ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 234/2021

Ședința publică din data de 4 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 13.03.2018 sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat sa se constate nulitatea clauzelor contractuale abuzive, respectiv:

Să se constate că în Contractul de credit nr. x/16.04.2008 încheiat între reclamantul A. si D. S.A. București - Sucursala Calea x, preluat de pârâta C. S.A., sunt stipulate clauze abuzive si anume:

1.clauza prevăzută la art. 3.1. lit. c) din Condițiile generale - Secțiunea 3 Costuri a Contractului de credit anterior menționat - referitoare la modificarea unilaterală a dobânzii curente;

2.clauza prevăzută la art. 3.1. lit. d) si e) din Condițiile generale - Secțiunea 3 Costuri, a Contractului de credit anterior menționat - referitoare la rambursarea integrală a creditului utilizat, în cazul neacceptării majorării sau reducerii Ratei dobânzii, precum și clauza prevăzută la art. 3.1 lit. d) din Actul adițional nr. x/28.07.2010 la Contractul de credit anterior menționat - referitoare la declararea scadentei creditului în caz de neacceptare a majorării dobânzii;

3.clauza prevăzută la art. 3.2. lit. a) din Condițiile generale - Secțiunea 3 Costuri a Contractului de credit anterior menționat, la art. 3 lit. a) din Condițiile speciale ale contractului și la art. 3.2. lit. a) din Actul adițional nr. x/28.07.2010 la Contractul de credit - Condiții generale - referitoare la comisionul de analiză;

4.clauza prevăzută la art. 3 lit. c) din Condițiile speciale ale Contractului de credit anterior menționat și art. 3.2. lit b) Actul adițional nr. x/28.07.2010 la Contractul de credit - Condiții generale - referitoare la comisionul de administrare;

5.clauza prevăzută la Secțiunea 6 din Condițiile generale ale Contractului de credit anterior menționat la art. 2 lit. c) din Condițiile speciale ale contractului, la art. 2 lit. d) din Anexa nr. 1 la Contractul de credit nr. x/16.04.2008 - Condiții speciale, încheiat la data de 28.07.2010, Secțiunea 6 din Actul adițional nr. x/28.07.2010 la Contractul de credit - Condiții generale - referitoare la dobânda penalizatoare;

6.clauza prevăzută la Secțiunea 4 lit. d) din Condițiile generale ale Contractului de credit anterior menționat. Secțiunea 4 lit. c) din Actul adițional nr. x/28.07.2010 la Contractul de credit - Condiții generale - referitoare la restituirea creditului în moneda creditului;

7.clauza prevăzută la art. 7.2.1. și 7.2.2. din Condițiile generale - Secțiunea 7 Obligații, ale Contractului de credit și la art. 7.2.1. lit. a) și b) din Actul adițional nr. x/28.07.2010 la Contractul de credit - Condiții generale - referitoare la debitarea automată a oricărui cont al împrumutatului în RON/valută deschis la Bancă, inclusiv conturile de depozit si de economii până la concurența sumelor datorate în baza contractului, în cazul neachitării la scadență a creditului, dobânzii și oricăror alte costuri aferente creditului, fără nici o notificare prealabilă sau îndeplinirea unei formalități.

Prin sentința civilă nr. 3570/28.11.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă excepția inadmisibilității petitului nr. 1.7 și petitului nr. 3 din cererea de chemare în judecata invocata de parata, ca neîntemeiată.

A fost respinsă excepția lipsei de interes a petitului nr. 1.2 din cererea de chemare în judecată invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., sub toate capetele de cerere ca neîntemeiată.

Au fost obligați reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 1661,55 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei soluții au declarat apel reclamanții A. și B. și pârâta S.C. C. S.A., solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 2113 din 09 decembrie 2019 a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanții reclamanți A. și B. și de apelanta-pârâtă C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 3570/28.11.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2018.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 413 alin. (1) pct. 1, art. 453 C. proc. civ., 3 Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva nr. 93/13/CEE, Directiva nr. 2008/48/CE, Jurisprudența Curții Europene.

În susținerea primei critici adusă deciziei recurată, recurenții-reclamanți arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 93/2000, având în vedere că prevederile din contract referitoare la dobândă nu au fost redactate clar și previzibil.

