ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1597/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 30.01.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 140.000 euro reprezentând împrumutul acordat, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data scadenței, decembrie 2016, și până la plata integrală a debitului datorat, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 497/19.06.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2019, instanța a admis cererea de chemare în judecată și l-a obligat pe pârâtul B. la plata către reclamantul A. a sumei de 140.000 euro, echivalent în RON în raport de cursul de schimb valutar al B.N.R. de la data plății și la plata dobânzii legale, începând cu data de 15.12.2016 și până la data achitării debitului. Împotriva acestei sentințe și a încheierii de ședință din data de 08.11.2019 a declarat apel pârâtul B..

Hotărârea pronunțată în apel. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 747A din 12 mai 2022, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 497/19.06.2020 și a încheierii de ședință din data de 08.11.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2019.

Recursul formulat în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 747A din 12 mai 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a formulat recurs pârâtul B., întemeiat pe ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Recurentul a reclamat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., considerând că a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cu consecința încălcării dreptului la apărare al pârâtului, precum și al principiului egalității, hotărârea astfel pronunțată impunându-se a fi casată. În acest sens, în esență, a arătat că, în speță, soluția pronunțată este întemeiată în mod covârșitor pe depoziția martorului C., a cărei administrare a fost dispusă din oficiu de către prima instanță, în ciuda opoziției exprese și anterioare administrării acestei probe din partea pârâtului, motivat de incidența interdicției privind ascultarea martorilor, prevăzută la art. 315 alin. (1) C. proc. civ. În mod contrar, instanța de apel a trecut peste premisele care atrăgeau incidența interdicției privind audierea unui martor care, pe de o parte, se afla în relație de dușmănie cu pârâtul, iar pe de altă parte, în legături evidente de interese cu cealaltă parte, respectiv cu intimatul-reclamant A., martorul și intimatul-reclamant administrând în prezent societatea D. S.A. (societate din care pârâtul a fost revocat din funcția de administrator) și fiind în relații de prietenie. Interdicția prevăzută de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are în vedere tocmai prezumția de parțialitate și subiectivism a martorului care ar avea un interes ce ar putea influența caracterul veridic al declarației sale. În cauza de față, în mod nelegal a apreciat instanța de apel că declarația martorului C. nu trebuie înlăturată, deși administrarea acestei probe nu era admisibilă potrivit legii, câtă vreme pârâtul a demonstrat că asupra depoziției acestuia trenează inevitabil riscul lipsei de obiectivitate, având în vedere interesul evident al martorului ca intimatul să aibă câștig de cauză în prezentul dosar, precum și bănuiala rezonabilă că mărturia acestuia nu este una sinceră. Prin menținerea acestei probe, probă pe care, de altfel, instanța de apel și-a fundamentat în mod evident soluția pronunțată, pârâtului i-au fost încălcate orice garanții la un proces echitabil, fiind nerespectat atât dreptul la apărare, fiind în imposibilitatea exercitării dreptului la apărare împotriva unei probe declarate în mod nelegal admisibilă, cu încălcarea dispozițiilor art. 255 C. proc. civ., cât și principiul egalității de arme și al legalității, principii fundamentale ale procesului civil. În plus, martorul a recunoscut că nu era de față în momentul redactării presupusului contract de împrumut încheiat între pârât și intimat sau în momentul remiterii vreunei sume de bani în acest sens. Subsumat cazului de casare prevăzut de pct. 6, recurentul-pârât a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Din analiza considerentelor deciziei recurate rezultă, fără îndoială, că raționamentul instanței de apel este nemotivat sub aspectul reținerii raportului juridic ca fiind incident între recurent și intimat, considerentele reținute de instanță nefiind apte să susțină soluția de atragere a răspunderii civile contractuale a pârâtului. În esență, instanța de apel a reținut că presupusul contract de împrumut încheiat între părți nu respectă, într-adevăr, formalitățile prevăzute la art. 275 C. proc. civ., dar poate fi socotit drept început de dovadă scrisă, în acord cu prevederile art. 310 alin. (1) C. proc. civ., început de dovadă care ar fi fost completat cu un înscris din care rezultă că intimatul i-a