ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2122/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă în 19 august 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, ca urmare a administrării probatoriului, să dispună, în principal, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 300.000 RON, în baza contractului de împrumut din 12.08.2019, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la restituirea acestei sume în temeiul faptului juridic licit, anume plata nedatorată, respectiv a instituției îmbogățirii fără justă cauză; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective a debitului; obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2.158-2.166, art. 1.522, art. 1.341, art. 1.346 C. civ.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 921 din 20 septembrie 2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea reclamantului și a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantului suma de 300.000 de RON, acordată cu titlu de împrumut, precum și dobânda legala aferentă, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data restituirii; a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 11.105 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 836A din 10 septembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul pârâtei împotriva sentinței, ca nefondat; a obligat-o pe apelantă să achite intimatului suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta B.. - Printr-o primă susținere, a arătat că în mod greșit a apreciat instanța de apel că pârâta nu a făcut dovada, nici măcar implicit, cu privire la existența unor manopere dolosive ale intimatului-reclamant pentru a o induce în eroare în vederea încheierii contractului. Făcând trimitere la prevederile art. 1.204 C. civ., precizează că a învederat instanței de apel că a avut consimțământul viciat la încheierea acestui contract, astfel că nu putea fi considerat valabil încheiat, așa cum a reținut prima instanță. Afirmă că, din toate susținerile sale din fața instanțelor de fond și din probele administrate rezultă fără dubii că acest consimțământ liber pentru încheierea unui contract de împrumut nu a existat. Arată că ambele părți au avut în vedere transferul sumei de 300.000 RON, dar nu cu titlu de împrumut, ci pentru depășirea impasului financiar în care se afla, urmând ca, pe măsură ce se clarifica situația contabilă dintre intimat și biroul notarial al recurentei, să se revină asupra acestei sume și să se clarifice natura juridică a acesteia. Relevând situația de fapt, arată că forma unui contract de împrumut a fost sugerată de către intimat chiar în momentul în care se afla la bancă, pentru a face transferul, indicând că banca solicită un astfel de act justificativ. Precizează că aceasta este manopera dolosivă folosită de către intimat pentru a se încheia un contract de împrumut. Astfel, deși a semnat contractul de împrumut, în aceste condiții, consimțământul său a fost viciat prin dol. Mai arată și că, fiind sub presiunea timpului, intimatul aflându-se la bancă, dar și a situației sale financiare dificile, se afla într-o eroare provocată de manoperele dolosive ale intimatului, care a constrâns-o, astfel, să semneze contractul, deși înțelegerile dintre părți nu au fost în sensul încheierii unui contract de împrumut, ci ale unui transfer. Faptul că natura juridică a transferului sumei de 300.000 RON nu a fost cea a unui contract de împrumut rezultă și din faptul că intimatul nu a mai semnat acest contract. Arată că înscrisul invocat de intimat ar fi trebuit să fie un act notarial, pentru care se cerea legalizarea specimenului de semnătură. Or, o încheiere de legalizare a specimenului de semnătură nu există pentru simplul fapt că însuși reclamantul nu a mai semnat acest act, recunoscând, astfel, înțelegerea inițială dintre părți, respectiv a transferării respectivei sumei în contul datoriei pe care societatea sa o are față de biroul notarial al pârâtei, urmând ca ulterior să se clarifice în contabilitate acest aspect. Menționează, așadar, că a acceptat să semneze actul de împrumut doar pentru a fi prezentat băncii (astfel cum a susținut și intimatul în conversația whatsapp depusă la dosar), iar nu pentru că acesta ar fi