ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1312/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul B., ca prin hotărârea pe care o va pronunța să îl oblige pe aceasta la plata sumei de 200.000 euro, echivalentul a 930.000 RON, reprezentând împrumut nerestituit, cu cheltuieli de judecată. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1523 alin. (1) și ale art. 2158 C. civ.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 552 din 25 martie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea, a obligat pârâtul la plata care reclamantă a sumei de 200.000 euro sau a echivalentului în RON a acestei sume, calculată în funcție de cursul BNR la data plății, reprezentând împrumut nerestituit, a obligat pârâtul la plata care reclamantă a sumei de 12.905 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 1292A din 30 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 552 din 25 martie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.630,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B. la 2 iulie 2020. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 13 iulie 2020 și repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului de filtru nr.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât B. a formulat, în esență, următoarele critici: În expunerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a criticat aplicarea în mod greșit a prevederilor art. 2.158 C. civ., deoarece contractul încheiat de părți nu a fost însoțit de remiterea concomitentă a vreunei sume de bani, contractul de împrumut fiind un contract real. Recurentul-pârât a arătat că s-a dat o calificare greșită a actului juridic dedus judecății fiindcă între părți nu s-a încheiat un contract de împrumut de consumație valabil, astfel că instanța de apel nu putea constata legalitatea admiterii unei acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă contractuală. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează încălcarea normei de procedură prevăzute de dispozițiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. potrivit căreia nu pot fi martori cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți. Astfel, a criticat admisibilitatea probei cu martorul C. motivat, pe de o parte, de faptul că acesta s-a aflat în relații de subordonare cu recurentul-pârât, fiind angajat la societatea D. S.R.L., la care recurentul deține calitatea de asociat, pe de altă parte, de faptul că a fost contactat de martor. Incidența motivului de recurs prevăzut de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost motivată prin prisma concluziei la care a ajuns instanța de apel când a coroborat declarația martorului cu răspunsul pârâtului la întrebarea nr. 3 din interogatoriu, deși premisele rezultate din administrarea celor două probe se exclud. Deși prin răspunsul la interogatoriu pârâtul a arătat că nu a primit niciodată 2 tranșe de 100.000 euro de la reclamantă, ci 2 tranșe de 10.000 euro, instanța de apel a arătat că această declarație confirmă inversul ei., ceea ce reprezintă o contradicție logică. 5. Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare la 25 august 2020, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei pronunțate de instanța de apel. Cu privire la primul motiv de recurs, a arătat că în mod corect au reținut instanțele că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile contractuale și incidența în cauză a dispozițiilor art. 2158 C. civ., având în vedere faptul că recurentul-pârât nu a contestat în cele două faze procesuale existența raportului juridic contractual ce a luat naștere la 17 februarie 2013 prin semnarea înscrisului olograf sub semnătură privată, scris integral, datat si semnat de către recurentul-pârât, intitulat contract de împrumut, ci a contestat doar cuantumul sumei de bani împrumutate, susținând că în realitate a împrumutat 20.000 euro și nu 200.000 euro. În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, a învederat că nu sunt incidente dispozițiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât martorul a fost în raporturi de muncă cu societatea D. S.R.L. și nicidecum cu recurentul-pârât. Cu privire la criticile invocate prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că acestea nu se încadrează în textul de lege, întrucât nu vizează aspecte contradictorii din cuprinsul hotărârii, ci vizează modul în care au fost apreciate probele de către instanța de judecată, iar o eventuală apreciere greșită a probelor de către instanța de apel nu poate constitui motiv de recurs.

Procedura de filtru La 22 aprilie 2021 raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în complet de filtru, dispunându-se comunicarea acestuia către părțile din cauză. În cuprinsul raportului s-a reținut că recursul a fost declarat în termenul legal, hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, iar în cuprinsul cererii de recurs se dezvoltă critici de natură a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Raportul a fost comunicat părților la 22, respectiv 24 februarie 2021. Prin încheierea din 22 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 129A din 30 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen la 10 iunie 2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este expusă critica privind natura actului juridic încheiat între părți, recurentul arătând că a fost semnată o convenție având ca obiect un împrumut viitor, iar ulterior acestui moment reclamanta a remis către acesta sume de bani în două tranșe, motiv pentru care acesta contestă valabilitatea contractului de împrumut de consumație în fața instanței de recurs. Răspunzând argumentelor de nelegalitate subsumate acestui motiv de casare, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a reținut că între reclamanta A. și pârâtul B. s-a încheiat un contract de împrumut, sub forma unui înscris sub semnătură privată întocmit la 17 februarie 2013. Acest înscris a fost prezentat, în fața primei instanțe, în original de către apărătorul reclamantei la termenul de judecată din 21 ianuarie 2019, moment la care pârâtul, prin apărător, nu a denunțat înscrisul ca fals în condițiile art. 304 C. proc. civ., deși în cuprinsul întâmpinării a menționat că se înscrie în fals în ceea ce privește suma menționată în chitanță . De asemenea, verificarea înscrisului sub semnătură privată intitulat "Contract de împrumut", încheiat la 17 februarie 2013 s-a realizat de către instanța de apel la termenul