ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1781/2021

Ședința publică din data de 22 septembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub numărul x/2014, la data de 24.11.2014, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând să se constate, în ceea ce privește contractul de credit nr. x din 8 ianuarie 2008: (1) caracterul abuziv al clauzei privind aplicarea unui curs de schimb diferit CHF la acordarea și rambursarea creditului contractat, dispunându-se înghețarea cursului valutar la data la care a fost contractat creditul, cu consecința obligării paratei la plata sumelor încasate fără drept; (2) existența clauzelor abuzive din contractul de credit și actele adiționale în ce privește modificarea unilaterală a dobânzii, urmând a fi restituite sumele încasate, ținând cont de dobânda de referința variabila Libor la 3 luni plus marja de 4.3 puncte procentuale actualizate la data plații efective; (3) caracterul abuziv al art. 1.3. lit. a) din contractul de credit privind comisionul de acordare de 2%, cu restituirea sumei de 2497 CHF, actualizata la data plății efective, plătită cu acest titlu; (4) caracterul abuziv al art. 1.2. lit. b), c) din contractul de credit privind comisionul de rambursare anticipată și comisionul de conversie aplicat la soldul creditului; (5) caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 3.2, 4.2, 4.3, 4.4 din contractul de credit referitoare la polițele de asigurare a imobilului si asigurare de viață, deces și invaliditate încheiate numai cu societatea de asigurări agreată de bancă, cu consecința înlăturării acestora din contract și a restituirii sumelor plătite în temeiul acestor polițe actualizate la data plații efective; (6) caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1, 5.4 referitoare la dobândă, calculul acesteia, urmăririi schimbărilor apărute pe piața valutară de către reclamant și a modificării dobânzii, conform deciziei băncii, cu restituirea sumelor încasate ca urmare a măririi discreționare a dobânzii; (6.1.) caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.5 din convenția de credit privitoare la dobânda penalizatoare; (7) nulitatea absolută a actului adițional nr. x din data de 17 septembrie 2010, prin care a fost modificată dobânda, prin mărirea marjei fixe a băncii la 6,3% aplicată soldului existent la acea dată și a fost aplicată o dobândă penalizatoare de 4% pe an pentru plățile restante, restituirea sumelor încasate abuziv ca urmare a intrării în vigoare a acestui act adițional; (8) caracterul abuziv al clauzelor din actele adiționale nr. 1-5 la convenția de credit privind comisioanele pentru restructurarea creditului, cu restituirea sumei de 1600 euro încasată cu acest titlu, actualizată de la data plății fiecăreia în parte, la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 6324 din data de 4 iunie 2015, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale, invocate din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub numărul de dosar x/2015

La data de 17 septembrie 2015, în cauză a formulat cerere de intervenție principală numita C., formulând aceleași cereri ca reclamantul A.; cererea de intervenție a fost admisă în principiu prin încheierea de ședință din data de 3 iunie 2016, pronunțată în cauză de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Prin sentința civila nr. 1364 din data de 14 aprilie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte, cererea formulată de reclamantul A., precum și cererea de intervenție principală introdusă de intervenienta C. și a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit semnat de părți, cuprinse în art. 1.3 cu privire la comisionul de acordare, art. 5.1 în ceea ce privește sintagma "dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. Banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale.", precum și în art. 5.4, respectiv art. 5.5.

A obligat pârâta la plata către reclamanți a sumelor plătite nedatorat de către aceștia în temeiul clauzelor constatate ca abuzive și nule absolut, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor.

De asemenea, a obligat pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare.

A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

A obligat pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 1219 din data de 24 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului formulată de pârâta B. S.A.. și a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 1364 din data de 14 aprilie 2017, în sensul că a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantului și intervenientei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 1219 din data de 24 aprilie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a declarat apel, la data de 21 decembrie 2018, pârâta B..

Aceeași pârâtă a formulat apel și împotriva sentinței civile nr. 1364 din data de 14 aprilie 2017 pronunțate în cauză de instanța de fond, solicitând admiterea apelului și schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii, în integralitate, a cererii.

Reclamantul A. și intervenienta C. au depus, la data de 26 martie 2018, cerere de apel împotriva sentinței nr. 1364 din data de 14 aprilie 2017 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă pronunțate în dosar, prin care au solicitat admiterea căii de atac și casarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată. Au solicitat și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1050 din 12 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul declarat de apelanții A. și D. împotriva sentinței civile nr. 1364 din data de 14 aprilie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a Vl-a Civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata B. S.A., ca nefondat.

