ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1571/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 17 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând să se constate nulitatea absolută parțială (în ceea ce privește suprafața de teren înstrăinată) a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 24 decembrie 1992 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, încheiat între pârâta B. și bunicii săi D. și E. pentru cauză ilicită, în temeiul art. 948 și 966 C. proc. civ., cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 948 și ale art. 966 vechiul C. civ., aplicabil în cauză conform Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Reclamanta A. a formulat o precizare, prin care a arătat că solicită nulitatea absolută parțială în ceea ce privește suprafața de 200 m.p. dar și o cerere modificatoare, prin care a solicitat introducerea în cauză a numitei F.. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 1178 din data de 15 iunie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă: a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată precizată și modificată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și F.; a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâții B. și C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000,00 de RON, reprezentând onorariu de avocat redus. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin încheierea din data de 19 octombrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a admis sesizarea din oficiu și a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul practicalei sentinței civile nr. 1178 din data de 15 iunie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă și aflată în dosarul nr. x/2017, în sensul că s-a reținut în mod corect numărul hotărârii judecătorești ca fiind,,1178" în loc de,,1179". I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 1629A din data de 4 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă: a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 19 octombrie 2018, pronunțate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a admis apelul declarat de reclamanta A. și de pârâții B., C. și F. împotriva sentinței civile nr. 1178 din data de 15 iunie 2018, a aceleiași instanțe. A schimbat în tot sentința, în sensul că: a admis cererea precizată; a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 24 decembrie 1992 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, pentru suprafața de teren de 200 m.p. din imobilul situat în București, str. x, sectorul 1; o obligat intimații să plătească apelantei suma de 11.160 RON cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel. I.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 46 din data de 21 ianuarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâții C. și B. împotriva deciziei civile nr. 1629A din data de 4 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. I.

Deciziile pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 602A din data de 11 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul principal formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1178 din data de 15 iunie 2018 pronunțate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu apelanții-pârâți B. și C. și intimata-pârâtă F., ca nefondat. A admis apelul incident formulat de pârâții B. și C. împotriva sentinței civile nr. 1178 din data de 15 iunie 2018 pronunțate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că: a obligat reclamanta la plata către intimați a sumei de 5.000 RON, cheltuieli de judecată efectuate în fața primei instanțe. A obligat pe apelanta-reclamantă la plata către intimații-pârâți a sumei de 3.570 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel. Prin decizia civilă nr. 1832A din data de 5 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis cererea de completare a deciziei civile nr. 602A din data 11 aprilie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, formulată de petenții C. și B.. A completat decizia menționată în sensul că a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către intimații-pârâți a sumei de 3.570 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs, și 3.570 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel. II. Calea de atac exercitată în cauză II.1. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția I civilă Împotriva deciziei civile nr. 602A din data de 11 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanta A. și recurentul G.. Totodată, reclamanta A. a declarat recurs și împotriva deciziei civile nr. 1832A din data de 5 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 23 februarie 2023 și au fost repartizate aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. 2. II.2. Cererile de recurs II.2.1. Cererea de recurs formulată de reclamanta A. și de recurentul G. împotriva deciziei civile nr. 602A din data de 11 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii. În dezvoltarea motivelor de recurs, au arătat că instanța de casare nu a invalidat raționamentul juridic al primei instanțe de apel, care a admis apelul, ci a trasat instanței de rejudecare doar sarcina de a lămuri unele aspecte învederate prin recurs de către intimații-pârâți, aspecte referitoare la intenția de a frauda și la identificarea suprafeței de teren aflate în proprietatea autorilor intimaților-pârâți. În opinia recurenților, aceste chestiuni suplimentare, ce constituie doar lămuriri cu privire la situația de fapt, nu erau apte de a schimba de plano hotărârea primei instanțe de apel și, oricum, concluziile reținute în urma cercetării judecătorești nu pot fundamenta respingerea apelului. Au apreciat că instanța de apel, în rejudecare, a stabilit greșit că autorii intimaților-pârâți aveau în proprietatea o suprafața de 692 m.p. în raport de înscrisurile anterioare dobândirii prin uzucapiune a imobilului, a expertizei extrajudiciare