Din dispozițiile precitate rezultă că dovedirea negocierii clauzelor revine în toate cazurile comerciantului, or contractul de credit ce face obiectul prezentei cauze este un contract standard, preformulat, întrucât clauzele acestuia au fost stabilite unilateral de Bancă, nefiind produsă nicio probă care să dovedească negocierea lor. Solicită să se constate că din probatoriul administrat în cauză, pârâta nu a dovedit că reclamanții au avut posibilitatea reală să influențeze natura clauzelor contestate, iar faptul că au avut posibilitatea să opteze între mai multe tipuri de credit, nu echivalează cu o negociere a contractului, din conținutul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 reieșind că negocierea trebuie să fie efectivă, să ofere consumatorului posibilitatea reală de a influența natura clauzelor standard ale unui contract încheiat cu un comerciant.

În ceea ce privește transparența criteriului de variație, apreciază că în mod greșit a reținut instanța de apel că acesta este obiectiv și transparent, în cauza de față clauza nefiind redactată într-un limbaj ușor inteligibil, nefiind descris în mod transparent mecanismul schimbării nivelului dobânzii, astfel încât reclamanții să poată să evalueze încă de la încheierea contractului care sunt consecințele economice ale acceptării clauzei privind plata unei dobânzi indexabile.

În continuare, apreciază că este îndeplinită și cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, ca urmare a facultății pe care și-a rezervat-o Banca de rambursare integrală a creditului în cazul neacceptării majorării sau reducerii ratei dobânzii de către consumator și de declarare a scadenței creditului în caz de neacceptare a majorării dobânzii.

Clauza prevăzută la art. 3.1 lit. c) din contract, în ceea ce privește posibilitatea modificării ratei dobânzii în mod unilateral de către pârâtă, oricând pe întreaga perioadă de creditare, în raport de evoluția pieței interbancare, este în mod evident în detrimentul reclamanților, câtă vreme permite Băncii să modifice dobânda fără o negociere prealabilă pe acest aspect.

Clauza respectivă este contrară bunei-credințe atâta vreme cât în contract nu s-au stabilit anumite termene la care Banca poate revizui dobânda și nici anumite limite în care poate fi modificată dobânda, respectiv care ar fi diferența între starea pieței financiare de la momentul încheierii contractului și cea de la momentul modificării, astfel încât să îndreptățească Banca la modificare.

De asemenea, în contract nu s-a menționat pe înțelesul recurenților reclamanți care este criteriul în raport de care Banca poate modifica dobânda, respectiv nu au fost informați cum poate evolua piața interbancară astfel încât să aibă reprezentarea consecințelor acelei clauze în contract.

În raport de prevederile art. 54 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, Banca avea obligația să informeze reclamanții cu privire la cuantumul total al dobânzii sau să furnizeze informații exacte cu privire la modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii.

Se mai susține că această cauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, atât timp cât în contract nu este prevăzut niciun drept similar și pentru reclamanți. Recurenții-reclamanți fac trimitere la Hotărârile CJUE pronunțate în Cauzele 415/11-Aziz, C-226/12, solicitând să se constate că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

A doua critică adusă deciziei recurată, vizează clauza referitoare la comisionul de analiză prevăzut la art. 3.2 lit. a) din Condițiile generale ale contractului de credit, la art. 3 lit. a) din Condițiile speciale ale contractului și la art. 3.2 lit. a) din Actul adițional nr. x/28.07.2010 la contractul de credit anterior menționat.

În mod greșit a reținut instanța de apel că reclamanții au deținut toate datele necesare pentru a determina întinderea obligațiilor de plată, reținând în mod greșit că au fost informați în mod corespunzător.

Comisionul de acordare este un cost al contractului impus de Bancă și plătit de reclamanți, în calitate de consumatori, fiind reprezentat de un procent din suma împrumutată, acest comision fiind inclus în costul total al creditului și reținut la momentul acordării.

Inserarea unor astfel de comisioane în contractele de creditare, încalcă dreptul consumatorului la o informare precisă și corectă, drept reglementat de art. 45 din Legea nr. 296/2004. Având în vedere că în prezenta cauză este vorba despre un contract de împrumut cu ipotecă, solicită ca instanța să aibă în vedere prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999 care statuează că în sarcina împrumutatului vor fi puse doar cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și a altor garanții, după caz, nefăcându-se nicio mențiune referitoare la încasarea comisionului de acordare sau de analiză.

