ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1241/2021

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursurilor de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 23 decembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 4.4, 5.1 lit. b) și c), 5.2, 8.4, 8.5, 8.6 și 8.14 din contractul de credit nr. x din 1 aprilie 2008 și să o oblige pe pârâtă la restituirea către reclamant a sumelor plătite cu titlu de comision de acordare și comision de administrare credit, la care se adaugă dobânda legală aferentă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 6107 din 7 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea și l-a obligat pe reclamant la plata către pârâtă a sumei de 4.292,64 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 462 A din 7 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat și l-a obligat pe apelantul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.189,03 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

Prin decizia nr. 1704 din 10 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 462 A din 7 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care a casat-o, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instante.

Prin decizia civilă nr. 241 din 18 martie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat și a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale inserate la art. 4.4 în ceea ce privește sintagma "creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în nici un fel", în art. 5.1 lit. b), în art. 5.2 și în art. 8.4 din contractul de facilitate de credit și de garantie nr. x din 1 aprilie 2008, a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantului suma de 2.694,38 franci elvețieni, achitată cu titlu de comision de acordare, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data achitării sumei până la data plății efective.

A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

A luat act că reclamantul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată și l-a obligat pe reclamant la plata către pârâtă a sumei de 2.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

A luat act că apelantul reclamant și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată și a respins ca neîntemeiată cererea intimatei-pârâte de obligare a apelantului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată din apel.

Împotriva deciziei din apel, A. și S.C. B. S.A. au declarat recurs.

În motivare, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 3 alin. (1), art. 4 și art. 5 din Directiva 93/13/CEE, art. 1 alin. (1) și art. 4 alin. (1)-(6) din Legea nr. 193/2000.

În opinia recurentului, contractul de credit ipotecar încheiat între părți are caracterul unuia standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune.

Cu privire la comisionul de administrare, a arătat că, la art. 5.1. lit. c) din contractul de credit se prevede un comision de administrare lunar de 0,15%, plătibil începând cu scadența ratei a 13-a, însumând 80.025 franci elvețieni pe perioada totală de rambursare de 33 de ani, deci mai mult de 50% din valoarea creditului și acesta este încasat de intimata-pârâtă distinct de dobândă.

De asemenea, a arătat că acest comision nu a fost negociat în prealabil, împrumutatul neavând posibilitatea de a modifica în vreun fel obligația impusă de instituția financiară în vederea acordării creditului și, mai mult decât atât, destinația comisionului nu a fost prevăzută expressis verbis în contract. Astfel, deși denumit generic "comision de administrare", nu se specifică în mod clar care sunt operațiunile concrete pe care intimata-pârâtă înțelege să le efectueze în schimbul său, noțiunea de "administrare" nefiind definită prin contract, lipsă de transparență ce nu poate fi suplinită de instanța de apel, care a apreciat că, din modul de formulare a clauzei, acest comision ar fi perceput pentru monitorizarea creditului, ceea ce, de asemenea, constituie o noțiune a cărei semnificație nu este stabilită.

Potrivit recurentului, și în măsura în care perceperea acestui comision ar fi justificată de efectuarea anumitor cheltuieli, așa cum a reținut curtea de apel, perceperea unui comision de administrare ce reprezintă mai mult de 50% din valoarea creditului creează în mod clar un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, care este obligat să achite o sumă importantă de bani pentru cauze necunoscute.

A mai susținut recurentul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Or, în speță, intimata a inserat în contract un comision de administrare calculat la valoare totală a creditului, fără să arate care este scopul acestuia și ce serviciu acordat consumatorului este acoperit. Prin neindicarea, în niciun mod, a elementelor ce permit instituției financiare impunerea unui astfel de comision, precum și prin necircumstanțierea niciunui criteriu care să îi dea intimatei acest drept, recurentul a apreciat că această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îi aducă un prejudiciu cert.

