Decizia nr. 1305/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 288/2021 a Tribunalului București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 24 iulie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia la plata sumei totale de 276.197,40 euro, cu titlu de împrumut.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 288 din 5 octombrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., obligând-o pe pârâtă să-i restituie acestuia suma de 276.197,40 euro, cu titlu de împrumut nerestituit.

Hotărârea instanței de apel Prin încheierea din 16 ianuarie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins administrarea probei testimoniale solicitată de pârâtă. Prin decizia nr. 754 A din 22 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinței nr. 1288 din 5 octombrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat. A obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 8.501,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu de avocat.

Recursul Împotriva deciziei nr. 754 A din 22 mai 2023 și a încheierii din 16 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâta B.. Invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, deoarece nu putea soluționa, în faza apelului, cererile formulate și nerezolvate în etapa procesuală a fondului. Deși curtea a reținut că tribunalul a omis să pună în discuție admisibilitatea probei testimoniale solicitate de apelanta-pârâtă, a considerat că acesteia nu i s-a produs o vătămare procesuală din perspectiva dreptului la apărare. A menționat că soluția asupra unei părți a primului motiv de apel a fost dată de instanța de apel în mod nelegal, prin antepronunțare, prin încheierea din 16 ianuarie 2023, și nu prin admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului. Mai mult, curtea a respins, ca inadmisibilă, proba testimonială a martorului C., invocând dispozițiile art. 309 C. proc. civ., deși teza probatorie nu viza dovedirea unui act juridic, ci relația dintre recurentă și fostul concubin. A apreciat că, prin respingerea primului motiv de apel, prin care s-a reclamat încălcarea dispozițiilor art. 13 și art. 254 - 255 C. proc. civ., instanța de apel a interpretat greșit normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. A arătat că instanțele de fond și de apel au avut în vedere înscrisul reprezentând declarația soției reclamantului (deși acesta nu a solicitat administrarea probei testimoniale), încălcând interdicția instituită de dispozițiile art. 315 C. proc. civ.. Prin încheierea din 5 ianuarie 2021, tribunalul a prorogat discutarea admisibilității probei testimoniale cu martora C., însă nu s-a pronunțat asupra acesteia, încălcând dreptul la apărare al recurentei. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia instanței de apel este nemotivată și cuprinde considerente contradictorii. A arătat că, prin încheierea din 16 ianuarie 2023, instanța de apel a respins în mod nelegal, ca inadmisibilă, proba testimonială, constatând că recurentei nu i s-a produs o vătămare procesuală la fond, prin nesoluționarea cererii de administrare a probei testimoniale, din perspectiva dreptului la apărare consacrat de art. 13 C. proc. civ., având în vedere că aceasta a avut posibilitatea de a solicita proba în calea de atac devolutivă a apelului. Dincolo de faptul că nu puteau fi rezolvate în faza apelului cererile nesoluționate la fond, instanța de apel a respins ca inadmisibilă proba testimonială pentru motive contradictorii și străine de obiectul cauzei, respectiv teza probatorie (relațiile de familie care au stat la baza violenței ce a determinat semnarea actului recognitiv). De asemenea, a considerat că este legală soluția instanței de fond de a reține la dosarul cauzei o probă neîncuviințată și inadmisibilă, respectiv declarația numitei D., pe care a calificat-o ca înscris, urmând a-i aprecia relevanța la momentul deliberării. În același timp, a constatat ca nefiind valorificat înscrisul depus de intimatul-reclamant intitulat "declarație", sens în care nu a reținut încălcarea dreptului său la apărare. Astfel, a susținut că instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - art. 254 și art. 255 C. proc. civ., întrucât prin încheierea din 4 mai 2021 a reținut la dosarul cauzei un înscris care reprezenta o declarație de martor a soției reclamantului, deși intimatul-reclamant nu a solicitat administrarea probei cu martori, iar proba nu fusese încuviințată de instanță, fiind, de altfel, inadmisibilă, întrucât încălca dreptul la apărare, principiile oralității, contradictorialității și nemijlocirii, precum și dispozițiile art. 315 C. proc. civ. (soția reclamantului neputând fi audiată în calitatea de martor, iar înscrisul era unul pro causa). Recurenta a mai arătat că instanța de apel a considerat, în mod nelegal, contradictoriu, că instanța de fond a analizat apărările sale referitoare la nulitatea absolută a declarației autentificate sub nr. x/07.07.2010 pentru lipsa cauzei, neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 