Decizia nr. 404/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 13668/2017 a Judecătoriei Sector

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată la 25 iulie 2017 pe rolul Judecătoriei Sector 3 București sub nr. x/2017, reclamanta A. sector 1 București a chemat în judecată pe pârâții B., C., D. și E., solicitând instanței să oblige pârâții la restituirea sumelor ce aparțin reclamantei. Pretențiile au fost evaluate provizoriu la suma de 213.165,18 RON. Sentința de declinare: Prin sentința civilă nr. 13668 din 6 decembrie 2017 pronunțată de Judecătoria Sector 3 București s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2018 la 16 ianuarie 2018.

Sentința pronunțată în primă instanță de tribunal: Prin sentința civilă nr. 2067 din 3 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții E. și D. ca fiind formulată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosință. A respins în rest cererea formulată în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca neîntemeiată și a obligat pe reclamantă la plata către pârâți a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel de curtea de apel: Prin decizia civilă nr. 910 A din 7 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamanta A. și a obligat-o la plata către intimați a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 910 A din 7 septembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta A. a formulat recurs. Prin cererea de recurs, reclamanta a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii instanței de apel, fiind formulate următoarele critici: Instanța de apel a constatat nerespectarea principiului contradictorialității, însă nu a sancționat această încălcare cu motivarea că reclamanta nu a argumentat prejudiciul suferit. Nerespectarea principiului contradictorialității atrage nulitatea hotărârii, nefiind necesară argumentarea prejudiciului, întrucât este un principiu de ordine publică. Dacă prima instanță ar fi pus în discuția părților incidența dispozițiilor legale din vechiul C. civ. și nu le-ar fi reținut direct prin hotărâre, reclamanta ar fi rectificat eroarea materială privind temeiul subsidiar, anume îmbogățirea fără just temei. Instanța a aplicat în mod greșit normele de drept material, având în vedere că însăși pretenția dedusă judecății - restituirea unei sume de bani - conduce la aplicarea dispozițiilor legale privind îmbogățirea fără justă cauză sau mandat, iar nu la dispozițiile legale privind gestiunea de afaceri. Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat restituirea sumei de bani în temeiul dispozițiilor art. 1330 și art. 1335 din noul C. civ., iar prima instanță a reținut incidența dispozițiilor art. 987 din vechiul C. civ., iar pe de altă parte existența unui mandat tacit. Instanța de apel nu a respectat prevederile 22 alin. (2) și ale art. 478 C. proc. civ., deoarece nu a judecat în baza tuturor motivelor, mijloacelor de apărare și dovezilor invocate în apel. Instanța de apel a fost sesizată în mod explicit cu motivul de apel privind restituirea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză sau mandat. Prin cererea de apel, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la restituirea sumei în baza unei gestiuni de afaceri/mandat/orice alt izvor ce dă naștere obligației de restituire. Deși instanța de apel a fost sesizată în mod explicit cu acest motiv de apel, respectiv neanalizarea temeiurilor de drept reprezentate de îmbogățirea fără justă cauză sau mandat, nu s-a pronunțat asupra acestora, încălcând astfel dispozițiile art. 478 C. proc. civ. Instanța de apel s-a pronunțat doar asupra criticilor din motivele de apel referitoare la gestiunea de afaceri. Motivul de apel prin care s-a criticat neaprecierea actelor din 2004 cu privire la gestiunea de afaceri a fost respins în mod nelegal. Instanțele de fond nu au clarificat situația dedusă judecății. Criticile efectuate în apel și cele din recurs vizează încălcarea dispozițiilor art. 14 și art. 22 C. proc. civ., cât și neanalizarea tuturor motivelor invocate prin cererea de apel. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză: La 8 februarie 2021, în termen legal, intimații-pârâți B. și C. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, deoarece nu au fost indicate dispozițiile de drept material încălcate de către instanța de apel, iar criticile aduse nu se încadrează în motive de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Intimații-pârâți au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii în integralitate a sentinței civile nr. 2067 din 3 octombrie 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Intimații-pârâți au formulat următoarele apărări: Reclamanta a solicitat obligarea pârâților B. și C. la plata sumelor constituite în conturile deschise la F. pe numele autorului pârâților - D., acțiunea fiind întemeiată pe instituția gestiunii de afaceri, fiind indicate dispozițiile art. 1330 și 1335 și urm. C. civ.. ca temei de drept de către recurenta-reclamantă. Instanța de fond și de apel, constatând că operațiunile de gestiune invocate de către recurenta - reclamantă au început în cursul vieții numitei E.