ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1366/2025

Ședința publică din data de 19 iunie 2025

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 14.12.2022 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a Civilă sub nr. x/2022, reclamantul A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea pârâtului la plata sumei de 60.000 euro, echivalentul a 295.266 RON, cu titlu de daune morale, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 16.01.2023 pârâtul B. a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă și neîntemeiată. De asemenea, a solicitat instanței să se pronunțe asupra excepției lipsei calității procesuale pasive. A solicitat exonerarea de cheltuieli de judecată pentru pârât, precum și obligarea asigurătorului la plata daunelor morale, materiale și a cheltuielilor de judecată.

La data de 16.01.2023, același pârât a depus cerere de chemare în garanție a C. S.A. - prin lichidator judiciar D. SPRL, solicitând obligarea chematei în garanție la plata pretențiilor, cu titlu de daune morale, și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În ședința publică din data de 15.03.2023, reclamantul a depus la dosar cerere completatoare, solicitând obligarea pârâtului și la plata sumei de 2500 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea ședințelor de recuperare medicală.

La termenul de judecată din data de 17.05.2023, Tribunalul a dispus disjungerea cererii de chemare în garanție formulată de către pârât în contradictoriu cu C..

Prin sentința civilă nr. 572 din 17.05.2023, pronunțate în dosarul nr. x/2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția inadmisibilității, invocată prin întâmpinare. A respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B.. A obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 1.785 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A., solicitând modificarea hotărârii apelate, în sensul respingerii excepției de inadmisibilitate, respingerii cererii de disjungere și trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 24.10.2023, sub nr. unic x/2022.

Prin sentința civilă nr. 108A din 09 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 572 din 17.05.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B.. A anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Împotriva deciziei civile nr. 108A din 09 februarie 2024 a declarat recurs pârâtul B., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei și respingerea apelului formulat de reclamant, ca neîntemeiat, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susținerea recursului, recurentul a invocat Decizia nr. 1/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, arătând că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 86 C. proc. pen.., în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente și obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele contractului de asigurare sau ale dispozițiilor legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă. Deși această decizie privește cadrul procesual penal, recurentul susține că raționamentul ei este aplicabil, pentru identitate de rațiune, și în prezenta cauză civilă.

Recurentul apreciază că principiile reparării pagubei produse prin fapta ilicită sunt aceleași, indiferent dacă acțiunea civilă se exercită împreună cu acțiunea penală sau independent de aceasta, motiv pentru care victima accidentului ar trebui să își valorifice dreptul la despăgubire împotriva societății de asigurare, cu respectarea cadrului procesual instituit de art. 22 din Legea nr. 132/2017. În opinia sa, faptul că legislația specială recunoaște acțiunea directă prevăzută de art. 22 echivalează cu inadmisibilitatea altor acțiuni cu aceeași finalitate, nefiind necesară o prevedere expresă în acest sens, maniera imperativă a textului calificând acțiunea persoanei prejudiciate ca fiind singura disponibilă în situația dată.

Recurentul apreciază că mijlocul procesual configurat prin art. 22 din Legea nr. 132/2017 nu este un simplu beneficiu interpretabil contra destinatarului său, ci reprezintă calea de urmat pentru persoana păgubită care solicită recunoașterea creanței rezultate dintr-un accident rutier. Arată că trăsăturile cadrului procesual stabilit de art. 22 se circumscriu unor veritabile condiții speciale de exercitare a acțiunii civile deschise persoanei păgubite, a căror nerespectare atrage sancțiunea inadmisibilității; susținerile în sens contrar nu pot fi primite. De asemenea, recurentul subliniază că interpretarea reținută de instanța de apel eludează caracterul special și imperativ al normei, golind-o de conținutul său practic.

