ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 881/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, la data de 15 octombrie 2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea deciziei nr. 16924/11.09.2018, prin care s-a respins cererea de plata nr. x/05.09.2016 privind acordarea de despăgubiri constând în: 1.915 RON reprezentând daune materiale și 20.000 RON daune morale, constând in suferințele fizice si psihice, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1842 din 27 mai 2019, Curtea de Apel București: - a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; - a anulat decizia FGA nr. 16924/11.09.2018; - a obligat pârâtul la plata către reclamantă a despăgubirilor materiale și morale în cuantum total de 14.216 RON, după cum urmează: suma de 4.216 RON reprezentând daune materiale și suma de 10.000 RON cu titlu de daune morale; - a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 350 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Calea de atac exercitat în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecarea pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. Printr-o primă critică, recurentul-pârât susține că sentința recurată este nemotivată și cuprinde motive contradictorii, apreciind astfel că este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Prima instanță a apreciat calitatea de persoană păgubită a reclamantei, în raport de art. 49 din Ordinul CSA nr. 14/2011, art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, precum și art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, și, pornind de la această premisă, a trecut la judecarea cauzei pe fondul cererii de plată, fără a motiva această soluție. Consideră că procedând astfel, instanța s-a substituit Comisiei Speciale a FGA, singura îndrituită a analiza pe fond cererea de plată. Consecința constatării nelegalității Deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. Chiar dacă dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ, conferind posibilitatea instanței de contencios să reformeze decizia administrativă, apreciază că, în speță, această situație nu se regăsește. În acest sens arată că nu a analizat fondul dreptului pretins, rezumându-ne la a emite decizia de respingere în ceea ce privește sumele solicitate cu acest titlu pentru motivul că nu există legătură de cauzalitate între leziunile suferite de intimata-reclamantă și evenimentul rutier în discuție, fără a analiza pe fond cererea de plată. Recurentul-pârât arată că, potrivit prevederilor art. 13 din Legea nr. 213/2015 coroborate cu art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, acțiunea în justiție pe care petenții o au împotriva FGA este contestația la decizia de respingere, în tot sau în parte, a cererilor de plată formulate de aceștia pentru plata de despăgubiri/indemnizații ce decurg din contracte de asigurări, iar nu acțiunea în pretenții prin care se solicită obligarea FGA la plata unor sume de bani. Concluzionând pe acest aspect, susține că instanța de judecată nu se poate subroga în atribuțiile și competențele Comisiei speciale din cadrul FGA, singura care poate să aprobe ori să respingă în tot sau în parte cererea de plată - conform normei de drept material prevăzută la art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, instanța având competența să verifice doar legalitatea deciziilor FGA. Totodată, prima instanță a constatat din verificarea înscrisurilor de la dosar că rezultă un cuantum al daunelor materiale de 4.216 RON compus din: 40+30+250+45+104 cheltuieli dovedite cu chitanțele anexate, 247 RON reprezentând diferența dintre salariul lunar care i s-ar cuveni reclamantei și salariul încasat în urma acordării concediului medical, precum și sumele de 1.800 RON și 1.700 RON reprezentând cheltuielile de judecată ocazionate de formularea cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Iași, în care s-a dispus încetarea procesului ca urmare a intrării în faliment a asigurătorului. Pe de altă parte, la dosarul de daună depus la FGA, există următoarele înscrisuri justificative depuse de petentă în dovedirea daunelor materiale solicitate, respectiv: chitanța de 40 de RON emisă de Institutul de Medicină Legală Iași, bonuri emise de anumite societăți medicale în valoare de 365 RON și un bon fiscal în valoare de 104,65 RON emis de B. S.A.. Recurentul-pârât consideră că prima instanță nu a motivat acordarea acestor cheltuieli, în contextul în care nu rezultă din sentință ce înscrisuri justificative au fost avute în vedere de către prima instanță, dacă au fost depuse la dosarul de daună sau numai la dosarul instanței și, mai cu seamă, nu sunt explicit individualizate. În ceea ce privește chitanțele de plată a onorariului avocațial, susține că acestea nu au fost depuse la dosarul de daună, iar, pe de altă parte, nu pot fi luate în considerare câtă vreme nu există o hotărâre judecătoreasca prin care FGA să fie obligată la plata acestora. Cheltuielile efectuate de parte într-un dosar în care s-a dispus încetarea acțiunii civile, nu au relevanță, nefiind creanțe de asigurare conform legislației speciale, acestea