Decizia nr. 46/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III - a civilă, în dosarul nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând să se constate nulitatea absolută parțială (în ceea ce privește suprafața de teren înstrăinată) a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 24 decembrie 1992 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, încheiat între pârâta B. și bunicii săi D. și E. pentru cauză ilicită, în temeiul art. 948 și 966 C. civ., cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 948, 966 vechiul C. civ. aplicabil în cauză conform Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Reclamanta A. a formulat o precizare, prin care a arătat că solicită nulitatea absolută parțială în ceea ce privește suprafața de 200 m.p., dar și o cerere modificatoare, prin care a solicitat introducerea în cauză a numitei F..

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 1178/15.06.2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată precizată și modificată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și C. și cu pârâta F. și a fost o obligată reclamanta la plata către pârâții B. și C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000,00 de RON, reprezentând onorariu de avocat redus.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei sentințe și a încheierii de ședință din 19.10.2018, pronunțate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul București, secția a III-a civilă au declarat apel apelanta-reclamantă A. și apel incident apelanții-pârâți B., C. și F.. Prin decizia civilă nr. 1629A din 4 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva încheierii din 19 octombrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. și de apelanții-pârâți B., C. și F., împotriva sentinței civile nr. 1178/15.06.2018 a aceleiași instanțe și, pe cale de consecință a fost schimbată în tot sentința, în sensul că a fost admisă cererea precizată și a fost constatată nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.12.1992 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, pentru suprafața de teren de 200 mp din imobilul situat în București, str. x. Au fost obligați intimații să plătească apelantei suma de 11.160 RON cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, pârâții B. și C. au declarat recurs, în cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au formulând următoarele critici: Instanța de apel a încălcat principiul nemijlocirii prevăzut de art. 16 C. proc. civ. și principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 din același act normativ. Se susține că încălcarea acestor reguli de procedură s-a produs, în principal, prin faptul că instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe Rezoluția nr. 4304/P/2005 din 8 martie 2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4, în condițiile în care această rezoluție a fost emisă într-o cauză penală care nu i-a vizat pe recurenții din prezenta cauză. Se mai arată că acest înscris nu a fost pus în discuția părților, dar a fost opus recurenților, deși aceștia nu au putut formula apărări în cauză sau ataca rezoluția întrucât nu au fost părți în dosar, iar prin decizia atacată, instanța de apel conferă înscrisului în discuție valoarea juridică a unei hotărâri judecătorești definitive, opozabile erga omnes și cu autoritate de lucru judecat, ceea ce încalcă prezumția de nevinovăție din dreptul penal și constituțional. Arată că au fost încălcate și dispozițiile art. 264 C. proc. civ. prin faptul că motivarea soluției a fost făcută de instanța de apel exclusiv în baza rezoluției Parchetului, căreia i-a conferit valoare probatorie absolută. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorului care impun obligația judecătorului de a pune în discuția părților orice împrejurare de fapt sau de drept chiar dacă aceasta nu a fost menționată de părți și să dispună administrarea probelor necesare pentru elucidarea cauzei. Invocă o decizie de speță și susțin că nicio probă nu are valoare absolută, prestabilită, ci trebuie coroborată cu alte probe și arată că prin soluția pronunțată de organul de urmărire penală nu s-a stabilit în sarcina numiților G. și E. săvârșirea falsului material în înscrisuri oficiale, contrar celor reținute de instanța de apel. De asemenea se invocă o decizie de speță pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și cauza CEDO Cutean contra României în susținerea argumentelor privind încălcarea principiului nemijlocirii și al contradictorialității și arată că instanța de apel, cu încălcarea rolului activ instituit în sarcina sa de art. 22 C. proc. civ., nu a dispus administrarea unui probatoriu complet prin care era imperativ să verifice situația de fapt în cauză. Arată că instanța de apel nu a pus în discuția părților valoarea