Recurentul apreciază că împrejurarea că reclamantul a solicitat despăgubiri sub valoarea maximă asigurată de asigurătorul pârâtului determină inadmisibilitatea demersului. Arată că reclamantul nu pretinde o despăgubire care să depășească limita maximă asigurată de C., ipoteză în care s-ar fi putut discuta despre o acțiune directă împotriva pârâtului. De asemenea, reiterează că asigurătorul pârâtului răspunde în limitele prevăzute de contract, iar, în abstract, numai depășirea acestei limite ar putea justifica o răspundere solidară a persoanei asigurate pentru diferența neacoperită. Totodată, indică faptul că, în speță, despăgubirile solicitate sunt de 60.000 euro, în timp ce limita maximă de despăgubire prevăzută de poliță este de 6.070.000 euro pentru vătămări corporale și deces, astfel încât reclamantul tinde la obligarea pârâtului la plata unei prestații ce cade, potrivit contractului de asigurare, exclusiv în sarcina asigurătorului; din această perspectivă, acțiunea apare ca inadmisibilă și trebuie respinsă.

Recurentul apreciază că deschiderea procedurii falimentului împotriva C. nu schimbă concluziile anterioare. Arată că legea instituie remedii procesuale specifice pentru satisfacerea creanței persoanei păgubite în această situație, respectiv înscrierea la masa credală și accesarea mecanismului Fondului de Garantare a Asiguraților. De asemenea, subliniază că validarea unei acțiuni directe împotriva persoanei asigurate ar contraveni arhitecturii normative a art. 22 din Legea nr. 132/2017. Totodată, solicită constatarea inadmisibilității acțiunii reclamantului și respingerea acesteia ca atare.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant A. a solicitat constatarea nulității recursului declarat de pârâtul B., întrucât acesta nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar motivul indicat în cuprinsul cererii, menționat ca art. 488 alin. (5) C. proc. civ., nu este incident. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. S-a arătat că motivele din secțiunea B a recursului vizează exclusiv aspecte de fapt, iar cele din secțiunea A invocă, prin analogie, o decizie pronunțată în recurs în interesul legii în materie penală, inaplicabilă prezentei cauze civile.

Intimatul a mai susținut că recursul nu critică rațiunea determinantă a deciziei de apel, respectiv aceea că soluția primei instanțe a încălcat dreptul de acces la justiție, protejat de art. 6 CEDO și art. 21 din Constituție, ceea ce atrage sancțiunea nulității pentru nemotivare, potrivit art. 489 C. proc. civ., având în vedere că, potrivit art. 483 C. proc. civ., recursul supune analizei legalitatea hotărârii pronunțate în apel și impune o critică explicită a considerentelor acesteia.

Pe fond, intimatul a arătat că art. 22 din Legea nr. 132/2017 nu interzice exercitarea acțiunii delictuale împotriva autorului accidentului, textul reglementând modalitatea de stabilire a despăgubirilor și raporturile cu asigurătorul, fără a institui o inadmisibilitate expresă a acțiunii împotriva persoanei vinovate. Întrucât asigurătorul RCA se află în procedură de insolvență sau faliment, acțiunile îndreptate împotriva acestuia se suspendă de drept, astfel că singura persoană ce păstrează calitatea procesuală pasivă este autorul faptei. Cuantificarea daunelor, în special a celor morale pentru vătămarea integrității fizice și psihice, revine instanței, urmând ca recuperarea efectivă să se realizeze ulterior pe căile legale. S-a subliniat că o pretinsă inadmisibilitate implicită ar echivala cu o restrângere a exercițiului dreptului fundamental de acces la justiție, contrară exigențelor art. 53 din Constituție.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității recursului, Înalta Curte constată următoarele:

Legalitatea căilor de atac, prevăzută expres de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de acesta.

Așa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

Recursul declarat în cauză are ca obiect decizia civilă nr. 108 A din 9 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care a fost admis apelul formulat de apelantul reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 572/17.05.2025, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost anulată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe.

