cererii, să poată verifica dacă sumele solicitate fac obiectul garanției de bună execuție, în caz contrar, solicitarea urmând a fi respinsă ca abuzivă.

Potrivit susținerilor recurentei-pârâte, fondul cererii de executare nu se confundă cu analiza în fond a pretențiilor prin raportare la prevederile contractului de bază, plata scrisorii în urma unei cereri abuzive, cu rea-credință, ce nu urmărește exercitarea normală a dreptului beneficiarului, neputând fi efectuată.

Potrivit recurentei-pârâte, abuzul intimatei-reclamante în a executa garanția constituită pentru penalități de întârziere intervenite și scadente anterior emiterii acestei garanții, în condițiile în care conform art. 2.205 C. civ. garanția emisă nu poate să acopere și natura unor astfel de obligații, este incontestabil, recurenta-pârâtă expunând argumente în susținerea acestui abuz raportat și la situația de fapt.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 20 iulie 2020 .

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 12 august 2020, prin care a solicitat anularea recursului, motivele fiind invocate omisso medio, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 3 septembrie 2020 și respectiv la 8 septembrie 2020 .

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, la 16 septembrie 2020, solicitând respingerea excepției nulității și înlăturarea apărărilor intimatei-reclamante.

La 8 octombrie 2020, intimata-reclamantă a depus precizări față de răspunsul la întâmpinare, prin care a arătat că recurenta-pârâtă a adus o modificare substanțială a motivelor invocate, ulterior împlinirii termenului de recurs.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 25 ianuarie 2022, a fost respinsă excepția nulității, iar în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părților.

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă nu pot fi primite.

Sub un prim aspect se impune precizarea faptului că, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Prin urmare, în conformitate cu textul legal enunțat, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul, cât și recursul, sunt exercitate de aceeași parte.

Aceasta este una dintre aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel, deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu o cale extraordinară de atac.

Înalta Curte constată că, prin intermediul recursului, recurenta-pârâtă invocă faptul că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care instanța de apel a înlăturat criticile ce vizau limitele capacității juridice a emitentului - societate de asigurare, în raport de prevederile art. 2.221 C. civ. și ale Legii nr. 237/2015. Aceste aspecte sunt invocate însă omisso medio, nefăcând obiectul susținerilor părților sau ale verificărilor realizate de instanțele de fond, ceea ce atrage incidența dispozițiile 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Așadar, observând invocarea omisso medio a acestor argumente aduse prin cererea de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu le poate analiza.

Nu poate fi reținută nici critica ce vizează faptul că instanța de apel nu a făcut disticție între scrisoarea de garanție bancară și, respectiv, scrisoarea de garanție emisă de o societate de asigurare, nici lipsa motivării cu privire la considerentul instanței în sensul că obligația s-a realizat printr-o scrisoare de garanție emisă de pârâtă și nu prin contractul special de asigurare (poliță de asigurare).

Înalta Curte reține că instanța de apel a expus raționamentele juridice ce au stat la baza aspectelor reținute, acestea regăsindu-se la filele x din hotărâre, motivele nefiind străine de natura cauzei.

Totodată, în mod legal instanța de apel a reținut că, în conformitate cu art. 86 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 925/2006, garanția trebuie să fie irevocabilă și să prevadă dacă plata garanției se va executa condiționat de constatarea culpei persoanei garantate sau necondiționat, respectiv la prima cerere a beneficiarului, pe baza declarației acesteia cu privire la culpa persoanei garantate, precum și faptul că alin. (4) lit. c) din aceeași dispoziție legală califică instrumentele de garantare emise de către societăți bancare și de către societăți de asigurări, ca fiind scrisori de garanție.

Prin urmare, instrumentul de garantare, emis de o societate bancară sau de asigurări poate îmbrăca forma unei polițe asiguratorii de garanție, contract de garanție, scrisoare de garanție, în speță, calificarea juridică și respectiv, consecințe juridice fiind stabilite în mod legal de instanța de apel, în funcție de intenția reală a părților reflectă în clauzele contractuale, reținându-se că părțile au înțeles să constituie o garanție autonomă, în sensul art. 2.321 C. civ.