juridică și cele reținute de parchet în rezoluția la care se face referire în decizia atacată și nu a dispus administrarea, în cadrul procesului civil, a unui probatoriu suplimentar pentru aflarea adevărului, în ceea ce privește existența în sarcina vânzătorilor a faptei de alterare a sentinței civile, folosirea eventualului înscris alterat la autentificarea contractului de vânzare-cumpărare, în condițiile în care, potrivit rezoluției parchetului, acesta a fost doar menționat în contract, precum și existența unei eventuale cauze ilicite comune a contractului. Prin decizia recurată au fost încălcate prevederile art. 249 C. proc. civ. cu privire la sarcina probei, instanța de apel considerând, în mod greșit, că recurenții sunt cei care trebuie să facă dovada că nu a fost utilizată copia alterată a sentinței de uzucapiune la încheierea contractului de vânzare-cumpăre, și nu intimata care nu a dovedit că a fost utilizată copia alterată, deși a susținut acest fapt. Cu încălcarea principiilor enunțate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de apel nu a administrat nicio probă cu privire la cunoașterea sau necunoașterea de către recurenți a condițiilor privitoare la dobândirea prin uzucapiune a imobilului de către autorii lor, dacă și când au luat cunoștință de exemplarul alterat al sentinței. Instanța de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare al recurenților, reglementat de art. 6 și art. 13 pct. 3 C. proc. civ., precum și art. 24 din Constituția României. Susține că nu s-a stabilit, în condiții de contradictorialitate, cadrul procesual cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată. Arată recurenții că a fost încălcat dreptul la apărare al recurenților prin invocarea în hotărârea recurată a unui probatoriu administrat într-o cauză la care aceștia nu au participat, în care nu au putut formula apărări și propune probe în apărarea lor pentru că nu au fost parte, precum și prin invocarea în prezenta cauză a unor probe care s-ar fi administrat într-o altă cauză și care nu au fost arătate, invocate, puse în dezbaterea părților, fiind supusă dubiului rezonabil însăși existența lor în dosarul penal, atât timp cât procurorul precizează că a dispus măsurile analizând actele premergătoare. Dreptul la apărare a fost încălcat și prin faptul că instanța a reținut ca fiind dovedită în cauză o situație de fapt presupus a fi fost constatată într-o altă procedură în care recurenții nu au fost parte și fără ca acest aspect să fie pus în discuția părților. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 și art. 15 C. proc. civ. pronunțând o hotărâre cu încălcarea principiului disponibilității și al oralității, precum și pe cele ale art. 478 din același act normativ privitoare la limitele efectului devolutiv al apelului. Se susține că obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat, nu a fost constatarea nulității parțiale a contractului de vânzare-cumpărare pentru ca la încheierea lui s-a utilizat o copie alterată a sentinței de uzucapiune sau nulitatea actului subsecvent ca urmare a nulității actului principal, astfel cum se reține de către instanța de apel, care a pronunțat astfel o hotărâre cu depășirea limitelor efectului devolutiv al apelului pe motive noi, invocate direct în apel. Arată că schimbarea obiectului cererii nu a fost pusă în discuția părților de instanța de apel, iar prin pronunțarea pe o cerere cu un alt obiect, pentru care nu s-au administrat probe la fond, recurenții au fost lipsiți de o fază procesuală și a fost încălcat principiul dublului grad de jurisdicție. Mai susține că temeiul de drept invocat prin cererea de chemare în judecată a fost art. 948, 966 C. civ., respectiv cauza ilicită, iar în apel a solicitat anularea actului subsecvent, ceea ce echivalează cu schimbarea cadrului procesual de la fond. Citând pasaje din considerentele deciziei recurate, arată recurenții că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, iar situația de fapt nu a fost lămurită pe deplin și nu a fost determinată pe baza probatoriului de la dosar, sens în care invocă încălcarea dispozițiilor art. 6, art. 249 și urm., art. 264 și art. 425 din C. proc. civ., hotărârea fiind întemeiată pe supoziții și aprecieri subiective și nu pe probele de la dosar, în cauză nefiind administrat un probatoriu complet. Mai se susține că, deși s-a invocat art. 1203 C. civ., instanța de apel a încălcat regulile de procedură cu privire la aplicarea prezumțiilor, arătând că, pentru a fi opusă părților, o prezumție trebuie să fie suficient de caracterizată încât să contureze probabilitatea faptului ce se dorește a fi dovedit, ceea ce nu se verifică în speță. Prezumțiile trebuie puse în discuția părților, iar utilizarea raționamentului inductiv și deductiv specific prezumțiilor simple doar