-președinte al Asociației de Locatari de la acea dată și care a decedat în anul 2009, gestiunea fiind ulterior realizată de către autorul intimaților-pârâți, respectiv D., reține sub aspectul legii civile aplicabile, că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 986-987 C. civ. 1864. Deși a invocat lipsa rolului activ al instanței, reclamanta a arătat expres temeiul de drept pe care se întemeiază acțiunea, partea fiind reprezentată de apărător, persoană cu pregătire juridică, astfel că rolul instanței este diminuat. Analizând fiecare probă în parte și pe toate în ansamblul lor, instanțele de fond și apel au pronunțat hotărâri temeinice și legale. Nu poate fi primită critica recurentei cum că instanța de fond și cea de apel au respins acțiunea fără să își exercite rolul activ spre a desluși voința exactă a recurentei-reclamante. Instanța a făcut o analiză detaliată a situației de fapt și de drept deduse judecății, pronunțând o hotărâre temeinică și legală. Faptul că reclamanta a înțeles să formuleze cererea de chemare în judecată apreciind în esență obiectul acțiunii, cadrul procesual și limitele investirii instanței, fiind în calea de atac nemulțumită de apărarea pe care ea însăși și-a formulat-o, nu poate constitui motiv de desființare a unei hotărâri judecătorești. Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada gestiunii de afaceri, nici a faptului că defunctul D. a acționat, în mod voluntar și oportun, în interesul și pentru reclamanta-apelantă, astfel nu a putut dovedi întrunirea condițiilor cumulative ale gestiunii de afaceri și implicit incidența în cauză a normei legale pe care si-a grevat acțiunea.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 9 decembrie 2021 completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimații-pârâți B. și C., și a admis în principiu, recursul formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Cu titlu prealabil, Curtea reține că părțile, obiectul și cauza sunt cele trei elemente specifice ale acțiunii civile, ale oricărei forme procesuale ce intră în conținutul acțiunii civile. În conformitate cu prevederile art. 194 lit. c) și d) C. proc. civ., "cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) c. obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani (…) d. arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea". Așadar, în principiu, în cadrul procesului civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul de drept civil dedus judecății) și de mijloacele acordate de lege în acest scop. Tot în principiu, motivarea în fapt a unei cereri de chemare în judecată va fi însoțită și de motivarea în drept, în sensul că reclamantul va indica și cauza cererii sale, temeiul juridic al acesteia, definit(ă) ca actul sau fapta juridică constituind fundamentul direct și imediat al dreptului reclamat. Prin principiul disponibilității se înțelege așadar, faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința obiectului, a cauzei sale juridice, a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar parcurge. În principiu, cadrul procesual, deci inclusiv obiectul și cauza cererii de chemare în judecată se fixează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, excepțiile decurgând din posibilitatea conferită de către art. 204 C. proc. civ., realizându-se cu respectarea condițiilor edictate de acest text legal, evident coroborate cu prevederile art. 178 C. proc. civ. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților". De asemenea, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". În considerarea principiului evocat al disponibilității, date fiind inclusiv prevederile anterior citate, instanța de judecată nu va putea așadar, schimba obiectul cererii de chemare în judecată, înțeles pornind de la prevederile art. 194 lit. c) C. proc. civ., ca reprezentând pretenția concretă a reclamantului și nici cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant, acestea reprezentând coordonatele procesuale ale judecății sale. Obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la obiectul și cauza acțiunii, constituie corelativ, garanția aplicării principiului în discuție. Așadar, instanțele nu ar putea să analizeze situația de fapt decât prin raportare la obiectul și la cauza juridică invocate de către reclamantul din procesul judiciar. Posibilitatea juridică conferită judecătorului conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ. ("Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire"), are doar semnificația că invocarea greșită a unui text de lege de către parte sau atribuirea unei denumiri eronate, actelor sau faptelor deduse judecății, dă dreptul judecătorului de a stabili denumirea corectă sau după caz, de a stabili și aplica textul legal corect situației de fapt fundamentate juridic de