fost adevăratul raport juridic dintre părți. Afirmă că adevăratul raport juridic dintre părți este cel care rezultă din conversația purtată pe whatsapp, aflată la dosarul cauzei. Precizează, reluând susținerile anterioare, că intimatul, prin societățile sale, datora biroului notarial al recurentei sume de bani constând în onorarii notariale, dar și sume destinate ANCPI și ANAF, respectiv că biroul său notarial avea conturile poprite la momentul respectiv, motiv pentru care era necesar un transfer, din partea intimatului, către un cont personal din care să fie gestionate plățile, iar ulterior deblocării conturilor biroului notarial și definitivării situației datoriilor intimatului/societăților sale să fie compensate datoriile reciproce. Menționează că toate aceste aspecte au fost recunoscute de către intimat în cadrul conversației pe whatsapp, aflate la dosarul cauzei. - Printr-o altă susținere, afirmă că în mod greșit a reținut instanța de apel că ar fi susținut că pentru validitatea unui contract de împrumut era necesară încheierea de legalizare de semnătură a unui notar. Precizează că doar a arătat că, în contextul manoperelor dolosive folosite de către intimat, ceea ce a trimis semnat era un astfel de contract, care urma să aibă o încheiere de legalizare notarială, înscris care nu a fost semnat de către intimat. Deși aflată sub presiune momentului, arată că a încercat să ia această măsură de precauție și a trimis intimatului un act care ar fi avut nevoie să mai parcurgă o etapă procedurală înainte de a intra în vigoare, respectiv cea a legalizării notariale a specimenelor de semnătură. Susține, totodată, că înscrisul prezentat de către reclamant nu este nici măcar unul sub semnătură privată și nu se poate invoca forța probantă a acestuia. Afirmă că raporturile dintre intimat și recurentă nu sunt cele specifice unui contract de împrumut și nu puteau fi reținute susținerile intimatului potrivit cărora presupusele raporturi contractuale specifice unui împrumut ar putea fi dovedite cu alte probe, din coroborarea cărora rezultă cu claritate intenția părților. Menționează că înscrisurile pe care le-a depus în fond fac dovada unor datorii ale reclamantului față de recurentă/cabinetul său notarial la data viramentului bancar al sumei de 300.000 RON, datorii care nu pot susține invocata natură juridică a unui contract de împrumut dintre părți. Arată că în mod greșit a apreciat instanța de apel că doar semnătura împrumutatului era suficientă, în condițiile în care a fost urmat de executare, prin transferul sumei în contul recurentei. Expunând cadrul factual, precizează că transferul a fost efectuat pentru că așa s-au înțeles părțile, în vederea depășirii impasului financiar în care se afla recurenta, iar nu ca împrumut, cum a precizat intimatul la detaliile plății și cum susține prin acțiunea introductivă de instanță. Mai arată și că instanțele de fond nu au observat că nu sunt respectate dispozițiile art. 1.240 alin. (2) C. civ., respectiv că voința trebuie să fie manifestată și printr-un comportament care, potrivit convenției părților, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare unui astfel de contract, din moment ce nu a existat o astfel de manifestare neechivocă de voință din partea sa, având în vedere că a insistat, prin corespondența purtată pe whatsapp cu intimatul, că urmează să lămurească ulterior natura juridică a acestui transfer. - Printr-o ultimă susținere, arată că în mod greșit au reținut instanțele de fond că sumele pe care intimatul le datorează cabinetului său notarial sunt sume din raporturi distincte de cele care au stat la baza transferului sumei de 300.000 RON. Antamând situația de fapt, menționează că, deși o parte din litigiile dintre cabinetul notarial al recurentei și intimat cu privire la aceste datorii au fost soluționate, a arătat instanțelor de fond că intimatul, prin societatea sa, mai are de achitat suma de 204.208,12 RON din totalul de 304.208,12 RON, sumă ce este în directă legătură cu cea din contractul de împrumut, pentru că acesta era menit să acopere datoria, sens în care face referire la corespondența dintre părți.