A admis apelul declarat de apelanta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1219 din data de 24 aprilie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimații A. și E..

A admis apelul declarat de apelanta B. S.A împotriva sentinței civile nr. 1364 din data de 14 aprilie 2017 pronunțate de instanța de fond, în contradictoriu cu intimații A. și E..

A schimbat, în parte, sentințele civile apelate, în sensul că:

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1, în ceea ce privește sintagma "Dobânda se poate modifica în funcție de variația (...) marjei, conform deciziei băncii" și la art. 5.4, în ceea ce privește posibilitatea de a modifica marja, din contractul de credit nr. x/08.01.2008.

A respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 5.5 din contractul de credit nr. x/08.01.2008, ca neîntemeiat.

A obligat pârâta să restituie reclamantului și intervenientei sumele rezultate din diferența dintre dobânda inițială și cea majorată prin modificarea marjei, începând cu data de 16 iunie 2009 și până la data încheierii actului adițional nr. x din 14 august 2013.

In complet de divergență, cu majoritate:

A respins capetele de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 1.3, cu privire la comisionul de acordare, din contractul de credit nr. x din data de 8 ianuarie 2008 și la restituirea sumei achitate cu acest titlu, ca neîntemeiate.

Cu opinia separată a domnului judecător F., în sensul menținerii dispozițiilor din sentința civilă nr. 1364 din data de 14 aprilie 2017, referitoare la comisionul de acordare.

A obligat reclamantul și intervenienta la plata către pârâtă a sumei de 1500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

A obligat pârâta la plata către reclamant și intervenienta a sumei de 1500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

A menținut celelalte dispoziții ale sentințelor civile apelate.

A obligat apelanții A. și E. la plata către intimata B. S.A. a sumei 2076,63 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

A respins cererea apelanților A. și E. de obligare a intimatei B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

La data de 8 ianuarie 2020, reclamantul A. și intervenienta E. au formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1050 din 12 iunie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu consecința admiterii acțiunii introductive, astfel cum a fost formulată și obligării intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în toate fazele procesuale.

Prin cererea de recurs, recurenții au invocat un prim motiv de recurs legat de soluția instanței de apel de respingere a capetelor de cerere prin care s-a solicitat înghețarea cursului de schimb valutar la momentul contractării creditului și a restituirii sumelor achitate, în urma constatării abuzive a acestei clauze.

Au arătat că în contractul de credit nu există o clauză referitoare la suportarea riscului valutar de către recurenți, coroborat cu obligarea acestora la plata creditului în valuta acordată, astfel că această obligație le-a fost transferată la momentul semnării contractului de credit, fără să fi fost negociată.

Au susținut că, atât timp cât nu există o prevedere clară în contract privind suportarea riscului valutar de către recurenți, nu se poate analiza dacă o asemenea prevedere a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil, caracterul abuziv al acestei clauze raportându-se la faptul că recurenții consumatori nu puteau aprecia, pe termen lung, consecințele suportării exclusive a riscului valutar.

Făcând referire la hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Andriciuc vs. România, au precizat că intimata-pârâtă ar fi trebuit să prezinte împrumutaților variațiile cursului de schimb valutar și riscurile contractării unui împrumut într-o altă monedă, deoarece recurenții nu puteau prevedea riscul datorat fluctuației de curs.

Au invocat dispozițiile art. 2 și 4 din Legea nr. 193/2000, precum și hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13 Kasler vs. Ungaria, cu referire la modul în care trebuie interpretat textul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, precizând recurenții că în cauză există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorilor, neexistând o contraprestație a băncii pentru sumele încasate în plus cu titlu de diferențe de curs valutar.

Au reiterat faptul că nu există o clauză contractuală în care să se prevadă că perceperea ratelor se face după un curs majorat față de cel de la data acordării creditului, arătând ca ratele au fost percepute de bancă prin raportare la cursul valutar CHF/Leu de la data plății efective a acestora, potrivit prevederilor art. 6.3 din contractul de credit, la un curs de schimb majorat față de cel existent la momentul încheierii contractului.