A subliniat autorul căii de atac că instanța de apel a reținut în mod eronat argumentele C.J.U.E. din cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyuláné Kiss), care, separat de faptul că sunt unele de principiu, stabilesc că banca nu este obligată să detalieze în contract natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau de mai multe clauze contractuale, dar este necesar ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. Cu exceptia cazului în care serviciile furnizate în schimbul acestora nu fac parte în mod rezonabil din prestațiile efectuate în cadrul administrării sau al acordării împrumutului sau în care sumele aferente costurilor menționate și comisionului menționat aflate în sarcina consumatorului sunt disproportionate în raport cu valoarea împrumutului, nu rezultă, sub rezerva unei verificări de către instanta de trimitere, că aceste clauze afectează în mod defavorabil poziția juridică a consumatorului, astfel cum este prevăzută de dreptul național.

Or, raportat la valoarea comisionului de administrare - peste 50% din valoarea creditului - recurentul a apreciat că este evident dezechilibrul semnificativ (la care face referire art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE) dintre drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Potrivit recurentului, caracterul abuziv al clauzei care stabilește comisionul de administrare este dat atât de dezechilibrul semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților, cât și de modul lipsit de claritate și transparență în care clauza este formulată.

În final, recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 3 alin. (1), art. 4 și art. 5 din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost acestea interpretate în jurisprudența C.J.U.E., dar și dispozițiile din dreptul național (art. art. 1 alin. (1) și art. 4 alin. (1) - (6) din Legea nr. 193/2000), prin aceea că a considerat clauza vizând comisionul de administrare suficient de explicită pentru o persoană care deține cunoștințe medii; a solicitat constatarea nulității absolute a acestei clauze și, în baza principiului quod nullum est, nullum producit effectum, obligarea pârâtei la restituirea comisionului de administrare în cuantum de 7.072,8 franci elvețieni, echivalentul sumei de 29.310,38 RON, încasat de la 15 mai 2009 și până la 20 martie 2012.

În opinia recurentei, clauzele referitoare la comisioane sau la dobândă sunt elemente care formează costul total al creditului și, împreună cu marja de profit (reliefată de o fracțiune din rata dobânzii) a băncii, formează prețul contractului de credit, componentă esențială a obiectului contractului de credit.

A arătat recurenta că, potrivit Legii nr. 193/2000 (și implicit Directivei 93/13/CEE), o clauză este exclusă de la analiza caracterului abuziv dacă privește obiectul sau prețul contractului, cu îndeplinirea a două condiții: i) este clar și inteligibil exprimată/redactată și ii) reprezintă o contraprestație pentru un serviciu prestat de comerciant.

În speță, la momentul acordării, în conformitate cu prevederile art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, instituția financiară a perceput un comision de acordare, acesta corespunzând activităților pe care creditoarea le întreprinde în legătură cu implementarea în sistem și punerea la dispoziția clientului a sumelor acordate prin facilitățile de credit aprobate: negocierea, întocmirea și semnarea (în fața notarului, atunci când este cazul) a documentației contractuale (contracte de credit, contracte de garanție), implementarea în sistem a facilității de credit, urmărirea prezentării de către client a tuturor documentelor ce atestă dreptul său de proprietate asupra imobilelor achiziționate cu sumele acordate și a înscrierii garanțiilor băncii în registrele de publicitate corespunzătoare, punerea sumelor care reprezintă facilitatea de credit la dispoziția clientului etc.

De asemenea, recurenta a susținut că art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, care stabilește comisionul de acordare, arată în mod clar și neechivoc faptul că acesta este în cuantum de 2.694,38 franci elvețieni, ceea ce reprezintă 2% din valoarea totala a creditului și este plătibil integral de împrumutat la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat. Prin urmare, la momentul acceptării ofertei și semnării contractului, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și avizat putea cunoaște faptul că, prin semnarea contractului, se obligă la plata acestei sume, care devine scadentă la data semnării contractului sau la data primei trageri din credit. Mai mult decât atât, a susținut recurenta că la data încheierii contractului de credit Legea nr. 190/1999 permitea perceperea de comisioane de către creditor, singura condiție pentru valabilitatea acestora fiind inserarea lor în contract.

În continuare, recurenta a evocat jurisprudența instanței supreme și a subliniat că prevederea contractuală referitoare la comisionul de acordare este redactată în mod clar și ușor de înțeles, reclamantul neavând nevoie de cunoștințe de specialitate pentru a înțelege existența și întinderea acestei obligații, astfel că nu se poate susține ca împrumutatul nu ar fi cunoscut ce reprezintă comisionul perceput.

