ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 769/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 15 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro în echivalent RON la data plății, reprezentând contravaloarea împrumutului acordat de reclamantă și nerestituit de către pârât, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și în continuare până la data plății efective a debitului principal, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 2063 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 50.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând împrumut nerestituit, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 50.000 euro, începând cu data rămânerii definitive a sentinței și până la achitarea efectivă a debitului și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 4.500 RON cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 861/A din 23 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelantul-pârât B., împotriva sentinței civile nr. 2063 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și a fost schimbată sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 861/A din 23 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susținut că instanța de apel nu a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 477 C. proc. civ., arătând că intimatul B., care a avut calitatea de apelant în faza procesuală a apelului, a declarat apel doar împotriva sentinței civile nr. 2063/2018, nu și împotriva încheierii din 17 septembrie 2019, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive, astfel că instanța de apel nu a fost învestită în mod legal să se pronunțe cu privire la eventuala lipsă a calității procesuale pasive, în sensul că societatea C. S.R.L. ar fi fost destinatara sumelor de bani împrumutate, iar nu intimatul B., deoarece această chestiune a fost tranșată în mod definitiv, prin respingerea excepției și neapelarea acestei soluții. Recurenta a opinat că s-a tranșat definitiv faptul că intimatul este cel care a primit sumele cu titlu de împrumut și că s-a obligat la restituirea acestora, instanța de apel nesocotind dispozițiile procedurale imperative, referitoarea la stabilirea de către părți a limitelor cadrului procesual, prin reținerea, în paragrafele 5 și 6 de la pagina 10 a hotărârii recurate, că înscrisurile care constată împrumuturile acordate atestă acordarea împrumutului unui terț față de raportul juridic litigios. Instanța de apel a înlăturat din probatoriu înscrisurile care atestă împrumuturile acordate de recurentă intimatului, deși trebuia să observe că acesta este o persoană fizică cu deplină capacitate de exercițiu, de profesie avocat, care avea posibilitatea să refuze să semneze contractele de împrumut în măsura în care împrumutul nu ar fi existat, știind că el nu este și nu a fost reprezentant legal al persoanei juridice, contractele fiind întocmite de intimat la cabinetul său de avocatură, iar menționarea unor persoane interpuse a fost efectuată tocmai pentru a îngreuna dovedirea împrumutului. S-a mai arătat că intimatul nu a contestat semnăturile, nu s-a înscris în fals și nu a administrat probe în acest sens și, mai mult, a recunoscut sumele datorate printr-un nou act sub semnătură privată, denumit "Chitanță", în legătură cu care nu a formulat cerere reconvențională pentru constatarea nulității; prin urmare, modalitatea în care instanța de apel și-a format convingerea că împrumutul a fost acordat unui terț față de raportul juridic litigios este nelegală, fiind nesocotite normele procesual civile imperative. În continuare, recurenta a susținut că instanța de apel nu a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 310 alin. (3) C. proc. civ., interpretând greșit înscrisul ca fiind un început de dovadă scrisă în sensul legii, întrucât nu are aplicată formalitatea "bun și aprobat", fiind incidente dispozițiile art. 276 C. proc. civ..; astfel, instanța de apel a eliminat acest înscris din probatoriu, fără a-l corobora cu celelalte probe. Instanța de apel a apreciat că, întrucât martorul menționat în înscrisul anterior menționat a fost trimis în judecată într-un dosar penal pentru fapte de violență săvârșite împotriva intimatului, există anumite "indicii" care infirmă începutul de dovada scrisă. De asemenea, a apreciat greșit că sarcina probei, în ceea ce privește "chitanța", incumbă doar recurentei, fără a lua în considerare că reclamanta a obținut o soluție favorabilă la instanța de fond, astfel că nu recurenta avea sarcina probei în apel, ci apelantul-intimat, care trebuia să își susțină apelul; deci, instanța de apel nu putea