efectuate în rejudecare, iar cauza nu a fost ilicită deoarece terenul aparținea vânzătorilor. Recurenții, cu referire la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., au susținut că instanța de apel a greșit atunci când a apreciat că dreptul de proprietate al autorilor intimaților-pârâți poate fi determinat extrinsec dispozitivului sentinței civile nr. 2388/1991 și nu a ținut seama de efectele sentințelor civile nr. 646/1994 și nr. 2877/2003, hotărâri care constată dobândirea dreptului de proprietate în mod originar, prin uzucapiune, a cărei caracteristică principală este că stinge drepturile anterioare de proprietate. Au afirmat că sentința civilă nr. 2388/1991 (ce nu indică vreo suprafață) stinge dreptul proprietarului nediligent, însă nedefinit, iar sentința civilă nr. 646/1994, pentru suprafața de 784 m.p., stinge orice alt drept anterior. Ca atare au considerat că analizarea de către instanța de apel a efectelor sentinței civile nr. 2388/1991 fără a ține seama de modul originar de dobândire ulterior, din 1994, prin sentința civilă nr. 646/1994, este greșită, deoarece situația juridică trebuia analizată în ansamblu, în raport de toate hotărârile. Recurenții au arătat și că, prin sentința civilă nr. 2877/2003, acțiunea autorilor intimaților-pârâți de revendicare împotriva lor a fost respinsă, efectul fiind acela că nu li se recunoaște un drept de proprietate mai mare de 500 m.p., împrejurare de care curtea de apel nu a ținut cont, încălcând puterea de lucru judecat a acesteia. Totodată, recurenții au susținut că, în mod nelegal și nejuridic, curtea de apel a ajuns la concluzia că, prin sentința civilă nr. 2388/1991, autorii intimaților-pârâți au dobândit 692 m.p., ignorând faptul că dispozitivul unei hotărâri judecătorești nu poate fi modificat decât prin căile de atac ordinare și extraordinare și, fiind vorba despre un act de procedură, aceasta face dovada constatărilor doar intrinsec. De asemenea, au învederat că instanța de apel, deși nu s-a făcut dovada proprietății neîntrerupte între anii 1945-1989, și-a însușit susținerile intimaților-pârâți și a negat adevărul istoric, neavând în vedere cei 40 de ani de comunism, când proprietate privată mai mare de 500 m.p. a fost abolită. Ca atare, recurenții au apreciat că, procedând la completarea, prin probe extrinseci, a sentinței mai sus menționate, instanța de apel a încălcat normele de drept și a nesocotit faptul că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat se raportează strict la dispozitivul celor două sentințe, nefiind permisă o completare a dispozitivului cu alte probe. În opinia recurenților, față de indicațiile instanței de casare, în rejudecare și cu aplicarea corectă a normei de drept, curtea de apel ar fi trebuit să stabilească faptul că nu se poate determina întinderea dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune, deoarece nu se pot face probe în completarea dispozitivului unei hotărâri judecătorești. Printr-o altă critică, subsumată motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a stabilit în mod greșit că nu există cauză ilicită. Sub acest aspect, au arătat că acțiunea privește o nulitate subsecventă a contractului de vânzare-cumpărare dată de folosirea la încheierea contractului a unui exemplar al sentinței civile nr. 2388/1991 falsificat prin adăugarea unei suprafețe de teren. Au subliniat că, din punct de vedere juridic, contractul de vânzare-cumpărare încheiat prin uz de fals, în considerarea unei hotărâri judecătorești falsificate, este de plano nul în mod subsecvent. Totodată, au menționat că, la solicitarea instanței de fond, a trebuit să precizeze ce fel de nulitate este această nulitate subsecventă și atunci au indicat cauza ilicită, deoarece nulitatea subsecventă o presupune; în rejudecare, intimații-pârâți și-au susținut nevinovăția și au arătat că, oricum, falsificarea reinstituie adevărul juridic. Recurenții au susținut că afirmația părților adverse a fost însușită de către instanța de apel în mod greșit, întrucât: așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului în care a fost pronunțată sentința nr. 2388/1991, hotărârea a fost comunicată direct autorilor intimaților-pârâți, E. si D., așa încât aceștia au putut să constate că originalul sentinței nu cuprindea vreo suprafață de teren; tot E. și D. au fost cei care, deși cunoșteau că originalul hotărârii nu cuprindea vreo suprafață de teren, la notariat, s-au prezentat și au depus exemplarul falsificat prin adăugarea suprafeței de teren. Astfel, recurenții au afirmat că, în condițiile în care a fost folosit cu bună-știință un exemplar falsificat al hotărârii pentru a încheia acte juridice translative de proprietate, cunoscându-se că originalul sentinței nu cuprinde vreo suprafața de teren, cauza ilicită și intenția de a frauda s-au produs, neavând relevanță intenția de a înstrăina bunul lor sau al altora, la care în mod greșit s-a raportat curtea de apel, care nu a avut, de asemenea, în vedere că uzul de fals constituie o încălcare a normei de drept. În plus, au mai arătat și că simpla utilizare a exemplarului falsificat al sentinței la încheierea contractelor, chiar dacă într-adevăr autorii intimaților-pârâți ar fi avut în proprietate 692 m.p., atrage nulitatea absolută a acestora, iar această situație de drept este irefragabilă. Ca atare, au susținut că instanța de apel nu a ținut seama că orice act juridic încheiat în baza și în considerarea unui act fals (deci nul) are întotdeauna o cauză ilicită, în caz contract uzul de fals ar fi perfect legal și nu ar avea nicio consecință. Recurenții au mai apreciat și că instanța de apel a respins în mod greșit apelul, chiar dacă s-ar reține cauza licită și proprietatea asupra a 692 m.p. Astfel, au arătat că, prin decizia de casare nr. 46/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a invalidat raționamentul primei instanțe de apel (în baza