Cu privire la argumentele instanței de apel conform cărora perceperea comisionului de acordare creează un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, care este obligat să plătească o sumă importantă de bani pentru cauze necunoscute, recurenta a susținut că acestea sunt rezultatul ignorării jurisprudenței recente a C.J.U.E., potrivit căreia nu se impune detalierea tuturor serviciilor furnizate în schimbul sumelor plătite cu titlu de comision, iar o clauză referitoare la costurile de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință.

Or, în speță, comisionul de acordare face parte din obiectul contractului, iar clauza care îl stabilește este exprimată clar și inteligibil, astfel că presupusul caracter abuziv al acestuia nu se justifică.

Cu privire la art. 4.4 din contract, sub aspectul sintagmei "creditorul va avea dreptul, fără a fi obligat în niciun fel", recurenta a susținut că modificarea dobânzii pe parcursul derulării contractului a fost clar prevăzută atât în oferta înaintată reclamantului înainte de semnarea contractului, cât și în contract și se raportează la un indice independent de voința băncii, expres precizat în contract, respectiv indicele de inflație.

Referitor la art. 5.2 din contract, care prevede posibilitatea revizuirii comisioanelor pe parcursul derulării contractului, autoarea căii de atac a arătat că această clauză nu a fost niciodată aplicată și, mai mult decât atât, în condițiile în care comisioanele de acordare și de analiză sunt stabilite în sumă fixă, ar putea afecta doar comisionul de administrare, care nu a fost apreciat ca fiind abuziv de curtea de apel.

Cu privire la caracterul nenegociat, care a susținut că a fost în mod eronat reținut de instanța de apel, recurenta a subliniat că, raportat la dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, dar și la conținutul concret al contractului de credit supus analizei, clauzele vizând comisionul de acordare și dobânda nu pot fi considerate ca fiind impuse, consumatorul fiind în posesia tuturor elementelor care puteau avea efect asupra întinderii obligațiilor sale.

Cu privire la condiția creării unui dezechilibru contractual semnificativ, contrar bunei-credințe, recurenta a arătat că, potrivit considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE, buna-credință presupune faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. Per a contrario, reaua-credință intervine ori de cate ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului.

Prin urmare, recurenta a apreciat că atitudinea sa subiectivă trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de a treia condiție a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale. Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului. Aceasta înseamnă că noțiunea de "dezechilibru semnificativ" depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deține poziția de supremație la încheierea contractului.

Or, în speță, consumatorul a optat pentru un produs de creditare cu astfel de comisioane, cunoașterea și asumarea caracteristicilor proprii produsului de creditare preferat fiind, în mod obiectiv, prezumată. Opțiunea a fost liber exprimată, banca neimpunând niciun fel de clauză, condiție sau orice alt element care să influențeze această alegere. Pe de altă parte, alegerea produsului de creditare având caracteristicile definite în cuprinsul contractului de credit a corespuns unor criterii de oportunitate financiară proprii împrumutatului, acceptate de acesta, aplicarea comisioanelor în discuție neputând fi interpretată drept o atingere a intereselor sale.

Referitor la criteriul echilibrului contractual, recurenta a arătat că art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE prevăd noțiunea de "dezechilibru semnificativ", iar doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind "contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală". În cauza de față, însă, împrumutatul nu poate face dovada lipsei de utilitate, atât timp cât a cunoscut încă de la momentul încheierii contractului de credit termenii în care acesta urma să se deruleze și i-a acceptat în cunoștință de cauză. Pentru a putea fi invocat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți.

A subliniat recurenta că legislația privind protecția consumatorului nu are ca scop să îi permită acestuia să obțină modificarea unui contract numai pentru că a devenit mai oneros, ci numai să-l protejeze pe consumator de aplicarea unor clauze care variază pe baza unor criterii insuficient sau deloc descrise în contract, care depind de voința băncii și care au creat un dezechilibru semnificativ încă de la momentul semnării contractului.