Potrivit art. 2.321 alin. (1) C. civ., scrisoarea de garanție este angajamentul irevocabil și necondiționat al emitentului de a achita la solicitarea ordonatorului, în considerarea unui raport obligațional preexistent, dar independent de acesta, o sumă de bani beneficiarului în conformitate cu termenii angajamentului asumat.

Plata se execută la prima și simpla cerere, dacă prin textul scrisorii de garanție nu se prevede altfel, iar emitentul scrisorii nu poate opune beneficiarului excepțiile întemeiate pe raportul obligațional preexistent și nu poate fi ținut să plătească în caz de abuz sau de fraudă vădită, după cum reiese din prevederile alin. (2) și (3) ale aceluiași articol.

În consecință, raportat la dispozițiile legale anterior evocate și în considerarea caracterului autonom al acestei garanții, rezultă că instanța de apel a înlăturat în mod legal criticile ce vizau incidența în cauză a dispozițiilor art. 2.199 și urm. C. civ., motivarea nefiind străină de natura cauzei, ci coerentă și completă, inclusiv în ceea ce privește cauza și scopul constituirii noii garanții de bună execuție.

Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. urmează a fi, de asemenea, înlăturat.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă invocă aplicarea greșită a art. 2.321 alin. (1) C. civ.

Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 2.321 alin. (1) C. civ. sub aspectul calificării juridice a scrisorii de garanție ca angajament irevocabil și necondiționat prin care garantul se obligă, la solicitarea unei persoane (ordonator), în considerarea unui raport obligațional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terțe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat.

Instanța de recurs nu verifică legalitatea contractului de asigurare, ci numai raporturile dintre emitent și beneficiar. În esență, scrisoarea de garanție se bazează pe raporturi juridice preexistente, iar aceste raporturi nu pot fi opuse beneficiarului scrisorii de garanție, care este un terț față de contract.

Înalta Curte reține caracterul autonom al garanției de bună execuție nr. x/30.01.2015, neputând fi validat argumentul recurentei-pârâte în sensul că scrisoarea este emisă în baza poliței de asigurare.

Mai mult decât atât, pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte reține că argumentele ce vizează faptul instanța de apel a înlăturat în mod greșit și nelegal incidența prevederilor art. 2.205 C. civ., referitoare la nulitatea absolută a angajamentului pentru riscuri care s-au produs înainte de contractarea instrumentului de garanție nu pot fi reținute, în condițiile în care obligația de garantare s-a realizat prin scrisoarea de garanție și nu prin contractul de asigurare.

Totodată, criticile ce vizează faptul că garanția a fost constituită de B. după expirarea duratei de execuție a lucrărilor stabilită prin contractul de achiziție publică, garanția neputând acoperi obligații de plată a penalităților de întârziere aferente neîndeplinirii în termen a lucrărilor, au făcut obiectul analizei instanței de apel.

În esență, recurenta a susținut greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 2205 C. civ., care sancționează cu nulitatea contractelor de asigurare prin care se preiau riscuri născute anterior perfectării convenției.

Însă prevederile contractului de asigurare vizează doar raporturile dintre emitent (pârâta-recurentă) și antreprenor, neputând fi opuse unui terț - beneficiarul scrisorii de garanție.

Contrar celor susținute de recurentă, scrisoarea de garanție are caracter autonom nu numai față de contractul de antrepriză ci și față de raporturile juridice preexistente dintre emitent și clientul său (cocontractantul acestuia), indiferent dacă emitentul este societate bancară sau societate de asigurare.

În același sens, Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat și criticile referitoare la formularea abuzivă a cererii de plată a sumei cuprinse în scrisoarea de garanție de bună execuție, constatând că reclamanta și-a exercitat un drept născut din scrisoarea de garanție cu caracter autonom, astfel că nu s-a putut reține caracterul abuziv al acestei solicitări.

Ca atare, susținerile recurentei-pârâte prezentate drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) Cod procedură civilă, care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-pârâtă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul, ca nefondat. În raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă B. S.A., la plata către intimata-reclamantă S.C A. S.A. a sumei de 4.760 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 2124 din 17 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.A., la plata către intimata-reclamantă S.C A. S.A. a sumei de 4.760 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 martie 2022.