1189 C. civ. de la 1864 pentru actul recognitiv, precum și faptul că declarația a fost semnată la presiunile fostului concubin. A susținut că nu a fost examinată incidența art. 1010 C. civ. de la 1864, declarația fiind sub condiție pur potestativă. Totodată, a învederat că instanța de apel a respins, ca neîntemeiată critica vizând faptul că prima instanță a constatat, în mod eronat, contradictoriu, că declarația cuprinde toate elementele actului originar, după cum prevede art. 1189 C. civ. de la 1864, și are valoare autonomă față de actul primordial, făcând dovadă în privința acestuia, indiferent dacă este sau nu însoțit de acesta. Mai mult, instanța de apel a considerat greșit ca fiind fără relevanță probatorie susținerea că nu ar fi fost dovedit faptul remiterii, fiind acceptată indirect ca dată a operațiunii juridice data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 2007. A afirmat că dispozițiile art. 1189 C. civ. de la 1864 sunt clare, actul de recunoaștere trebuie să conțină data actului primordial, condiție esențială neîndeplinită în cauză, motiv de nulitate absolută a actului de recunoaștere. De asemenea, declarația autentificată sub nr. x din 7 iulie 2010, pe care intimatul și-a întemeiat pretenția, este lovită de nulitate absolută, lipsindu-i cauza imediată. Instanța de apel a reținut eronat că, în raport de mențiunile din declarație, cauza împrumutului a constituit-o procurarea de către împrumutat a resursei financiare necesare achiziționării unui bun imobil. A precizat că declarația este un înscris recognitiv, iar, potrivit vechii reglementări, acesta trebuia să facă posibilă identificarea titlului primordial. Cum suma consemnată în declarație nu a fost niciodată predată ca atare de către împrumutător, lipsind tradițiunea ei, sancțiunea care devine operantă este nulitatea actului juridic. A menționat că regimul sancționator a fost stabilit pe cale doctrinară și jurisprudențială, operându-se următoarea distincție: dacă lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, ea va atrage nulitatea relativă a actului juridic; dacă lipsa cauzei se datorează lipsei contraprestației (în contractele sinalagmatice), lipsa predării bunului (în contractele reale), lipsa riscului (în contractele aleatorii), lipsa intenției de a gratifica (în contractele cu titlu gratuit), sancțiunea aplicabilă este aceea a nulității absolute. Recurenta a făcut referire la dispozițiile art. 1576 și ale art. 1189 C. civ. de la 1864, învederând că lipsește data împrumutului din declarația recognitivă, întrucât, în realitate, acesta nu s-a realizat, reclamantul neprezentând contractul de împrumut sau orice titlu primordial care poate face dovada împrumutului. Cu privire la susținerile sale referitoare la încheierea actului la presiunea fostului concubin, a învederat că au fost înlăturate de instanța de fond cu motivarea că nu s-a invocat, distinct, un motiv de nulitate relativă din această perspectivă. A susținut că intimatul nu a făcut dovada titlului inițial (primordial) al împrumutului, respectiv deținerea sumei în anul 2007, a introducerii în România a banilor împrumutați recurentei, a procurării de fonduri (contracte cu terți, viramente bancare) și a virării sumei către aceasta. A apreciat că toate aspectele enumerate nu au fost analizate de instanța de apel, neexistând o motivare corespunzătoare a deciziei atacate. A invocat lipsa de analiză de către instanța de apel a concluziilor scrise depuse de către intimat, precum și a răspunsului la interogatoriul luat acestuia, în sensul recunoașterii că nu a împrumutat recurentei suma solicitată, afirmând că acest aspect a determinat existența unor considerente contradictorii. Totodată, a susținut că instanța de apel a reținut în mod neîntemeiat că recurenta nu a invocat distinct vicierea consimțământului la data autentificării declarației prin violență sau ca urmare a producerii unei erori provocate de partenerul său, deși aceasta s-a referit la nulitatea actului recognitiv. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488. alin. (1). pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că la data emiterii declarației erau în vigoare dispozițiile art. 966, art. 1576 și art. 1189 din C. civ. de la 1864, precum și cele ale art. 2 din Decretul nr. 167/1958 pe care instanța trebuia să le aplice în cauză. A învederat că instanța de apel a respins neîntemeiat critica sa privind pronunțarea de către tribunal a unei hotărâri cu încălcarea/aplicarea greșită a prevederilor art. 1189 C. civ. de la 1864. În acest context, a afirmat că declarația sa nu îndeplinește condițiile pentru ca acest înscris să poată fi considerat ca având valoarea juridică a unui act de recunoaștere a convenției de împrumut, deoarece nu conține cauza și obiectul datoriei sau data titlului inițial. Însă, instanța de fond a analizat doar existența cauzei, pe care a considerat-o îndeplinită, deși aceasta lipsește, iar sancțiunea care se aplică este nulitatea actului juridic. A menționat