Apărări formulate în cauză Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. În dezvoltarea excepției nulității recursului, a menționat că aspectele invocate de recurentă vizează exclusiv probleme de fapt deja analizate, respectiv de apreciere a probelor de către instanțele de fond. Susține că recurenta nu a expus niciun motiv pentru care decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, neavând, astfel, un temei juridic pentru formularea prezentului recurs. Mai arată că afirmațiile privitoare la existența unor manopere dolosive au fost ridicate pentru prima dată în apel, astfel cum a reținut corect și instanța de prim control judiciar. A arătat, totodată, că nu este posibilă, în mod obiectiv, ipoteza prin care intimatul să o inducă în eroare pe recurentă, ce are calitatea de notar public, din moment ce aceasta este cea care a redactat și care i-a trimis contractul de împrumut. Astfel, este greu de crezut că recurenta nu cunoștea efectele juridice ale contractului de împrumut pe care chiar ea l-a redactat, i-a semnat și l-a trimis intimatului. Nici presiunea timpului și nici pretinsa situație financiară dificilă în care se afla recurenta nu-i pot altera acesteia consimțământul, mai ales într-atât încât să nu știe ce efecte juridice produce un act pe care tocmai ea l-a redactat și l-a transmis. Mai arată și că dovada contractului de împrumut implică proba acordului de voință și a remiterii sumei împrumutate. În concret, existența acordului de voință se deduce din faptul executării transferului bancar (cu justificarea tranzacției prin contractul semnat de recurentă, fapt ce arată inclusiv acordul de voință al intimatului privind conținutul și condițiile contractuale), iar tradițiunea se dovedește cu ordinul de plată emis de bancă. Precizează ca fiind eroate și susținerile recurentei cu privire existența unor raporturi identice între sumele pe care C. S.R.L. le datorează cabinetului notarial al recurentei și sumele pe care aceasta le datorează intimatului. Contrar susținerilor recurentei, contractul a fost încheiat cu aceasta în calitate de persoană fizică, fiind irelevante relațiile profesionale ale societății notariale al cărei titular este cu societățile în care intimatul are calitatea de asociat. Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și admiterea căii de atac formulate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimatul-reclamant, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Astfel, deși invocă motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ipoteză de casare relativă la pronunțarea deciziei atacate cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, recurenta omite a supune judecății veritabile aspecte subsumabile ipotezelor de casare prevăzute de lege, rezumându-se doar la a contesta situația de fapt reținută în cauză. - În acest sens, reiterând doar, inadecvat procedural, susținerile formulate în calea de atac anterioară referitoare la vicierea consimțământului său, prin dol, de către intimatul-reclamant, cu ocazia încheierii contractului de împrumut din 12.08.2019, recurenta nu formulează o critică de nelegalitate propriu-zisă împotriva dezlegărilor jurisdicționale din etapa procesuală precedentă. Procedând astfel, aceasta lasă în afara analizei considerentele instanței de apel, care au reținut indicarea respectivei susțineri cu neobservarea regulii tantum devolutum quantum iudicatum prevăzute de art. 478 C. proc. civ., stabilind că invocarea nulității relative a respectivului act juridic, pe cale de apărare, direct în calea devolutivă de atac, reprezintă o pretenție nouă, în sensul art. 478 alin. (3) C. proc. civ., iar nu o explicitare a celor susținute de parte în fața primei instanțe. Ca atare, raportându-se la aspectele invocate de către pârâta-apelantă, prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, potrivit cărora, "intimatul-reclamant, fiind la bancă, i-a solicitat acesteia să-i trimită un contract de împrumut, ca act justificativ al transferului bancar al sumei de 300.000 RON, act pe care l-a semnat și l-a trimis intimatului-reclamant", instanța de apel a constatat că susținerile sale nu se referă, nici măcar implicit, la existența vreunor manopere dolosive ale intimatului-reclamant pentru a o induce în eroare pe recurentă la încheierea