Or, dezechilibrul ar fi creat în ipoteza în care consumatorul ar fi exonerat de obligația de a rambursa creditul. Alegerea produsului de creditare a corespuns unor criterii de oportunitate proprii împrumutatului, acceptate de acesta, aplicarea costurilor neputând fi interpretată drept o atingere a intereselor lui.

Perceperea comisionului de acordare are drept echivalent o contraprestație efectivă a băncii, care efectuează anumite operațiuni bancare pe care nu este obligată să le efectueze gratuit, iar valoarea acestora nu este disproporționată față de activitatea desfășurată, raportat la valoarea creditului.

Cu privire la obligarea sa la plata dobânzii legale, calculată de la data efectuării plăților până la data restituirii efective, recurenta a susținut că, în contra celor reținute de instanța de apel, în speță nu se regăsește ipoteza unei creanțe scadente și exigibile și nu sunt incidente dispozițiile O.G. nr. 9/2000 și nici ale O.G. nr. 13/2011. Mai mult, a subliniat că nu există nicio dispoziție legală care să prevadă dreptul persoanei care a fost repusă în situația anterioară la dobânzi aferente, calculate de la data executării prestației până la repunerea în situația anterioară.

Astfel, dispozițiile legale aplicabile, O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, definesc dobânda remuneratorie ca fiind dobânda calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației, iar dobânda penalizatoare ca fiind dobânda datorată pentru neindeplinirea obligației respective la scadență.

Or, obligația corelativă repunerii părților în situația anterioară devine scadentă doar după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care a fost obligată la restituirea sumei de bani.

Pe de altă parte, a susținut recurenta că cele două acte normative nu stabilesc o rată a dobânzii pentru obligațiile bănești stabilite în monedă străină prin contracte încheiate între persoane fizice și persoane juridice române, în condițiile în care se face referire la dobânda de referință a B.N.R., care nu are stabilită o dobândă de referință pentru euro, la relațiile de comerț exterior sau economice internaționale sau la raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă și când s-a stabilit plata în moneda străină.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 26 august 2020, intimata-pârâtă a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a acestuia.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 3 februarie 2021 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 martie 2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 241 din 18 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestora.

Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte le va respinge ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de recurentul-reclamant

Criticile recurentului-reclamant referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei relative la comisionul de administrare, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată în raport de dispozițiile acestui act normativ intern, dar și prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Se observă că instanța de apel a analizat în mod corect caracterul abuziv al clauzei ce instituie plata unui comision de administrare nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual dintre drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă (a se vedea Hotărârea C.J.U.E. din 26 februarie 2015, în cauza Matei C-143/13).

Prin urmare, în mod corect instanța de apel nu a aplicat excluderea la care se referă dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ci a analizat clauza în discuție din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1)-(5) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, se reține că recurentul invocă încălcarea, de către instanța de apel, a normelor legale care impun standarde de transparență a clauzei contractuale din contractul de credit perfectat de părți, care impune în sarcina consumatorului plata comisionului de administrare. În esență, se susține că această clauză nu îndeplinește cerința de transparență, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumei în cauză.

Această cerință de transparență, potrivit jurisprudenței C.J.U.E., impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzei în discuție, instanța de apel a statuat că dispozițiile contractuale ale art. 5.1. lit. c) îi permit recurentului consumator să evalueze consecințele economice care decurgeau din acestea. Astfel, a reținut că această clauză stabilește în mod precis cuantumul comisionului de administrare, metoda lui de calcul și data de exigibilitate a acestuia.

Instanța de prim control judiciar, în acord cu jurisprudența recentă a C.J.U.E., în mod corect a statuat că banca - intimată nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul comisionului de administrare, fiind suficient ca natura acestor contraprestații să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 și 45). Mai mult, instanța de apel a examinat și dacă reclamantul a fost în măsură să verifice eventuala suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea din urmă le remunerează, comparând contraprestațiile băncii aferente comisionului de administrare cu cele privind dobânda, reținând că nu se poate considera că acest comision este un avantaj material pe care intimata-pârâtă îl obține nejustificat, fiind vorba, fără îndoială, de un element al prețului contractului de credit, distinct de dobândă, care reprezintă echivalentul folosinței banilor împrumutați.