că obiectul declarației nu este descris, iar data nici măcar reclamantul nu o cunoaște, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1189 C. civ. de la 1864. Recurenta a afirmat că în mod greșit curtea a respins critica privind pronunțarea de către instanța de fond a unei hotărâri cu încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor art. 966 C. civ. de la 1864, reținând neîntemeiat că declarația îndeplinește condițiile prevăzute de această normă, privind cauza. De asemenea, a respins greșit motivul de apel ce a vizat încălcarea prevederilor art. 1576 C. civ. de la 1864 și a solicitat să se constate nulitatea declarației autentificate sub nr. x din 7 iulie 2010 de notarul public E. pentru lipsa cauzei imediate, clauza pur potestativă și violența care a stat la baza acesteia.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la 22 decembrie 2023, intimatul-reclamant a solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat. La 22 ianuarie 2024, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimat. Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., la termenul stabilit pentru soluționarea recursului, 16 mai 2024, a pus în discuție, cu prioritate, excepția nulității recursului, invocată de intimat prin întâmpinare, din perspectiva neîncadrării criticilor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, constatând că motivele de recurs se pot circumscrie normei legale menționate, a respins excepția și a rămas în pronunțare asupra recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Litigiul de față are ca obiect "pretenții", reclamantul A. solicitând obligarea pârâtei B. la plata sumei de 276.197,40 euro, cu titlu de împrumut recunoscut a fi achitat de către pârâtă conform declarației autentificate sub nr. x/07.07.2010 de BNP E.. În fapt, prin declarația contestată, pârâta a menționat că reclamantul a avut calitatea de procurator de fonduri pentru suma de 276.197,40 euro, reprezentând 85% din prețul terenului în suprafață de 12.500 mp situat în București, str. x, iar suma în procent de 15% a fost achitată din sursele financiare proprii. În legătură cu suma de 276.197,40 euro, pârâta a declarat că i-a fost împrumutată de către reclamant, aceasta urmând să fie restituită ulterior vânzării terenului și încasării prețului. Pârâta s-a obligat să îi notifice reclamantului, cu cel puțin 7 zile înainte, locul, data și ora semnării contractului de vânzare-cumpărare și a arătat că este de acord cu înscrierea privilegiului procuratorului de fonduri pentru acest împrumut în CF nr. x sector 4. Prin sentința nr. 288 din 5 octombrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, obligând-o pe pârâtă să-i restituie acestuia suma de 276.197,40 euro, cu titlu de împrumut nerestituit. În considerentele hotărârii s-a reținut că, la interogatoriul administrat de reclamant pârâtei, aceasta a confirmat că suma de bani necesară achiziționării imobilului în anul 2007 a provenit din sursele financiare ale partenerului său de viață de la acel moment, nerecunoscând împrumutul invocat de reclamant. În privința relației existente la nivelul anului 2010 între reclamant și concubinul pârâtei, aceasta a arătat în cuprinsul întâmpinării că ar fi fost o relație de afaceri, în virtutea căreia ar fi fost forțată să încheie înscrisul recognitiv exhibat de partea adversă în proces. În cauză, pârâta a invocat nulitatea declarației autentificate sub nr. x/07.07.2010, dar nu a formulat critici legate de vicierea consimțământului, ci a susținut inexistența operațiunii juridice, pentru lipsa cauzei, nefiind făcută dovada remiterii sumei pretins împrumutate, precum și inexistența înscrisului originar, pierdut sau distrus pe care cel recognitiv să îl fi recunoscut. Prima instanță a considerat că, potrivit art. 1189 C. civ. de la 1864, reclamantul este scutit de obligația de a prezenta titlul originar în situația în care declarația autentificată și dată în fața notarului de către părți cuprinde cauza și obiectul datoriei, precum și data titlului inițial. Cu privire la susținerile pârâtei în sensul că actul recognitiv este lovit de nulitate, având în vedere incidența dispozițiilor art. 966 C. civ. de la 1864 tribunalul a constatat că părțile au admis în cuprinsul declarației faptul că suma de bani primită de către pârâtă a constituit parte din prețul de achiziție a unui imobil teren, care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în cursul anului 2007, operațiune juridică ce nu a fost contestată de către nici o parte, fiind menționată ca atare și în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârâtă, în calitate de vânzătoare, în anul 2017. Prin urmare, cauza contractului de împrumut a constituit-o procurarea de către împrumutat a resursei financiare necesare achiziționării unui bun imobil, împrumutătorul urmărind recuperarea sumei ulterior valorificării aceluiași imobil, printr-o operațiune juridică de vânzare ulterioară, aspecte ce au fost expres menționate în cuprinsul declarației notariale. A