Decizia nr. 1218/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 01.08.2019, sub nr. x/2019, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. și D., solicitând instanței: 1. să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/15.04.2014 de către BNP E., pentru încălcarea prevederilor art. 1225 alin. (2), art. 1247, art. 1237 și art. 1238 alin. (2) C. civ. 2. în temeiul art. 1254 C. civ., să fie obligați pârâții la restituirea bunului imobil vândut, teren și construcție, situat în Oraș Voluntari, sat Pipera, str. x, jud. Ilfov, având număr cadastral x, ca urmare a admiterii capătului 1 de cerere; 3. în temeiul art. 451 și urm. C. proc. civ., să fie obligați pârâții la suportarea cheltuielilor ocazionate de soluționarea cauzei. În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1225 alin. (2), art. 1237, art. 1238 alin. (2) și urm., art. 1247 C. civ., art. 194 și următoarele din C. proc. civ.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 496/05.06.2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. și D., ca neîntemeiată și a obligat reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1559A/10.11.2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 496/05.06.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatele pârâte C. și D.; a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Decizia pronunțată în recurs Prin decizia civilă nr. 1711/04.10.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția nulității recursului, invocată de intimații-reclamanți A. și B., a admis recursul declarat de pârâtele D. și C., împotriva deciziei civile nr. 1559A/10.11.2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 10.05.2023, sub nr. x/2019*.

Decizia pronunțată în apel în rejudecare Prin decizia civilă nr. 548A/15.05.2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 496/05.06.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. și D., ca nefondat. A obligat apelanții- reclamanți să plătească intimatelor-pârâte suma de 6000 RON cheltuieli de judecată în apel și 14.262,65 RON cheltuieli de judecată în recurs.

Calea de atac a recursului exercitat în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, rejudecarea procesului în fond, schimbarea hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și, în principal, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare nr. x/15.04.2014 autentificat de BNP E., pentru lipsa cauzei și cauză ilicită, iar în subsidiar, constatarea caracterului simulat al respectivului contract. După prezentarea situației de fapt și redarea considerentelor deciziei recurate în primele 8 pagini ale cererii de recurs, recurenții, în susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au invocat încălcarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., arătând că prin decizia de casare, instanța supremă a stabilit ca fiind corectă reținerea primei instanțe privind solicitarea părților de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare nr. x/15.04.2014 pentru lipsa cauzei și cauză ilicită, determinat de faptul că scopul încheierii acestuia nu a fost de a transmite un bun în schimbul prețului, ci de a sustrage bunul reclamanților de la o posibilă urmărire silită, fiind practic o vânzare deghizată. De asemenea, instanța de casare a reținut corect că reclamanții, deși fac trimitere la încălcarea unor norme de drept a căror sancțiune este nulitatea absolută, din situația de fapt și motivele invocate de reclamanți reiese că aceștia invocă existența unei simulații cu privire la natura juridică a contractului, pentru evitarea urmăririi silite a bunului, ceea ce este diferit de nulitatea absolută. În acest sens, recurenții au opinat că aceste aspecte dezlegate prin decizia de casare sunt obligatorii pentru instanța de apel, care însă a statuat că lipsa cauzei este sancționată cu nulitatea relativă, motiv pentru care nu a cercetat argumentele invocate din această perspectivă, iar cu privire la simulație, pentru ca argumentul să fie cercetat, a considerat că reclamanții aveau obligația să indice dispozițiile legale încălcate. Or, prin decizia de casare s-a cerut, în rejudecare, cercetarea motivelor anulării contractului din perspectiva lipsei cauzei și cauzei ilicite, precum și cercetarea simulației pentru evitarea urmăririi silite a bunului, astfel că, în opinia părților, necercetarea sub acest aspect conduce la imposibilitatea unei