impune recurentei să producă probe noi în apel, întrucât aceasta nu avea interes. A mai susținut recurenta că instanța de apel, prin înlăturarea chitanței prin care intimatul a recunoscut că a primit de la reclamantă cu titlu de împrumut suma de 50.000 euro, nu a făcut aplicarea corectă a art. 254 alin. (5) și (6) și a art. 264 C. proc. civ., chitanța fiind greșit înlăturată pe motiv că nu s-a respectat formalitatea "bun și aprobat" și că a fost pornit un proces penal împotriva martorului din chitanță pentru presupuse violențe care s-au întâmplat după acordarea împrumutului și recunoașterea sumelor datorate, cu toate că intimatul nu a contestat chitanța sau semnăturile, nu s-a înscris în fals, nu a administrat probe împotriva situației de fapt reținute prin chitanță, nu a formulat cerere reconvențională pentru constatarea nulității, nu a dovedit existența unor violențe la momentul semnării chitanței, acesta neavând vreodată calitatea de reprezentant al societății C.. Concluzionând, recurenta a arătat că instanța de apel nu a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., instanța putându-se întemeia pe prezumții numai dacă au puterea de a naște probabilitatea faptului pretins; or, rechizitoriul emis la 10 martie 2020 a făcut referire la o presupusă faptă penală din 2017, întâmplată cu mult timp după împrumut și după recunoașterea debitului prin semnarea chitanței, sens în care presupusa faptă penală nu are puterea de a naște probabilitatea faptului pretins, adică violențe asupra intimatului la semnarea chitanței, astfel cum a reținut instanța de apel.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile netimbrării și tardivității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia. În susținerea excepției netimbrării, intimatul a arătat că recurenta avea obligația să timbreze recursul potrivit dispozițiilor cuprinse în O.U.G. nr. 80/2013, însă la dosarul cauzei nu se află dovada achitării taxei judiciare de timbru. În susținerea excepției tardivității declarării recursului, intimatul a învederat că, potrivit dispozițiilor art. 485 C. proc. civ., recursul se declară în termen de 30 de zile de la data comunicărilor, în cauză fiind declarat cu depășirea terenului prevăzut de lege, sens în care a solicitat admiterea excepției și respingerea recursului, ca tardiv formulat. Pe fondul recursului, intimatul s-a apărat arătând că decizia recurată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, iar recurenta a încercat să inducă în eroare instanța de recurs, prin crearea aparenței unor motive de nelegalitate în considerentele hotărârii apelului, invocând motive generale care s-ar putea circumscrie temeiurilor de drept pretins a fi încălcate. Or, instanța de apel a efectuat controlul judiciar asupra hotărârii fondului, cu respectarea principiului devoluțiunii totale a căii de atac a apelului, în concordanță cu dispozițiile deciziei RIL nr. 9/2020. Concluzionând, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a deciziei recurate, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezenta cauză.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 24 noiembrie 2021 au fost respinse excepțiile tardivității și netimbrării recursului, invocate de intimatul pârât B., și admis în principiu recursul declarat de reclamanta A., împotriva deciziei civile nr. 861/A din 23 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, fiind stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 23 martie 2022, cu citarea părților, pentru soluționarea fondului recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recursul reclamantei este încadrabil în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Prin criticile concrete de nelegalitate, în esență, recurenta a susținut, pe de o parte, faptul că instanța de apel a nesocotit limitele devoluțiunii fixate de art. 477 din același cod în sensul că, deși excepția lipsei calități procesuale pasive a pârâtului-intimat a fost respinsă prin încheierea premergătoare din 17.09.2019, care nu a fost atacată cu apel și astfel a fost tranșată definitiv chestiunea beneficiarului împrumutului bănesc de 50.000 euro, totuși, în mod nelegal s-a reținut acordarea împrumutului către societatea C. S.R.L., terț față de raportul juridic litigios. Pe de altă parte, recurenta a susținut că au fost încălcate regulile de drept în materie de probațiune, prevăzute de art. 310 alin. (3), art. 276, art. 264 și art. 329 din C. proc. civ., în sensul că instanța de apel în mod greșit a reținut că înscrisul intitulat "chitanță" are numai valoare de început de dovadă scrisă, a aplicat greșit regulile privitoare