Recurenții învederează că această clauză nu este redactată într-un limbaj ușor inteligibil, întrucât nu permite identificarea unei contraprestații a Băncii în schimbul comisionului pretins. Această clauză este una abuzivă întrucât nu a fost negociată și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamanților, contrar bunei credințe, având în vedere că nu se poate identifica în cuprinsul contractului contraprestația Băncii în schimbul plății acestui comision încă de la momentul încheierii contractului. Prin urmare, consimțământul dat de reclamanți la momentul încheierii contractului este considerat de legiuitor inexistent, întrucât a fost exprimat în contextul unei stări de constrângere financiară, stare de care pârâta a înțeles să se folosească și astfel să impună obligații excesive.

În ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de administrare prevăzut la art. 3 lit. c) din Condițiile speciale ale contractului de credit și la art. 3.2 lit. b) din Actul adițional nr. x/28.07.2010, reclamanții apreciază că în mod greșit a apreciat instanța de apel că detalierea motivelor perceperii comisionului de administrare nu este necesară, fiind evident că încasarea acestuia are un alt scop decât perceperea dobânzii, care reprezintă prețul creditului.

Învederează că motivarea instanței de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recuenții-reclamanți învederează că lipsa definirii acestui comision într-un limbaj inteligibil, a avut drept consecință imposibilitatea de a înțelege cu claritate motivele pentru care banca a perceput un comision de administrare a creditului.

În contract nu s-a prevăzut motivul pentru care comisionul este perceput, astfel încât să putem înțelege de ce aceste sume ar trebui suportate distinct de dobândă, independent de garanțiile pe care le-am oferit în executarea obligațiilor și de conduita avută în raport cu intimata.

Având în vedere că în contractul de credit nu a fost definit comisionul de administrare, nerezultând care este rolul, care sunt funcțiile sau criteriile de determinare ale acestuia, ce reprezintă acest comision, ce riscuri este menit să acopere, în ce condiții poate fi diminuat sau mărit și care este serviciul pe care îl prestează banca în schimbul acestuia, recurenții apreciază că acest comision este o dobândă mascată.

De asemenea, apreciază că această clauză nu respectă exigențele bunei-credințe, inserarea comisionului de administrare a creditului vătămând interesele patrimoniale ale recurenților, prin includerea acestuia obținându-se obținerea unui avantaj dispoporționat față de prestația efectuată de pârâtă.

În continuare, recurenții-reclamanți arată că înțeleg să critice hotărârea instanței de apel în ceea ce privește clauza referitoare la dobânda penalizatoare prevăzută în Secțiunea 6 din Condițiile generale ale contractului de credit, la art. 2 lit. c) din Condițiile speciale ale contractului, art. 2 lit. din) Anexa 1 la Contractul de credit nr. x/16.04.2008 încheiat la data de 28.07.2010, precum și la Secțiunea 6 din Actul adițional nr. x/28.07.2010 la contractul de credit condiții generale, având în vedere că soluția a fost dată cu încălcarea pct. 1 lit. i) din Lista prevăzută în Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, precum și dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 313/1879 pentru anularea clauzei penale din oricare contract și pentru adaosul unui alineat la art. 1089 C. civ.

Această clauză încalcă atât dispozițiile art. 1 din Legea nr. 313/1879 pentru anularea clauzei penale din oricare contracte și pentru adaosul unui alineat la art. 1089 C. civ., care prevede clauza penală aflată în contracte de împrumuturi și va rămâne anulată, fără a se face distincție sub aspectul naturii juridice a actului încheiat.

Din contractul de credit se observă că această clauză nu a fost negociată cu reclamanții, iar dobânda penalizatoare depășește dobânda curentă, iar prin adăugarea unui procent fix de 9% la dobânda curentă de 7% banca se îmbogățește disproporționat față de însărcinarea suferită în urma neplății ratelor la timp.

În ceea ce privește restituirea creditului în moneda creditului prevăzut la Secțiunea 4 lit. d) din Condițiile generale ale contractului de credit și la secțiunea 4 lit. c) din Actul adițional x/28.07.2010, precum și în ceea ce privește clauzele privind debitarea automat a oricărui cont al împrumutatului în ron/valută deschis la bancă, inclusiv conturile de depozit și de economii până la concurența sumelor datorate în baza contractului, în cazul neachitării la scadență a creditului, dobânzii și oricăror alte costuri aferente creditului, fără nicio notificare prealabilă sau îndeplinirea unei formalități, prevăzută la art. 7.2.1. și 7.2.2. din condițiile generale ale contractului de credit și la art. 7.2.1. lit. a) și b) din actul adițional x/2010, recurenții apreciază că în mod greșit a fost respinsă de instanța de fond.