în motivarea hotărârii judecătorești, fără ca o dezbatere contradictorie să fi existat anterior, sunt contrare dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 C. proc. civ. și art. 6 din CEDO. Sub aspectul nemotivarii hotărârii, învederează că nu sunt indicate textele de lege de drept material pe care se întemeiază aceasta și nu se poate stabili dacă instanța de apel a avut în vedere o altă versiune a C. civ. decât cea incidentă în raport de data întocmirii actului, iar singura referire la un text legal vizează art. 1203 C. civ. de la 1864 cu privire la prezumțiile legale. Hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 948 și art. 966 C. civ. de la 1864, texte care reglementează cauza ilicită ca o condiție de validitate a unei convenții, cu precizarea că versiunea C. civ. aplicabil în cauză este cea în vigoare până la 25 iulie 1993 în care art. 966-969 reglementează cauza ilicită. Instanța de apel, în interpretarea și aplicarea textelor legale menționate, nu a verificat scopul mediat urmărit de părți prin încheierea contractului, respectiv intenția reală și determinantă a părților, ci a analizat scopul imediat - ce acte au fost folosite la autentificarea contractului ca dovezi ale proprietății. Susține că instanța de apel, în mod nelegal, a decis că există cauză ilicită pentru ca la momentul încheierii actului în formă autentică ar fi fost prezentat notarului un act alterat, fapt nedovedit în cauză, iar această situație ar da și scopul mediat. Arată că aplicarea greșită a dispozițiilor art. 966-968 C. civ. de la 1864 s-a făcut întrucât scopul părților la încheierea contractului trebuia stabilit prin raportare la intenția lor comună, iar, în condițiile în care cauza a fost reală, efectivă legală și morală, analizarea condițiilor de valabilitate a cauzei prin orice altă prismă reprezintă interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Instanța de apel nu a analizat existența cauzei ilicite prin raportare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, arătând că toate aspectele invocate în hotărârea atacată și toate actele pe care își întemeiază deducțiile și opiniile sunt ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare și nu concomitente sau preexistente. De asemenea, nu a fost analizată ponderea unei cauze ilicite în decizia de a încheia actul, respectiv dacă a fost determinantă sau nu la încheierea acestuia.

Apărările formulate în cauză: Intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal ca inadmisibil și, în subsidiar, ca nefondat. Apreciază că recursul este inadmisibil, apărarea fiind invocată omisso medio direct în recurs și de asemenea nefondat deoarece nu ține seama de autoritatea de lucru judecat a rezoluției Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București pronunțată în dosarul nr. x/2005.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 octombrie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâții C. și B. împotriva deciziei civile nr. 1629A din 4 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la 26 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Un prim motiv de recurs vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de nelegalitate încadrabil în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează unul din cazurile în care se poate dispune casarea unei hotărâri în calea de atac a recursului. Se susține că s-a încălcat principiul nemijlocirii prevăzut de art. 16 C. proc. civ. și principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 C. proc. civ. dat fiind faptul că instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe Rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 din data de 08.03.2006, pronunțată în dosarul nr. x/2005, în condițiile în care, această rezoluție a fost emisă într-o cauză penală care nu i-a vizat pe recurenții-pârâți de față, ce nu au putut formula apărări în acea cauză finalizată cu neînceperea urmăririi penale și în cadrul căreia nu s-a stabilit întrunirea elementelor constitutive ale vreunei infracțiuni și nici existența vreunei forme de vinovăție în sarcina persoanelor implicate în încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanța de apel a consemnat la pagina 17 paragraful 3 al deciziei atacate că, în ceea ce privește valoarea juridică a acestei rezoluții, "ea nu este un act jurisdicțional, neavând așadar atașat efectul autorității lucrului judecat, specific unei hotărâri judecătorești, civile sau penale. Totuși, acest act procesual penal, pronunțat de parchetul competent în urma administrării de probe și a evaluării situației factuale și juridice din dosarul penal, are valoarea unui mijloc de probă, susceptibil desigur de probă contrară, dar care în speță nu a fost făcută". Ca atare, Curtea de apel a calificat în mod expres care este valoarea juridică