mai reținut că, deși invocă o eventuală situație de obținere a consimțământului său la data autentificării declarației prin violență sau ca urmare a producerii unei erori provocate de către concubinul partener de afaceri al reclamantului și reaua credință a acestuia din urmă manifestată la același moment, pârâta nu formulează distinct un astfel de motiv de nulitate relativă, lipsind în mod evident și probatoriul specific. Prin apelul formulat împotriva hotărârii instanței de fond, pârâta a susținut că tribunalul a încălcat dispozițiile art. 254-255 C. proc. civ., deoarece a valorificat declarația de martor a soției reclamantului în condițiile în care acesta nu a solicitat administrarea probei testimoniale și nici nu fusese încuviințată de instanță, deci era inadmisibilă, fiind astfel nerespectate dreptul la apărare, principiile oralității, contradictorialității și nemijlocirii, dar și dispozițiile art. 315 C. proc. civ., soția reclamantului neputând fi audiată în calitatea de martor. A mai arătat că instanța de fond a prorogat discutarea admisibilității probei testimoniale cu audierea martorului C. solicitată de pârâtă, însă, ulterior, nu a mai pus în discuția părților, până la rămânerea în pronunțare, audierea martorului propus, încălcându-i pârâtei dreptul la apărare. Curtea de apel nu a reținut argumentele invocate de pârâtă, considerând, pe de o parte, că pârâtei nu i s-a produs nicio vătămare procesuală din perspectiva dreptului la apărare consacrat de art. 13 C. proc. civ., având în vedere că partea a avut posibilitatea de a solicita proba în calea de atac devolutivă a apelului, iar această instanță a constatat inadmisibilitatea probei testimoniale, iar, pe de altă parte, că prima instanță a avut în vedere pentru fundamentarea soluției pronunțate exclusiv proba cu înscrisuri constând în declarația autentificată sub nr. x/07.07.2010, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.11.2017 și răspunsurile părților la interogatoriu, nefiind valorificat înscrisul depus de intimatul-reclamant intitulat "declarație", aflat la dosar. Prin critica din recurs fundamentată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - art. 13 și art. 254-255 C. proc. civ., deoarece nu putea soluționa, în faza apelului, cererile formulate și nerezolvate în etapa procesuală a fondului. A susținut, astfel, că tribunalul a omis să pună în discuție admisibilitatea probei testimoniale solicitate de pârâtă, iar, raportat la această împrejurare, curtea de apel a considerat în mod greșit că părții în cauză nu i s-a produs o vătămare procesuală din perspectiva dreptului la apărare. De altfel, instanța de apel s-a antepronunțat prin soluția dată prin încheierea din 16 ianuarie 2023, fără a admite calea de atac exercitată și a trimite cauza spre rejudecare, iar, în plus, a respins, ca inadmisibilă, proba testimonială, deși teza probatorie nu viza dovedirea unui act juridic, ci relația dintre recurentă și fostul concubin. A mai arătat că instanțele de fond și de apel au avut în vedere înscrisul reprezentând declarația soției reclamantului (deși acesta nu a solicitat administrarea probei testimoniale), încălcând interdicția instituită de dispozițiile art. 315 C. proc. civ. Critica este nefondată. Înalta Curte reține că, prin încheierea din 05.01.2021, instanța de fond a prorogat discutarea admisibilității probei testimoniale cu audierea martorului C. solicitată de pârâtă. Până la rămânerea în pronunțare, cererea de administrare a probei solicitate nu a mai fost examinată. În apel, la data de 16 ianuarie 2023, pârâta a solicitat administrarea probei testimoniale cu martora C., întrucât această probă a fost omisă la fond de către instanța de judecată. Cât privește teza probatorie propusă, a arătat că, raportat la cele reținute de instanța de fond, în sensul că nu ar fi fost probată violența drept cauză de nulitate a declarației, se dorește a se face dovada relației de familie dintre pârâtă și fostul concubin, starea acestuia de sănătate și condițiile în care s-a redactat și s-a semnat acea declarație. Între concubinul pârâtei și reclamant existau relații de afaceri și, în virtutea acestor relații, pârâta a semnat declarația la notariat pentru a-i folosi reclamantului, chiar dacă conținutul său nu corespunde realității. Violența a constat în autoritatea, tensiunea și atitudinea dominantă pe care concubinul o exercita asupra pârâtei. În cauză, prin depoziția martorului ar urma să dovedească violența psihică exercitată de concubin asupra sa, pentru semnarea înscrisul contestat. Prin încheierea recurată, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins administrarea probei testimoniale solicitată de pârâtă (audierea martorei C.), constatând incidența prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 1 și alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte, având în vedere că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 și art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia, iar sancțiunea procesuală