Se susține că întreaga motivare a instanței de apel este făcută prin raportare la nominalismul monetar instituit de art. 1578 C. civ.

Pentru a lămuri dacă în astfel de clauze se aplică nominalismul monetar, apreciază că se impune suspendarea cauzei până la pronunțarea Curții de Justiție a Uniunii Europene pe întrebările din cauza C81/19.

Se mai susține că în mod greșit a reținut instanța de apel că riscul valutar prevăzut în contractul de credit reprezintă o aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ.. Nominalismul monetar putea fi aplicat doar în corelație cu un împrumut clasic de genul celui pe care îl practică vătămării, norma prevăzută la art. 1578 C. civ. fiind instituită în favoarea debitorului. Echilibrul avut în vedere la adoptarea prevederilor art. 578 C. civ. nu mai ființează în prezent, fiind expresia ideii de stabilitate.

Așa fiind, o interpretare a nominalismului în sensul acreditat de instanța de apel nu se bazează pe circumstanțele avute în vedere la edictarea normei, ci este străină de scopul în care a fost adoptată și nu exclude abuzul de putere economică. Clauza în discuție nu este exclusă de la cenzură și nu absolvă profesionistul de obligația de informare prevăzută de legea specială. Solicită să se aibă în vedere că art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, se referă la acele clauze care sunt obligatorii, conform unor legi spceiale, clauze pe care părțile nu le pot evita. Or, clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor alte acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor art. 1578 C. civ.

Se mai susține că prin decizia Curții Constituționale nr. 62/2017 instanța a reținut că nu se aplică principiul nominalismului acelui contract în care părțile au convenit în mod indirect derogarea de la acest principiu.

Or, clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor alte acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor art. 1578 C. civ.. Se mai susține că prin decizia Curții Constituționale nr. 62/2017 instanța a reținut că nu se aplică principiul nominalismului acelui contract în care părțile au convenit în mod indirect derogarea de la acest principiu.

Or clauza de risc valutar reprezintă un aranjament diferit al părților în raport de principiul nominalismului, ceea ce conduce la neaplicarea principiului nominalismului în contract.

Pe cale de consecință, excepția prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 nu este incidentă în prezenta cauză, nereprezentând un act cu putere de lege care să fie obligatoriu. Clauza contestată nu transpune principiul nominalismului, ci opusul său, fiind în realitate o clauză de indexare prin care reclamanții sunt ținuți să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă.

O altă criticăadusă deciziei instanței de apel vizează stabilizarea cursului de schimb valutar EURO/LEU pe toată perioada derulării contractului, precum și restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamanți. Includerea clauzei de risc valutar generează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, constituind sursa îndatorării reclamanților.

Clauza privind riscul valutar nu poate fi asimilată unei clauze de asumare a riscului schimbării împrejurărilor în sensul pe care teoria impreviziunii îl dă acestei condiții.

Banca avea obligația de a asigura o anumită protecție a consumatorului împotriva supraîndatorării, prin mecanisme contractuale specifice.

În cauză nu s-a stabilit un culoar de variație a cursului astfel încât să fie pe deplin predictibilă sarcina generată de contract și nici nu s-a propus o clauză de acoperire a riscului printr-o asigurare.

În aceste condiții reclamanții apreciază că singura dispoziție care se bucură de previzibilitate, claritate și corespunde exigențelor referitoare la solidarismul contractual și care poate asigura executarea cu bună credință a contractului de îmourmut, este aceea a stabilizării curului de schimb valuatr EURO LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit.

Stabilizarea cursului de schimb valutar EURO LEU se impune având în vedere că la momentul încheierii contractului de credit și până în prezent, cursul valutar a crescut mai mult de jumătate.

Se mai solicită să se rețină că pârâta nu a respectat obligația de informare a clienților, la dosar nefiind depuse probe din care să rezulte că riscurile de majorare a cursului valutar au fost discutate cu reclamanții, fiind nesocotite astfel dispozițiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 și Directiva nr. 2008/48/CE.

Între drepturile și obligațiile părților există un dezechlibru semnificativ în defavoarea reclamanților, fiind obligați să suporte deprecierea cursului valutar. Solicită să se aibă în vedere Clauza 186/16 Andriciuc și cauza C 26/13 Kaesler și Kaslerne Rabai referitoare la Directiva 93/13/CEE, unde s-a statuat în sensul că excluderea aprecierii caracterului abuziv al prețului sau remunerației față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora nu se aplică în cazul invocării unei asimetrii între cursul de schimb la vânzare al mondei străine utilizat pentru calcularea ratelor și cursul de schimb la cumpărare al valutei respective utilizat pentru deblocarea împrumutului.