către parte. Exempli gratia, art. 152 C. proc. civ. prescrie faptul că o cerere de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută, chiar dacă poartă o denumire greșită. În aceeași cheie trebuie interpretate și prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora " (…) În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, (…)". Prin urmare, ca regulă, aceste elemente invocate nu sunt chestiuni de natură să țină judecătorul la pronunțarea soluției, acesta fiind îndreptățit să le califice corect din punct de vedere juridic. În afară de excepțiile expres prevăzute de lege, în temeiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, nu se poate deroga de la principiul disponibilității părților în procesul civil. Așadar, ca principiu, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților, trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut (omnia petita), fără a depăși limitele învestirii (numai asupra a ceea ce s-a cerut). Astfel, grefat pe aceste exigențe de ordin teoretic, Înalta Curte constată că în cadrul cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat în mod expres, următoarele: "să obligați pârâții 1 și 2 la restituirea sumei ce aparține subscrisei (...) Apreciem că dacă până acum ne-am aflat în ipostaza prevăzută de art. 1330 și urm. C. civ., solicităm încetarea acestor acte. În subsidiar, temeiul de drept pe care ne bazăm acțiunea este art. 1335 și urm. C. civ..". Or, deși în cadrul cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat împrejurarea că își fundamentează pretențiile și în baza unui temei juridic subsidiar celui reprezentat de dispozițiile art. 1330 și urm. C. civ. (referitoare la gestiunea de afaceri), respectiv în baza art. 1335 și urm. C. civ., instanța de fond nu a cerut în temeiul art. 22 alin. (2) și alin. (4) C. civ. anterior expuse și dezbătute, nici un fel de explicații reclamantei asupra lămuririi temeiului juridic subsidiar, în condițiile în care art. 1335 C. civ. menționat viza tot instituția gestiunii de afaceri și astfel, nu reprezenta un temei juridic distinct față de cel invocat în principal. Din punct de vedere logico - juridic, este evident că același temei juridic nu poate reprezenta atât un temei juridic principal, cât și concomitent, un temei juridic subsidiar al aceleiași cereri de chemare în judecată. Din această perspectivă expusă, aserțiunea recurentei relativă faptului că în cadrul cererii de chemare în judecată, s-a strecurat o simplă eroare materială evidentă în privința unei cifre a temeiului juridic subsidiar al cererii, temei ce astfel, a fost indicat eronat a fi art. 1355 și urm. C. civ. în loc de art. 1345 C. civ. și urm. (referitor la instituția juridică a îmbogățirii fără justă cauză), este corectă. Dovada acestei aprecieri rezidă în cuprinsul notelor scrise depuse de reclamantă în faza procesuală a fondului, la dosar tribunal fond, vol. III, în cadrul cărora această parte procesuală a arătat următoarele: "În subsidiar, astfel cum am solicitat prin cererea de chemare în judecată, în situația în care veți aprecia că nu sunt întrunite condițiile gestiunii de afaceri sau nu am reușit să dovedim toate componentele existenței acesteia, vă solicităm ca, observând că suma aparține subscrisei și nu pârâților, iar patrimoniile părților au fost sărăcite, respectiv îmbogățite în acest mod, să dispuneți în sensul restituirii sumei de 222281,23 RON obținută de pârâți pe baza îmbogățirii fără just temei". Curtea de apel a apreciat că în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu ar exista elemente care să determine concluzia alegerii în subsidiar, a cauzei juridice a îmbogățirii fără justă cauză. Instanța de recurs nu este de acord cu această constatare, întrucât în conținutul cererii de chemare în judecată, se regăsesc elemente care caracterizează instituția juridică a îmbogățirii fără justă cauză, nici o prevedere legală neimpunând folosirea unor anumiți termeni predeterminați, obligatorii pentru identificarea alegerii unei asemenea cauze juridice. Astfel, în cadrul cererii de chemare în judecată, se regăsesc expresii de genul "să obligați pârâții la restituirea", restituirea fiind un termen caracteristic instituției juridice a îmbogățirii fără justă cauză (a se vedea în acest sens, art. 1347 sau art. 1348 C. civ.), pe când în contrapartidă în sfera instituției gestiunii de afaceri, termenul uzual folosit este acela al remiterii (a se vedea de exemplu, art. 1335 C. civ.). De asemenea, în cadrul cererii de chemare în judecată, se arată: "fondurile bănești ale subscrisei au fost rulate prin conturi deschise pe numele unor persoane ce au făcut/fac parte din conducerea aleasă sau executivă a subscrisei (...) moștenitorii defunctului (...) au refuzat predarea sumei de bani. Am încercat în continuare (...) recuperarea sumei în cauză". Aceste aspecte sunt de natură a ilustra îmbogățirea patrimoniului unor persoane în detrimentul patrimoniului reclamantei, chiar dacă nu s-au folosit