dată acestui mijloc de probă, anume a unui înscris și nu a unei hotărâri judecătorești sau a unui alt act jurisdicțional care să confere putere de lucru judecat celor statuate în cuprinsul său cu încălcarea principiului nemijlocirii și contradictorialității, așa cum susțin recurenții. De asemenea, nu se poate aprecia că instanța a încălcat dispozițiile art. 264 C. proc. civ. care instituie în sarcina judecătorului obligația de a examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor, întrucât instanța de apel nu a conferit o valoare probatorie absolută rezoluției parchetului, ci doar a constatat că din cuprinsul acesteia a rezultat o anumită situație factuală, care, în contextul probator administrat de părți nu a fost răsturnată, deși era susceptibilă de proba contrară. Referitor la susținerile privind încălcarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, consacrat de art. 22 alin. (1) din C. proc. civ. în sensul că instanța trebuia să pună în discuția părților orice împrejurare de fapt sau de drept, chiar dacă acestea nu au fost menționate în cerere sau în întâmpinare și să dispună administrarea probelor necesare pentru elucidarea cauzei, Înalta Curte constată că trebuie luate în considerare și limitele impuse de principiul disponibilității părților, principiu ce guvernează, de asemenea, procesul civil. Acesta este enunțat de art. 9 C. proc. civ., potrivit căruia procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public, obiectul și limitele procesului fiind stabilite prin cererile și apărările părților, iar în condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege. Ca atare, principiul sus enunțat reprezintă posibilitatea legală oferită părții de a dispune atât de obiectul procesului, cât și de mijloacele legale de apărare și presupune o serie de drepturi care aparțin părților implicate în raportul dedus judecății, astfel cum ar fi dreptul persoanei interesate de a renunța la susținerea unor apărări sau excepții deja invocate, atât în mod expres printr-o cerere distinctă, cât și în mod tacit, atunci când legea o permite. Sub acest aspect se constată că art. 22 C. proc. civ., referitor la exercitarea rolului activ de aflare a adevărului, subliniază responsabilitatea primordială a părților privind administrarea procesului, precum și faptul că rolul activ al instanței în materie probatorie are un caracter facultativ și subsidiar. Faptul că judecătorii nu pot suplini lipsa de interes a părților litigante în desfășurarea procesului este statuat și în jurisprudența Curții de la Strasbourg, respectiv Hotărârea din 28 martie 2000 în Cauza Janquie et Ledun c. France, prin care s-a stabilit că, pentru îndeplinirea misiunii lor "naturale" de a tranșa un litigiu, tribunalele au nevoie să obțină cooperarea părților, care sunt ținute să-și expună pretențiile în mod clar, neambiguu și rezonabil structurate și să și le probeze. Or, câtă vreme recurenții nu au solicitat administrarea unor probe suplimentare sau nu critică faptul că ar fi propus probatorii cu respectarea normelor procedurale care, în mod nelegal, să nu fi fost administrate de către instanțele anterioare, nu se poate aprecia că instanța de apel ar fi dat dovadă de lipsă de rol activ. De altfel, nu se constată că această instanță ar fi reținut existența în sarcina numiților G. și E. a falsului material în înscrisuri oficiale, conferind procurorului rolul judecătorului (așa cum se susține în cadrul cererii de recurs) ci, doar că din Rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 din data de 8.03.2006 rezultă, în esență, că exemplarul original al sentinței civile nr. 2388/27.05.1991 a Judecătoriei sectorului 1 București a fost alterat în perioada dintre data pronunțării acesteia și data transcrierii (6.03.1992), transcrierea fiind operată cu privire la un exemplar falsificat, care cuprindea în fals mențiunea suprafeței de 1.500 mp teren. Pe de altă parte, susținerile că în cuprinsul deciziei ce face obiectul prezentului control judiciar s-a reținut că forma alterată a sentinței a fost folosită și în cadrul autentificării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.12.1992 la Notariatul de Stat sector 1 București, dar și în cadrul autentificării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/22.07.1993 de către Notariatul de Stat sector 6 București, prin care făptuitorii G. și E. au înstrăinat fiicelor lor B. 700 mp (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.12.1992 la Notariatul de Stat sector 1 București, dedus prezentei judecăți) și F. 500 mp din terenul respectiv aspect care nu rezultă însă din conținutul respectivei rezoluții a Parchetului (care ar face referire doar la faptul că sentința în discuție a fost menționată în cuprinsul contractelor) și că nu a fost valorizat contractul de