Așadar, clauza de efectuare a plăților în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de reclamanți, nu a fost negociată direct, rezultând caracterul ei prestabilit și impus al clauzelor contractului de credit.

Față de toate aceste considerente solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată și rejudecând modificarea în parte a sentinței civile pronunțată de instanța de fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, anularea clauzelor abuzive din contractul de credit, stabilizarea cursului de schimb valutar Euro Leu la momentul semnării contractului, restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de reclamanți și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate asupra tuturor sumelor a căror restituie o solicită.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din 25.06.2020, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului părților potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ.

În cadrul examenului de legalitate care privește decizia instanței de apel, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Prima critică adusă deciziei recurate vizează caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda, recurenții apreciind că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Pentru stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale trebuie avute în vedere dispozițiile Legii nr. 193/2000, care au transpus în dreptul intern Directiva nr. 93/13/CEE.

Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 califică drept clauză abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatoului prin înfrângerea cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pentru a se reține caracterul abuziv trebuie îneplinite următoarele condiții: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, nu este respectată cerința bunei-credințe.

Pentru aprecierea caracterului abuziv vor fi avute în vedere criteriile stabilite în art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000: natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului, factorii care au determinat încheierea contractului, alte clauze ale contractului sau altor contracte de care acesta depinde.

Prin art. 3 lit. c) din Condițiile generale la contract, banca și-a rezervat dreptul de a modifica rata dobânzii în funcție de evoluția dobânzilor pe piața interbancară, orice modificare urmând a fi notificată împrumutatului cel mai târziu la data aplicării noii rate. Modificarea ratei dobânzii va putea determina recalcularea ratei lunare și a dobânzii aferente și întocmirea unui nou grafic de rambursare, care va fi comunicat împrumutatului și pe care acesta se obligă să-l accepte fără a fi necesară semnătura sa.

Critica recurenților este nefondată, clauza care permite modificarea unilaterală a dobânzii nu este contrară legii, find permisă în mod expres de art. 1 din Anexa la Legea 193/2000 și acceptată de consumatori, ceea ce înseamnă că modificarea unilaterală este permisă, banca având dreptul de a modifica rata dobânzii în funcție de evoluția dobânzilor pe piața interbancară.

Cu privire la prima cerință a lipsei negocierii directe, art. 4 alin. (2) stabilește că o clauză se consideră a nu fi negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, indicându-se ca exemplu cazul contractelor standard preformulate.

În mod legal s-a reținut caracterul nenegociat al contractului, iar potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 se instituie o prezumție realtivă a lipsei de negociere a clauzelor standard preformulate, ce poate fi înlăturată doar prin dovada contrară, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

În ceea ce privește cerința dezechilibrului semnificativ, în mod corect s-a constatat că aceasta nu este îndeplinită, ca urmare a facultății pe care și-a rezervat-o Banca de rambursare integrală a creditului în cazul neacceptării majorării sau reducerii ratei dobânzii de către consumator și de declarare a scadenței creditului în caz de neeacceptare a majorării dobânzii.

Exprimarea clară a clauzei prin care este stabilită dobânda, relevă buna credință a Băncii, criteriul de variație fiind un indice obiectiv, transparent, în funcție de evoluția dobânzilor pe piața interbancară, acesta fiind specificat în contract, variația fiind independentă de acțiunea proprie a băncii.

În ceea ce privește criticile privind clauza privind comisionul de analiză, recurenții apreciază că în mod greșit instanța de apel a apreciat că obligația de informare a fost respectată, întinderea obligației de plată fiind determinată.

Analiza caracterului abuziv al clauzei denunțată a fost realizată de instanța de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situația specifică a contractului, cu o strictă și amănunțită cercetare a situației de fapt specifică, pentru a se decela, raportat la speță, aspectele importante în cauză, respectiv negocierea, buna-credință, dezechilibrul semnificativ al prestațiilor.

În ceea ce privește criticile privind caracterul neîntemeiat al calificării clauzelor referitoare la comisioanele de acordare și de administrare ca fiind exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, Înalta Curte reține modul clar, inteligibil și ușor de înțeles al modului de calcul al comisioanelor pentru orice consumator mediu informat, precum și faptul că nu era necesară o definire a comisionului, dat fiind faptul că sunt folosiți termeni uzuali, pentru operațiuni care reprezintă gestionarea creditului.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare și cel de administrare credit și a reținut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență susarătată se regăsește în clauza privind comisioanele de acordare și de administrare.