Instanța de recurs reține că prin decizia nr. 1704 din 10 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2015 s-a reținut în mod definitiv caracterul de adeziune, respectiv nenegociat, al contractului de facilitate de credit și de garanție nr. x din 1 aprilie 2008. Prin urmare, criticile recurentului sunt lipsite de interes din această perspectivă, fiind redundante.

În ce privește critica referitoare la faptul că din contract nu transpare scopul pentru care a fost prevăzut comisionul de administrare, aceasta este apreciată ca nefondată, denumirea comisionului fiind clară și inteligibilă, fără a necesita lămuriri suplimentare și conducând lindubitabil la evidențierea scopului comisionului - administrarea creditului.

Trebuie notat și faptul că, prin el însuși, caracterul nenegociat al clauzei nu conduce de drept la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar să se constate dacă clauza contractuală în discuție a provocat, în contradicție cu exigența de bună-credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzei ce instituie comisionul de administrare, în sensul respectării cerinței de bună-credință și de echilibru, a fost în mod real și efectiv realizată de către instanța de apel în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, iar o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanța de recurs, care este limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate, astfel cum impun dispozițiile art. 483 alin. (3) și ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază în plus și caracterul aproape pur teoretic al criticilor din recurs, care nu sunt raportate la motivarea specifică și la considerentele decizorii amplu și logic articulate, care conduc fără dubiu la soluția pronunțată.

Față de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., instanța supremă urmează a respinge recursul declarat de recurentul-reclamant ca nefondat.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă

Cu titlu preliminar, instanța supremă constată că recurenta-pârâtă nu a criticat soluția instanței de apel cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 8.4 din contractul de facilitate de credit și garanție, astfel că soluția are caracter definitiv cu privire la acest aspect, mai ales în contextul respingerii recursului declarat de recurent.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 când a apreciat că nu face parte din obiectul contractului comisionul de acordare, prevăzut la art. 5.1. lit. b) din contractul de credit din 1 aprilie 2008.

Dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpun în dreptul național prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În această privință, C.J.U.E. a declarat deja că clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului", în sensul dispoziției menționate, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. În schimb, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, punctele 35 și 36).

Totodată, instanța de contencios european a statuat că revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător (Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei, C 143/13, punctul 54).

Nu în ultimul rând, C.J.U.E. a statuat că domeniul de aplicare exact al noțiunilor "obiect principal" și "preț", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, nu poate fi determinat cu ajutorul noțiunii "costul total al creditului pentru consumatori", în sensul articolului 3 litera (g) din Directiva 2008/48. Această din urmă noțiune este, așadar, definită într-un mod deosebit de larg, astfel încât suma totală a tuturor costurilor sau cheltuielilor în sarcina consumatorului și care sunt aferente unor plăți efectuate de acesta atât creditorului, cât și unor terți să fie menționată în mod clar în contractele de credit de consum, o asemenea obligație procedurală contribuind la realizarea obiectivului principal de transparență urmărit de această directivă.

Ținând cont de îndrumările instanței europene și pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzelor în discuție, instanța de apel a reținut că dobânda este contraprestația principală în contractul de credit și nu dobânda anuală efectivă, iar comisionul de acordare nu a fost prezentat în contract ca fiind o componentă a dobânzii, ceea ce face ca această clauză ce instituie comisionul de acordare să fie o clauză accesorie, nedeterminantă pentru încheierea contractului, nefiind astfel incidentă excluderea prevăzută de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Din termenii art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 reiese că a doua categorie de clauze al căror caracter eventual abuziv nu poate face obiectul unei aprecieri are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât ea nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându-se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei, C 143/13, punctul 55).

Din acest punct de vedere, se observă că instanța de apel în mod corect a analizat caracterul abuziv al clauzei nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual dintre drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă (a se vedea Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, în cauza Matei C143/13).

Prin urmare, în mod corect instanța de apel nu a aplicat excluderea la care se referă dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ci a analizat clauza în discuție din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1)-(5) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, instanța supremă reține că recurenta-pârâtă invocă încălcarea, de către instanța de apel, a normelor legale care impun standarde de transparență a clauzei contractuale din contractul de credit perfectat de părți, care impune în sarcina consumatorului plata comisionului de acordare. În esență, se susține că această clauză îndeplinește cerința de transparență, chiar dacă nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul comisionului de acordare.