vânzare-cumpărare în cuprinsul căruia nu se face nicio referire la copia alterată a sentinței de uzucapiune, reprezintă o problemă de interpretare a probatoriilor administrate în cauză, deci un motiv de netemeinicie și nu de nelegalitate care să poată fi supus cenzurii instanței de recurs. În condițiile în care instanța, interpretând înscrisul aflat la dosarul cauzei a constatat că din cuprinsul acestuia rezultă că a fost utilizată copia alterată a sentinței de uzucapiune la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, nu se poate aprecia că au fost încălcate dispozițiile art. 249 din C. proc. civ., potrivit cărora cel care face o susținere în cursul procesului civil trebuie să o dovedească și că instanța încalcă prevederile procedurii civile atunci când reține că era în sarcina recurenților-pârâți să facă dovada contrară. Valorizând ca și "înscris" rezoluția parchetului și interpretând această probă existentă la dosar și pusă în dezbaterea părților, nu se poate aprecia că au fost încălcate art. 6 și art. 13 pct. 3 C. proc. civ. și art. 24 din Constituția României, respectiv dreptul la apărare al recurenților și principiile nemijlocirii, contradictorialității și oralității procesului civil. Prin urmare, se constată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu respectarea regulilor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, astfel încât se constată că nu este incident, sub aspectele anterior analizate, motivul de casare încadrat în art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Instanța de recurs constată însă că sunt fondate criticile recurenților referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 9 din C. proc. civ. și ale art. 478 C. proc. civ. privitoare la încălcarea principiului disponibilității și la limitele efectului devolutiv al apelului, prin prisma identificării cauzei juridice de nulitate invocate prin intermediul cererii de chemare în judecată supusă judecății în fața primei instanțe. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanței, să se constate nulitatea absolută parțială (în ceea ce privește suprafața de teren înstrăinată) a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 24 decembrie 1992 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, încheiat între pârâții B. și C. și D. și E. pentru cauză ilicită, în temeiul art. 948 și 966 C. civ. Obiectul și cauza acțiunii au fost precizate prin cererea depusă la dosarul de fond la data de 04.04.2019, în cadrul căreia reclamanta indică în mod expres că solicită nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.12.1992 în ceea ce privește suprafața de teren înstrăinată, autorii pârâților având în proprietate o suprafață de teren de 500 m.p. însă au înstrăinat suprafața de 700 m.p. solicitându-se nulitatea absolută parțială în ceea ce privește suprafața de 200 mp. Instanța de apel a reținut că din expunerea motivelor în fapt și în drept din cadrul cererii de chemare în judecată rezultă că exemplarul (falsificat prin adăugarea suprafeței) sentinței civile a fost folosit la încheierea contractului, iar această descriere comportă în drept calificarea juridică a principiului enunțat, explicitat de apelanți clar abia în apel, respectiv nulitatea actului subsecvent ca o consecință a nulității actului principal și că art. 478 alin. (4) noul C. proc. civ. permite însă explicitarea pretențiilor cuprinse implicit în cererea introductivă de instanță, iar aceasta nu echivalează cu o cauză nouă în apel. Ceea ce susțin recurenții este că din formularea și motivarea cererii de chemare în judecată rezultă că intimata-reclamantă a învestit instanța de judecată cu constatarea nulității totale parțiale a contractului de vânzare-cumpărare pentru că autorii lor nu ar fi deținut în proprietate suprafața de 700 mp, ci doar pe cea de 500 mp și că, pe cale de consecință, au vândut mai mult decât dețineau, susținere dovedită de mențiunea expresă din cuprinsul cererii precizatoare și anume: "autorii pârâților având în proprietate o suprafață de teren de 500 mp, însă au înstrăinat suprafața de 700 mp" și invocarea expresă de către intimata-reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată a principiului de drept nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nimeni nu poate să transfere mai multe drepturi decât are sau ceva ce nu are). Verificând conținutul cerererii de chemare în judecată și a cererii precizatoare, instanța de recurs constată că la paginile 6-7 ale cererii inițiale se menționează că împotriva numiților G. și E. s-a formulat plângere penală pentru falsificarea sentinței civile nr. 2388/1991 a Judecătoriei Sectoului 1 București, de înscrisul falsificat făptuitorii folosindu-se în vederea încheierii a două contracte de vânzare cumpărare, printre care și cel a cărei nulitate solicită