ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1059/2025

Ședința publică din data de 13 mai 2025

ÎNALTA CURTE asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta S.C A. S.A a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții B. și C., să lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 63 mp, ce face parte din imobilul situat în București, str. x, având nr. cadastral x, înscrisă în cartea funciară a OCPI-BCPI Sectorul 1 București; rectificarea cărții funciare nr. x a localității București Sectorul 1 și a documentației cadastrale pentru imobilul proprietatea pârâților B. și C., situat în Municipiul București, str. x, cu privire la suprafața de teren de 63 mp ce aparține imobilului situat București, str. x sector 1, având nr. cadastral, înscrisă în cartea funciară a OCPI-BCPI Sectorul 1 București, în sensul de a fi înscrisă numai suprafața de teren ce va rezulta din măsurători, identificată conform amplasamentului ce va fi stabilit în baza raportului de expertiză judiciar ce se va efectua în prezenta cauză; să fie obligați pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 563 C. civ. și art. 907 din C. civ. coroborat cu art. 33 din Legea nr. 7/1996 republicată și art. 89 din Ordinul nr. 633/2006 cu modificările și completările ulterioare.

Prin sentința civilă nr. 507/05.06.2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea de chemare în judecată de către reclamanta S.C. A. S.A, a obligat pârâții B. și C., să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie suprafața de teren de 63 mp situat în municipiul București, str. x, a dispus efectuarea rectificărilor de carte funciară corespunzătoare și aferente imobilului, proprietatea pârâților, și înscris în cartea funciară nr. x, cu privire la suprapunerea terenului în suprafața de 63 mp ce constituie proprietatea reclamantei, a obligat pârâții la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 8.294,00 de RON reprezentând taxa judiciară de timbru în cuantum de 5.219,00 RON, precum și onorariu de expert în cuantum de 3.075,00 de RON și a luat act de voința reclamantei, prin apărător, privind recuperarea, pe cale separată, a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia civilă nr. 386A/08.09.2021 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat apelanții-pârâți B., și C. împotriva sentinței civile nr. 507/05.06.2020, pronunțată de către Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C A. S.A. ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1165A din data de 13 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs principal pârâta D., iar reclamantul E. a formulat recurs incident.

Prin decizia nr. 386A/08.09.2021 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva deciziei nr. 386A din 8 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin încheierea de ședință din data de 31 martie 2023 a fost respinsă cererea recurenților-pârâți de amânare a cauzei și acordarea unui nou termen de judecată, a reținut cauza spre soluționare și a amânat pronunțarea în data de 07 aprilie 2023. Ulterior pronunțarea a fost amânată pentru data de 21 aprilie 2023.

Prin decizia civilă nr. 586/21.04.2023 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat apelanții-pârâți B. și C. împotriva sentinței civile nr. 507/05.06.2020, pronunțată de către Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C A. S.A., ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 586/21.04.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au formulat recurs recurenții-pârâți B. și C..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 20 august 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluția din data de 27 august 2024, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin rezoluția din data de 27 august 2024 s-a stabilit în sarcina recurenților-pârâți de a achita în solidar o taxă judiciară de timbru în cuantum de 2709,28 RON.

Recurenții-pârâți și-a îndeplinit obligația de a achita taxa judiciară de timbru în cuantumul stabilit de instanța de judecată prin depunerea la dosarul cauzei a chitanței nr. x din data de 09.10.2024 emisă pe numele C. pentru suma de 2710 RON. (conform filă 34 din dosarul de recurs).

Prin cererea de recurs recurenții au solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluționarea dosarului cu nerespectarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, cu încălcarea dreptului la justiție și a principiului contradictorialității iar în subsidiar au solicitat casarea în tot a deciziei recurate și în rejudecare respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

După descrierea succintă a situației de fapt, recurenții au criticat decizia recurată prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs subsumate motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenții au invocat nulitatea absolută a deciziei recurate pentru nerespectarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității prin prisma prevederilor art. 24 din Constituția României dar și prin raportare la prevederile CEDO și art. 13 C. proc. civ.