În ceea ce privește comisionul de acordare, este de relevat faptul că, pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei care îl reglementează, instanța de apel s-a raportat în mod corect în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de această clauză, precum și raporturile acestei clauze cu alte dispoziții ale contractului.

În acest context de analiză, în evaluarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare, instanța de apel, în mod corect, a statuat asupra faptului că el a fost perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, demersuri ce constau în întocmirea tuturor documentelor necesare acordării efective a creditului.

Cu referire la critica privind îndeplinirea tuturor condițiilor reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000 se reține că instanța de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 3.2 lit. a) din Condițiile generale ale contractului de credit, a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Deși clauza privind comisionul de acordare nu a fost negociată, nu s-a probat faptul că aceasta creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Faptul că nivelul comisionului este stabilit procentual în funcție de valoarea creditului nu reprezintă un abuz al băncii și nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că în lumina jurisprudenței C.J.U.E. dezechilibrul avut în vedere se referă la drepturile și obligațiile contractuale, nu la cel pecuniar, acesta fiind exclus de la analiza caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cerința de bună credință a Băncii este respectată prin stabilirea clară a cuantumului comisionului de 0,10% lună, cât și modalitatea de calcul.

Referitor la clauza ce reglementează comisionul de administrare, aceasta este redactată clar și inteligibil în condițiile în care conține suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din conținutul său. Valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, 0,10% calculat la soldul creditului, recurenții-reclamanți fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește.

Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă.

Comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Detalierea motivelor perceperii comisionului analizat nu este necesară, fiind evident că încasarea acestuia are un alt scop decât perceperea dobânzii, care reprezintă prețul creditului, în timp ce comisionul de administrare este datorat în schimbul serviciilor prestate de instituția de credit pe parcursul derulării contractului.

Din articolul 4 alin. (1) din Directiva 93/13 reiese faptul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuție.

Criticile recurenților în ce privește clauza privind dobânda penalizatoare sunt nefondate.

Recurenții au cunoscut încă de la încheierea convenției de credit cuantumul și modul de calcul al dobânzii penalizatoare, constând în rata dobânzii curente plus 5% p.a.

Clauza contractuală care prevede acest comision nu cuprinde neclarități, limbajul utilizat fiind accesibil pentru orice persoană având un nivel de informare mediu, nefiind necesare cunoștințe de specialitate pentru a putea fi cunoscută valoarea obligației de plată în situația întârzierii în îndeplinirea prestației de către împrumutat.

Criticile recurenților privind riscul valutar sunt nefondate.

Cât privește riscul valutar, acesta ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, dar și în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Așadar, în raport cu soluția primei instanțe, în mod legal s-a apreciat de către instanța de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reține că recurenții au beneficiat de un credit acordat în euro ca urmare a încuviințării sale, în calitate de consumatori.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că au ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (EUR).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt reclamanții care doresc restituirea creditului în RON deși au contractat creditul în Euro și le-au fost virate în conturi sume exprimate în Euro.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamanți reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurenților de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care le-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenți transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Critica privind eliminarea riscului valuatr prin înghețarea/stabilizarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului este nefondată, ea nesocotind principiul legal al nominalismului.

Banca a informat cu bună cedință recurenții cu privire la aspectele relevante impuse de către normele legale și regulamentare, precum și de uzanțele bancare în vigoare la epoca acordării creditului, inclusiv cu privire la riscul decurgând din fluctuația cursului de schimb pentru clienții care realizau venituri în RON și nu din Euro.

Cel mai puțin avizat consumator putea sau trebuia să prevadă riscul inerent, spcific contractelor de credit în valută a fluctuațiilor cursului valutar, astfel încât nu era necesară o informare prealabilă expresă a consumatorului din acest punct de vedere, deorece orice persoană care cunoaște că în condițiile contractării unui credit în valută, trebuie să restituie exact aceeași monedă cu cea primită, iar acea monedă poate varia în raport de moneda națională, ținând cont și de intervalul mare de timp în care urmau a se desfășura relațiile contractuale.

În ceea ce privește trimiterea recurenților la Decizia Curții Constituționale nr. 62/2017, se reține că sunt lipsite de relevanță, în condițiile în care considerentele acesteia confirma principiul nominalismului.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2113 din 09 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2113 din 09 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2021.