căruia s-a constata nulitatea), ci doar a trasat indicații cu privire la cercetarea unor aspecte privitoare la situația de fapt, cu alte cuvinte, nulitatea este corectă, dar trebuia stabilită și întinderea dreptului de proprietate al autorilor intimaților-pârâți și, independent de nulitatea subsecventă, să se cerceteze și voința autorilor intimaților-pârâți în raport de liceitatea cauzei contractului. Au susținut că, sub aspectul nulității, este irelevantă suprafața de teren aflată în proprietate, în condițiile în care încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a făcut prin uz de fals, actul juridic având la bază sentința civilă falsificată prin adăugire. De asemenea, au apreciat că nu pot fi primite susținerile părților averse prin care au invocat necunoașterea pricinuită de faptul că legalizarea a fost solicitată de un avocat, întrucât, așa cum rezultă din dispozitivul hotărârii, aceasta a fost comunicată direct autorilor intimaților-pârâți care, astfel, au luat cunoștință de faptul că sentința nu prevedea vreo suprafață de teren. Au menționat și că, atunci când s-au prezentat la notariat, aceiași autori ai intimaților-pârâți au depus în fața notarului exemplarul legalizat și falsificat, având astfel cunoștință de fals. Ca atare, recurenții au considerat că autorii intimaților-pârâți au săvârșit infracțiunea de fals, chiar dacă răspunderea penală era prescrisă la momentul anchetei penale. În ceea ce privește intenția de a frauda, recurenții au arătat că, atât timp cât autorii intimaților-pârâți au folosit în cunoștință de cauză un înscris fals (neavănd relevanță cine a fost autorul falsului), intenția de fraudă este prezumată, iar scopul utilizării falsului a fost vânzarea unor suprafețe de teren neconsemnate în hotărârea de uzucapiune, pentru a introduce acțiuni în revendicare împotriva lor, preconstituindu-se titluri de proprietate care să fie exhibate instanțelor. Totodată, cu referire la suprafața de teren au subliniat că s-a purtat deja un proces care a vizat revendicarea suprafeței de teren menționate în contract cu ajutorul exemplarului falsificat al sentinței (ocazie cu care însăși instanța a sesizat parchetul). Au menționat că această revendicare a făcut obiectul dosarului nr. x/2002 al Judecătoriei Sectorului 1 București, acțiunea fiind respinsă și astfel, cu autoritate de lucru judecat, s-a stabilit că pretenția intimaților-pârâți de a avea în proprietate suprafața de 1.500 m.p. este neîntemeiată. Ca atare, au solicitat să se țină seama de efectele hotărârii prin care a fost respinsă acțiunea în revendicare (sentința civilă nr. 2877/2003). Recurenții au susținut și că apelul trebuia din nou admis deoarece premisele avute în vedere în primul apel nu au fost infirmate prin decizia de casare, prin care nu au fost constatate greșeli ale primei instanțe de apel în aplicarea nulității subsecvente, nefiind vorba despre o casare totală a hotărârii. În opinia recurenților, cele anterior arătate determină concluzia potrivit căreia contractele au fost încheiate în considerarea unui exemplar falsificat al unei hotărâri judecătorești. Totodată, au apreciat că părțile adverse încearcă să inducă în eroare instanța cu privire la cadrul procesual și a precizat că, în motivarea în fapt a acțiunii, a arătat că este incident adagiul nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet, care este o consecință directă a adagiului quod nullum est nullum producit effectum, ce guvernează nulitatea actului juridic subsecvent unui act juridic nul. Au menționat și că, întrucât, în fața instanței de fond, suplimentar acestor adagii, i s-a pus în vedere, la cererea intimaților-pârâți, să indice expres motivul de nulitate incident, au arătat că acesta este cauza ilicită, pe considerentul că un act juridic încheiat în considerarea unui act nul are întotdeauna o cauză ilicită. De asemenea, au considerat că apărarea intimaților-pârâți în sensul că nu și-ar fi întemeiat acțiunea pe nulitatea subsecventă nu poate fi primită, deoarece, din economia motivării în fapt a acțiunii, rezultă foarte clar că s-au prevalat de rezoluția parchetului, rezoluție care constată copia sentinței folosite la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare ca fiind falsificată și deci nulă, împrejurare ce atrage nulitatea actelor acte juridice subsecvente. Recurenții au apreciat că, întrucât intimații-pârâți au beneficiat de apărare juridică calificată în toate fazele procesuale, aceștia nu pot susține că nu și-au dat seama că, în speță, cercetarea juridică purta asupra unei nulități subsecvente, iar invocarea propriei turpitudini nu poate fi permisă. Au mai considerat și că intimații-pârâți au susținut în mod nefondat faptul că falsul și implicit nulitatea nu sunt dovedite, afirmând fără un suport legal, că rezoluția parchetului nu produce efecte, precum și că trebuiau administrate probe în acest sens. Au solicitat să se observe că rezoluția parchetului, odată rămasă definitivă, prin neexercitarea căilor legale de atac (sub imperiul vechii legislații penale), își produce depline efecte, la fel ca o hotărâre judecătorească. Ca atare, au susținut că, deși sub aspectul tragerii la răspundere a persoanelor vinovate cercetarea penală este oprită pe considerentul prescripției răspunderii penale, totuși, sub aspectul faptei, organul de urmărire penală constată falsul și uzul de fals. Recurenții au arătat și că, în ceea ce privește obligația instanței civile de a identifica făptașul, aceasta există doar în procedura comparării de scripte, care privește acte sub semnătură privată și nu acte autentice sau acte asimilate celor autentice, iar, sub aspectul uzului de fals, autorul falsului nu are relevanță, câtă vreme uzul de fals a fost săvârșit de autorii intimaților-pârâți care au utilizat exemplarul falsificat la notariat în cunoștință de cauză. Au subliniat că, în cazul de față, Judecătoria sectorului 1 