prin prezenta acțiune. Însemnătatea pe care o dă însă reclamanta acestui fapt nu este însă aceea că sentința, fiind falsificată, implică anularea și a actului subsecvent, pentru cauză ilicită, ci susține că aceasta reprezintă titlul autorilor pârâților, în lipsa căruia aceștia nu ar mai fi putut dobândi acea suprafață de teren. În concluzie, se verifică aserțiunea recurenților în sensul că prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare pentru cauza ilicită constând în faptul că la încheierea lui s-a utilizat o copie alterată a sentinței de uzucapiune sau nulitatea actului subsecvent ca urmare a nulității actului principal, așa cum a reținut instanța de apel, ci pentru inexistența dreptului de proprietate a autorilor pârâților asupra suprafeței de 200 mp teren în privința căreia se solicită nulitatea astfel încât nu puteau să vândă mai mult decât aveau în proprietate (paragrafele 3 și 5 dosar fond). Ca atare se remarcă faptul că instanța de apel a modificat cadrul procesual cu care a fost învestită instanța de fond, încălcând dispozițiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. Deși cel mai semnificativ si caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt si de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instantei de apel, trebuie subliniat faptul că, totuși, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) si tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat). Ultimul dintre acestea a fost încălcat în speța de față câtă vreme, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 478 alin. (4) noul C. proc. civ. ce permite explicitarea pretențiilor cuprinse implicit în cererea introductivă de instanță, s-a apreciat, cu încălcarea principiului disponibilității părților, că invocarea nulității absolute pentru cauza ilicită derivând din falsificarea sentinței și folosirea ei la întocmirea contractelor subsecvente nu echivalează cu o cauză nouă în apel, deși acest aspect nu fusese invocat prin prisma acestei cauze de nulitate ci pentru lipsa titlului de proprietate asupra a ceea ce s-a vândut. Obiectul cererii de chemare în judecată a fost indicat prin acțiunea introductivă și a fost precizat ulterior și este diferit de cel soluționat de instanța de apel care a schimbat cauza de nulitate în baza căreia a desființat actul juridic direct în apel fără ca această nouă calificare a obiectului acțiunii să fi fost pusă în discuția părților, probele administrate fiind propuse și administrate în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită instanța de fond și nu prin raportare la noul obiect calificat ca atare de curtea de apel. În contextul celor explicitate anterior, apare ca fiind străină de natura cauzei motivarea curții de apel în sensul că "din expunerea motivelor în fapt și în drept în cadrul cererii de chemare în judecată rezultă că exemplarul (falsificat prin adăugarea suprafeței) sentinței civile a fost folosit la încheierea contractului, iar această descriere comportă în drept calificarea juridică a principiului enunțat, explicitat de apelanți clar abia în apel, respectiv nulitatea actului subsecvent ca o consecință a nulității actului principal" fiind astfel incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. În aceste condiții nu vor mai fi analizate celelalte critici încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. câtă vreme acestea vizează modul în care instanța de apel și-a fundamentat soluția cu privire la solicitările noi, formulate în apel de către reclamantă cu privire la nulitatea contractului pentru cauza ilicită derivând din falsificarea sentinței civile nr. 2388/1991a Judecătoriei Sectoului 1 București, ca act subsecvent acesteia, cereri ce nu au format obiectul acțiunii cu care a fost învestită instanța de fond. Pe de altă parte, tot din perspectiva analizei cauzei ilicite invocate ca motiv de nulitate a actului juridic, se observă că motivarea hotărârii instanței de apel nu conține referire la textele de lege în baza cărora s-a solicitat nulitatea contractului, respectiv art. 948 și art. 966 C. civ. vechi. Forma acestor texte normative la data încheierii contractului a cărei nulitate se solicită este următoarea: art. 948, condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimțământul valabil al părților ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză licită și art. 966, obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect. Cauza, una dintre aceste condiții, a fost vizată de către reclamantă în cadrul cererii de chemare în judecată, ea reprezentând prin definiție prefigurarea mintală a scopului urmărit prin încheierea actului juridic. Aceasta este anterioară (și concomitentă) momentului încheierii actului, iar înțelesul ei este dat de sensul juridic, ca scop urmărit a fi atins prin încheierea