judecări corecte a speței. Sancțiunea nulității relative a contractului intervine în cazul în care cauza acestuia nu există, fiind rar aplicabilă pentru că în practică se aplică principiul conversiunii juridice, dacă se constată că un contract a fost greșit calificat, dar poate produce alte efecte juridice. În cauză, recurenții au considerat că era necesar să se analizeze dacă cauza contractului a fost inexistentă, iar în caz afirmativ, instanța de apel trebuia să examineze dacă nu cumva contractul de vânzare a fost greșit calificat. Instanța de apel a refuzat să analizeze problema simulației pe considerentul lipsei invocării unor dispoziții legale, deși o astfel de conduită contravine principiului rolului activ al judecătorului, care impune o investigare atentă a tuturor aspectelor relevante ale cauzei, iar analiza simulației era cu atât mai necesară cu cât părțile au omis să indice aplicabilitatea instituției simulației și să menționeze expres dispozițiile legale relevante care să evidențieze caracterul ilicit al acesteia. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că decizia recurată cuprinde o motivare contradictorie, pe de o parte, instanța a reținut că reclamanții nu au indicat ce dispoziții legale sau ce aspecte legate de ordinea publică ar fi fost încălcate prin acordul simulatoriu invocat, pentru a se putea reține caracterul ilicit al cauzei simulației în sensul art. 1236 alin. (2) C. civ., iar pe de altă parte, a afirmat că indicarea concretă a normei legale sau a aspectului legat de ordinea publică ar fi fost cu atât mai necesară, având în vedere că, de principiu, simulația nu este sancționată de legiuitor cu nulitatea, nici măcar sub forma fictivității actului. Astfel, instanța de apel a recunoscut că simulația nu atrage nulitatea, dar în același timp a apreciat că atunci când cauza ilicită e comună părților, simulația poate fi sancționată cu nulitatea absolută. Raportat la art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., recurenții au opinat că revenea instanței obligația de a analiza și aplica normele legale relevante situației de fapt, indiferent dacă părțile le-au invocat sau nu în mod expres, iar ignorarea acestei obligații contravine principiului rolului activ al judecătorului, esențial pentru asigurarea unui act de justiție echitabil. Așadar, judecătorul nu este limitat la dispozițiile legale invocate de părți, ci are obligația de a analiza situația de fapt și de a aplica corect normele legale incidente, iar în lipsa invocării unor dispoziții legale de către părți, revine judecătorului sarcina de a examina dosarul în întregime și de a identifica normele juridice aplicabile, în conformitate cu principiul legalității și rolului activ al acestuia, astfel cum este prevăzut în art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 5 din C. proc. civ., judecătorul are rolul de a afla adevărul și de a pronunța o soluție corectă, aplicând dispozițiile legale incidente, chiar dacă acestea nu au fost indicate de părți, iar niciun judecător nu poate refuza sa judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. Conchizând acest motiv de casare, recurenții au susținut că este greșită reținerea instanței de apel privind imposibilitatea soluționării cauzei, pe care chiar instanța supremă i-a stabilit să o analizeze, pe motivul neindicării dispozițiilor legale de către părți, afectând grav echitatea procesului. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că pentru a fi incidentă sancțiunea nulității absolute pentru cauză ilicită sau imorală este necesară existența unei conivențe ilicite între părți sau cel puțin dovedirea unei culpe cât de mici în persoana cocontractantului, care nu a fost destul de diligent la încheierea actului. Au mai arătat recurenții că dispozițiile art. 1238 alin. (2) C. civ. instituie nulitatea absolută a contractului afectat de o cauză ilicită sau imorală, în următoarele condiții: (i) atunci când cauza este comună (adică atunci când ambele părți au avut în vedere la încheierea contractului eludarea dispozițiilor legale și încălcarea regulilor de conviețuire socială); practic, este cazul în care părțile au convenit ab initio asupra unui contract cu privire la care știau că este guvernat de o cauză ilicită și/sau imorală; (ii) atunci când cauza, deși nu este comună, fiind urmărită doar de către una din