Prima instanță a fost învestită cu o acțiune prin care reclamantul a solicitat instanței de judecată obligarea pârâtului la plata sumei de 60.000 euro, echivalentul a 295.266 RON, cu titlu de daune morale, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, în fața primei instanțe, la termenul din data de 15.03.2023, reclamantul a depus la dosar cerere completatoare, solicitând obligarea pârâtului și la plata sumei de 2500 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea ședințelor de recuperare medicală.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1.349, art. 1.357 și art. 1.381 C. civ.

În aceste circumstanțe, instanța de recurs apreciază că, față de cadrul procesual trasat prin cererea de chemare în judecată, în ceea ce privește obiectul, pârâtul, cauza și temeiurile de drept invocate, acțiunea dedusă judecății nu se circumscrie materiei asigurărilor, astfel încât nu sunt incidente dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. care exceptează în mod expres cauzele în această materie de la exercitarea căii de atac a recursului, excepția analizată urmând a fi respinsă pe cale de consecință.

Referitor la excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta urmează a fi respinsă ca nefondată.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de casare invocate, cu referire expresă la dispozițiile art. 488 C. proc. civ., precum și dezvoltarea corespunzătoare a criticilor, sub sancțiunea nulității în ipoteza lipsei acestora.

În cauză, recurentul a individualizat hotărârea atacată, a indicat aplicarea greșită a normei de drept material, respectiv art. 22 din Legea nr. 132/2017, și a dezvoltat argumentele corespunzătoare.

Înalta Curte reține că, deși prin cererea de recurs recurentul menționează art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conținutul criticilor formulate se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Or, simpla imprecizie cu privire la motivul de casare în care se încadrează criticile nu echivalează cu lipsa motivării recursului, câtă vreme critica este clară și inteligibilă.

Susținerile intimatului, potrivit cărora recursul nu ar viza rațiunea determinantă a deciziei instanței de apel, privesc pertinența și întinderea criticilor recurentului, aspecte ce țin de analiza pe fond a motivelor de recurs, iar nu de valabilitatea formală a căii de atac.

În consecință, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., iar nulitatea reglementată de art. 489 C. proc. civ. nu este incidentă, considerente pentru care excepția nulității recursului urmează a fi respinsă ca nefondată.

Recursul de față, analizat prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmează a fi respins ca nefondat, pentru considerentele ce succed.

Recursul vizează legalitatea deciziei nr. 108A din 9 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București prin care s-a admis apelul reclamantului, s-a anulat sentința tribunalului prin care se respinsese acțiunea ca inadmisibilă și s-a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

Recurentul susține că instanța de apel ar fi aplicat greșit art. 22 din Legea nr. 132/2017, apreciind ca admisibilă acțiunea directă împotriva autorului faptei, în contextul falimentului asigurătorului RCA și al despăgubirilor solicitate sub limita asigurată.

Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, "în cazul stabilirii despăgubirilor prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor prejudiciate se exercită împotriva asigurătorului RCA, în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, în calitate de intervenient forțat".

Curtea de apel a reținut că această reglementare configurează un beneficiu al legii în favoarea victimei și nu instituie ope legis o sancțiune a inadmisibilității pentru acțiunea îndreptată direct împotriva autorului faptei, în absența unei interdicții exprese.

Înalta Curte confirmă raționamentul instanței de apel. Textul legal nu consacră, prin el însuși, o interdicție absolută a chemării în judecată a autorului faptei, ci statuează o cale directă, facilă și, în mod obișnuit, suficientă împotriva asigurătorului, fără a transforma această cale într-o exclusivitate care să suprime acțiunea delictuală de drept comun în toate împrejurările.

Un atare efect restrictiv ar trebui prevăzut expres de lege, dată fiind incidența art. 21 din Constituție și a art. 6 CEDO, ceea ce nu este cazul.