a nulității, care se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare, își găsește aplicare ca ultim remediu, respectiv, în ipoteza în care numai desființarea actului poate repara vătămarea produsă, constată că nu se poate reține nelegalitatea hotărârii atacate din această perspectivă, o atare vătămare, decurgând exclusiv din pretinsa nerespectare a dreptului la apărare, neregăsindu-se în speță. În cauză, pârâta nu a probat o astfel de vătămare procesuală din perspectiva dreptului la apărare consacrat de art. 13 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege". Deși este real că tribunalul a omis să pună în discuția părților, anterior închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, cererea de administrare a probei testimoniale, pe care o prorogase, se reține că, raportat la limitele efectului devolutiv al apelului, cu referire la dispozițiile art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ., pârâta a avut posibilitatea de a solicita administrarea probei în calea de atac devolutivă a apelului, caz în care nu se impunea a se dispune soluția prevăzută de dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum a pretins recurenta. Nu se poate omite în acest context că pârâta a putut propune probe, în condițiile art. 254 C. proc. civ., și admisibilitatea lor a fost cenzurată de instanța de prim control judiciar, conform art. 255 din același act normativ, apelul exercitat în situația de față provocând o nouă judecată asupra fondului, atât în fapt, cât și în drept. În cauză, instanță de apel a constatat inadmisibilitatea probei testimoniale față de dispozițiile art. 315 alin. (1) pct. 1 și alin. (2) C. proc. civ., reținând interdicția ascultării ca martor a unei rude de gradul al doilea, respectiv, că nu s-a propus audierea martorului pentru dovedirea unor relații asimilate celor de familie, ci pentru a se proba violența psihică exercitată de reclamant prin intermediul concubinului. Înalta Curte constată că proba testimonială solicitată nu a fost respinsă, în mod arbitrar, ci motivat, de instanța de apel, astfel cum reiese din încheierea recurată, or, neîncuviințarea unei probe nu poate fi interpretată ca o încălcare a dreptului la apărare. Așa cum rezultă din actele dosarului, părțile au avut șanse egale de a-și prezenta cauza, au avut acces la actele din dosar, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte și s-au respectat drepturile și garanțiile procesuale ale acestora, judecătorul fiind cel care determină puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză, iar instanța de apel este suverană în a aprecia concludența și oportunitatea administrării probelor, fără ca această operațiune să poată face obiectul cenzurii în recurs, cale extraordinară de atac. Cât privește celălalt argument invocat de recurentă în cadrul motivului de recurs analizat, Înalta Curte reține, ca și instanța de apel, că înscrisul reprezentând declarația soției reclamantului nu a fost valorificat de instanța de fond, caz în care nu s-a dovedit în cauză eludarea interdicției instituite de art. 315 C. proc. civ. și, implicit, încălcarea dreptului la apărare al pârâte prin luarea în considerare a acestui înscris. Față de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte constată că motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este incident în cauză. Prin cererea de recurs formulată de pârâtă s-a invocat și s-a argumentat distinct nelegalitatea deciziei de apel și din perspectiva lipsei motivării hotărârii ori a existenței în cuprinsul acesteia a unor considerente contradictorii, prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Critica nu este fondată. Înalta Curte reține că existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun instanței să evidențieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, prezentându-se atât argumentele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască argumentele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, să cenzureze considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri din perspectiva nemotivării ori a motivării necorespunzătoare a acesteia și, anume: nemotivare, motivare insuficientă sau motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii. În cauză, sub un prim aspect, recurenta a susținut că instanța de apel a respins în mod nelegal, ca inadmisibilă, proba testimonială, pentru motive contradictorii și străine de obiectul cauzei și a tezei probatorii (relațiile de familie care au stat la baza violenței ce a determinat semnarea actului recognitiv); de asemenea, curtea de apel a considerat că este legală soluția instanței de fond de a reține la dosarul cauzei o probă neîncuviințată și inadmisibilă, respectiv declarația numitei D., pe care a calificat-o ca înscris, urmând a-i aprecia relevanța la momentul deliberării. Înalta Curte constată că, din perspectiva motivului de casare indicat, respingerea unei probe ca inadmisibilă nu se subsumează tezei invocate de recurentă, privind existența unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii recurate. Contradicția la care se referă norma citată, atunci când privește doar argumentele instanței de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se, de exemplu, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc, situații ce nu se regăsesc în cauză. Pe de altă parte, hotărârea instanței de apel este nelegală dacă cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă, or, recurenta invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 255 C. proc. civ., care au fost examinate de curte raportat la apărările formulate de această parte prin întâmpinare, cu privire la excepția de nulitate a actului juridic opus de intimat. Recurenta a afirmat, totodată, că în mod greșit instanța de apel a reținut că hotărârea primei instanțe este motivată în fapt și în drept, că nu a fost examinată incidența art. 1010 C. civ. de la 1864, declarația fiind sub condiție pur potestativă, că aspectele enumerate în cererea de apel nu au fost analizate de curte, neexistând o motivare corespunzătoare a deciziei atacate. A mai invocat lipsa de analiză de către instanța de apel a concluziilor scrise depuse de către intimat, precum și a răspunsului la interogatoriul luat acestuia, în sensul recunoașterii că nu a împrumutat recurentei suma solicitată. Față de aspectele relevate, se constată că decizia recurată nu conține dispoziții contradictorii, iar motivarea este una clară, structurată și coerentă, prin raportare la probele administrate și la dispozițiile legale incidente. Astfel, nu se poate susține că instanța de apel nu a respectat exigențele de motivare impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o nemotivare și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din același act normativ, criticile întemeiate pe aceste prevederi legale neputând fi primite. În concret, instanța de apel a reținut că au fost respectate de prima instanță standardele instituite de norma textul legal invocat coroborat cu art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "în privința lipsei cauzei statuând că, în raport de mențiunile din declarația autentificată sub nr. x/07.07.2010, cauza împrumutului a constituit-o procurarea de către împrumutat a resursei financiare necesare achiziționării unui bun imobil. Din perspectiva valorii probatorii a declarației, tribunalul a constatat că acest înscris reprezintă un act recognitiv întrucât părțile au prevăzut suma acordată cu titlu de împrumut despre care pârâta a recunoscut că a folosit-o la achiziționarea imobilului teren, fiind fără relevanță probatorie susținerea că nu ar fi fost dovedit faptul remiterii, fiind acceptată indirect ca dată a operațiunii juridice data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 2007. Analizând cuprinsul declarației, prima instanță a constatat că acesta cuprinde toate elementele actului originar, după cum prevede art. 1189 C. civ. din 1864, și are valoare autonomă față de actul primordial, făcând dovadă în privința acestuia, indiferent dacă este sau nu însoțit de acesta. Totodată, susținerile apelantei-pârâte referitoare la încheierea actului sub presiunea fostului concubin au fost înlăturate cu motivarea că, deși invocă o eventuală situație de obținere a consimțământului său la data autentificării declarației prin violență sau ca urmare a producerii unei erori provocate de către concubinul-partener de afaceri al intimatului-reclamant și reaua-credință a acestuia din urmă manifestată la același moment, apelanta-pârâtă nu a invocat distinct un astfel de motiv de nulitate relativă". Curtea a mai reținut că afirmațiile pârâtei nu pot fi valorificate întrucât prin întâmpinarea formulată aceasta a invocat nulitatea declarației autentificate sub nr. x/07.07.2010 pentru lipsa cauzei rezultând din nepredarea sumei de bani ce a făcut obiectul împrumutului, iar susținerile în sensul că a semnat actul recognitiv al unei datorii inexistente sub presiunea fostului concubin au fost făcute în justificarea motivului de nulitate la care a făcut referire, fiind expuse în corelație cu prevederile art. 966 C. civ. de la 1864. Fără a mai reda în prezenta decizie argumentele expuse de către instanța de apel, cu referire la motivarea hotărârii recurate Înalta Curte apreciază că aceasta cuprinde expunerea situației de fapt și de drept, cu analiza în cauză a prevederilor aplicabile raportului juridic dedus judecății, în limitele învestirii, respectiv art. 966, art. 1576 și art. 1189 C. civ. de la 1864. De altfel, trimiterile pe care recurenta le face la dispozițiile art. 1010 C. civ. de la 1864 nu au făcut obiectul cererii de apel, astfel încât nu se poate reproșa instanței de prim control judiciar lipsa examinării normei de drept invocate. Or, incidența motivului de recurs bazat pe nemotivare (motivare necorespunzătoare) se verifică în raport de considerentele expuse de instanță în cuprinsul hotărârii recurate, iar nu cu critici prin care se pretinde săvârșirea de greșeli privind situația de fapt a