De asemenea, recurenții au invocat și dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului în procesul civil.

Recurenții au susținut faptul că, astfel cum rezultă din încheierea de ședință din data de 31.03.2023, aceștia au fost citați pentru respectivul termen de judecată la data de 22.02.2023. Prin urmare au fost citați cu 38 de zile înainte de termen și nu cu 50 de zile astfel cum în mod nelegal s-a reținut în considerentele încheierii atacate. Aceștia au depus cerere de amânare a judecății cu trei zile înainte de termen pentru angajare apărător deoarece nu au reușit să angajeze unul până la termenul acordat dat fiind volumului mare al dosarului și a vârstei înaintate a recurentei.

În acest context, recurenții au arătat că în mod nelegal le-a fost respinsă cererea având în vedere că aceasta fusese formulată pentru primul termen de judecată, iar amânarea pronunțării pentru depunerea de concluzii scrise este una iluzorie și cu titlu de inventar deoarece recurenții aveau nevoie de un avocat care să studieze dosarul ce nu se mai afla în arhiva curții ci la completul de judecată în vederea pronunțării.

Recurenții au precizat și faptul că după rămânerea în pronunțare au formulat și cerere de repunere pe rol pe care instanța nu a menționat-o și nu s-a pronunțat cu privire la aceasta ceea ce echivalează, în viziunea recurenților, cu minus petita (omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere).

Prin memoriul de recurs, recurenții au criticat hotărârea și sub aspectul nemotivării acesteia în sensul că instanța de apel nu a motivat soluția de respingere a cererii de acordare a unui nou termen de judecată și nici a cererii de repunere pe rol a cauzei.

În concepția recurenților, nemotivarea respingerii cererii și neconsemnarea cererii de repunere pe rol echivalează cu încălcarea vădită a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO și art. 6 C. proc. civ. dar și a principiului contradictorialității deoarece în acest mod au fost privați de o dezbatere în contradictoriu în fața instanței de apel.

Invocând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. recurenții au susținut încălcarea prevederilor privind motivarea deciziei civile recurate prin aceea că instanța trebuia să se pronunțe pe aceste aspecte prin hotărârea finală neavând relevanță faptul că instanța de a apel s-ar fi pronunțat prin încheiere. Dezbaterile din cuprinsul ultimei încheieri trebuiau consemnate obligatoriu în hotărârea dată pe fondul cauzei, chestiune ce face ca decizia pronunțată, în lipsa acestei motivări, să fie lovită de nulitate. Au considerat recurenții că decizia pronunțată în apel trebuia să cuprindă tot ceea ce s-a discutat în cadrul dosarului tocmai pentru ca hotărârea să poată fi cenzurată în recurs.

În cadrul aceluiași motiv de casare, recurenții au susținut faptul că instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare dar și principiul consacrat de prevederile art. 8 C. proc. civ. privind principiul egalității de arme în contextul în care le-a fost respinsă cererea de acordare a unui nou termen de judecată cu posibilitatea de a formula concluzii scrise în 7 și ulterior 21 de zile în contextul în care hotărârea recurată a fost motivată după aproximativ un an de zile de la pronunțare.

În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenții au criticat hotărârea recurată pentru nerespectarea deciziei de casare nr. 1887/13.10.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În acest sens, recurenții au arătat că, în rejudecare, instanța de apel avea îndatorirea de a analiza temeinicia apărărilor formulate de pârâți în ceea ce privește verificarea îndeplinirii condițiilor pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune. Cu toate acestea, instanța de apel, prin hotărârea recurată s-a limitat să analizeze prima condiție cerută de art. 1895-1898 C. civ. pentru uzucapiunea de 10 până la 20 de ani cu privire la existența unui just titlu în posesia pârâților fără însă a răspunde obiectivelor indicate de instanța de recurs, necesare pentru corecta aplicare a dispozițiilor art. 1857 C. civ.