București s-a sesizat cu privire la săvârșirea infracțiunii, după ce au fost cercetate exemplarele de sentințe aflate în dosar și la mapa de sentințe și, mai departe, a sesizat parchetul, așa cum rezultă din înscrisurile depuse, respectiv din adresa emisă în cadrul dosarului nr. x/2002. Prin urmare, au afirmat că, sub aspectul nulității subsecvente, persoana făptuitorului nu are relevanță, deoarece scopul procesului nu a fost judecarea penală, ci înlăturarea efectelor actului fals și deci nul, adică a celor două contracte de vânzare-cumpărare. Astfel, au apreciat că instanța civilă trebuia să cerceteze validitatea actului subsecvent, cu privire la care, însă, nu a fost invocată vreo excepție de la efectul nulității, excepție care nu poate fi invocată din oficiu, și, în aceste condiții, de vreme ce actul în baza căruia se încheiaseră contractele de vânzare-cumpărare era nul fiind fals, nulitatea subsecventă este incidentă imediat și necondiționat. Susținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 501 alin. (3) C. proc. civ., au invocat că instanța de apel, în rejudecare, s-a pronunțat greșit asupra apelului incident. În dezvoltarea acestei critici, au arătat că, potrivit deciziei de casare cu îndrumare, rejudecarea nu privea în niciun fel apelul incident, așa încât, de plano, respingerea acestuia căzuse în puterea lucrului judecat, iar curtea de apel, în rejudecare, nu trebuia să îl analizeze. În opinia recurenților, hotărârea recurată este nulă în ceea ce privește dispozițiile referitoare la apelul incident, întrucât extinderea cadrului procesual peste limitele și îndrumările casării este nelegală. II.1.2. Cererea de recurs formulată de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1832A din data de 5 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Recurenta-reclamantă a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și respingerea cererii de completare în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de 3.570 RON efectuate în recursul soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, finalizat prin pronunțarea deciziei civile nr. 46/2021 și a cheltuielilor de 3.570 RON făcute în rejudecarea apelului. Din perspectiva susținerii incidenței art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, în rejudecarea apelului, instanța a greșit atunci când a acordat cheltuielile făcute cu ocazia recursului finalizat prin pronunțarea deciziei de casare, încălcând dispozițiile art. 453 C. proc. civ. raportat la art. 9 alin. (2) C. proc. civ. A solicitat să se constate că, de plano, instanța de apel soluționează cererile de acordare a cheltuielilor de judecată cu care a fost învestită prin apel, prin întâmpinare sau prin cererile adiționale sau incidentale admisibile în faza apelului, respectându-se astfel dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității. Or, în opinia recurentei-reclamante, câtă vreme instanța de rejudecare a apelului nu a fost legal învestită prin modalitățile de mai sus cu soluționarea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată făcute în faza anterioară a recursului, înseamnă că ar fi trebuit să respingă cererea. A arătat că, întrucât aceste cheltuieli au fost efectuate într-o altă etapă procesuală și în fața altei instanțe înseamnă că o atare cerere nu putea fi fructificată decât pe calea unei acțiuni separate de acordarea a cheltuielilor de judecată din recurs. A apreciat că, pronunțându-se casarea, nu are nicio culpă și nici nu a căzut în pretenții, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale ce stă la baza acordării cheltuielilor de judecată. Ca argument suplimentar, a subliniat că însuși art. 451 C. proc. civ. vorbește despre cheltuielile necesare "desfășurării procesului", adică a fazei procesuale ce se judecă la acel moment și nu despre alte faze procesuale. Criticând decizia recurată atât din perspectiva pct. 5, cât și a pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanța de rejudecare a greșit acordând cheltuielile de judecată făcute cu ocazia rejudecării apelului, încălcând astfel art. 453 C. proc. civ. și art. 1321 raportat la art. 2030 C. civ., precum și art. 147 din Statutul profesiei de avocat. În dezvoltarea acestei critici a arătat că, prin decizia nr. 602/2022, a cărei completare s-a dispus prin decizia recurată, au fost acordate cheltuielile de judecată efectuate de către intimații-pârâți cu ocazia judecării apelului, or, ținând seama de faptul că decizia de casare a dispus rejudecarea apelului, înseamnă că raportul juridic născut între intimații-pârâți și avocat și concretizat în contractul de asistență juridică nu a încetat nefiind îndeplinite cerințele art. 1321 raportat la art. 2030 C. civ. și ale art. 147 din Statut, privind încetarea prin îndeplinirea obiectului mandatului, așa încât activitatea avocațială în rejudecare se desfășoară în temeiul acestuia și în temeiul onorariului deja plătit și nu a unui nou contract de asistență juridică, cu un nou onorariu. A susținut că, în situația în care, dincolo de cerințele legii, părțile dublează contractul de asistență juridică, deși nu era cerut de lege, instanța de rejudecare nu este îndrituită să admită acordarea noilor cheltuieli de judecată, deoarece acestea nu sunt necesare și cad în sfera voluptuariului. În opinia recurentei-reclamante, chiar dacă am fi în prezența unui act adițional la contractul de asistență juridică, cu un nou onorariu în rejudecare, fapt neprecizat de către intimații-pârâți, cererea acestora este tot nelegală, întrucât rejudecarea apelului nu s-a făcut la inițiativa sau din culpa sa, așa încât nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale, care stă la baza acordării cheltuielilor de judecată. În plus, a apreciat că o asemenea practică ar determina acordarea cheltuielilor de judecată de două ori, devenind astfel excesive. II.3. Apărările formulate în cauză II.3.1. Întâmpinarea formulată de intimații-pârâți B. și C. Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul declarat de recurenții A. și G. împotriva deciziei civile nr. 602A din data de 11 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, intimații-pârâți au solicitat respingerea recursului ca nefondat în raport cu recurenta-reclamantă A. și ca formulat de o persoană fără calitate procesuală activă în raport cu recurentul G., cu consecința menținerii deciziei recurate. În susținerea excepției lipsei calității procesuale active a recurentului G., în esență, au arătat că acesta nu a fost parte în cauză în niciuna dintre fazele procesuale anterioare. Au precizat că, potrivit cadrului procesual, stabilit încă din faza procesuală a fondului, părțile din prezentul litigiu sunt recurenta-reclamantă A. și intimații-pârâți B. și C., astfel că au subliniat că acestea sunt singurele părți litigante care ar putea avea calitate pentru a formula recurs. Pe fondul recursului au solicitat respingerea ca nefondate a criticilor aduse hotărârii recurate, apreciind că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală. Cu referire la criticile vizând cadrul procesual, formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au susținut că Înalta Curte, prin decizia de casare, a tranșat în mod clar aspectul privind obiectul cererii de chemare în judecată, reținând că nu s-a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită, constând în faptul că la încheierea acestuia s-a utilizat o copie alterată a sentinței de uzucapiune sau nulitatea actului subsecvent ca urmare a nulității actului principal, ci pentru inexistența dreptului de proprietate al autorilor intimaților-pârâți asupra suprafeței de 200 m.p. teren, în privința căreia se solicită nulitatea, astfel încât aceștia nu puteau să vândă mai mult decât aveau în proprietate. De asemenea, au arătat că Înalta Curte a casat hotărârea instanței de apel din primul ciclu procesual, tocmai pentru că a fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității, și a stabilit că, în rejudecare, urmează să fie analizate motivele de apel cu care a fost învestită prin raportare la cadrul procesual fixat de către părți în condițiile legii de procedură civilă, după stabilirea în integralitate a situație de fapt deduse judecății. Au menționat și că, prin aceeași decizie de casare, Înalta Curte a arătat și că, în rejudecare, instanța de apel urmează a determina dacă, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută parțială se cere a se constata, părțile au avut un scop mediat ilicit, respectiv dacă motivul determinant al încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat a fost acela de a se înstrăina un teren care nu aparținea văzătorilor, precum și dacă uzucapiunea constatată prin sentința civilă nr. 2388/1991, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, constituie mod originar de dobândire a proprietății. Prin urmare, față de cele anterior expuse, intimații-pârâți au apreciat că este nefondată orice susținere a recurentei-reclamante în sensul că hotărârea recurată ar fi fost pronunțată cu încălcarea limitelor dispuse de instanța de casare. Intimații-pârâți au afirmat că sunt nefondate și criticile prin care partea adversă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a susținut o pretinsă eroare a curții de apel în determinarea dreptului de proprietate al intimaților-pârâți. Astfel, au arătat că instanța de apel nu a determinat dreptul de proprietate al intimaților-pârâți extrinsec dispozitivului sentinței civile nr. 2388/1991, astfel cum a pretins partea adversă, ci a reținut că autorii acestora au fost proprietari asupra imobilului situat în str. x, București, iar, în absența unei mențiuni exprese cu privire la întinderea suprafeței de teren din sentința civilă nr. 2388/1991, au fost verificate actele istorice administrate în probatoriu. Ca atare, au subliniat că instanța da apel a administrat un probatoriu necesar, util și pertinent pentru a putea verifica susținerile recurentei-reclamante, potrivit cărora autorii intimaților-pârâți nu ar fi deținut în proprietate 700 m.p., ci doar 500 m.p., făcând, așadar, aplicarea dispozițiilor art. 264 C. proc. civ. și constatând, pe baza probatoriului administrat și analizat, că autorul intimaților-pârâți, D., a devenit proprietar asupra unei suprafețe de teren de 692 m.p., încă din anul 1958, prin împărțeală de ascendent. Au mai menționat și că instanța de apel a reținut că, prin sentința civilă nr. 2388/1991 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, s-a constatat intervenită uzucapiunea pentru imobilul construcție și pentru diferența de teren dobândită de D. de la fratele său H., peste cei 692 m.p. pe care îi dobândise încă din anul 1958, iar sentința civilă menționată constituie un mod originar de dobândire a proprietății. Totodată, au arătat și că instanța de apel a motivat detaliat decizia recurată prin raportare la sentința civilă nr. 2877/2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, întemeindu-și raționamentul inclusiv pe ceea ce s-a hotărât prin respectiva sentință, simetric cu ceea ce s-a hotărât prin sentința civilă nr. 2388/1991 a aceleiași instanțe, și coroborând aceste două hotărâri judecătorești cu actele istorice, astfel încât să fie determinată pe deplin situația de fapt. Intimații-pârâți au mai susținut și că sunt nefondate criticile prin care recurenta-reclamantă a pretins că instanța de apel nu a ținut seama de efectele sentințelor civile nr. 646/1994 și nr. 2877/2003, având în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată nu este reprezentat de o revendicare, în cadrul căreia instanța să procedeze la o comparare de titluri, ci o acțiune în constarea nulității absolute, întemeiată pe o cauză ilicită (constatarea nulității contractului pentru diferența de 200 m.p., ca urmare a împrejurării că autorii intimaților-pârâți nu au deținut în