transferat recurentului o sumă de 50.000 euro, precum și cu depoziția martorului C.. Or, pe lângă faptul că probatoriul administrat nu era apt să dovedească raportul juridic reținut de instanță ca fiind incident între recurent și intimat, decizia recurată nu cuprinde vreun raționament logico-juridic pentru care, în contextul absenței unui contract care să poată fi calificat, potrivit legii, drept contract de împrumut, pârâtul să fi fost tras la răspundere civilă contractuală. Având în vedere că prin considerentele hotărârii atacate nu sunt arătate motivele de fapt și de drept pentru care s-a menținut soluția primei instanțe de obligare a pârâtului la plata sumei de 140.000 euro în temeiul răspunderii civile contractuale, instanța de apel mulțumindu-se să reia motivele reținute de prima instanță și de intimat, recurentul a considerat că decizia recurată este nemotivată în această privință. Un ultim motiv de recurs a vizat faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A susținut că decizia recurată este rezultatul încălcării dispozițiilor care reglementează condițiile răspunderii civile contractuale, reținute în mod eronat în detrimentul pârâtului, respectiv a prevederilor art. 1350, art. 1537 și art. 1532 C. civ.. În acest sens, a arătat că intimatul - reclamant și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe răspunderea civilă contractuală, care, în mod evident, necesită întrunirea cumulată a celor 4 condiții pentru angajarea răspunderii civile - prejudiciul, fapta ilicită, vinovăția și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Însă, deși aceste condiții nu erau îndeplinite în cauză, instanța de apel a menținut, în mod nefondat, soluția primei instanțe de obligare a pârâtului la plata echivalentului în RON a sumei de 140.000 euro în temeiul presupusului contract de împrumut. Raționamentul instanței de apel, astfel cum a menționat anterior, a fost fundamentat pe declarația martorului C. și a unui înscris conform căruia intimatul i-ar fi transferat pârâtului o sumă de 50.000 euro ulterior încheierii așa-zisului contractului de împrumut, care reprezintă un simplu început de dovadă scrisă. Or, în conformitate cu art. 1537 C. civ., creditorul are obligația de a-și proba prejudiciul, iar potrivit art. 1532 C. civ., prejudiciul trebuie să aibă caracter cert pentru a fi reparat. Condiția certitudinii prejudiciului reprezintă caracterul sau cel mai important, un prejudiciu fiind cert când existența lui este sigură, neîndoielnică și, totodată, poate fi stabilită întinderea sa. În speță, dispoziția de plata emisă de E. nu era aptă să complinească lipsurile pretinsului contract de împrumut decurgând din neîndeplinirea cerințelor prevăzute la art. 275 C. proc. civ. și să facă dovada existenței raporturilor juridice pretinse de intimatul - reclamant și validate de către instanță. În primul rând, dispoziția de plată din data de 15.12.2015 nu face dovada remiterii sumei de 50.000 euro în temeiul contractului de împrumut încheiat la data de 10.12.2015, câtă vreme la detaliile plății este indicat exclusiv "împrumut conform contract", fără indicarea măcar a datei încheierii pretinsului contract. În al doilea rând, astfel cum a învederat și în fața instanței de apel, suma de 50.000 euro virată în contul său de către intimatul - reclamant a avut o cu totul altă destinație decât aceea de împrumut, semnarea înscrisului intitulat contract de împrumut și menționarea la detaliile plății că aceasta ar reprezenta împrumut conform contract fiind făcută exclusiv pentru a justifica transferul acestei sume de bani în fața funcționarilor bancari. În orice caz, dispoziția de plată ar fi putut face dovada, cel mult, a remiterii unei sume de 50.000 euro, și nicidecum a sumei de 140.000 euro, la restituirea căreia a fost în mod netemeinic obligat. Prin urmare, a considerat că în cauză nu erau îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului, decizia recurată fiind rezultatul nesocotirii grave a dispozițiilor privind răspunderea civilă contractuală. Mai mult, în mod greșit a reținut instanța de apel că "apelantul-pârât s-a limitat să nege formal versiunea faptelor", de vreme ce, în contextul în care între părți nu s-a încheiat un contract care să aibă în sine forța probantă a unui contract de împrumut încheiat cu respectarea dispozițiilor art. 275 C. civ., dovada existenței și întinderii prejudiciului în cuantumul pretins de 140.000 euro incumba reclamantului care afirma neexecutarea obligației. Este lesne de observat că, cel puțin în ceea ce privește obligația de plată a sumei de 90.000 euro, pe lângă faptul că este nemotivată, decizia recurată este vădit nefondată, neexistând niciun motiv de fapt sau de drept care să poată susțină această soluție. Sub un ultim aspect, hotărârea atacată este nelegală în privința obligării pârâtului la plata dobânzii