la aprecierea probatoriului înlăturând nejustificat acest mijloc de probă, a reținut nelegal sarcina probei pe seama reclamantei în apelul părții adverse și a aplicat greșit regimul legal al prezumțiilor judiciare. I. Luând în examinare primul motiv de recurs, prin care s-a susținut că au fost nesocotite limitele devoluțiunii din apel, Înalta Curte reține caracterul vădit nefondat al acestuia. Este binecunoscut că, aflat în directă legătură cu principiul disponibilității procesului civil, efectul devolutiv constituie o trăsătură esențială a apelului, astfel că, odată exercitat în termen, acesta provoacă o nouă judecată în fond, atât cu privire la problemele de fapt, cât și cu privire la cele de drept, potrivit art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., fiind, totodată, limitat de cele două reguli, exprimate prin adagiile: tantum devolutum quantum appellatum și tantum devolutum quantum iudicatum. Dispozițiile art. 477 din C. proc. civ. sunt cele care dau valoare normativă celei dintâi reguli, ce consacră limitele determinate de ceea ce s-a apelat, în sensul că efectul devolutiv nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt și de drept care s-au pus înaintea primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de către apelant. Este real că, în cauză, excepția lipsei calități procesuale pasive invocate de pârât a fost respinsă prin încheierea premergătoare interlocutorie din 17.09.2018, iar obiectul apelului declarat de acesta l-a constituit numai sentința instanței de fond, în condițiile în care dispozițiile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ. nu mai reglementează în mod expres că apelul formulat împotriva hotărârii finale se consideră a fi făcut și împotriva încheierilor premergătoare (precum în fostul art. 282 alin. (3). Ceea ce ignoră însă, în mod nepermis, recurenta-reclamantă este aspectul că soluția instanței de apel a fost aceea de schimbare în tot a sentinței fondului și de respingere ca neîntemeiată a acțiuni reclamantei, întrucât, ca instanță de prim control judiciar, curtea de apel era ținută a verifica potrivit art. 479 din C. proc. civ., în limitele motivelor de apel care au vizat fondul raportului obligațional litigios, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Așadar, devoluarea fondului de către instanța de apel a însemnat stabilirea inexistenței dreptului la restituirea împrumutului afirmat de către reclamantă și a obligației corelative a pârâtului, deduse judecății pe temeiul acțiuni în răspundere contractuală, adică însuși conținutul raportului obligațional afirmat, ceea ce constituie o veritabilă chestiune de fond care excedează limitelor de verificare ce sunt rezervate excepției lipsei calității procesuale, neputându-se vorbi despre o tranșare definitivă, precum susține recurenta, a faptului că pârâtul ar fi beneficiarul, în nume personal, al împrumutului bănesc și, pe cale de consecință, debitorul obligației de restituire a sumei de bani. Aceasta întrucât, în cadrul condițiilor generale de exercitare a acțiunii civile, calitatea procesuală pasivă semnifică identitatea între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, fiind vorba însă, în mod evident, despre o identitate raportată la afirmarea respectivului raport juridic, iar nu la existența însăși a acestuia. În acest sens sunt dispozițiile art. 36 din C. proc. civ., potrivit cu care "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Drept urmare, în deplin respect al efectului devolutiv al apelului, și nicidecum cu nesocotirea limitelor fixate de art. 477, instanța de apel a examinat fondul raportului juridic obligațional afirmat și a concluzionat că înscrisurile consemnează împrumuturi acordate de reclamantă unei societăți care este terț față de raportul juridic litigios, iar faptul că această societate a fost reprezentată convențional de pârât nu are relevanța juridică pretinsă, căci în drept nu se poate confunda reprezentatul cu reprezentantul, efectele actului juridic încheiat prin reprezentare producându-se în persoana și în patrimoniul celui reprezentat, iar nu ale reprezentantului, conform art. 1296 din C. civ.. A notat instanța de apel că nu este învestită să statueze cu privire la valoarea probatorie a înscrisurilor, în ce privește terții debitori acolo desemnați. II. Preliminar examinării celui de-al doilea motiv de recurs, prin care s-a invocat încălcarea unor reguli de drept în materie de probațiune vizând acordarea împrumutului bănesc de către reclamantă și obligația de restituire în sarcina pârâtului, se cuvine amintit că împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate, potrivit