nerezultând dintr-un contract de asigurare, iar FGA nu are temei juridic pentru a le acorda. Printr-o a doua critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât afirmă că instanța de fond a pronunțat sentința recurată cu încălcarea normelor de drept material incidente speței. Astfel, au fost încălcate dispozițiile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, în sensul că judecătorul de fond s-a substituit Comisiei speciale a FGA și a analizat cererea de plată pe fond. Consideră, de asemenea, că prima instanță nu a avut în vedere scopul FGA, nesocotind prevederile art. 2 din Legea nr. 213/2015, invocate de FGA în fața instanței de fond. Cât privește daunele morale solicitate de la FGA, apreciază că acestea trebuie să fie îndreptate spre pragul minim, având în vedere falimentul asigurătorului, dar și că FGA este o persoană juridică de drept public și nu o societate de asigurare având drept scop obținerea de venituri. FGA face plata către creditorii de asigurări din propriile surse și nu din sursele asigurătorului în faliment. De altfel, plafonarea despăgubirilor prin Legea nr. 213/2015 la suma maximă de 450.000 RON, comparativ cu cea acordată de societățile de asigurare în cuantum maxim de 5.000.000 RON, denotă intenția clară a legiuitorului de a tine cont de contextul creat prin intrarea în faliment a unei societăți de asigurare. FGA este o schemă de garantare, iar garanția pe care acesta o acordă este cea a plății unei despăgubiri în condițiile legii speciale, în strânsă legătură cu noțiunea de insolvență a unui asigurător, protecția acordată fiind, în mod evident, una de ultima instanța. De altfel, schemele de garantare apar ca fiind organisme înființate de state pentru a remedia deficientele existente în sistemele naționale de asigurări, chiar și în contextul directivei-cadru Solvabilitate II, iar acestea nu pot crea un cadru legal de natură a ignora absența totală a falimentului companiilor de asigurare. De asemenea, instituirea unor criterii de apreciere a despăgubirilor ce pot fi acordate în procedura administrativă este agreată de Uniunea Europeană și în concordanță cu practica instanțelor europene. În prezent, la nivelul Uniunii Europene, din cele 30 de state, numai în 12 state membre sunt legiferate scheme de garantare în domeniul asigurărilor. Mai mult, neexistând o armonizare a legislațiilor, aceste scheme de garantare se prezintă diferit în ceea ce privește: nivelul (plafonul) de acoperire al daunelor, principiile sub care acționează, sistemul de finanțare, categoriile de asigurări garantate.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. solicită respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurent. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în următoarele limite: Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului-pârât nu sunt fondate, neputându-se reține incidența motivului de casare menționat. Sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, a dispozițiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dar ipoteza că hotărârea recurată este insuficient motivată nu poate fi reținută. Trecând la analiza cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că un prim rând de critici subsumate acestui motiv de recurs se referă la greșita stabilire a valorii despăgubirilor morale cuvenite reclamantei. Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate, reținând în acest sens că prima instanță a făcut o corectă apreciere a cuantumului lor, în raport de circumstanțele particulare relevate de probatoriul administrat în speță. Astfel, contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că instanța de fond a avut în vedere care este rolul acestuia, așa cum rezultă din dispozițiile art. 2 alin. (1) și (3) și ale art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, precum și ale art. 21 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 și limitele în care acesta poate să acorde despăgubiri, iar ca urmare sumele acordate intimatei-reclamante drept daune morale se încadrează în plafonul maxim de garantare în cuantum de 450.000 RON per creditor de asigurare și au fost stabilite în acord cu prevederile art. 49 pct. 1 din Norma A.S.F. nr. 14/2011 (în temeiul căruia a fost emisă decizia contestată), potrivit cărora, daunele morale se acordă "în conformitate cu legislația și jurisprudența din România". În literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească, s-a reținut constant că, în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situația familială, socială și profesională. Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii. Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate al sentinței recurate, Înalta Curte reținând că, deși procedura internă a recurentului referitoare la stabilirea daunelor morale nu contravine de principiu vreunei prevederi legale, aceasta nu este stabilită prin acte normative, astfel că nu poate avea decât o valoare orientativă, nicidecum obligatorie, pentru instanța de judecată. Înalta Curte reamintește că instanța supremă a statuat în numeroase rânduri că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc prin evaluare și, pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei, este necesar să fie luate în considerare suferințele fizice și morale, susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârșită precum și de toate consecințele acesteia, astfel cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate. Contrar susținerilor părții, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente în speță, nereținând că Procedura de soluționare pe cale amiabilă a cererilor de plată utilizată de pârât pentru evaluarea despăgubirilor ar contraveni vreunei dispoziții legale. Totodată, Înalta Curte subliniază că principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) C. civ., justifică nerespectarea condițiilor privind depunerea unor anumite acte la dosarul de daună și depășirea pragurilor stabilite prin proceduri interne adoptate de FGA, acte cu o forță juridică inferioară C. civ. și care contravin și paragrafului 20 al expunerii de motive al Directivei 2009/103/CE, potrivit cărora: "Victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității". Reține instanța supremă că dispozițiile normative invocate de pârât nu justifică instituirea acestor condiții și nici nerespectarea criteriilor jurisprudențiale, care implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, așadar, să țină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate și de principiul acoperirii integrale a acestuia. Sub acest aspect este de observat că prima instanță a făcut o justă evaluare a daunelor morale, apreciind că suma de 10.000 RON constituie o despăgubire adecvată ce vine să compenseze prejudiciul moral suferit de intimata-reclamantă, ținând seama de specificitatea situației acesteia ca urmare a impactului accidentului rutier în care a fost implicată și în temeiul unei ample analize a probatoriului administrat. În consecință, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile aduse soluției instanței de fond cu privire la stabilirea daunelor morale. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că sunt întemeiate următoarele critici invocate de recurentul-pârât, respectiv cele referitoare la cuantumul daunelor materiale stabilit de instanța de fond la valoarea totală de 4.216 RON. Înalta Curte reține că cheltuielile de judecată pe care persoana păgubită le-a suportat în cursul urmăririi penale sau a litigiilor promovate împotriva asigurătorului pentru neplata despăgubirii nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, dacă nu au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Astfel, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

(...)" Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod: "Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată." Din interpretarea acestor norme de drept, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere, dobânzilor și cheltuielilor de judecată care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent. Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește acest tip de cheltuieli, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței. În concluzie, cheltuielile de judecată în cuantum de 3.500 RON (1800 + 1700) suportate de reclamanta în cauză în vederea obligării asigurătorului la plata despăgubirii nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale. În privința criticilor ce susțin greșita obligare a recurentului-pârât la plata daunelor materiale în sumă de 716 RON (40+30+250+45+104+247), Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, hotărârea instanței fiind legală sub acest aspect, în condițiile în care pentru aceste cheltuieli au fost depuse dovezi în fața instanței de judecată, potrivit dispozițiilor legale. În fine, instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite nici criticile recurentului-pârât formulate sub aspectul imixtiunii instanței de fond în competența proprie a Fondului de Garantare a Asiguraților ca urmare a obligării directe a acestuia la plata către reclamanta A. a sumelor reprezentând despăgubiri materiale și morale, fără a-i da posibilitatea analizării fondului dreptului pretins de această reclamantă. Contrar susținerilor recurentului, instanța de control judiciar constată că pârâtul a analizat pe fond cererea de plată a reclamantei, pe care a respins-o în totalitate, interpretând dispozițiile Normei ASF nr. 14/2011, ale Normei ASF nr. 16/2015 și ale Legii nr. 213/2015 și apreciind în acest sens că prejudiciul moral și material pretins nu se justifică. Or, din moment ce Fondul de Garantare a Asiguraților a examinat cererea de plată formulată de intimata-reclamantă A. și a respins-o în totalitate, considerând că nu se justifică despăgubirile solicitate, nu se poate susține cu suficient temei că instanța de fond s-ar fi substituit organului administrativ în competența acestuia, încălcându-i posibilitatea evaluării pe fond a cererii de plată. Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și va casa în parte sentința recurată, în sensul înlăturării din cuatumul daunelor materiale acordate reclamantei A. a sumei de 3.500 RON, menținând restul dispozițiilor sentinței recurate.