legale, în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 13/2011, de la data scadenței (15.12.2016) și până la data achitării debitului. Astfel, părțile contractuale au stipulat expres la art. 2 alin. (1) din pretinsul contract de împrumut pe care intimatul și-a întemeiat pretențiile că împrumutătorul s-a angajat să "formalizeze toate documentele în legătură cu suma împrumutului în conformitate cu termeni și condiții fără dobândă (...)". Or, referitor la dobânda legală, instanța de apel a apreciat că deși împrumutul a fost cu titlu gratuit, art. 2 din presupusul contract de împrumut menționând expres sintagma "fără dobândă", în speță se aplică art. 2 din O.G. nr. 13/2011, potrivit căruia: "În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.". Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor legale enunțate anterior rezultă că, dacă prevederile contractuale stipulează că obligația nu este purtătoare de dobânzi, dobânda legală nu este datorată de debitorul obligației. În plus, chiar și în ipoteza în care sensul dispozițiilor art. 2 din contract ar fi fost neclare, se impunea aplicarea regulii in dubio pro reo, clauzele urmând a fi interpretate în favoarea celui care se obligă, respectiv a pârâtului. Prin urmare, decizia recurată este nelegală și sub aspectul acordării dobânzii penalizatoare, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 13/2011. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a depus, în termenul legal, întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității recursului și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

Procedura în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 25 august 2022 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate față de data inițială a dosarului, 30 ianuarie 2019, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul pârât B., în contradictoriu cu intimatul reclamant A., fiind menținută soluția dispusă de prima instanță în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligării pârâtului la plata sumei de 140.000 EUR, echivalentul în RON la data plății, cu titlu de restituire împrumut, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 15.12.2016 și până la data achitării debitului. În esență, instanțele de fond au reținut că probatoriul administrat relevă încheierea între părți a contractului de împrumut din data de 10.12.2015 pentru suma de 140.000 EUR, sumă nerestituită până la data scadenței convenite, respectiv până la data de 15.12.2016, astfel încât pretențiile formulate au fost admise în raport de dispozițiile art. 1350, art. 2158, art. 2164, art. 1530 și art. 1535 C. civ., precum și art. 2 din O.G. nr. 13/2011. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul pârât B., invocând încălcarea unor dispoziții de drept procesual, lipsa motivării corespunzătoare a hotărârii, precum și greșita interpretare și aplicare a unor dispoziții de drept material. Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate. Motivele de recurs invocate de recurentul pârât, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prin primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurentul pârât a invocat nesocotirea prevederilor art. 255 alin. (1) și art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. prin aceea că soluția pronunțată a fost întemeiată pe depoziția martorului C., a cărei administrare a fost dispusă din oficiu de către prima instanță, în condițiile în care pârâtul s-a opus administrării acestei probe pe considerentul existenței unei relații de dușmănie între martor și pârât, dar și a unei relații de interese între martor și reclamant. Sub un prim aspect, trebuie subliniat faptul că rolul judecătorului în aflarea adevărului în procesul civil permite acestuia să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc, astfel cum prevede în mod expres art. 22 alin. (2) teza finală C. proc. civ. În același sens, potrivit art. 254 alin. (5) C. proc. civ., "dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc. " Prin urmare, în raport de aceste prevederi legale, dispoziția primei instanțe în sensul administrării din oficiu a probei testimoniale constând în audierea martorului C. respectă exigențele procesului echitabil și corespunde rolului activ al judecătorului în scopul aflării adevărului, fiind lipsită de relevanță opoziția pârâtului în legătură cu proba a cărei administrare a fost dispusă din oficiu. Sub un al doilea aspect, se impune precizarea în sensul că instanțele de fond, ca instanțe devolutive, au plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, sunt suverane în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea și reaprecierea probelor administrate în fața instanței de fond și a instanței de apel. Așa fiind, statuările instanței de apel cu privire la aprecierea probatoriului și conturarea situației de