Această cerință de transparență, potrivit jurisprudenței C.J.U.E., impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzei prevăzute la art. 5.1. lit. b) din contract, instanța de apel a statuat că dispozițiile vizate sunt abuzive, întrucât scopul perceperii comisionului de acordare nu este prevăzut în contract, nu se menționează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision, că sunt calculate raportat la cuantumul creditului, nu la volumul de muncă și în raport de complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în Decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat în Hotărârea din 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele reunite C-224/19 și C-259/19 (CY/Caixabank S.A., LG, PK/Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A.) că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Din acest punct de vedere, se constată că instanța de apel a reținut că reclamantul-consumator (căruia i s-a perceput și un comision de analiză) - în lipsa definirii acestor comisioane într-un limbaj inteligibil - nu a avut posibilitatea de a înțelege cu claritate motivele pentru care recurenta-pârâtă a perceput atât un comision de analiză, cât și un comision de acordare.

În plus, pe lângă faptul că verificarea îndeplinirii condiției comunicării ofertei de contractare în modalitatea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 190/1999 presupune o activitate ce excede verificărilor permise în această cale de atac, instanța supremă reține că îndeplinirea conformă a acestei obligații de comunicare nu ar putea influența soluția în cauză, cât timp, pentru a nu fi abuzivă, dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 impun ca o clauză să fi fost efectiv negociată, condiție neîndeplinită în cauză.

În ce privește caracterul nenegociat al clauzei, prima instanță a statuat că contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 1 aprilie 2008 reprezintă un contract standard preformulat, prezumându-se astfel, în condițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, caracterul nenegociat al clauzelor contestate, dovada contrară nerezultând din probele administrate în cauză. Aceste rețineri ale primei instanțe nu au fost contestate de pârâtă prin exercitarea unei căi de atac împotriva sentinței și, totodată, nu au făcut obiectul apelului reclamantei, dobândind caracter definitiv.

De asemenea, caracterul de contract de adeziune nenegociat reiese și din decizia de casare pronunțată de instanța supremă în primul ciclu procesual, constituindu-se într-o problemă dezlegată, obligatorie potrivit art. 501 alin. (1) Cod procvedură civilă.

Fiind constatat caracterul abuziv al clauzei ce instituie plata comisionului de acordare, în mod corect a dispus instanța de apel restituirea sumelor percepute cu acest titlu de către recurenta-pârâtă.

În raport cu dispozițiile art. 1.092 și art. 994 din C. civ. de la 1864, în mod judicios s-a constatat că sumele achitate de reclamantul consumator în temeiul clauzei cu caracter abuziv reprezintă o plată nedatorată, precum și că se impune restituirea lor, pârâta datorând dobândă legală aferentă sumelor încasate încă de la data achitării acestora de către reclamant și până la restituire.

Astfel art. 1.092 alin. (1) C. civ. prevede că orice plată presupune o datorie și ceea ce s-a plătit este supus repetițiunii, art. 992 C. civ. instituie obligția de restituire a accipiensului, art. 993 C. civ. instituie dreptul lui solvens la acțiunea în repetițiune, iar art. 994 din același C. civ. prevede că, atunci când cel ce a primit plata a fost de rea-credință, el este dator a restitui atât capitalul, cât și interese sau fructele din ziua plății.

Având în vedere îndeplinirea condițiilor plății nedatorate, pârâta trebuie să restituie și fructele - dobânda legală - aferente acestor sume, fiind accipiens de rea-credință întrucât a cunoscut faptul că plata primită era nedatorată, fiind întemeiată pe clauze contractuale abuzive.

În speță, în privința clauzei declarată abuzivă, în mod corect s-a reținut că pârâta a fost de rea-credință încă din momentul stipulării acesteia și că, fiind un profesionist în domeniu, pârâta cunoștea sau trebuia să cunoască prevederile legale, inclusiv pe cele din materia protecției consumatorului, precum și că a inserat, cu bună-știință, în contract clauze abuzive.