din 30 septembrie 2019, când s-a constatat că scrierea sumei de 200.000 euro nu apare alterată, modificată sau corectată. Mai mult, la întrebarea nr. 7 din interogatoriu:, Recunoașteți că scrisul și semnătura de pe contractul de împrumut vă aparțin?", pârâtul a răspuns afirmativ, iar martorul C. a declarat că suma de 200.000 euro a fost remisă la începutul lunii februarie . Prin urmare s-a constatat de către instanța de apel că a fost predată suma de bani ce constituie obiectul acordului de voință deci actul juridic încheiat de părți are natura juridică a împrumutului de consumație. În aceste condiții devine incident principiul forței obligatorii a contractului reglementat prin dispozițiile art. 1270 C. civ., potrivit căruia "contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante". Astfel, manifestarea de voință a părților produce consecințele reglementate, în mod general, de prevederile art. 1350 alin. (1) C. civ. și, în mod special, în materia împrumutului de consumație de dispozițiile art. 2158 alin. (1) C. civ., împrumutatul fiind obligat să restituie aceeași sumă de bani la termenul convenit. Pe de altă parte, recurentul nu a arătat în ce măsură, față de obiectul cererii de chemare în judecată - obligarea sa la restituirea sumei de 200.000 euro - calificarea actului juridic în legătură cu care a scris în întregime și a semnat înscrisul sub semnătură privată din 17 februarie 2013, drept un antecontract de împrumut, ar fi justificat respingerea cererii introductive de instanță. Având în vedere cele mai-sus arătate, instanța de recurs apreciază că instanțele de fond au făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 2158 C. civ., critica formulată neîntrunind cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin a doua critică de nelegalitate, care este circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul arată că instanța a dat efect unei probe obținute cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de dispozițiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. În acest sens, recurentul motivează că, pe de o parte, martorul C. s-a aflat într-o relație de subordonare cu acesta, în calitate de angajat al societății D. S.R.L. la care recurentul are calitatea de asociat, iar, pe de altă parte, martorul l-a contact și i-a cerut sume de bani în timpul procesului, împrejurări față de care proba cu acest martor nu era admisibilă. În analiza acestei critici sunt incidente dispozițiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora părțile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori și persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1 - 3. Instanța de recurs constată că martorul C. a fost indicat de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, fiind propus ca martor și la termenul de judecată din 12 noiembrie 2018, termen la care pârâtul, prin apărător, a arătat că nu se opune probelor solicitate de reclamantă, instanța încuviințând pentru reclamantă proba cu un singur martor - E.. Ulterior, la termenul de judecată din 21 ianuarie 2019, tribunalul a încuviințat înlocuirea martorului E. cu martorul C. motivat de imposibilitatea acesteia de prezentare, precum și de împrejurarea că martorul indicat în cererea de chemare în judecată este prezent în sală și audierea acestuia nu conduce la amânarea cauzei. Atitudinea procesuală a apărătorului pârâtului, care la termenul de judecată din 21 ianuarie 2019, a arătat că se opune cererii de înlocuire a martorului E. cu martorul C. pentru că pârâtul nu era prezent, nu poate reprezenta opoziția acestei părți la ascultarea martorului în condițiile care decurg din aplicarea dispozițiilor art. 315 alin. (2) C. proc. civ., deoarece circumstanțele care puteau atrage interdicția de ascultare a martorului nu au fost aduse la cunoștința instanței înainte de ascultarea martorului. Pârâtul a sesizat primei instanțe relația de subordonare a martorului cu pârâtul prin notele de ședință depuse la 18 martie 2019, după ascultarea martorului, motiv pentru care în mod corect mărturia acestuia a rămas o probă câștigată cauzei. În aceste circumstanțe, instanța de recurs apreciază că proba cu martorul C. nu încalcă interdicția reglementată prin dispozițiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât aceasta este o normă juridică cu caracter de ordine privată ceea ce presupune că opoziția la audiere trebuia să fie expresă și manifestată cel mai târziu înainte de ascultarea martorului. Așadar, atâta vreme cât pârâtul, care a beneficiat de asistență juridică, nu s-a opus la încuviințarea acestei probe, deși a cunoscut identitatea martorului în prealabil, această probă a fost administrată în mod legal, critica subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. fiind neîntemeiată. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de recurs este învestită să verifice dacă ceea ce s-a reținut din răspunsul la interogatoriu și declarația martorului reprezintă considerente străine de natura pricinii. În susținerea acestei critici de nelegalitate se invocă faptul că motivarea instanței de apel, prin care s-a reținut că răspunsul la interogatoriu a confirmat declarația martorului în ceea ce privește cuantumul sumei de bani predate, reprezintă o contradicție logică. Înalta Curte constată că recurentul nu formulează critici privitoare la contradictorialitatea considerentelor hotărârii sau la caracterul străin al motivării față de natura pricinii, ci critică modul de apreciere a probelor rezultate din declarația martorului C. și răspunsul pârâtului la interogatoriu. Or, din perspectiva configurării recursului, cale extraordinară de atac, devolutivă exclusiv în drept, criticile de nelegalitate privitoare la modul în care instanța de apel a analizat ceea ce rezultă din fiecare probă în parte și, apoi, a realizat o corelație logică a probelor în scopul conturării situației de fapt, excedează motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în recurs neputând fi puse în discuție și reevaluate probele administrate în fața instanțelor de fond. În privința cererii de reducere a onorariului avocațial, formulată de recurent, Înalta Curte urmează a o respinge, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) și art. 451 alin. (2) C. proc. civ., motivat de faptul că onorariul avocațial solicitat de către intimată nu este disproporționat în raport cu valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat. PENTRU ACESTE MOTIVE,