termenii de "îmbogățire", "însărăcire" . De altfel, Înalta Curte constată - tot în contrapunere celor susținute de curtea de apel - că în cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu se regăsesc nici expresii strict specifice instituției gestiunii de afaceri, de exemplu "gerat", "gerant", "a gestiona afacerile cuiva", "a administra afacerile, bunurile cuiva" și cu toate acestea instanța a reținut cauza juridică a cererii ca fiind reprezentată de gestiunea de afaceri, raportându-se la temeiul juridic indicat de partea reclamantă. Din această perspectivă, apare excesiv ca în privința temeiului juridic al îmbogățirii fără justă cauză, să se ceară folosirea unor termeni prestabiliți, predeterminați, iar în privința gestiunii de afaceri, nu. Continuând, este adevărat că rolul notelor scrise este potrivit art. 394 C. proc. civ. în referire la art. 244 C. proc. civ., acela de a fixa concluziile părților asupra motivelor de fapt și de drept ale cererii, astfel cum ele au fost fixate în cadrul procesului, cu respectarea prevederilor legale, însă Înalta Curte constată raportat la elementele anterior ilustrate, că învederarea cauzei juridice subsidiare a acțiunii ca reprezentând îmbogățirea fără justă cauză, nu reprezenta un element de noutate. În fine, împrejurarea că prezenta cerere de chemare în judecată a fost redactată de un avocat ales, deci un specialist al dreptului, astfel încât era exclusă o astfel de eroare invocată, nu reprezintă un contrargument dirimant față de cele anterior expuse, atât timp cât erori materiale se pot strecura în orice fel de înscrisuri, inclusiv cereri de chemare în judecată (precum este cazul prezent) sau chiar și în cuprinsul unor hotărâri judecătorești (instituția procesuală a îndreptării hotărârii, reglementată de art. 442 C. proc. civ. stând mărturie în acest sens). Or, în cauză - raportat la ansamblul celor expuse - se constată că s-a greșit o cifră din temeiul juridic subsidiar indicat de parte, respectiv s-a trecut 5 în loc de 4, respectiv art. 1355 C. civ. în loc de art. 1345 C. civ. Așadar, în baza tuturor acestor argumente, Înalta Curte conchide în sensul că temeiul juridic subsidiar al cererii de chemare în judecată formulate, ales de reclamantă în virtutea principiului disponibilității care guvernează materia procesului civil, a fost îmbogățirea fără justă cauză, reglementată de art. 1345 și urm. C. civ. Or, cercetând cauza prin prisma exclusiv a primului temei juridic indicat de reclamantă (gestiunea de afaceri) și constatând caracterul nefondat al cererii din perspectiva acestei prime cauze, instanțele de judecată erau datoare, în respectul prevederilor art. 9 și art. 22 C. proc. civ., astfel cum s-a expus, să procedeze la analiza caracterului fondat al cererii și din perspectiva temeiului juridic subsidiar ales de reclamantă. Neprocedând astfel, pronunțându-se asupra cererii inițiale, fără a avea în considerare și temeiul juridic subsidiar al acțiunii, este evident că instanța de fond și succesiv cea de apel nu s-au pronunțat integral asupra fondului cauzei, devenind astfel, incidente dispozițiile art. 497 și art. 498 alin. (2) C. proc. civ. Aceste norme juridice reprezintă prevederi imperative, soluția obligatorie de casare cu trimitere întemeindu-se pe considerentul că, în caz contrar, s-ar răpi părților, un grad de jurisdicție, contrar principiului fundamental al dreptului procesual intern, al dublului grad de jurisdicție. Acest principiu corespunde dreptului părții litigante, recunoscut astfel pe plan intern, de a beneficia de o dublă analiză, a pretențiilor sale (în referire la reclamant), respectiv a apărărilor sale (în ceea ce îl privește pe pârât), atât în drept, cât și în fapt, din partea a două instanțe cu plenitudine de devoluțiune. Or, dacă instanța de recurs s-ar pronunța asupra fondului cauzei omis, astfel cum s-a evocat, de către instanțele de fond, s-ar realiza o afectare a principiului evocat, în privința uneia dintre părțile procesuale, indiferent de soluția care ar fi adoptată. Având în vedere așadar, că soluționarea în recurs a fondului cauzei, ar determina lipsirea uneia dintre părțile procesuale, de un grad de jurisdicție, în sensul anterior precizat, legiuitorul a instituit în consecință, în mod expres și univoc, regula evocată în cadrul art. 497 și art. 498 alin. (2) C. proc. civ., privitoare la casarea cu trimitere în toate cazurile de necercetare a fondului, ca singur remediu procesual de înlăturare a vătămării care inevitabil, ar fi cauzată uneia dintre părțile procesuale, prin soluționarea directă a fondului, în recurs. Pentru aceste considerente, Înalta Curtea apreciază că nu poate fi suplinită direct în recursul prezent, omisiunea învederată. Pentru ansamblul tuturor acestor argumente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Curtea va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 910 A din 7 septembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță. PENTRU ACESTE MOTIVE,