părți, cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască. Cu privire la acest aspect, instanța de apel a constatat doar că nu există probe care să dovedească împrejurarea că părțile au urmărit fraudarea creditorilor reclamanților când au încheiat actul juridic. Or, la dosar existau dovezi concrete că împotriva reclamantului a fost pronunțată o hotărâre de atragere a răspunderii patrimoniale exact în anul în care a încheiat contractul, iar instanța nu a analizat și cealaltă cauză ilicită a contractului de vânzare, pe care a cunoscut-o atât reclamantul A., cât și defunctul F. (autorul pârâtelor), respectiv instituirea unei ipoteci ilegale asupra casei numitului G. de către F.. Concluzionând, recurenții au învederat că este ilegală și imorală cauza contractului, din dublă perspectivă, respectiv intenția reclamantului de a frauda creditorii și intenția lui F. de a-și însuși un bun al debitorului său pentru a-l forța pe acesta să îi întoarcă datoria și dobânzile considerabile. Din această perspectivă, contractul este nul pentru cauză ilicită și imorală, impunându-se casarea deciziei și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, în acord și cu dispozițiile deciziei de casare. 6. Apărările formulate în cauză În data de 9 ianuarie 2025, intimatele-pârâte au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 7.140 RON, constând în onorariu avocat. Cu privire la primul motiv de recurs, au susținut că este neîntemeiat în condițiile în care instanța de apel a avut în vedere criteriile impuse prin decizia de casare, analizând criticile recurenților atât din prisma nulității contractului din perspectiva lipsei cauzei și cauzei ilicite, dar și criticile privind caracterul simulat al contractului de vânzare cumpărare. Curtea de apel a analizat nulitatea contractului din prisma inexistenței obiectului și a inexistenței prețului, prin raportare la motivele invocate la pct. 2.1.1 din cererea de chemare în judecată. Cu privire la nulitatea absolută constând în lipsa cauzei, instanța de apel a reținut prevederile art. 1238 alin. (2) C. civ. care prevăd că lipsa cauzei este un motiv de nulitate relativă a contractului, iar nu de nulitate absolută, analizând și argumentul privind cauza ilicită - frauda la lege sau alt motiv. Cu privire la frauda la lege, curtea a apreciat că nu poate fi reținută cât timp reclamanții nu au indicat, în fața primei instanțe, ce normă juridică imperativă ar fi fost eludată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare contestat. În privința unei alte cauze ilicite decât frauda la lege, instanța de apel a reținut că s-a invocat fictivitatea actului aparent, respectiv o forma de simulație, arătând că un contract fictiv nu constituie un motiv de nulitate a contractului iar recurenții nu pot invoca propria atitudine imorală și ilicită pe care au urmărit-o pentru a eluda urmărirea silită imobiliară, pentru a dovedi și justifica caracterul ilicit al obiectului contractului de vânzare-cumpărare. Așadar, curtea de apel a analizat caracterul simulat al contractului și prin prisma probatoriului administrat în cauză, constatând că cele invocate de reclamanți au rămas la nivel de simple afirmații, nesusținute de materialul probator. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatele au suținut că este neîntemeiat întrucât recurenții prezintă aprecieri personale cu privire la faptul că motivarea instanței de recurs conține aspecte contradictorii, având în vedere că, în principiu, simulația nu este sancționată de legiuitor cu nulitatea, sancțiunea care intervine în acest caz fiind inopozabilitatea. Cu privire la susținerile recurenților în sensul că instanța de apel, în mod injust, nu a analizat caracterul ilicit și imoral al simulației, aspect care a afectat grav echitatea procesului, au arătat că nu poate fi interpretată în sensul că nu s-au respectat principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv echitatea procesului și rolul activ al judecătorului, care nu pot fi analizate făcându-se abstracție de principiul disponibilității. Prevederile art. 200 C. proc. civ. nu impun o obligație în sarcina instanței de fond de a solicita precizări cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, iar neexercitarea acestei facultăți nu reprezintă un motiv pentru desființarea hotărârii. Cu privire la ultimul motiv de recurs, intimatele au susținut că instanța de apel a aplicat și interpretat