ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2530/2023

Ședința publică din data de 12 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 14.04.2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 25934/29.03.2021, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința admiterii cererii de plată a despăgubirii formulate de reclamantă și obligarea pârâtului la emiterea unei Decizii de plată de 32.000 de RON daune morale și 100 de RON lunar prestație periodică. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 32.000 de RON daune morale și 100 de RON lunar prestație periodică. Totodată, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 169 din 4 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 25934/29.03.2021 și a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata către reclamantă a sumei de 30.000 de RON, reprezentând daune morale și a sumei de 100 de RON lunar prestație periodică, conform titlului executoriu.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în urma rejudecării, respingerea acțiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată și menținerea Deciziei FGA ce face obiectul prezentului dosar.

În motivarea recursului, arată că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 18, art. 19, raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004 și art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015; că instanța de fond în mod eronat a reținut că intimata-reclamantă a depus cererea de plată cu respectarea termenului de decădere prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, motivat de faptul că abia la data de 18.01.2021 au putut fi legalizate sentința penală nr. 150/13.11.2019, pronunțată de Judecătoria Panciu la fond și decizia penală nr. 816/05.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați în apel, în dosarul nr. x/2017.

În opinia recurentului, instanța de fond a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material, deoarece termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma nr. 24/2019, este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere asemenea termenului de prescripție, deoarece pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă această sancțiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond.

Se arată în motivele de recurs că instanța de fond a făcut aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește posibilitatea de întrerupere a termenului de decădere, considerând ca fiind motiv justificat sesizarea FGA abia după obținerea copiilor legalizate a hotărârilor pronunțate în dosarul penal. Această interpretare eronată se îndepărtează cu mult de instituția termenului de decădere de 90 de zile, care nu se poate suspenda sau întrerupe, nici măcar pentru motive justificate, cum în mod eronat a reținut instanța de fond.

În opinia recurentului, contrar susținerilor eronate ale instanței de fond, termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a deciziei penale pronunțate în dosarul nr. x/2017, respectiv la data de 05.10.2020, dată la care s-a pronunțat Decizia definitivă a Curții de Apel Galați, așa cum se poate observa din documentele aflate la dosarul prezentei cauze, astfel că ultima zi de depunere a cererii de plată, în interiorul celor 90 de zile, era la data de 04.01.2021.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs, raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Criticile formulate de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, sunt întemeiate.

În fapt, din analiza înscrisurilor depuse în susținerea cererii de chemare în judecată s-a constatat faptul că la data de 31.10.2012 a avut loc un accident de circulație din culpa conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, asigurat RCA la B., în urma căruia a rezultat decesul defunctei C..

În susținerea cererii de plată reclamanta a depus sentința penală nr. 150/13.11.2019, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 816/A/05.10.2020, hotărâri pronunțate în dosarul nr. x/2017.

Cererea de plată a fost respinsă în parte, respectiv pentru despăgubirile constând în daune morale, precum și prestația periodică anterioară datei de 13.10.2020, reținându-se că nu a fost respectat termenul legal pentru depunerea acesteia.

Împotriva deciziei emise de FGA, petenta a formulat prezenta contestație, prin care a solicitat anularea deciziei și obligarea pârâtului la plata sumei de bani în vederea acoperirii prejudiciului patrimonial și nepatrimonial suferit.

Prin sentința recurată, instanța de fond a reținut că reprezintă "motive temeinic justificate" împrejurările invocate de reclamantă, titular al unui drept de creanță constând în contravaloarea pagubelor suferite ca urmare a tragicului eveniment rutier, având în vedere că abia la data de 18.01.2021 au putut fi legalizate sentința penală nr. 150/13.11.2019, pronunțată de către Judecătoria Panciu la fond, și decizia penală nr. 816/05.10.2020, pronunțată de către Curtea de Apel Galați în apel, în dosarul nr. x/2017, iar creanța recunoscută prin hotărârile penale se bucură de autoritate de lucru judecat, cuantumul creanței fiind în mod definitiv stabilit, nefiind un caz în care autoritatea pârâtă să aprecieze asupra altor aspecte decât cele deja invocate în mod netemeinic.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, care prevăd că persoana vătămată poate solicita nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și recunoașterea dreptului pretins, Curtea a admis în parte contestația formulată de reclamantă, a anulat Decizia nr. 25934/29.03.2021 și a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata către reclamantă a sumei de 30.000 de RON, reprezentând daune morale și a sumei de 100 de RON lunar, prestație periodică, conform titlului executoriu anterior menționat.

Înalta Curte reține că, față de situația de fapt stabilită, temeiul legal aplicabil este reprezentat de prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 24/2019 privind Fondul de Garantare a Asiguraților (forma aplicabilă la data formulării cererii de plată) stipula că:

"(1) Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări completează o cerere de plată motivată în acest sens, pe baza modelului prevăzut în anexa nr. 9 pentru restituirile de primă, respectiv în anexa nr. 10 pentru cererile de plată a despăgubirilor; cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei A.S.F. de închidere a procedurii de redresare financiară, în temeiul art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

(2) Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Aceste texte de lege reglementează conduita pe care trebuie să o aibă creditorii de asigurare, condiții și termene în vederea exercitării dreptului de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți.

Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Așadar termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă, nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

În opinia recurentului, împărtășită și de instanța de control judiciar, instanța de fond a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material, deoarece termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma nr. 24/2019 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, astfel cum este termenul de prescripție, deoarece, pentru a opera decăderea, nu este necesar ca legea să prevadă această sancțiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond.

Înalta Curte constată că, prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de către Tribunalul București, secția a VII-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A., hotărârea devenind definitivă la data de 28.04.2016.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanța de control judiciar reține că de la data de 28 aprilie 2016 începe să curgă termenul de 90 zile pentru creanțele născute anterior rămânerii definitive a acestei hotărâri.

În cauză este, însă, incidentă a doua ipoteză, respectiv când dreptul de creanță s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

În acest sens, în considerentele sentinței recurate s-a reținut în mod greșit că, în speță, creanța de asigurări pretinsă de reclamantă nu este o creanță născută ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, deoarece dreptul de creanță se naște în patrimoniul asiguratului prin producerea riscului asigurat, așadar de la data accidentului rutier (în speță 31.10.2012), numai realizarea acestuia fiind condiționată de parcurgerea procedurilor legale, administrative sau jurisdicționale.

Înalta Curte constată că, în cazul intimatei-reclamante acest drept s-a născut la data deschiderii posibilității executării dreptului de creanță recunoscut prin hotărâre judecătorească, respectiv prin sentința penală nr. 150/13.11.2019, pronunțată de Judecătoria Panciu la fond, în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă în baza deciziei penale nr. 816/05.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați în apel.

Așadar, reclamanta se află în ipoteza expres prevăzută de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (2) din Norma ASF nr. 24/2019, a nașterii dreptului de creanță ulterior declarării falimentului asigurătorului, termenul de 90 de zile calculându-se de la data de 05.10.2020, data stabilirii pe cale definitivă, prin hotărâre judecătorească, a existenței dreptului de creanță și a cuantumului acestuia.

Din examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât și a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte reține că problema de drept controversată în speță este aceea dacă dreptul de creanță s-a născut la data rămânerii definitive a sentinței penale sau la data comunicării deciziei penale, neputând fi primită interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor legale în sensul că intimata-reclamantă a depus cererea de plată cu respectarea termenului de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, în raport de faptul că abia la data de 18.01.2021 au putut fi legalizate cele două hotărâri.

Astfel, în mod greșit a reținut instanța de fond că poate constitui motiv temeinic justificat, pentru sesizarea în aceste condiții a Fondului de Garantare a Asiguraților, împrejurarea că reclamanta, față de situația personală constând în pierderea unei persoane apropiate, a formulat acțiunea civilă în fața instanței penale și, ulterior, la o zi de la legalizare, a înregistrat cererea la instituția pârâtă, iar pentru a reține acest lucru instanța s-a raportat la dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care menționează că "Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată (...)."

Procedând astfel, instanța de fond a făcut aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește posibilitatea de întrerupere a termenului de decădere, considerând în mod greșit "ca fiind motiv justificat sesizarea FGA abia după obținerea copiilor legalizate a hotărârilor pronunțate în dosarul penal".

Înalta Curte are în vedere, totodată, faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 552 alin. (1) din C. proc. pen., hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data pronunțării acesteia, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel, cum este și cazul dedus judecății.

În opinia instanței de control judiciar, titlul de creanță este reprezentat de sentința penală a Judecătoriei Panciu, care, în raport de prevederile art. 552 alin. (1) și art. 553 alin. (3) C. proc. pen., avea caracter executoriu de la data pronunțării instanței de apel, astfel că putea fi legalizată și depusă la FGA împreună cu cererea de plată și cu un certificat de grefă al soluției pronunțate în calea de atac, fără a fi necesară motivarea, comunicarea și legalizarea deciziei din apel, care putea fi prezentată ulterior.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză, termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii penale pronunțate în dosarul nr. x/2017, respectiv la data de 05.10.2020, dată la care s-a pronunțat decizia definitivă a Curții de Apel Galați, acela fiind momentul la care s-a născut dreptul de creanță în sensul art. 14 din Legea nr. 213/2015 și în sensul prevăzut de art. 634 alin. (2) teza finală C. proc. civ., astfel că ultima zi de depunere a cererii de plată, în interiorul celor 90 de zile, ar fi fost data de 04.01.2021.

Or, cererea de plată a fost înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/19.01.2021, depășindu-se astfel termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile legale aplicabile.

Pentru argumentele menționate anterior, Înalta Curte apreciază că actul administrativ-fiscal contestat a fost întocmit legal, astfel că se impune menținerea acestuia și respingerea acțiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.

În concluzie, în raport de probatoriul administrat în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentului-pârât sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, fiind astfel fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere soluția ce va fi pronunțată în cauză, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din același Cod pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurent, întrucât intimata-reclamantă este partea aflată în culpă procesuală, în accepțiunea normelor legale în materie, respectiv cea care a căzut în pretenții.

Prin urmare, în considerarea celor anterior expuse, Înalta Curte va admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 169 din 4 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, casarea sentinței atacate și, rejudecând cauza, va respinge acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată și va obliga intimata-reclamantă la plata sumei de 100 de RON către recurentul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru, achitată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 169 din 4 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare:

Respinge acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă la plata sumei de 100 de RON către recurentul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru, achitată în recurs.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2023.