art. 2158 alin. (1) din C. civ. Împrumutul de consumație este, asemenea oricărui contract de împrumut, un contract real, întrucât pentru încheierea lui valabilă sunt necesare atât realizarea acordului de voință, cât și remiterea bunului care formează obiectul contractului, translativ de proprietate, deoarece de esența lui este posibilitatea conferită împrumutatului de a dispune de suma de bani din chiar momentul acordării împrumutului, și unilateral, căci creează obligații doar în sarcina împrumutatului (în principal, restituirea împrumutului). Printr-un prim argument invocat în memoriul de recurs, s-a susținut că, și dacă nu s-ar ține cont de cele două înscrisuri intitulate "contract de împrumut" în care este menționată societatea, dar care sunt semnate de pârât, totuși realitatea împrumutului bănesc acordat acestuia a fost probată neechivoc cu înscrisul intitulat "chitanță", pe care instanța de apel l-a înlăturat nelegal din probatoriu și căruia nu i-a recunoscut forța doveditoare consacrată de lege. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte are a observa că instanța de apel nu a suprimat puterea doveditoare recunoscută de art. 273 din C. proc. civ. unui înscris sub semnătură privată, ci a reținut corect sancțiunea nevalabilității înscrisului sub semnătură privată ("chitanță") ca mijloc de probă cu acest titlu, câtă vreme nu a fost respectată formalitatea "bun de aprobat" impusă de dispozițiile imperative ale art. 275 din C. proc. civ., astfel că deplin legal respectivul înscris a fost socotit ca având valoare probatorie de început de dovadă scrisă, supus regimului consacrat de art. 310 alin. (3) potrivit cu care "Începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părți numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumții". Sub acest aspect, instanța de apel a argumentat judicios că, nefiind scris în întregime de debitor, ci doar semnat de pârât, în lipsa formalității bun și aprobat ce trebuia redactată olograf de acesta, înscrisul poate fi socotit cel mult un început de dovadă scrisă conform art. 276, iar faptul că el cuprinde mențiunea "debitor", a cărei semnificație îi este cunoscută pârâtului de profesie avocat, nu este de natură a face superfluă condiția specială impusă de lege, al cărei rost este diferit de cel al înțelegerii naturii juridice a împrumutului, și anume are scopul de a asigura, o dată în plus, că împrumutul este real și că suma indicată de altcineva decât însuși debitorul semnatar nu este una fictivă ori augmentată fraudulos. Cu referire la pretinsa încălcare a regulilor procedurale în materie de apreciere a probelor, statuate de art. 264 din C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticii formulate, întrucât instanța de apel a evaluat individual fiecare mijloc de probă și, respectiv, global întregul probatoriu administrat în proces, analizând separat și mai apoi corelat forța doveditoare a următoarelor mijloace de probă: cele trei înscrisuri intitulate "contracte de împrumut", înscrisul intitulat "chitanță", recunoașterea reclamantei la interogatoriul administrat în apel, plângerile penale formulate de pârât și rechizitoriul emis la 10.03.2020 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2017, extrase de cont bancar depuse de reclamantă, prezumții judiciare. Concluzia acestui proces de apreciere a probatoriului, expus de instanța de apel într-o motivare detaliată, clară, logică și convingătoare, în cadrul căreia a explicat maniera în care toate probele au fost cântărite, comparate și verificate unele prin altele, a fost aceea că probațiunea dosarului nu poate forma convingerea asupra existenței împrumutului bănesc și, pe cale de consecință, determină caracterul netemeinic al pretențiilor formulate de reclamantă. Nu poate fi primită nici critica recurentei prin care s-a susținut că a fost încălcat regimul legal al prezumțiilor judiciare consacrat de art. 329 din C. proc. civ. Aceasta întrucât, pe de o parte, admisibilitatea acestui mijloc de probă era nu doar permisă de art. 310 alin. (3) din C. proc. civ., ci chiar impusă de necesitatea asigurării efectivității dreptului la apărare pentru ambele părți, în contextul factual concret în care chitanța exhibată de reclamantă a fost primită doar cu valoare de început de dovadă scrisă, iar aceasta avea interesul procesual să o completeze cu prezumții simple, iar pârâtul să contradovedească cu același tip de mijloc de probă. Pe de altă parte, instanța de apel a justificat rațional în cadrul silogismului judiciar, într-o manieră adecvată și suficientă, atât posibilitatea cât și