Situația premisă în cauză este aceea că asigurătorul RCA al pârâtului se află în procedura falimentului. Curtea de apel a reținut, în esență, că suspendarea acțiunilor împotriva asigurătorului și mecanismul special al Fondului de garantare nu pot priva victima de posibilitatea stabilirii judiciare a prejudiciului, îndeosebi a daunelor morale, atunci când aceasta nu poate obține prin alte mijloace o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Înalta Curte apreciază că această interpretare este conformă finalității dispozițiilor Legii nr. 132/2017 și exigențelor accesului la justiție.

Legea specială nu poate fi citită ca suprimând orice acțiune împotriva autorului faptei tocmai în ipoteza excepțională în care acțiunea împotriva asigurătorului este imposibilă procedural, iar stabilirea judiciară a întinderii prejudiciului devine premisă necesară pentru valorificarea dreptului la despăgubire pe canalele speciale (inclusiv în raport cu Fondul de garantare).

Așadar, soluția instanței de apel, de a înlătura sancțiunea inadmisibilității și de a permite judecata pe fond împotriva autorului faptei, constituie o aplicare corectă a dreptului.

De asemenea, recurentul a susținut că, întrucât pretențiile de 60.000 EUR se situează sub limita maximă asigurată, acțiunea împotriva autorului ar fi inadmisibilă, obligația de despăgubire revenind exclusiv asigurătorului.

Înalta Curte reține că acest argument nu poate conduce, ca atare, la inadmisibilitatea acțiunii. Limita asigurată relevă sfera de acoperire a obligației asigurătorului și, eventual, incidența unui rest de acoperit în sarcina autorului, însă nu transformă dispozițiile art. 22 din Legea nr. 132/2017 într-o normă de excludere absolută a răspunderii delictuale a autorului în ipoteza în care acțiunea împotriva asigurătorului este imposibilă procedural (de ex.faliment, suspendare activitate).

Curtea de apel a subliniat întemeiat că legea nu instituie expres inadmisibilitatea acțiunii delictuale în asemenea situații și că o restrângere de această natură nu poate rezulta implicit dintr-un text conceput în favoarea victimei.

Totodată, recurentul a invocat Decizia RIL nr. 1/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care privește, în principal, configurarea calității procesuale a asigurătorului ca parte responsabilă civilmente în procesul penal. Această dezlegare, circumscrisă cadrului penal, nu instituie în materie civilă o regulă de inadmisibilitate erga omnes a acțiunilor îndreptate împotriva autorului faptei. Curtea de apel a reținut corect că raportarea automată la această dezlegare, pentru a exclude acțiunea delictuală în ipoteza falimentului asigurătorului, este neadecvată, întrucât contextul normativ și finalitatea analizate sunt diferite.

Or, curtea de apel a fundamentat soluția și pe dispozițiile art. 21 din Constituție și art. 6 CEDO, reținând că interpretarea inadmisibilității implicite ar conduce, în cauză, la suprimarea efectivă a accesului victimei la o instanță pentru stabilirea prejudiciului, dată fiind imposibilitatea procesuală de a acționa asigurătorul aflându-se în faliment.

Înalta Curte constată că anumite condiționalități procedurale pot exista, însă acestea trebuie interpretate în sensul păstrării unei căi efective de realizare a dreptului. A transforma dispozițiile art. 22 din Legea nr. 132/2017 într-o barieră care să împiedice orice demers judiciar împotriva autorului, tocmai atunci când calea împotriva asigurătorului este blocată, ar depăși limitele rezonabile ale restrângerii și ar afecta substanța dreptului de acces la o instanță.

Înalta Curte reține că, în drept, cadrul normativ consacrat de Legea nr. 132/2017 reglementează acțiunea directă a persoanei prejudiciate împotriva asigurătorului RCA. Astfel, art. 10 instituie obligația asigurătorului de a plăti despăgubirile terțului prejudiciat, iar, potrivit art. 22 alin. (1), în ipoteza stabilirii despăgubirilor pe cale judiciară, drepturile persoanei prejudiciate se exercită împotriva asigurătorului, cu citarea obligatorie a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, în calitate de intervenient forțat.