proprietate 700 m.p., ci doar 500 m.p.). În plus, intimații-pârâți, au invocat faptul că aspectele vizând situația de fapt și modul în care instanța de apel a apreciat probele nu pot constitui motive de nelegalitate, ci de netemeinicie. De asemenea, au solicitat a se reține faptul că instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod judicios normele de drept substanțial în analiza clauzei ilicite, respectiv a scopului mediat, prin raportare la intenția reală a părților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută parțială se solicită a fi constatată. Au subliniat că instanța de apel a avut în vedere reperele legale și doctrinare ale noțiunii de cauză ilicită și a dat eficiență limitelor de casare stabilite prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 46 din data de 21 ianuarie 2021. În ceea ce privește referirile recurentei-reclamante la situația proprietății private în perioada regimului comunist, pe de o parte, au apreciat că acestea sunt afirmații lacunare, incomplete și lipsite de un raționament juridic întemeiat pe argumente probatorii, iar, pe de altă parte, au susținut că partea adversă nu a furnizat nicio probă care să susțină afirmația pe care a făcut-o în sensul nedovedirii proprietății neîntrerupte ca urmare a faptului că, în perioada regimului comunist, proprietatea privată era redusă la 500 m.p. Au mai arătat că, în contrast cu conduita procesuală a părții adverse, au administrat probatoriul istoric, prezentând instanței de fond, în original, într-un demers de probatio diabolica, înscrisuri de la 1919 care arată continuitatea dreptului de proprietate al autorilor intimaților-pârâți. Mai mult au apreciat că susținerile recurentei-reclamante sub acest aspect vizează temeinicia și nu legalitatea hotărârii recurate. Intimații-pârâți au solicitat și respingerea, ca nefondate, a tutor celorlalte critici prin care se tinde la schimbarea cadrului procesual privitor la obiectul cererii de chemare în judecată, arătând că acestea sunt în contradicție cu decizia nr. 46 din data de 21 ianuarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind străine de natura pricinii. Intimații-pârâți B. și C. nu au formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1832A din data de 5 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Intimata-pârâtă F. nu a formulat întâmpinare. II.3.2. Răspunsul la întâmpinare Recurenții A. și G. nu au depus răspuns la întâmpinare. II.4. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Prin încheierea de ședință din data de 5 decembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă: a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. împotriva deciziilor civile nr. 602A din data de 11 aprilie 2022 și nr. 1832A din data de 5 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă; a reținut excepția inadmisibilității recursului declarat de recurentul G. împotriva deciziei civile nr. 602A din data de 11 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și a prorogat pronunțarea asupra acestei excepții până la soluționarea recursurilor declarate de reclamanta A.. Prin încheierea de ședință din data de 27 februarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor defunctului intimat-pârât C., respectiv I. și J., soția supraviețuitoare figurând deja ca parte în dosar. II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă II.5.1. Recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 602A din data de 11 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Printr-o primă critică, ce poate fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în esență recurenta-reclamantă a apreciat că, în rejudecarea apelului, față de dezlegările și îndrumările date prin decizia de casare, hotărârea primei instanțe nu putea fi schimbată de plano, în condițiile în care Înalta Curte nu a invalidat raționamentul juridic al primei instanțe de apel, ci a stabilit în sarcina curții de apel să lămurească doar aspecte referitoare la intenția de a frauda și la identificarea suprafeței de teren aflate în proprietatea autorilor intimaților-pârâți. Or, în speță, prin decizia civilă nr. 46 din data de 21 ianuarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâții C. și B. împotriva deciziei pronunțate de către curtea de apel în primul ciclu procesual și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a fi analizate toate motivele de apel cu care Curtea de Apel București a fot învestită, prin raportare la cadrul procesual fixat de către părți în condițiile legii de procedură civilă, după stabilirea în integralitate a situației de fapt deduse judecății, urmând a se verifica dacă autorii intimaților-pârâți aveau sau nu în proprietate terenul vândut, dacă scopul determinat pentru are a fost încheiat contractul de vânzare a cărui nulitate se solicită a fost acela de a înstrăina un teren care nu aparținea vânzătorilor, precum și dacă sentința civilă nr. 2388 din data de 27 mai 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 București se bucură de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat sub aspectul dobândirii în mod originar a unui drept de proprietate asupra imobilului în discuție. Ca atare, contrar celor susținute de către recurenta-reclamantă, efectul casării, potrivit art. 500 alin. (1) C. proc. civ., face ca hotărârea casată a instanței de apel să fie lipsită de orice putere, astfel că raționamentul juridic al primei instanțe de apel nu se poate impune în rejudecare, curtea de apel fiind obligată a proceda, în conformitate cu cele statuate prin decizia de casare, la o nouă analiză a motivelor de apel în coordonatele trasate de către instanța de recurs. În același sens art. 501 alin. (3) C. proc. civ. prevede că, după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. În speță, în rejudecare, instanța de apel a stabilit situația de fapt procedând la identificarea suprafeței de teren aflate în proprietatea