probabilitatea faptului presupus prin raționamentul său deductiv, anume exercitarea de presiuni ilicite asupra pârâtului la momentul semnării chitanței care consemnează obligația de restituire a sumei de bani, Astfel, instanța de apel a prezentat în detaliu aspectele care au fost de natură să infirme, iar nu să completeze începutul de dovadă scrisă, în sensul în care a constatat că conținutul chitanței este scris de martorul D., iar pârâtul a formulat numeroase plângeri penale cu privire la presiunile ilicite la care ar fi fost supus de către reclamantă și grupul acesteia, plângeri care sunt susținute cel puțin de rechizitoriul emis la 10.03.2020 de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București în dosarul nr. x/2017, prin care D. a fost trimis în judecată pentru exercitarea de acte de violență asupra pârâtului pentru nerestituirea unui împrumut, ceea ce face plauzibile aserțiunile cu privire la exercitarea unor presiuni ilicite pentru a semna respectiva chitanță, indicii care ridică dubii foarte serioase asupra realității respectivelor împrumuturi, inclusiv din perspectiva faptului că înscrisurile dosarului creează o aparență că reclamanta acordă împrumuturi mari în mod recurent, în numerar, prin retragerea a parte din sume din conturile sale bancare, deși un virament bancar în contul pretinsului debitor ar fi apt să risipească îndoielile asupra existenței și întinderii împrumutului, fiind de observat și prevederile Legii nr. 70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare privind operațiunile de încasări și plăți în numerar. Înalta Curte reține, de asemenea, caracterul nefondat al criticii referitoare la inversarea sarcinii probei în apel. În cauză nu poate fi vorba despre vreo stabilire greșită a părții căreia îi incumbă sarcina probei, care să contravină art. 249 coroborat cu art. 482 din C. proc. civ., ori vreo nesocotire a rolului activ al judecătorului în materie probatorie, astfel cum este conturat de dispozițiile art. 22, art. 254 alin. (5) și art. 479 alin. (2) din C. proc. civ. Dimpotrivă, instanța de apel a asigurat echilibrul necesar între, pe de o parte, dreptul pârâtului apelant de a formula critici de netemeinicie, adică de a contesta modul în care prima instanță a stabilit situația de fapt și a reținut existența pretinsului împrumut, drept care trebuie însoțit de posibilitatea concretă și efectivă de a dovedi motivele de apel și, pe de altă parte, dreptul reclamantei intimate la apărare și la contraprobă. Astfel cum s-a argumentat deja în cele ce preced, curtea de apel ca instanță de prim control judiciar era ținută a verifica, conform art. 429 din C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, obligație legală la care s-a conformat întocmai atunci când, devoluând fondul, a reevaluat întregul material probatoriu și a interpretat riguros fiecare mijloc de probă, în contextul factual în care pe fondul raportului juridic obligațional părțile au invocat teze diametral opuse, fiind corect argumentul instanței de apel, în sensul că incumbă reclamantei dovada faptului generator al raportului juridic afirmat, din care decurge creanța dedusă judecății. Drept urmare, hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea riguroasă a regulilor procedurale în materie de probațiune, motivul de recurs fiind vădit nefondat. În realitate, substanța nemulțumirilor recurentei reclamante se constituie din aspecte care țin de împrejurările de fapt stabilite pe baza probatoriului dosarului, iar prin criticile formulate se tinde la neaprecierea probelor și la schimbarea situației de fapt, aspecte aflate în sfera controlului de temeinicie, incompatibile așadar cu scopul recursului reglementat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., anume verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Pentru toate considerente expuse, reținând că este neîntemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în baza art. 496 din același cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă. În raport cu prevederile art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutor public judiciar în materie civilă, potrivit cu care "Dacă partea care a beneficiat de ajutor public judiciar cade în pretenții, cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia.", urmează să se constate că, drept efect al admiterii cererii de ajutor public judiciar, sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 2967,5 RON, prin încheierea din data de 31 martie 2021, taxa judiciară de timbru datorată de recurenta-reclamantă în vederea soluționării prezentului recurs rămâne în sarcina statului.