In esență, recurenții au considerat ca majorarea accelerată a valorii francului elvețian în raport cu moneda națională, cheltuielile generate de mecanismul de schimb valutar din RON în franci elvețieni și din franci elvețieni în RON, lipsa francilor elvețieni de la casele de schimb valutar o perioadă îndelungată de timp, diferențele dintre cursul practicat de bancă și casele de schimb valutar, respectiv cursul stabilit de BNR, diferențele dintre cursul de vânzare și cel de cumpărare au condus la majorarea continuă a costului contractelor, producând un dezechilibru major al prestațiilor reciproce ale părților, în detrimentul împrumutaților, cu efectul obținerii unor foloase de către banca împrumutătoare, fără contraprestație din partea acesteia.

Au mai făcut trimitere recurenții la hotărârea din 3 iunie 2010 a Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-484/08 Caja de Ahorros Y Monte de Piedad de Madrid, care consfințește dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de Directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv și în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului, precum și caracterul adecvat al prețului sau remunerației față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

De asemenea, recurenții au arătat că în cauza Salvat Editores S.A. vs. G., C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca fiind nule clauzele abuzive ale unui contract, această putere încadrându-se în contextul general al protecției speciale pe care Directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică depășește interesele specifice ale unor părți.

In acest sens, au susținut că, în speță, clauza de efectuare a plăților în moneda creditului - cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutat - nu a fost negociată direct cu recurenții, având un caracter prestabilit și impus consumatorilor, aceștia exprimându-și adeziunea la contractul tipizat, fără a avea posibilitatea de a influența natura clauzelor.

Din acest punct de vedere, recurenții au considerat că a existat o poziție de inegalitate a părților la semnarea contractului de credit, banca având o poziție dominantă în raport cu consumatorul cu privire la îndatorarea și suportarea riscurilor reprezentate de volatilitatea cursului valutar.

Omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari, constituie, în opinia recurenților, o încălcare a obligației de consiliere, sancționată în dreptul european și național, întrucât determină angajarea din punct de vedere juridic a consumatorilor plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate, consumatorul fiind pus în imposibilitate de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor sale.

Referindu-se la regulile generale prevăzute de C. civ. în materia obligațiilor (în special dispozițiile art. 966-970 C. civ. privind obligația părților de a acționa cu bună credință la negocierea și încheierea contractului), au precizat că stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecința strămutării în întregime asupra împrumutatului a riscului generat de hipervalorizarea CHF, este contrară dispozițiilor legale, întrucât această hipervalorizare constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la punerea de înțelegere a consumatorilor care, neavând cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar, nu au posibilitatea să anticipeze o creștere accelerată a cursului de schimb și, în consecință să își asume, în cunoștință de cauză, riscul valutar.

Au invocat prevederile art. 75 și 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, care impun contractelor de credit existența unor clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate, art. 77 din lege prevăzând că, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, ele vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Au mai invocat Norma BNR nr. 17/2003, care prevede obligația băncii de a administra riscul, în sensul diminuării lui, prin organizarea de control a activității de creditare, obligație prevăzută tocmai pentru a exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerințelor echității și bunei credințe.

Au susținut, față de aspectele anterior arătate, că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților, întrucât hipervalorizarea CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea contractului, în contextul actual, nu mai corespunde voinței părților de la momentul încheierii contractului.

Recurenții au considerat incidente și dispozițiile art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar în cadrul contractelor de împrumut și care prevăd că obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract și că, întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor înainte de a sosi momentul plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată în "speciile aflătoare în curs în momentul plății".

A doua critică invocată de recurenți s-a referit la soluția instanței de apel de respingere a apelului recurenților cu privire la solicitarea de constatare ca abuzivă a clauzei privind nulitatea actului adițional nr. x din data de 17 septembrie 2010 și a comisioanelor de restructurare din cele 5 acte adiționale, a clauzelor privind polițele de asigurare imobil si asigurare de viață și a clauzei privind comisionul de rambursare anticipată și de conversie.

In ceea privește împrejurarea că intimata-pârâtă a impus recurenților să încheie asigurările cu un anumit asigurător, dintre cei agreați de aceasta, au precizat că, potrivit textului art. 18 din Legea nr. 190/1999:

"Contractele de asigurare prevăzute la art. 16 și 17 se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător."

Au considerat că rațiunea textului vizează neîncălcarea liberului arbitru al împrumutatului, care a fost înfrântă prin atitudinea intimatei-pârâte de a impune recurenților anumite societăți de asigurare, precum si un mandat acordat intimatei-pârâte în vederea semnării contractului de asigurare.