Recurenții au susținut, în esență, că instanța de apel a analizat doar ipoteza de principiu statuată de dispozițiile art. 1857 C. civ. conform căruia detenția nu poate fi transformată în posesie prin simpla voință a detentorului în timp ce ar fi trebuit să analizeze situația de excepție de la acest principiu conform căruia detenția precară poate fi transformată în posesie utilă conform dispozițiilor art. 1858 pct. 2 C. civ. care presupune din partea detentorului acte exterioare de posesie și este o afirmare a pretenției sale de a poseda cu titlu de proprietar.

Recurenții-pârâți au mai susținut faptul că detenția precară poate fi transformată în posesie numai în cele patru cazuri prevăzute de art. 1858 C. civ.: primirea unui titlu translativ, efectuarea de acte de rezistență prin care neagă titlul proprietarului, când transmite posesia prin încheierea unui act translativ de proprietate cu titlu particular sau când transmite posesia printr-un act translativ de proprietate cu titlu universal, iar succesorul universal este de bună-credință.

Față de aceste considerații teoretice recurenții au arătat că instanța de apel nu a analizat actele concrete și faptele neîndoielnice ale detentorilor precari manifestate în exterior, care demonstrează intervertirea titlului, fiind incidentă în cauză situația intervertirii precarității în posesie utilă.

Nu au fost evaluate aspectele privind exteriorizarea voinței detentorului de a stăpâni pentru sine prin "acte de rezistență" respectiv acte judiciare, extrajudiciare și fapte materiale, pretinsul proprietar fiind atenționat asupra intenției detentorului de a se comporta pe viitor ca un proprietar. Au fost exercitate acte materiale asupra terenului, acestea fiind însoțite și de elementul intențional (animus) specific posesiei.

S-a mai susținut și faptul că trebuie reținută și buna credință a pârâților, precum și lipsa viciului echivocului, fiind clar titlul cu care pârâții au exercitat acte materiale asupra terenului. Totodată, posesia nu a fost afectată de viciul clandestinității, întrucât pârâții au făcut cunoscută posesia lor sub nume de proprietar prin înscrierea acestui drept în cartea funciară.

Recurenții-pârâți au invocat aplicarea greșită a legii precum și insuficienta motivare față de aceste aspecte și având în vedere și probele administrate în cauză care dovedesc faptul că recurenții s-au comportat și sunt cunoscuți ca și proprietari ai terenului în ultimii 28 de ani.

Prin memoriul de recurs sunt invocate și dispozițiile art. 559 C. civ. deoarece din schița 1:250 a imobilului recurenților, se poate observa faptul că aceștia au achiziționat și pivnița casei care depășește amprenta supraterană a casei și se întinde sub terenul restituit în natură, pivnița având caracterul de construcție subterană, aceasta urmând regimul restului de teren aferent construcției cumpărate de către recurenți, în condițiile în care pivnița se întinde pe 22 m.p. peste terenul grădiniței și în fața imobilului.

În final, recurenții-pârâți au invocat și hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2002 prin care a fost respinsă, irevocabil, acțiunea în revendicare formulată de F. cu privire la același imobil, litigiu în care acesta din urma a susținut faptul că nu a vândut niciodată cei 60 mp, aflați în litigiu cu ocazia tranzacției privind imobilul din str. x, potrivit dosarului nr. x/2009 în conformitate cu adresa din 11.11.2009.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 17 octombrie 2024, intimata-reclamantă a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată în recurs.

În susținerea excepției nulității recursului, intimata a arătat că sunt invocate formal prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește primul motiv de recurs privind cererea de acordare a unui nou termen de judecată, intimata a arătat că nu s-a invocat prin cererea de recurs încălcarea unui text de lege care să atragă nelegalitatea încheierii pronunțată în data de 31 martie 2023.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-reclamantă a arătat că acesta vizează probele și situația de fapt, deoarece criticile recurenților tind la reevaluarea situației de fapt în urma evaluării probatoriului, aspecte care se subsumează netemeiniciei deciziei recurate și nu a nelegalității sale.