contractului. Or, reluarea susținerilor deduse judecății în calea de atac precedentă nu permite, în sine, controlul de legalitate al deciziei atacate, din moment ce afirmațiile invocate nu sunt grefate pe dezlegările instanței de apel, care rămân, astfel, în afara unor critici de nelegalitate propriu-zise. În acest context, fără a indica în concret maniera în care afirmata nulitate ar fi reprezentat doar o explicitare cuprinsă implicit în apărările formulate în fața primei instanțe, permisă în condițiile prescrise de art. 478 alin. (4) C. proc. civ., recurenta formulează, în realitate, doar critici lipsite de corespondent în raport cu statuările curții relative la limitele în care poate avea loc analiza apelului. Prin urmare, chestiunile invocate apar ca fiind formale și deopotrivă în afara cadrului judecății realizate în etapa procesuală anterioară. - Lipsită de aptitudinea efectivă de a declanșa controlul de legalitate al instanței de recurs este și simpla afirmare, de către recurentă, a aspectului nesemnării, de către intimatul-reclamant, a contractului intervenit între părțile litigante. Omițând și de această dată, a se raporta efectiv la considerentele deciziei atacate, care au stabilit că respectivul înscris se bucură de forță probantă deplină față de părțile între care a intervenit, chiar nesemnat de către împrumutător, în condițiile în care a fost urmat de executare, prin transferul sumei în contul pârâtei-apelante, recurenta se rezumă, în esență, la a afirma doar că "transferul a fost efectuat pentru depășirea impasului financiar în care se afla recurenta, iar nu ca împrumut". Or, la rândul lor, inclusiv aceste susțineri (referitoare la greșita stabilire, de către instanțele devolutive, a naturii juridice de împrumut a contractului încheiat) se înscriu în afara limitelor controlului în casație, cât timp tind la a critica, în realitate, doar aspecte de temeinicie, excluse verificării instanței de recurs. Astfel, afirmând, deficitar, că raportul juridic dedus judecății nu este unul specific unui împrumut de consumație (prin aceea că "înțelegerile dintre părți nu au fost în sensul încheierii unui astfel de contract, ci ale unui transfer din partea intimatului către un cont personal, din care să fie gestionate plățile către ANCPI și ANAF până la deblocarea conturilor biroului notarial", respectiv că "raporturile contractuale specifice unui împrumut ar putea fi dovedite cu alte probe"), recurenta urmărește doar efectuarea unui control de fond, prin reevaluarea situației de fapt stabilite de instanța devolutivă prin prisma materialului probator, în sensul de a se acorda prevalență "conversației purtate pe whatsapp" și "înscrisurilor referitoare la existența unor datorii ale reclamantului față de cabinetul său notarial", la care face trimitere în mod expres, chestiune nepermisă în raport cu ipotezele de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Or, procedând la devoluțiunea deplină a pricinii, instanța anterioară a stabilit, contrar susținerilor pârâtei-apelante, că aceasta a admis, implicit, că a cunoscut faptul că participă la încheierea unui contract de împrumut, invocând aceea că încheierea acestuia a avut loc în contextul în care întâmpina dificultăți financiare, pe fondul cărora i-a solicitat intimatului-reclamant virarea sumei de 300.000 RON (dat fiind că și acesta și societatea sa datorau sume de bani cabinetului său notarial). Raționamentul logico-judiciar care a fundamentat reținerea curții de apel a avut în considerare, tot ca efect al evaluării mijloacelor probatorii încuviințate în cauză, aspectul că această împrejurare este confirmată inclusiv de aceea că, deși având calitatea de notar public, pârâta-apelantă nu a precizat motivele pentru care nu i-a cerut intimatului-reclamant să întocmească un alt document justificativ al transferului, dacă a apreciat că suma virată în contul său nu a fost acordată cu titlu de împrumut și nu s-a susținut că banca ar fi solicitat, ca document justificativ, strict existența unui contract de împrumut. Așadar, fără a exhiba un element de nelegalitate a deciziei atacate, recurenta, cu ignorarea aspectului că analiza curții de apel nu a fost de natură să releve o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță (în urma evaluării atât a contractului de împrumut, întocmit și semnat de recurentă, cât și a răspunsurilor la interogatoriu ale părților), tinde doar la reevaluarea situației de fapt. Or, maniera în care, analizând probele administrate, instanța de prim control judiciar a stabilit cadrul factual (în deplină consonanță cu atributul recunoscut instanțelor fondului) nu mai poate face obiectul cenzurii în prezenta fază procesuală. Ca atare, întrucât statuările curții de apel, cu corespondent în planul temeiniciei, nu mai pot fi contrazise la acest moment procesual, simpla referire la inexistența unei manifestări neechivoce de voință, prin trimitere la dispozițiile art. 1.240 alin. (2) C. civ., urmată de trimiteri la probe și la evaluările elementelor ce fac parte din situația de fapt a cauzei (respectiv că "a insistat prin corespondența purtată pe whtasapp că intimatul urmează să lămurească ulterior natura juridică a acestui transfer"), nu este de natură a imprima criticii un caracter subsumabil prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., partea urmărind, în realitate, inadecvat procedural, obținerea unei noi judecăți în raport cu mijloacele de probă care au fost deja analizate în precedenta fază procesuală. - Mai mult, ignorând raționamentul logico-juridic amplu și elaborat al instanței devolutive de control judiciar (care a stabilit, ca efect al examinării înscrisurilor depuse în probațiune de către recurentă, că datoriile reclamantului față de cabinetul de notarial nu pot fi stinse prin plata acestora către pârâta-apelantă, întrucât aceasta nu se confundă cu cabinetul notarial, fiind subiecte de drept distincte, iar, astfel, că nici condițiile compensației nu sunt îndeplinite în speță), recurenta opune, lipsit de o argumentație juridică propriu-zisă, simple împrejurări factuale pentru a evoca situația contrară celei reținute de instanțele fondului, făcând trimitere și de această dată la corespondența purtată cu intimatul-reclamant. Aspectele invocate relevă, așadar, doar dezacordul părții în raport cu maniera de interpretare a probatoriului de către instanța de apel, în scopul reaprecierii unor chestiuni de fapt, ceea ce nu este permis în calea extraordinară de atac a recursului. Or, în speță, nu se pot cerceta criticile referitoare la mijloacele de probă la care se referă recurenta, nefiind pusă în discuție eventuala admisibilitate a acestora, ci se contestă însăși concluzia la care a ajuns instanța de apel, în urma propriei analize a acestora. Așadar, se observă că, inclusiv din această perspectivă, recurenta a omis să formuleze critici de nelegalitate subsumabile motivului de casare invocat, limitându-se doar la a contesta elemente ce intră în puterea de apreciere a instanțelor fondului și care scapă cenzurii instanței de recurs. Astfel fiind, distinct de împrejurarea că aspectele menționate constituie, în esență, reiterări ale susținerilor formulate în calea de atac precedentă, acestea excedează controlului în casație al hotărârii atacate și prin aceea că, dată fiind maniera de formulare a lor, prin trimitere la probele administrate, tind strict la reevaluarea situației de fapt, chestiune incompatibilă cu prezenta cale extraordinară de atac, în cadrul căreia nu este posibilă verificarea temeiniciei actului jurisdicțional atacat. Drept urmare, prin ansamblul susținerile formulate, recurenta urmărește doar obținerea unei noi aprecieri a probatoriului, afirmațiile invocate vizând strict devoluțiunea deplină a cauzei, improprie judecății din recurs. Pentru toate aceste considerente, având în vedere că aspectele deduse judecății de către recurentă nu sunt subsumabile motivelor de recurs expres prevăzute de lege și nici nu se pot reține motive de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei nr. 836 A din data de 10 septembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Reținând culpa procesuală a recurentei în acord cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia la plata către intimatul A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat aferent fazei procesuale a recursului, dovedite prin factura fiscală nr. x/25.11.2025 și prin ordinul de plată din aceeași dată, depuse la dosar.