În aceste condiții, dând efect obligației de restituire ce incumbă pârâtei și apreciind că aceasta a fost de rea-credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzei stipulate în contractul de credit și neputând invoca în sprijinul său necunoașterea Legii nr. 193/2000, în mod corect a fost dispusă restituirea sumei respective de la momentul la care a fost încasată, data de la care dobânzile trebuie să curgă fiind reprezentată de data plății nedatorate, nu data cererii în justiție, cu atât mai puțin de la momentul pronunțării hotărârii.

Criticile recurentei-pârâte privind nelegalitatea dispoziției de obligare a băncii la plata dobânzii legale de la data efectuării plăților până la data efectuării efective și la inaplicabilitatea, în cauză, a dispozițiilor O.G. nr. 9/2000 și ale O.G. nr. 13/2011 sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Dreptul solvensului la dobândă este consacrat în primul rând de art. 994 C. civ., care face referire la obligația accipiensului de rea-credință de a restitui atât capitalul, cât și daunele-interese și fructele, precum și de art. 1088 alin. (1) C. civ., care prevede în mod expres că la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în mateie de comerț, de fideiusiune și societate.

Se reține că, în materia plății nedatorate, momentul de la care curg dobânzile legale este condiționat de reaua-credință a accipiensului (pârâta din prezenta cauză).

Acest moment este expres prevăzut de art. 994 C. civ. ca fiind ziua plății, în speță data plății fiecărei sume cu titlu de comision de acordare, ceea ce infirmă susținerile recurentei despre data introducerii acțiunii ori despre data pronunțării hotărârii definiitive a hotărârii de obligare la plată ca momente de la care se datorează dobânda legală și face ca hotărârea pronunțată de instanța de apel să fie judicioasă, la adăpost de orice critică.

Urmând raționamentul sprijinit pe dispozițiile art. 992-994, art. 1088 alin. (1) și art. 1092 și luând în calcul faptul că instanța de apel a obligat la restiturea sumei încasate cu titlu de comision plus dobânda legală aferentă, instanța supremă constată că instanța de apel nu a indicat procentual dobânda legală, dar a făcut referire expresă la O.G. nr. 9/2000 și la O.G. nr. 13/2011, acte normative apreciate ca aplicabile.

Statuarea instanței de apel este corectă, întrucât în ordinea juridică internă, cu anume referire la contractul încheiat de părți la 1 aprilie 2008, regimul juridic al dobânzii legale este stabilit succesiv prin cele două acte normative, O.G. nr. 9/2000 "privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești", iar O.G. nr. 13/2011 "privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar". Ca atare, incidența celor două acte normative a fost judicios stabilită.

Deși recurenta-pârâtă a menționat că formulează recurs și cu privire la soluția instanței de apel privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.4 din contractul de credit, din modalitatea de exprimare a criticilor recurentei nu se poate desprinde vreo critică de nelegalitate a deciziei recurate, argumentele fiind concentrate pe aspecte de netemeinicie ce pun în discuție evaluarea probatoriului în scopul stabilirii situației de fapt cu privire la indicele aplicat pentru modificarea dobânzii pe toată perioada de derulare a contractului.

Aceleași concluzii se rețin și cu privire la criticile recurentei privind clauza 5.2 din contractul de credit. Departe de a critica raționamentul instanței de apel și a arăta dispozițiile legale încălcate sau aplicate greșit, recurenta s-a contonat în expunerea unor argumente ce privesc aspecte factuale ale cauzei, reiterând susținerile din întâmpinare privitoare la oportunitatea anulării acestei clauze și la aplicarea efectivă a acesteia pe parcursul derulării contractului.

Or, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția instanței, care nu a primit apărările sale, nu poate constitui motiv de recurs, în lipsa indicării unor critici concrete care să poată fi analizate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aspectele legate de afirmarea inexistenței unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe nu se pot constitui în cauză în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanța de recurs reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate, relevante în acest sens fiind dispozițiile art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, instanța supremă reține că în privința recursului declarat de pârâtă nu se verifică din nicio perspectivă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Față de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., urmează a fi respinse ca nefondate recursurile declarate de ambele părți litigante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 241 din 18 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 mai 2021.