corect dispozițiile art. 1238 C. civ., solicitând respingerea acestui motiv de recurs, ca neîntemeiat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin raportare la lucrările dosarului și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: O primă critică de nelegalitate ce va fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează nerespectarea de către instanța de apel a dezlegărilor date prin decizia de casare, în sensul că nu a analizat și nu a lămurit aspecte cu privire la anularea contractului de vânzare pentru lipsa cauzei și a cauzei ilicite, respectiv nu a cercetat simulația pentru evitarea urmăririi silite a bunului, arătând că, deși dezlegările din cuprinsul deciziei de casare sunt obligatorii pentru instanța de apel, aceasta a reținut greșit că lipsa cauzei e lovită de nulitate relativă, iar cu privire la simulație, pentru ca argumentul să fie cercetat, a considerat că reclamanții aveau obligația să indice dispozițiile legale încălcate. Critica este nefondată. Prin decizia de casare nr. 1711/04.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, urmare a admiterii recursului declarat de pârâtele C. și D. și a trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, s-a reținut că prima instanță, contrar celor reținute în apel, a apreciat corect că reclamanții, prin acțiunea formulată, au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare nr. x/15.04.2014, pentru lipsa cauzei și cauză ilicită, determinat de faptul că scopul încheierii acestuia nu a fost de a transmite un bun în schimbul prețului, ci de a sustrage bunul reclamanților de la o posibilă urmărire silită, fiind practic o vânzare deghizată. De asemenea, s-a constatat că este corectă aprecierea primei instanțe în sensul că reclamanții, deși fac trimitere la încălcarea unor norme de drept a căror sancțiune este nulitatea absolută, din situația de fapt și motivele invocate de reclamanți s-a reținut că aceștia invocă existența unei simulații cu privire la natura juridică a contractului, pentru evitarea urmării silite a bunului, ceea ce este diferit de nulitatea absolută. Astfel, instanța de casare a apreciat ca fiind fondate criticile recurentelor-pârâte privind încălcarea rolului activ al judecătorului, întrucât din modul de argumentare al soluției pronunțate, prima instanță a dat eficiență principiului disponibilității, respectând limitele învestirii impuse prin cererea de chemare în judecată, având reprezentarea clară asupra obiectului cererii deduse judecății. În rejudecare, instanța de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., contrar criticilor recurenților-reclamanți, a observat, în acord cu considerentele deciziei de casare, că, prin cererea dedusă judecății, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare nr. x/15.04.2014 pentru lipsa cauzei și cauza ilicită, întrucât scopul încheierii acestuia nu ar fi fost transmiterea bunului în schimbul prețului, ci o vânzare deghizată pentru a sustrage bunul de la o posibilă executare silită. Prin critica formulată, recurenții au susținut că instanța de apel avea obligația cercetării motivelor anulării contractului din perspectiva lipsei cauzei și cauzei ilicite, precum și cercetarea simulației pentru evitarea urmăririi silite a bunului, așa cum a stabilit instanța de casare. Analizând decizia recurată, se constată că, întrucât apelul nu a fost motivat, instanța de apel s-a pronunțat numai pe baza celor invocate la prima instanță și a arătat de ce sunt neîntemeiate susținerile reclamanților de la pct. 2.1.1 din cererea de chemare în judecată cu privire la "inexistența obiectului contractului" și "inexistența prețului", respectiv de la pct. 2.1.2 referitor la motivul de nulitate privind lipsa cauzei, apreciind că, în speță, contractul are obiect în sensul art. 1225 C. civ. și este reprezentat de vânzarea bunului, după cum au obiect și obligațiile părților stabilite prin contract, conform art. 1226 C. civ., iar prețul fictiv nu reprezintă un motiv de nulitate absolută a prețului, ci de nulitate relativă, astfel că nu se justifică admiterea cererii de chemare în judecată, ce are ca obiect exclusiv constatarea nulității absolute. Instanța de apel a analizat detaliat și motivul de nulitate absolută constând în lipsa cauzei, precizând că art. 1238 alin. (1) C. civ. a calificat expres lipsa cauzei ca motiv de nulitate relativă a contractului, iar nu de