fapt exced controlului instanței de recurs, deoarece se referă la aspecte privind temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia. Sub un al treilea aspect, în privința susținerilor vizând pretinsa încălcare a interdicției prevăzute de art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se constată că instanța de apel a analizat criticile invocate legate de presupusa relație de dușmănie dintre martor și pârât și presupusa legătură de interese dintre martor și reclamant, ajungând la concluzia inexistenței unor astfel de relații apte să justifice înlăturarea probei administrate din oficiu de către prima instanță. În condițiile în care aprecierea probatoriului incumbă instanței de apel și excede controlului de legalitate ce poate fi exercitat conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., rezultă că instanța de recurs nu poate reține o altă situație de fapt sub aspectul relațiilor existente între părți și martor. Pe cale de consecință, raportat la împrejurarea că instanța de apel a reținut inexistența legăturii de dușmănie sau de interese între părți și martor, nu se poate constata vreo încălcare a prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Întrucât instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele legale pentru aplicarea interdicției, în mod legal soluția pronunțată în cauză s-a putut fundamentat pe depoziția martorului audiat din oficiu, fiind lipsită de relevanță opoziția pârâtului cu privire la administrarea acestei dovezi. Susținerile legate de lipsa credibilității martorului, caracterul nesincer al depoziției și absența acestuia de la momentul redactării înscrisului constatator al contractului de împrumut sau de la momentul remiterii sumei împrumutate reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii, ce sunt excluse controlului de legalitate pe care îl poate realiza instanța de recurs. Mai trebuie precizat că, la baza soluției pronunțate, s-au aflat și alte probe decât proba testimonială contestată de către recurentul pârât, respectiv proba cu înscrisuri și proba cu prezumții simple. Astfel, în acord cu art. 310 alin. (3) C. proc. civ., instanțele de fond au întemeiat soluția de admitere a pretențiilor deduse judecății pe contractul de împrumut din data de 10.12.2015, apreciat ca început de dovadă scrisă, completat nu doar cu proba cu martori, ci și cu alte probe, precum dispoziția de plată din data de 15.12.2015, care atestă virarea unei sume de 50.000 EUR cu titlu de împrumut. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 255 alin. (1) și art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu au fost nesocotite, neputându-se reține nici încălcarea dreptului la apărare și nici a principiului egalității, astfel încât primul motiv de casare invocat este nefondat. Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Astfel, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au justificat soluția de respingere a cererii de apel, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părți. În aceste condiții, părțile au posibilitatea de a înțelege argumentele care au determinat pronunțarea acestei soluții, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanța de apel. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curtea observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției în apel, astfel că hotărârea recurată conține motivarea conformă în fapt și în drept. Împrejurarea că recurentul pârât nu este de acord cu soluția la care a ajuns instanța de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsușirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esențial este faptul că instanța de apel a prezentat în clar și coerent argumentele pentru care a pronunțat soluția de respingere a apelului și de menținere a soluției de admitere a cererii de chemare în judecată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar. În concret, recurentul pârât a invocat insuficiența motivării, criticând decizia instanței de apel prin raportare la modalitatea de interpretare, de apreciere și de coroborare a probelor administrate. Criticile legate de modalitatea în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat în legătură cu chestiunea existenței raportului contractual de împrumut exced motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., reprezentând, în realitate, critici de netemeinicie, care nu pot fi supuse cenzurii în calea de atac extraordinară a recursului. Din expunerea tuturor criticilor rezultă că recurentul pârât este nemulțumit de modalitatea în care instanța de apel a apreciat probatoriul, însă o atare nemulțumire nu poate fi analizată prin invocarea motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. Probele administrate au fost coroborate și apreciate de către instanța de apel, conform puterii de apreciere rezultate din caracterul devolutiv al apelului, neputând fi reapreciate sau reinterpretate de către instanța de recurs în sensul reținerii unei situații de fapt contrare, atât timp cât recursul este o cale extraordinară de atac ce urmărește să supună instanței de control judiciar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Față de cele arătate, Înalta Curtea constată că în cuprinsul deciziei atacate există considerente suficiente care să fundamenteze soluția de respingere a apelului, să răspundă apărărilor ambelor părți, să permită acestora și instanței de recurs să înțeleagă argumentele care au stat la baza soluției dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât acest motiv de recurs invocat este nefondat. Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, recurentul pârât a invocat pretinsa încălcare și greșită aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 1350, art. 1537 și art. 1532 C. civ., precum și art. 2 din O.G. nr. 13/2011. Înalta Curtea constată că, în realitate, recurentul solicită o reapreciere a probatoriului și o stabilire diferită a situației de fapt în sensul de a se reține inexistența contractului de împrumut încheiat între părți. Or, o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pretinsa nesocotire a prevederilor art. 1350 C. civ. este invocată în mod formal, atât timp cât instanțele de fond au analizat și au reținut îndeplinirea tuturor cerințelor legale pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtului, pe baza probatoriului administrat. Criticile legate de nerespectarea dispozițiilor art. 1537 și art. 1532 C. civ., privind proba prejudiciului și cerința certitudinii prejudiciului constituie critici de netemeinicie a deciziei recurate, ce nu pot face obiectul controlului de nelegalitate exercitat de instanța de recurs. Referitor la pretinsa încălcare a art. 2 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, Înalta Curte constată că este legală soluția de admitere a capătului de cerere accesoriu vizând obligarea pârâtului la plata dobânzii legale începând cu data scadenței obligației de restituirea împrumutului, 15.12.2016, și până la data achitării debitului. Textul legal indicat prevede că "în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea." Dobânda remuneratorie este definită la art. 1 alin. (2) din ordonanța menționată ca reprezentând dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației, în timp ce dobânda penalizatoare este dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență, astfel cum rezultă din alin. (3) al aceluiași articol. În speța de față, prima instanță a dispus obligarea pârâtului la plata unei dobânzi penalizatoare, în raport de împrejurarea neîndeplinirii la scadență a obligației de restituire a împrumutului, iar nu la plata unei dobânzi remuneratorii, pe perioada în care a fost acordat împrumutul, astfel încât este lipsită de relevanță apărarea în sensul că părțile au încheiat un contract de împrumut fără dobândă. Voința părților a fost în sensul ca, până la împlinirea datei scadenței, împrumutatul să nu achite vreo sumă de bani cu titlu de dobândă, însă ulterior împlinirii termenului de restituire a împrumutului, curgerea dobânzii penalizatoare s-a produs în baza legii, respectiv în temeiul art. 1535 alin. (1) C. civ. Potrivit acestui text legal, "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic". Așadar, hotărârea dispusă este în deplină concordanță cu voința părților de a încheia un contract de împrumut cu titlu gratuit, însă dispoziția de obligare la plata dobânzii legale penalizatoare se întemeiază pe o dispoziție legală, iar nu pe convenția părților. Prin urmare, prevederile art. 2, coroborate cu art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 au fost pe deplin respectate, atât timp cât există o dispoziție legală, respectiv art. 1535 alin. (1) C. civ., care prevede obligația de plată a dobânzii legale penalizatoare pentru neîndeplinirea la scadență a obligației de plată a sumei de bani acordate cu titlu de împrumut, inclusiv pentru ipoteza în care voința părților a fost în sensul de a nu se plăti nicio dobândă pe perioada acordării împrumutului. Părțile nu au convenit să lase fără nicio sancțiune pecuniară depășirea datei exigibilității, ci doar să încheie un contract de împrumut cu titlu gratuit, adică nepurtător de dobândă pe perioada acordării împrumutului, ceea ce nu exclude obligația de plată a dobânzii penalizatoare în baza legii, dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute de lege în acest sens. Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reține caracterul nefondat al motivului de casare invocat de către recurentul pârât prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curtea, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 747A din 12 mai 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu reclamantul A..