O altă critică a vizat respingerea de către instanța de apel a capătului de cerere privind constatarea ca abuziv și nul a actului adițional nr. x din 17 septembrie 2010 și a actelor adiționale nr. 1-5 la contractul de credit (prin care s-a reeșalonat creditul și care au condus la modificarea unilaterală a dobânzii), precum și dispoziția instanței de apel de modificare a sentinței civile în ceea ce privește cererea de restituire a sumelor plătite în temeiul clauzei constatate ca fiind nule.

In acest sens, recurenții au invocat aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material, făcând referire la prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, care permite instanțelor de fond să analizeze caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda convenită de părți.

Au susținut că, deși clauza privind majorarea discreționară a dobânzii a fost constatată ca fiind abuzivă, semnarea actului adițional nr. x, la care face referire instanța de apel, nu conduce automat la ideea că, de la acel moment, recurenții și-au dat automat acordul cu privire la aceasta ci, în realitate, clauza nu a fost negociată, recurenții fiind obligați să semneze un contract prestabilit.

Astfel, au precizat că instituția de credit, în calitatea sa de profesionist, a inserat clauza în contractul standard, pretipizat, ce a fost dat reclamantului și intervenientei strict pentru a fi semnat, fără a fi negociat.

Or, o clauză contractuală stabilită în detrimentul consumatorului și contrară cerințelor bunei-credințe este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, din moment ce însuși obiectul contractului, prestația împrumutatului - de a restitui dobânda aferentă sumei de bani ce a făcut obiectul creditului acordat - este stipulată în mod vag și neinteligibil, iar maniera de reglementare a dobânzii a făcut posibilă mărirea cu 2 puncte procentuale a marjei fixe, prin intrarea în vigoare a actului adițional nr. x din anul 2010, deși acesta nu fusese însușit de către reclamant prin semnătură.

Recurenții au arătat că intimata-pârâtă nu a făcut dovada negocierii vreunei clauze contractuale cu împrumutatul, după cum impune art. 3 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, fiind vorba despre un contract de adeziune, un model standard, cuprinzând clauze impuse consumatorului.

Maniera vagă și lacunară de stipulare a dobânzii din cuprinsul art. 1.2 din contractul de credit, ce face mențiunea unei dobânzi variabile fără a preciza indicii de referință ce vor fi aplicați pentru calculul acestei dobânzi, a oferit intimatei-pârâte, în opinia recurenților, posibilitatea de a modifica unilateral dobânda, drept pe care si 1-a rezervat în cuprinsul art. 5 din contract și prin actul adițional nr. x din data de 17 septembrie 2010 al contractului de credit, sub pretextul asigurării transparenței clauzelor contractului de credit.

Astfel, recurenții au susținut că, deși a învederat împrumutatului modalitatea de calcul a dobânzii și indicii de referință, a impus o marjă fixă stabilită la nivelul Băncii, în cuantum de 6,3 %, cu toate că, la momentul semnării contractului de credit, această marjă fixă a băncii era de 4,3 %.

Au mai susținut că, prin toate actele adiționale, s-a mărit în mod constant dobânda, ajungând ca rata lunară a creditului să fie într-un procent de peste 40 % mai mare decât la momentul contractării creditului.

Ca atare, au precizat că intimata-pârâtă a procedat la modificarea, în mod unilateral și nejustificat, a cuantumului dobânzii agreat de părți la momentul semnării contractului, prin aplicarea unei marje fixe cu 2 procente mai mare decât cea avută în vedere de consumator la momentul la care și-a dat consimțământul pentru încheierea actului juridic, dezechilibrul semnificativ între drepturile si obligațiile părților neputând fi contestat.

Acest dezechilibru rezultă, în opinia recurenților, din stipularea de către profesionist a unei clauze contractuale în detrimentul consumatorului, clauză contrară cerințelor bunei-credințe menționate în mod expres la punctul 1 lit. j) din anexa la Directiva 93/13.

Potrivit recurenților, instanța de apel nu a observat că, în speță nu au fost indicate criterii clare și inteligibile care să permită intimatei-pârâte modificarea unilaterală a dobânzii, fiind aplicat un cuantum exagerat al marjei proprii, astfel că, față de prevederile pct. 1 lit. j) din Anexa Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, o clauză care autorizează furnizorul de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractului, neexistând un motiv întemeiat pentru o asemenea modificare precizat în cuprinsul contractul de credit, este abuzivă.