nulitate absolută, fiind neîntemeiată pretenția reclamanților de constatare a nulității absolute a contractului din acest motiv. În continuare, instanța de apel a cercetat și motivul fraudei la lege, precizând că reclamanții nu au indicat, în fața primei instanțe, ce normă imperativă ar fi fost eludată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare contestat, iar simpla invocare a fraudării intereselor creditorilor nu se circumscrie fraudei la lege, raportat la art. 1237 C. civ. A analizat instanța de apel și dacă există o altă cauză ilicită (alta decât frauda la lege) și a constatat că reclamanții invocă fictivitatea actului aparent, precizând că, de principiu, simulația nu este sancționată cu nulitatea, și expunând, pe larg, considerentele pentru care a apreciat: (i) că fraudarea intereselor creditorilor (motivul susținut ca fiind determinant la încheierea actului public) nu se încadrează în cauza ilicită prevăzută de art. 1236 alin. (2) C. civ., cât timp nu s-a invocat și o dispoziție legală sau o normă privitoare la ordinea publică care să fi fost încălcată prin acordul simulatoriu pretins, (ii) că reclamanții nu pot invoca propria atitudine imorală și ilicită pentru a eluda urmărirea silită imobiliară, pentru a dovedi și justifica caracterul ilicit al obiectului contractului de vânzare-cumpărare, (iii) că reclamanții nu au dovedit că anterior sau simultan încheierii contractului de vânzare cumpărare părțile contractante au stabilit, verbal sau în scris, că părțile nu încheie contractul cu intenția de a vinde, respectiv de a cumpăra imobilul, ci doar pentru protejarea patrimoniului reclamantului de creditorii personali ai acestuia. Prin urmare, nu se poate reproșa instanței de apel nerespectarea art. 501 C. proc. civ., decizia recurată fiind pe larg motivată, cu trimitere și la aspectele tranșate în cuprinsul deciziei de casare. Circumscris aceluiași motiv de casare, recurenții pretind că instanța de apel nu ar fi respectat dispozițiile art. 22 alin. (4) și art. 5 C. proc. civ., susținând că revenea instanței obligația de a analiza și aplica normele legale relevante situației de fapt, indiferent dacă părțile le-au invocat sau nu, judecătorul nefiind limitat la dispozițiile legale indicate de părți, iar ignorarea acestei obligații contravine principiului rolului activ al judecătorului, esențial pentru asigurarea unui act de justiție echitabil. Această critică este, de asemenea, nefondată. Dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., la care fac referire recurenții, prevăd că "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.", iar art. 5 din cod statuează cu privire la îndatoririle privind primirea și soluționarea cererilor. Obligația ce rezidă din cuprinsul art. 22 alin. (4) C. proc. civ. trebuie înțeleasă în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, acela al disponibilității părților (art. 9 C. proc. civ.) și cel al contradictorialității (art. 14 C. proc. civ.), și nu ca o aplicare per a contrario a dispozițiilor art. 5 C. proc. civ., neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia. Or, este cunoscut că limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, de vreme ce rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecății, instanța având sarcina de a clarifica doar acele situații care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată. În cauza dedusă judecății, însă, obiectul și temeiul juridic al acțiunii au fost clar stabilite prin cererea de chemare în judecată, iar argumentele de fapt și de drept pe care recurenții-reclamanți, care au beneficiat de asistență juridică calificată, le-au adus în susținerea cererii lor nu impuneau o altă calificare a cererii de chemare în judecată sau alte clarificări ale cadrului procesual. Reclamanții au promovat o acțiune prin care au solicitat explicit constarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.04.2014 de către BNP E., în temeiul art. 1225 alin. (2), art. 1237, art. 1238 alin. (2) și art. 1247 C. civ., pentru inexistența obiectului contractului și a prețului, precum și pentru lipsa cauzei, neexistând un scop legal pentru care părțile să încheie contractul a cărui nulitate se solicită. Este de principiu, în materia dreptului procesual civil, că partea are dreptul să hotărască cu privire la exercitarea acțiunii, a cărei pornire se concretizează prin cererea de chemare în judecată, în acest scop, partea fiind obligată să determine obiectul acțiunii, urmând ca litigiul să fie soluționat numai în acest cadru și fără ca instanța de judecată să poate depăși limitele fixate. Obiectul litigiului și limitele acestuia sunt fixate atât de pretențiile exprimate prin cererea de chemare în judecată, cât și de apărările făcute prin întâmpinare. Prin aceste acte de procedură sunt deduse analizei instanței nu doar pretențiile sau apărările părților, ci și cauzele, temeiurile juridice ale acestor pretenții sau apărări. Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., dreptului procesual de dispoziție al părții îi corespunde obligația instanței de a se pronunța exclusiv asupra a ceea ce partea a înțeles să supună judecății, prin cererea de chemare în judecată, formulată în condițiile legii. În considerarea prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității, câtă vreme obiectul și limitele procesului au fost stabilite prin cererea dedusă judecății în primă instanță, în sensul că reclamanții au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare în temeiul dispozițiilor care reglementează sancțiunea nulității absolute, instanțele au judecat în limitele învestirii și s-au pronunțat asupra obiectului acesteia, așa cum a fost formulată de către reclamanți în cererea de chemare în judecată. În circumstanțele expuse, contrar susținerilor recurenților, în mod corect instanța de apel nu a efectuat o recalificare a actelor și faptelor deduse judecății, de vreme ce judecătorul fondului, în virtutea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, a dat curs voinței reclamanților relativ la stabilirea limitelor învestirii instanței, în raport de motivele de fapt ale cererii și scopul urmărit prin promovarea acțiunii, prin acest capăt de cerere. Mai mult, susținerile recurenților potrivit cărora trebuiau cercetate, în rejudecare, motivele anulării contractului din perspectiva lipsei cauzei și a cauzei ilicite, prin raportare la sancțiunea nulității relative a contractului, au fost formulate pentru prima oară în cadrul motivelor de recurs, prin raportare la considerentele instanței de apel care a precizat că lipsa cauzei ori prețul fictiv atrag sancțiunea nulității relative, care însă nu a fost analizată dat fiind că nu a fost invocată de către reclamanți. Astfel, în soluționarea căii de atac, instanța de recurs poate analiza legalitatea soluției instanței de apel raportat la cadrul procesual și la situația de fapt deja stabilită de către instanțele de fond și apel, în limitele învestirii, fără a putea să analizeze și să se pronunțe asupra altor aspecte, care nu au fost invocate și nu au făcut obiect al analizei până în această fază procesuală. Contrar susținerilor recurenților, instanța de casare nu a cerut ca în rejudecare să fie analizate motivele anulării contractului din perspectiva lipsei cauzei și a cauzei ilicite, ci ceea ce a tranșat instanța de recurs a fost clarificarea corectă a cererii de chemare în judecată dată de prima instanță, respectiv acțiune în constatarea nulității absolute a contractului pentru lipsa cauzei și cauză ilicită, reținându-se, totodată, că deși se invocă norme de drept care reglementează sancțiunea nulității absolute, din situația de fapt și din motivele invocate de reclamanți reiese că se invocă existența unei simulații cu privire la natura juridică a contractului, ceea ce este diferit de nulitatea absolută, prima instanță dând corect eficiență principiului disponibilității, cu respectarea limitelor impuse prin cererea de chemare în judecată. Prin urmare, ceea ce a stabilit instanța de casare este că cererea de chemare în judecată trebuie judecată în limitele principiului disponibilității chiar dacă motivele invocate de reclamanți conturează incidența unei alte instituții juridice, diferite de cea invocată prin cererea introductivă. Cum instanța de apel s-a conformat acestor dezlegări, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate. Examinând în continuare motivul de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., se observă că recurenții-reclamanți au susținut că decizia recurată cuprinde o motivare contradictorie, pentru că, pe de o parte, instanța a reținut că reclamanții nu au indicat ce dispoziții legale sau ce aspecte legate de ordinea publică ar fi fost încălcate prin acordul simulatoriu invocat, pentru a se putea reține