autorilor intimaților-pârâți, analizând și dacă sentința civilă nr. 2388 din data de 27 mai 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 București se bucură de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat sub aspectul dobândirii în mod originar a unui drept de proprietate, și a cercetat dacă scopul determinant pentru care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare în discuție a fost de a se înstrăina un teren care nu aparține vânzătorilor. Astfel, a constatat că, din probele administrate, rezultă că D. a moștenit de la tatăl său suprafața de 692 m.p. și a uzucapat o parte a terenului deținut de fratele său, H., iar în speță, scopul mediat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită a fi constatată nu are un caracter ilicit. Împrejurarea că, în urma rejudecării, soluția celei de-a doua instanțe de apel și, implicit, raționamentul juridic al acesteia sunt diferite de cele din primul ciclu procesual, nu poate atrage concluzia unei încălcări a normelor de procedură care guvernează rejudecarea apelului după casare, în condițiile în care rejudecarea a avut loc în coordonatele stabilite de Înalta Curte, obligatorii, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ. Ca atare, această critică a recurentei-reclamante este nefondată, neputându-se reține, sub aspectul invocat, încălcarea vreunei norme de procedură a cărei nesocotire este de natură a atrage nulitatea hotărârii recurate și nici incidența vreunui alt motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, în rejudecare, în mod greșit curtea de apel a stabilit suprafața aflată în proprietatea autorilor intimaților-pârâți, apreciind eronat că dreptul de proprietate al acestora poate fi determinat extrinsec dispozitivului sentinței civile nr. 2388/1991 și fără a ține seama de efectele sentințelor civile nr. 646/1994 și nr. 2877/2003. Prioritar, Înalta Curte constată că susținerile recurentei-reclamate, prin care aceasta afirmă nesocotirea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al sentințelor civile nr. 646/1994 și nr. 2877/2003, sunt încadrabile în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin prisma căruia urmează a fi analizate. Totodată, față de trimiterea pe care o face partea la sentința civilă nr. 2877/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București, arătând că prin aceasta "acțiunea autorilor intimaților de revendicare împotriva noastră a fost respinsă, efectul fiind acela că nu li se recunoaște un drept de proprietate mai mare de 500 m.p.", Înalta Curte reține că sentința menționată a fost pronunțată în acțiunea în revendicare formulată de intimații-pârâți din prezenta cauză - B. și C. - și nu de autorii acestora. În plus, decizia civilă nr. 2877/2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2002, a fost schimbată în tot prin decizia civilă nr. 1961 din data de 7 octombrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2003 (irevocabilă prin decizia civilă nr. 512 din data de 14 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2004). În acest dosar s-a dispus obligarea recurenților din prezenta cauză să lase intimaților-pârâți B. și C. în deplină proprietate și posesie camerele pe care le ocupă în imobilul-construcție, situat în București. Acțiunea în revendicare la care se referă recurenta-reclamantă, prin cererea de recurs, respectiv cea formulată de autorii intimaților-pârâți împotriva acesteia și a lui G., a fost soluționată, într-adevăr, în sensul respingerii acțiunii, însă prin sentința civilă nr. 1107 din data de 18 februarie 2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr. x/2002, sentință de care recurenta-reclamantă a înțeles să se prevaleze încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată. Ca atare, din această perspectivă, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată, pretinzând nesocotirea dezlegărilor date prin sentințele civile nr. 646/1994 și nr. 1107/2003, pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, aceasta din urmă fiind dată în dosarul având ca obiect revendicarea formulată de autorii intimaților-pârâți împotriva recurentei-reclamante și a lui G. și nu cea cu nr. 2877/2003. Aceste critici sunt nefondate. Astfel, prin decizia de casare, reținându-se că, în speță, se pretinde că autorii intimaților-pârâți au deținut o anumită suprafață de teren la locul situării imobilului în litigiu, s-a statuat că, în rejudecarea apelului, se impune a se verifica în ce măsură sentința civilă nr. 2388 din data de 27 mai 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 București se bucură de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat sub aspectul dobândirii în mod originar a unui drept de proprietate asupra unui imobil situat la adresa indicată în cauză. Procedând în conformitate cu cele stabilite în acest sens prin decizia de recurs, în rejudecare, curtea de apel a reținut că, prin sentința civilă nr. 2388 din data de 27 mai 1991 pronunțată în dosarul nr. x/1991, definitivă și irevocabilă, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea formulată de D. și E. împotriva pârâtului H. și a constatat că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate, prin uzucapiune, asupra imobilului și terenului aferent situat în municipiul București, str. x. În motivarea acestei acțiuni, reclamanții au arătat că, în urmă cu 45 de ani, au construit pe terenul pârâtului, fratele reclamantului, un imobil în care locuiesc și în prezent. Totodată, a constatat că asupra situației de fapt și de drept care a condus la constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune s-a tranșat în procesul anterior, situație în care rezolvarea acestei probleme se impune cu autoritate de lucru judecat în cauza pendinte, iar efectul pozitiv al lucrului judecat al hotărârii menționate se impune în prezentul proces, care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Astfel, a apreciat că nu este permis ca, în prezentul proces, în urma reevaluării aceleiași situații de fapt, să se ajungă la o concluzie contrară celei reținute în procesul anterior, întrucât aceasta ar presupune o încălcare a principiilor de drept expuse mai sus. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel, în rejudecare nu a nesocotit efectele sentințelor civile nr. 646/1994 (uzucapiune) și nr. 1107/2003 (revendicarea formulată de autorii intimaților-pârâți), pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, ci a analizat cele reținute în cuprinsul acestora, aspecte pe care le-a relevat, le-a avut în vedere și le-a coroborat cu alte probe administrate în cauză, atunci când a concluzionat că D. a moștenit de la tatăl său suprafața de 692 m.p. și a uzucapat o parte a terenului deținut fratele său, H., astfel că, sub aspectele arătate, se impune reținerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat care, în forma prezumției, vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Astfel, instanța de apel a constată că, prin sentința civilă nr. 646 din data de 24 ianuarie 1994, pronunțată în dosarul nr. x/1993, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea formulată de D. și K. în contradictoriu cu Primăria sectorului 1 București și a constatat că reclamanții sunt proprietarii terenului în suprafață de 784 m.p. din București, str. x, prin uzucapiune, și asupra casei edificate pe acest teren, prin accesiune. Totodată, a reținut că această sentință a fost avută în vedere la pronunțarea sentinței civile nr. 1107 din data de 18 februarie 2003 în dosarul nr. x/2003, prin care Judecătoria sectorului 1 București a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată de D. și E. în contradictoriu cu pârâții A. și G., constatându-se dobândirea de către D. și E. a terenului din str. x, sector 1 București, prin uzucapiune, prin sentința civilă nr. 2388 din data de 27 mai 1991, precum și vânzarea de către D. și E. către B., prin contractul nr. x din data de 24 decembrie 1992, a construcției și terenului în suprafață de 700 m.p., și către F., a terenului în suprafață de 500 m.p., prin contractul nr. x din data de 22 iulie 1993. De asemenea, a avut în vedere că, în acest proces, instanța a constatat că, prin sentința civilă nr. 646 din data de 24 ianuarie 1994, D. și K. au dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 784 m.p. din București, str. x, devenit str. x A, și a stabilit că acestea reprezintă titluri de proprietate care emană de la autori diferiți. Curtea de apel a arătat că instanța a reținut și faptul că, din adresa nr. x/1958, rezultă că D. a moștenit de la tatăl său suprafața de 692 m.p. din str. x, actuala Brodina, iar H., fratele reclamantului, a moștenit imobilul compus din 1064 m.p., teren și construcție situat în str. x, iar D. nu putea uzucapa de la fratele său, H., toată suprafața moștenită de acesta, în motivarea cererii de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/1991 arătându-se că vecin cu reclamantul D. pe același teren și într-o altă casă, locuiește fratele său - instanța a concluzionat că obiectul litigiului a fost casa construită pe terenul fratelui, deci casa și terenul aferent. A arătat că, prin aceeași sentință, instanța a constatat că, la nivelul anului 1990, în str. x, se află o suprafață de 1.631 m.p., însă, la nivelul anului 1958, suprafața era mult mai mare, acest aspect rezultând din faptul că, în afara reclamantului D., care a moștenit de la autorul său suprafața de 692 m.p., a mai existat teren liber uzucapat de A. și G. prin sentința civilă nr. 646/1994, iar pentru a ajunge la suprafața de 1.631 m.p., reclamantul a uzucapat o mică parte de la fratele său, H. - 692 m.p. provin din moștenirea părintească, iar restul provin dintr-un teren viran pentru care nu deținea niciun titlu. Instanța de apel, a reținut că, în acțiunea în revendicare, judecătoria a concluzionat că reclamanții D. și E. nu au un titlu care să le confere dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe situate în str. x și nr. 5A, de 1.631 m.p., revendicată în acel dosar, suprafața moștenită de la autorul lor și uzucapată de la fratele reclamantului H. fiind mai mică decât suprafața existentă pe amplasamentul str. x, 5A și str. x colț cu str. x. Ca atare, așa cum s-a arătat în cele anterior expuse, prezumția legală de lucru judecat (mijloc de probă), reglementată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a sentințelor invocate de recurenta-reclamantă, nu a fost contrazisă, ci, dimpotrivă, a fost valorificată, în rejudecare, de către instanța de apel, împrejurarea că, în urma analizei în care a procedat la coroborarea aspectelor cu privire la care s-a statuat prin sentințele analizate și alte probe administrate în cauză, curtea de apel a ajuns la o altă soluție decât cea dorită de parte neputând echivala cu neluarea în seamă a hotărârilor de care recurenta-reclamantă a înțeles să se folosească și, respectiv nici cu încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al acestora. Este nefondată și critica prin care recurenta-reclamantă a afirmat că în mod greșit instanța de apel, în rejudecare, a ajuns la concluzia că, prin sentința civilă nr. 2388/1991, autorii intimaților-pârâți au dobândit 692 m.p., întrucât dispozitivul unui hotărâri judecătorești nu poate fi modificat decât prin căile ordinare și extraordinare de atac. În speță, în contextul în care, prin decizia de casare, s-a statuat că, în rejudecarea apelului, se impune a se stabili în mod concret situația de fapt, respectiv dacă autorii intimaților-pârâți aveau sau nu în proprietate terenul vândut, inclusiv dacă sentința civilă nr. 2388 din data de 27 mai 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 București se bucură de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat sub aspectul dobândirii în mod originar a unui drept de proprietate asupra