actului, causa finalis, existența cauzei obligației și caracterul ei real și licit fiind prezumate prin lege până la proba contrară. Structura cauzei prezintă două elemente, și anume scopul imediat si scopul mediat. Scopul imediat (causa proxima) este abstract si invariabil în cadrul anumitor categorii de contracte. Ca atare, în contractele sinalagmatice, cauza constă în prefigurarea mentală a contraprestației, în cele aleatorii, cauza imediata este reprezentata de risc, în actele cu titlu gratuit, scopul imediat îl constituie intenția de a gratifica. Scopul mediat (causa remota), element concret și variabil de la o categorie la alta de acte juridice, constă în motivul determinant al încheierii actului juridic. Potrivit art. 966 C. civ., cauza ilicită nu poate avea niciun efect, iar sancțiunea care intervine în cazul cauzei ilicite este nulitatea absolută a actului juridic respectiv. Cauza este ilicită sau imorală atunci când scopul urmărit de cel care se obligă contravine dispozițiilor legale imperative, ordinii politice, sociale și economice a țării sau regulilor de conviețuire socială, fiind corectă susținerea recurenților că pentru actele juridice civile numite (tipice), cum este cel de față, numai scopul mediat poate să fie ilicit. Conform art. 968 C. civ. "Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri si ordinii publice". Ca atare, trebuie a se verifica dacă la data încheierii contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate absolută se solicită scopul urmărit de părți, avea sau nu cauza ilicită imputată de reclamantă, respectiv dacă motivul determinant al încheierii actului juridic contravenea sau nu dispozițiilor legale imperative, ordinii publice sau regulilor de conviețuire socială, în sensul indicat prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată. În condițiile în care se pretinde că autorii pârâților au deținut o anumită suprafață de teren la locul situării imobilului în litigiu (D. ar fi deținut ca urmare a unui partaj de ascendent un teren în suprafață de 692 m.p., iar G. și E. ca urmare a admiterii cererii de chemare in judecată introdusă contra numitului H., prin sentința civilă nr. 2388/27 mai 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 București în dosarul nr. x/1991 - dosar, rămasă definitivă și irevocabilă, au dobândit dreptul de proprietate, prin uzucapiune, asupra unui teren situat în municipiul București, str. x, sector 1), urmează a se stabili în ce măsură această ultimă sentință se bucură de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat sub aspectul dobândirii în mod originar, a unui drept de proprietate asupra unui imobil situat la adresa indicată. Fără a se stabili în mod concret situația de fapt, respectiv dacă autorii pârâților aveau sau nu în proprietate terenul vândut și a se cerceta dacă scopul determinant pentru care a fost încheiat contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/24.12.1992 (prin care pârâții B. și C. au devenit proprietari ai terenului în suprafață de 700 m.p. și ai locuinței aferente) a fost acela de a se înstrăina un teren care nu aparținea vânzătorilor nu se poate aprecia că s-a făcut o analiză completă a cererii cu care instanța a fost învestită. Ca atare, se confirmă susținerile recurenților în sensul că instanța nu a lămurit pe deplin situația de fapt din această perspectivă și că nu a analizat temeiurile de drept invocate de reclamantă în susținerea cererii de chemare în judecată, respectiv nu a clarificat dacă scopul mediat (intenția reală și determinantă a părților de la data încheierii contractului de vânzare cumpărare în discuție) a avut sau nu la bază cauza ilicită pretinsă de reclamantă și anume de a înstrăina un teren care nu aparținea vânzătorilor. Aceste evaluări nu ar putea fi realizate direct în această etapă procesuală, având în vedere că instanța de recurs efectuează un control de legalitate a deciziei recurate, iar analiza instanței de apel din perspectiva celor anterior enunțate nu a fost realizată, astfel încât, Înalta Curte este lipsită de posibilitatea exercitării controlului judiciar. Nefiind stabilită situația de fapt corespunzătoare care să conducă la o corectă aplicare a dispozițiilor legale analizate anterior, fiind incidente dispozițiile art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte, conform art. 496 alin. (1) și 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat și după casarea hotărârii supuse controlului judiciar, va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării urmează a fi analizate toate motivele de apel cu care Curtea de Apel București a fost învestită, prin raportare la cadrul procesual fixat de părți în condițiile legii de procedură civilă, după stabilirea în integralitate a situației de fapt dedusă judecății. PENTRU ACESTE MOTIVE,