De asemenea, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 13/2020 (RIL) precizează că, în litigiile având ca obiect despăgubiri, persoana vinovată poate figura fie ca intervenient forțat, fie ca pârât alături de asigurătorul RCA, ceea ce exclude interpretarea unei exclusivități a cadrului procesual îndreptat doar împotriva asigurătorului.

Or, reglementarea națională și europeană configurează acțiunea directă a victimei împotriva asigurătorului ca instrument de protecție și facilitare, nu ca interdicție absolută de a promova acțiunea delictuală împotriva autorului în orice împrejurare. Directiva 2009/103/CE consacră dreptul victimei la acțiune directă împotriva asigurătorului (art. 18), în vederea asigurării unei protecții efective a persoanelor prejudiciate în accidente de vehicule.

Totodată, dispozițiile art. 6 par. 1 CEDO consacră dreptul de acces la o instanță, iar orice limitare a acestuia trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să fie proporțională, fără a afecta substanța dreptului.

Raportat la aceste repere, o interpretare a art. 22 din Legea nr. 132/2017 în sensul suprimării totale a acțiunii delictuale împotriva autorului tocmai atunci când acțiunea împotriva asigurătorului este suspendată sau blocată ar depăși marja rezonabilă de reglementare și ar lipsi de efect util dreptul de acces la justiție.

Într-o atare ipoteză, menținerea posibilității de a acționa împotriva autorului faptei reprezintă interpretarea conformă Convenției, asigurând caracterul practic și efectiv al dreptului consacrat de art. 6 par. 1 și un just echilibru între interesele legitime ale regimului RCA și drepturile persoanei prejudiciate.

Înalta Curte reține că, în ipoteza deschiderii procedurii de insolvență sau faliment a asigurătorului RCA, devine incident cadrul special instituit prin Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (FGA). Acest mecanism asigură plata creanțelor de asigurare către creditorii de asigurări, în limita plafonului de garantare prevăzut de lege (în prezent 500.000 RON pentru fiecare creanță), cu condiția ca acestea să fie certe, lichide și exigibile. Procedura are natură administrativă, necontencioasă, implicând întocmirea listelor de plată și aprobarea lor de către comisia specială a Fondului.

Totodată, legea nu exclude valorificarea dreptului pe calea acțiunii civile și nici înscrierea la masa credală pentru sumele ce depășesc plafonul de garantare. În aceste coordonate, soluția curții de apel de a permite judecata pe fond împotriva autorului faptei, în contextul falimentului asigurătorului, răspunde nevoii de stabilire judiciară a întinderii prejudiciului, inclusiv a componentelor morale necesare valorificării mecanismului de garantare.

În consecință, soluția curții de apel, care a înlăturat sancțiunea inadmisibilității și a permis judecata pe fond împotriva autorului, în contextul falimentului asigurătorului și atunci când pretențiile se încadrează sub limita asigurată, se aliniază teleologiei Directivei 2009/103/CE, dispozițiilor Legii nr. 132/2017 și mecanismului FGA, precum și exigențelor art. 21 din Constituție și ale art. 6 CEDO privind accesul efectiv la o instanță.

Raportat la cele expuse, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material, dimpotrivă, interpretarea art. 22 din Legea nr. 132/2017 în sensul caracterului său de normă de facilitare a acțiunii directe împotriva asigurătorului și nu de excludere absolută a acțiunilor delictuale împotriva autorului, în ipoteza falimentului asigurătorului, este corectă și conformă cu exigențele accesului la justiție reținute în decizia atacată.

Față de aceste considerente, constatând că motivul de recurs invocat de recurent nu este întemeiat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității recursului, ca nefondată.

Respinge excepția nulității recursului, ca nefondată.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 108 A din 9 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 iunie 2025.