caracterul ilicit al cauzei simulației în sensul art. 1236 alin. (2) C. civ., iar pe de altă parte, a afirmat că indicarea concretă a normei legale sau a aspectului legat de ordinea publică ar fi fost cu atât mai necesară, având în vedere că, de principiu, simulația nu este sancționată de legiuitor cu nulitatea, nici măcar sub forma fictivității actului. Critica este nefondată, în cauză neputându-se reține o motivare contradictorie a instanței de apel de natură a nu susține soluția de respingere a căii de atac, hotărârea atacată fiind motivată în fapt și în drept cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Înalta Curte reține că, raportat la dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., contradicția la care se referă norma citată, atunci când privește doar argumentele instanței de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se, exempli gratia, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc. Analizând decizia recurată, se observă că instanța de apel, ținând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de faptul că cererea de apel a fost nemotivată și raportându-se la cele invocate în fața primei instanțe, luând în considerare și dezlegările date prin decizia de casare, a expus pe larg situația de fapt a litigiului și și-a rezumat analiza la cauzele pe care reclamanții le-au indicat, în concret, ca fiind motive de nulitate absolută, părțile însele limitând judecata exclusiv la sancțiunea nulității absolute a contractului de vânzare. Astfel, instanța de apel a analizat cauzele invocate din perspectiva sancțiunii pe care reclamanții au indicat-o și a constatat că niciuna nu este aptă să atragă sancțiunea nulității absolute, întrucât motivele invocate vizau, de fapt, simulația, cum, de altminteri, chiar recurenții arată prin cererea de recurs că au omis să o invoce. Așadar, contrar susținerilor recurenților, nu se poate reține că instanța de apel a nesocotit cele indicate de părți prin cererea de chemare în judecată sau că hotărârea cuprinde motive contradictorii, sens în care nu pot fi primite criticile ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta nefiind incident în cauză. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1238 C. civ., redând aspecte teoretice cu privire la acest text legal și arătând că instanța de apel s-a mulțumit să constate că nu există probe care să dovedească împrejurarea că părțile au urmărit fraudarea creditorilor reclamantului la încheierea actului, în condițiile în care la dosar existau dovezi concrete în acest sens. Înalta Curte reține că acest text legal a fost invocat formal, întrucât nu au fost decelate veritabile critici de nelegalitate care să vizeze raționamentul juridic al curții de apel relativ la această normă legală, ci recurenții s-au limitat la a critica acest text legal din perspectiva probatoriului administrat în cauză. Chiar dacă în urma aprecierii probatoriului, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de către recurenți (cu privire la obiectul cererii și sancțiunea incidentă), acest aspect nu este unul apt să infirme raționamentul logico-juridic al instanței de apel, acesta vizând, în realitate, maniera de stabilire a cadrului factual. Or, reevaluarea situației de fapt a cauzei și oferirea unei noi interpretări materialului probator administrat în fața curții de apel presupun un control în temeinicie al judecăților înfăptuite în prezenta pricină până în prezent, nepermis instanței de recurs, a cărei cenzură este una exclusiv în legalitate a hotărârii instanței de apel, recursul urmărind să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Cu alte cuvinte, criticile astfel formulate vizează aprecierea instanței devolutive asupra unor chestiuni de fapt, aceasta neconstituind un aspect de nelegalitate, ci, cel mult, de netemeinicie a deciziei recurate. Pentru aceste considerente, constatând că sunt nefondate în ansamblul lor criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză. În ceea ce privește cererea formulată de intimatele-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, potrivit ordinului de plată nr. x/16.12.2024, urmează a fi admisă, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința obligării recurenților-reclamanți A. și B. la plata în favoarea intimatelor-pârâte C. și D. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.140 RON, reprezentând onorariu de avocat.