cauzei, ce ar fi rezultatul unei pretinse evaluări greșite și contradictorii a probelor administrate sau prin care se afirmă că împrejurările reținute din actele dosarului nu ar corespunde realității. Împrejurarea conform căreia nu s-a avut în vedere un răspuns al reclamantului la interogatoriu sau o afirmație a acestuia din cuprinsul concluziilor scrise nu echivalează cu o lipsă a motivării sau cu un eventual caracter incomplet al acesteia, ci vizează o pretinsă eroare cât privește stabilirea situației de fapt, incompatibilă cu structura actuală a motivelor de recurs, care se referă la nelegalitatea unei hotărâri, iar nu la netemeinicia acesteia. Înalta Curte mai reține că, deși se susține o motivare contradictorie a deciziei recurate, se constată că aceasta nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate și nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat de către pârâtă, în condițiile în care nu se arată în concret argumentele în raport de care decizia atacată este nemotivată, fiind invocată formal. Nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primită. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a susținut că instanța de apel a respins neîntemeiat critica sa privind pronunțarea de către tribunal a unei hotărâri cu încălcarea/aplicarea greșită a prevederilor art. 1189 C. civ. de la 1864. Aceasta, în condițiile în care declarația sa nu îndeplinește cerințele pentru ca acest înscris să poată fi considerat ca având valoarea juridică a unui act de recunoaștere a convenției de împrumut, deoarece nu conține cauza și obiectul datoriei sau data titlului inițial. A menționat că obiectul declarației nu este descris, iar data nici măcar reclamantul nu o cunoaște. În cauză, în opinia recurentei, instanța de fond a analizat doar existența cauzei, pe care a considerat-o îndeplinită, deși aceasta lipsește, constatând că sancțiunea care se aplică este nulitatea actului juridic. Recurenta a afirmat că în mod greșit curtea a respins critica privind pronunțarea de către instanța de fond a unei hotărâri cu încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor art. 966 C. civ. de la 1864, reținând neîntemeiat că declarația îndeplinește condițiile prevăzute de această normă, privind cauza. De asemenea, a respins eronat motivul de apel ce a vizat încălcarea prevederilor art. 1576 C. civ. de la 1864. În analiza textelor de lege pretins aplicate greșit, Înalta Curte va avea în vedere faptul că, prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat nulitatea declarației autentificate sub nr. x/07.07.2010 pentru lipsa cauzei rezultând din nepredarea sumei de bani ce a făcut obiectul împrumutului, susținerile acesteia în sensul că a semnat actul recognitiv al unei datorii inexistente sub presiunea fostului concubin fiind prezentate în justificarea motivului de nulitate la care a făcut referire, prin trimitere expresă la prevederile art. 966 C. civ. de la 1864. Totodată, Înalta Curte reține, ca situație de fapt, că în cuprinsul declarației notariale contestate s-a consemnat expres că suma de bani primită de către pârâtă a constituit parte din prețul de achiziție a unui imobil teren, care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în cursul anului 2007, operațiune juridică ce nu a fost contestată de nici o parte, fiind menționată ca atare și în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârâtă, în calitate de vânzătoare, în anul 2017. Astfel cum a constatat în mod corect și instanța de apel, cauza contractului de împrumut a reprezentat-o procurarea de către pârâtă a resursei financiare necesare achiziționării unui bun imobil, reclamantul urmărind recuperarea sumei ulterior valorificării aceluiași imobil, printr-o operațiune juridică de vânzare ulterioară. Raportat la data declarației autentificate sub nr. x/07.07.2010, în cauză sunt incidente dispozițiile cuprinse în C. civ. de la 1864. Potrivit art. 1576 C. civ. de la 1864, "Împrumutul este un contract prin care una din părți dă celeilalte oarecare câtime de lucru, cu îndatorire pentru dânsa de-a restitui tot atâtea lucruri, de aceeași specie și calitate". Astfel cum reiese din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 1191 C. civ. de la 1864, atunci când valoarea bunului împrumutat este mai mare de 250 RON, contractul de împrumut nu va putea fi dovedit cu martori sau prezumții, ci doar printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată. Înscrisul constatator al împrumutului, actul scris, pe care părțile îl fac pentru a constata operația juridică pe care au încheiat-o și a-și procura un mijloc de probă pentru dovada acesteia, reprezintă instrumentum probationis. Conform art. 1189 C. civ. de la 1864, "Actul de recunoașterea unei datorii constatate prin un titlu precedent nu face proba despre datorie si nu dispensa pe creditor de a prezenta titlul original decât în următoarele cazuri: 1. când actul de recunoaștere cuprinde cauza și obiectul datoriei, precum și data titlului primordial, sau 2. când actul