In raport cu prevederile art. 6 raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000, este nulă absolut clauza contractuală ce a conferit dreptul instituției bancare, în calitatea sa de profesionist, de a modifica unilateral prevederile referitoare la dobânda împrumutului, fără a avea un motiv întemeiat precizat în contract, clauza nefiind negociată direct cu consumatorul și creând, în detrimentul acestuia, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților, prin calcularea unor rate mult mai mari decât cele avute în vedere de consumator la momentul acceptării împrumutului.

Arătând că nu a existat voința juridică de a se obliga la restituirea împrumutului acordat, în condițiile în care nu se cunoștea cuantumul dobânzii aplicate, recurenții au considerat că actul juridic a fost încheiat în condițiile existenței unei cauze false, existând eroare asupra motivului determinant al contractului de credit: dobânda pe care consumatorul trebuie să o suporte la restituirea sumei împrumutate.

Falsitatea cauzei, determinată de încălcarea obligației profesionistului de informare, a determinat și inexistența consimțământului, astfel că, în opinia recurenților, este lovită de nulitate absolută și parțială clauza referitoare la dobânda variabilă impusă de către intimata-pârâtă în cuprinsul actelor adiționale aduse contractului de credit.

Întrucât contractul de credit nu prevede un comision pentru restructurarea creditului, au apreciat recurenții că perceperea unor sume pentru aceste servicii, neprevăzute în contract, nu pot produce efecte.

Precizând că voința recurenților a fost grav viciată la încheierea convenției de credit și a actelor adiționale, au considerat că instanțele trebuiau să aplice prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000: "în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului".

Au menționat că, în conținutul tuturor actelor adiționale a intervenit o modificare contractuală esențială, privitoare la cuantumul dobânzii aplicate, iar recurenții s-au aflat într-o stare de constrângere față de asumarea clauzelor actelor adiționale, dată de imposibilitatea de plată în care se găseau și de necesitatea reeșalonării plății ratelor aferente creditului.

Ca atare, au considerat că nu a existat un acord valabil exprimat de către recurenți pentru încheierea actelor adiționale, astfel că modificările contractuale nu pot crea obligații în sarcina lor.

O altă critică a recurenților se referă la soluția instanței de apel cu privire la cererea acestora privind comisionul de acordare și, de asemenea, cu privire la sumele cu titlu de cheltuieli de judecată la care au fost obligate părțile în primă instanță și în apel.

Au arătat recurenții că petitul ce vizează constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la perceperea comisionului de acordare credit a fost admis de tribunal, care a constatat, prin raportare la prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, că sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de legiuitor, respectiv, comisionul nu a fost negociat efectiv cu consumatorul, prin perceperea comisionului se creează dezechilibru între drepturile și obligațiile părților -deoarece nu s-a făcut dovada contraprestațiilor băncii, iar suma cu titlu de comision de acordare a fost percepută cu rea credință de către bancă.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată în primă instanță, admiterea apelului cu privire la acordarea acestora este nelegală, în opinia recurenților, aceștia solicitând admiterea recursului, cu consecința menținerii deciziei instanței de fond, deoarece, în mod corect a reținut instanța de fond că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate a cererii intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, care nu au fost dovedite prin înscrisuri originale sau copii semnate pentru conformitate cu originalul.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 25 noiembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 24 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Cererea de recurs a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speței, și a condițiilor care trebuie să fie verificate de instanța națională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A..

Prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut, în acord cu tribunalul, că obligația apelanților împrumutați, de a restitui suma de bani împrumutată în moneda în care au obținut-o, reprezintă o aplicare a principiului nominalismului monetar în materia contractului de împrumut de consumație, a cărui varietate o constituie și contractul de credit bancar, precum și că părțile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit.

În cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe, în mod corect, instanța de apel a reținut că, întrucât prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu (părțile nederogând de la aceasta în cuprinsul contractului), acestea sunt excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și respectiv de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al acestor norme de protecție, cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestor clauze; din acest considerent nu se poate verifica îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj, cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurenților de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Clauzele prin care recurenții s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864, fără a fi întrunite cele trei cerințe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speță contractul este preformulat, cu consecința prezumției caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligația împrumutaților de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituției de credit pentru că, în cazul variațiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferența în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așa cum s-a reținut, normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar, cât și pe lipsa informării cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea, prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Referitor la obligația de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reține că pârâta avea obligația de informare corectă și completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esențiale ale contractului, însă variația cursului leu - CHF era o chestiune ce nu intra în atribuțiile ei privind informarea clienților.

Totodată, se reține că la data încheierii contractului de credit nu s-a dovedit că pârâta ar fi cunoscut evoluția cursului de schimb, iar fluctuațiile cursului de schimb reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar și de către cel mai neavizat consumator.

Este adevărat că profesionistul are o obligație de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.

Astfel fiind, obligația de informare nu presupune depășirea unor limite rezonabile, profesionistul neputând să se transforme în consilierul personal al clientului pe probleme de buget și să se substituie voinței consumatorului în alegerea unui produs.

Înalta Curte reține că cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate și nici nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), în acord cu jurisprudența CJUE, raționament întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Pretinzându-se eliminarea riscului valutar, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenți transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

O altă critică invocată de recurenți s-a referit la soluția instanței de apel de respingere a apelului recurenților cu privire la solicitarea de constatare ca abuzivă a clauzei privind nulitatea actului adițional nr. x din data de 17 septembrie 2010 și a comisioanelor de restructurare din cele 5 acte adiționale, a clauzelor privind polițele de asigurare imobil si asigurare de viață și a clauzei privind comisionul de rambursare anticipată și de conversie.

Totodată, recurenții au criticat respingerea de către instanța de apel a capătului de cerere privind constatarea ca abuziv și nul a actelor adiționale nr. 1-5 la contractul de credit, precum și dispoziția instanței de apel de modificare a sentinței civile în ceea ce privește cererea de restituire a sumelor plătite în temeiul clauzei constatate ca fiind nule.

Cu referire la constatarea ca abuzivă a clauzei de majorare a marjei inserate în actul adițional nr. x/17.09.2010, instanța de apel a precizat faptul că tribunalul a respins acest petit întrucât respectivul act nu a produs efecte juridice ca urmare a manifestării de voință a reclamanților. Or, în condițiile în care s-a constatat că acest act adițional nu a intrat în vigoare, deci inclusiv clauza privind majorarea marjei, demersul reclamanților-apelanți de a se declara nulă respectiva convenție a fost constatat ca lipsit de interes.

Înalta Curte reține că, în mod corect, a statuat instanța de apel asupra lipsei de interes a reclamanților, în condițiile în care actul adițional nr. x/17.09.2010, nu a produs efecte juridice ca urmare a manifestării de voință a reclamanților, neputându-se lipsi de efecte juridice un act care nu a dat naștere unui raport juridic obligațional.

Sub aspectul comisionului de restructurare prevăzut în cele 5 acte adiționale (din 27.07.2011, 24.01.2012, 23.07.2012, 28.01.2013 și 14.08.2013), instanța de apel, în acord cu tribunalul, a reținut, în mod corect, că, în cuprinsul actelor adiționale a fost explicat scopul încasării acestui comision, care are natura unui comision unic pentru servicii efectuate la cererea consumatorilor, precum și că serviciul prestat în schimbul acestui cost este unul real de vreme ce banca a procedat la reeșalonarea creditului, la emiterea unui nou grafic de rambursare după fiecare operațiune de restructurare.

Astfel, se constată că în cadrul actelor adiționale s-a menționat faptul că acest cost este perceput pentru serviciul suplimentar solicitat de împrumutat referitor la restructurarea creditului (acordarea unor perioade de grație și/sau mărirea duratei de creditare) și, în plus, conform art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 (actele adiționale fiind încheiate sub imperiul acestui act normativ), creditorul poate percepe un comision unic pentru servicii efectuate la cererea consumatorilor.

În plus, așa cum s-a reținut de instanțele devolutive, cele 5 acte adiționale au fost încheiate la solicitarea reclamanților pentru restructurarea împrumutului și acordarea unei perioade de grație, fiind însușite prin semnătură de către aceștia.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Pentru a se reține caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de restructurare prevăzut în cele 5 acte adiționale, este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, or, atât timp cât a fost explicat scopul încasării acestui comision și serviciul prestat în schimbul acestui cost este unul real, nu se poate considera ca împrumutații au fost prejudiciați, fiind informați chiar la momentul semnării actelor adiționale în discuție (care fac parte din convenția inițială), cu privire la obligația ce le incumbă.