recognitiv, având o data de 30 de ani, este ajutat de posesiune și de unul sau mai multe acte de recunoaștere conforme cu dânsul". Din interpretarea acestei dispoziții legale rezultă că înscrisul recognitiv este cel întocmit cu scopul recunoașterii unui înscris primordial sau originar pentru a procura creditorului un intrumentum probationis. În speță, în lipsa unui act scris care să probeze încheierea contractului de împrumut, încheiat în condițiile art. 1191 C. civ. de la 1864, reclamantul a opus pârâtei declarația autentificată sub nr. x/07.07.2010, înscris recognitiv care întrunește condițiile prevăzute de art. 1189 pct. 1 din același act normativ. Astfel, cauza și obiectul datoriei sunt inserate în cuprinsul declarației, respectiv suma acordată cu titlu de împrumut (276.197,40 euro), folosită de pârâtă la achiziționarea terenului situat în București, str. x, nr. cadastral x, înscris în CF x sector 4, reprezentând 85% din preț. Conform mențiunilor din declarație, suma urma a fi restituită la data vânzării terenului și încasării prețului. Deși în privința datei nu se face mențiune exactă în declarație, aceasta poate fi dedusă din indicarea scopului în care a fost făcut împrumutul, pentru dobândirea terenului, or, terenul, ale cărui caracteristici sunt consemnate în act, a fost cumpărat de pârâtă la data de 15.02.2007. Părțile au prevăzut în declarație și data scadenței obligației de restituire a împrumutului, aferentă momentului vânzării ulterioare a bunului de către pârâtă și încasării prețului, aceasta asumându-și obligația de a notifica împrumutătorul, în cauză, pe reclamant, cu cel puțin 7 zile înainte de vânzare cu privire la data, locul și ora încheierii convenției. În raport de datele inserate în actul contestat, ce au condus la identificarea datoriei asumate anterior de pârâtă, Înalta Curte constată că în mod corect a fost stabilită de către instanțele devolutive data încheierii contractului de împrumut. În plus, apreciază că momentul remiterii sumei împrumutate nu prezintă relevanță cât privește validitatea încheierii contractului de împrumut, întrucât nulitatea invocată de către recurentă a vizat cauza și obiectul datoriei, precum și data perfectării convenției de către părțile în litigiu. Pe de altă parte, reține că nu poate analiza aspectul datei achitării prețului, pentru că ar însemna să stabilească situația de fapt, ceea ce nu se poate face în calea de atac a recursului. Totodată, Înalta Curte consideră că motivul de nulitate justificat de lipsa remiterii sumei consemnate în declarația autentificată sub nr. x/07.07.2010 nu a fost probat de către recurentă, astfel cum s-a reținut de către instanța de apel, cel ce invocă lipsa cauzei sau nevalabilitatea acesteia având sarcina probei, care, fiind un fapt juridic stricto sensu, poate fi dovedit cu orice mijloc de probă. În cauză, însă, pârâtă nu a justificat, sub aspect probator, lipsa cauzei, din înscrisul depus la dosar pentru a face dovada încheierii contractului de împrumut rezultând remiterea sumei împrumutate, valoarea probatorie a acestuia fiind stabilită în apel. În atare condiții, întrucât, în cauză, declarația autentificată sub nr. x/07.07.2010 cuprinde cauza și obiectul datoriei, precum și data titlului primordial/contractului de împrumut, actul recognitiv face dovada deplină a împrumutului acordat pârâtei. În speță, instanța de apel a analizat ambele cerințe instituite de dispozițiile art. 1189 C. civ., astfel că nu se poate reține ca fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la susținerile recurentei referitoare la încheierea actului la presiunea fostului concubin, Înalta Curte constată că au fost înlăturate în mod corect cu motivarea că nu s-a invocat, distinct, un caz de nulitate relativă din această perspectivă. Așa cum s-a arătat în cele ce preced, se observă că recurenta nu a menționat distinct, drept cauză de nulitate a declarației contestate, vicierea consimțământului său la data autentificării actului, ci a afirmat că a semnat actul recognitiv al unei datorii inexistente sub presiunea fostului concubin, pentru a fi incidente prevederile art. 966 C. civ. de la 1864, care prevăd sancțiunea nulității pentru lipsa cauzei actului juridic: "Obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect". A mai susținut recurenta că intimatul nu a făcut dovada deținerii sumei în anul 2007, a introducerii în România a banilor împrumutați, a procurării de fonduri (contracte cu terți, viramente bancare) și a virării sumei către aceasta. În cauză, aceste argumente au fost apreciate de către curtea de apel ca irelevante din perspectiva modalității de soluționare a litigiului, în sensul existenței obligației de restituire a sumei împrumutate din partea pârâtei probată prin actul recognitiv. Aceste aspecte de fapt nu pot fi verificate însă în recurs, date fiind motivele de nulitate reglementate expres de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Față de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat, ca nefondat.