Critica recurenților față de la soluția instanței de prim control judiciar de respingere a apelului lor cu privire la solicitarea de constatare ca abuzivă a clauzelor privind polițele de asigurare imobil si asigurare de viață, nu poate fi primită, fiind o critică de netemeinicie, în condițiile în care acest petit de cerere a fost respins întrucât, în vederea aprecierii caracterului important al dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, apelanții trebuia să dovedească în ce măsură au fost afectați.

Așadar, având în vedere limitele examenului pe care instanța de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., critica menționată anterior nu poate fi examinată.

În legătură cu comisionul de rambursare anticipată și de conversie, instanța de apel a reținut că, întrucât, la momentul semnării contractului, legislația nu interzicea stipularea unui comision de rambursare anticipată sau de conversie, aceste costuri nu încalcă legea și, de asemenea, cerințele dezechilibrului semnificativ și a relei credințe, nu sunt întrunite în cazul acestor comisioane, modul în care sunt reglementate fiind clar și inteligibil.

Astfel, a reținut instanța de apel, în cuprinsul art. 1.3 lit. b), se) menționează pentru ce anume este perceput comisionul de rambursare anticipată, precum și modul de calcul; justificarea acestui cost fiind dată de faptul că instituția financiară suferă o pierdere ca urmare a neajungerii la maturitate a creditului iar rolul acestui comision este de a compensa această pierdere.

De asemenea, și în cazul comisionului de conversie se stipulează motivul pentru care se datorează acesta, durata contractului sau a altor condiții, precum și modul de calcul (un procent de 3% din sold).

Așa cum s-a arătat și anterior, Înalta Curte constată că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se reține caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de rambursare anticipată și de conversie, este necesar a se proba că acestea creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, or, în condițiile în care se menționează în contract scopul perceperii acestui comision, respectiv pentru achitarea în avans a creditului și modul de calcul, iar în cazul comisionului de conversie se stipulează că acesta este datorat în situația în care împrumutatul ar solicita modificarea valutei, fiind menționată durata contractului sau a altor condiții, precum și modul de calcul (un procent de 3% din sold), Înalta Curte reține că împrumutații au fost informați cu privire la obligația ce le incumbă.

Prin urmare, în mod legal și temeinic au reținut ambele instanțe devolutive că aceste clauze nu au caracter abuziv.

Cu referire la art. 5.1 și art. 5.4 din contract, sub aspectul posibilității de modificare a dobânzii în funcție de indicele de referința, Înalta Curte reține că instanța de apel a procedat la verificarea caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează dobânda din această perspectivă și a statuat că, în speță, contrar celor argumentate de tribunal, criteriul de variabilitate al dobânzii "în funcție de indicele de referință" este unul clar și verificabil.

Astfel, având în vedere prevederile contractuale, în mod corect, s-a reținut că art. 5.1 și art. 5.4, care fac referire la acest criteriu, trebuie coroborate cu art. 1.2 din contract, care stipulează expres că acest indice are în vedere LIBOR la 3 luni, iar acesta este un indice obiectiv, ce nu depinde de voința/decizia băncii, fiind prevăzută și periodicitatea acestuia.

Înalta Curte reține că dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din același act normativ.

Așadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Trebuie observat că, din interpretarea pct. 1 lit. j) din anexa la Directiva 93/13 CEE, care este asemănătoare cu forma pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenției trebuie precizat în contract.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva H. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Așadar, potrivit legislației aplicabile în cauză, modul de redactare a unei clauze trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de aceasta în ceea ce îl privește.

Astfel, în contractul de credit încheiat de părți, Înalta Curte reține că la art. 5.1 este reglementată dobânda, aceasta fiind necesar a fi interpretată în coroborare cu art. 1.2 din contract.

Condițiile impuse de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, caracterul negociat, buna-credință a băncii, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, exprimarea clauzei într-un limbaj inteligibil, trebuie îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea unuia din acestea făcând imposibilă aprecierea caracterului abuziv a clauzei reclamate.

În speță, nu se poate da curs solicitărilor reclamanților, în condițiile în care clauza contestată poate fi înțeleasă în mod clar și fără echivoc de către consumator, iar motivul pentru care banca poate să modifice unilateral rata dobânzii curente potrivit indicelui LIBOR la 3 luni, criteriu care poate fi previzonat, răspunde exigențelor normelor anterior evocate, soluția instan