Astfel, intimata a susținut că motivele de recurs vizează starea de fapt cu privire la posesia terenului revendicat și nu sunt reale critici privind aplicarea normelor de drept substanțial la starea de fapt.

Pe fondul recursului, intimata-reclamantă a apreciat ca fiind nefondate motivele invocate prin memoriul de recurs.

Referitor la motivul de recurs privind cererea de amânare a cauzei, intimata a susținut că aceasta a fost respinsă în mod corect având în vedere faptul că motivul invocat în cerere, aceea de angajare a unui avocat ales, nu poate fi considerat un motiv temeinic pentru amânarea judecății cauzei și nici nu se poate reține că motivul invocat nu este imputabil pârâților, prin raportare la dispozițiile art. 222 alin. (1) C. proc. civ.

Raportat la acest motiv, intimata a arătat și faptul că în cauză nu este incidentă nulitatea absolută prin încălcarea dreptului de acces la justiție și a principiului egalității părților în proces dar și faptul că domnul avocat G. a reprezentat recurenții încă din anul 2020 astfel că nu ar putea fi primită susținerea acestora că nu ar fi avut timpul necesar studierii dosarului și pentru formularea de concluzii scrise.

Intimata-reclamantă a susținut că, în cauză, au fost respectate dispozițiile art. 222 C. proc. civ. instanța de apel punând în discuția părților cererea de amânare și constatând că aceasta nu este fondată pe motive temeinice a amânat pronunțarea pentru a putea fi depuse concluzii scrise.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a susținut că nu este incident în cauză nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1887/13.10.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus rejudecarea apelului, numai cu privire la motivul de apel privind verificarea îndeplinirii condițiilor pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune deoarece recurenții, prin concluziile scrise depuse la data de 22 mai 2020 în fața instanței de fond au arătat că înțeleg să invoce uzucapiunea de 20 ani solicitând să se constate buna lor credință, unită cu posesia de peste 20 de ani și cu justul titlu ce sunt de natură să producă efecte juridice în sensul consolidării dreptului de proprietate al pârâților cu consecința respingerii acțiunii reclamantei.

Intimata-reclamantă, reluând considerentele instanței de apel din decizia civilă recurată referitoare la uzucapiune, a arătat că prin critica recurenților referitoare la faptul că instanța de apel nu a analizat decât prima condiție pentru a uzucapa aceștia, de fapt, au recunoscut titlul de proprietate a intimatei pentru suprafața de 63 mp deoarece aceștia invocă o simplă posesie precară transformată într-o posesie utilă prin intervertirea detenției precare în posesie, enumerând cazurile prevăzute de art. 1858 C. civ.

Prin întâmpinare s-a susținut, contrar criticilor aduse de recurenți, că instanța de apel a realizat o analiză completă a posesiei exercitată de pârâți din care a rezultat că aceștia au avut permanent o posesie precară având în vedere fișele de calcul pentru stabilirea chiriei și adresa emisă în anul 2006 de Administrația Fondului Imobiliar existente la dosarul cauzei.

De asemenea, s-a susținut că instanța de apel a reținut în mod corect și efectele juridice ale sentinței civile nr. 5118/09.07.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2009 prin care s-a reținut că "Sub aspectul apărării intervenienților, în sensul că au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului liber de 120 mp, inclusiv cel cu destinație de grădină, prin uzucapiunea scurtă de 20 de ani, instanța o va înlătura, întrucât perioada octombrie 1979 (data intrării în stăpânire) - octombrie 1996 (data încheierii contractului de vânzare cumpărare) nu poate fi luată în calcul, atât timp cât stăpânirea nu s-a făcut cu titlu de proprietar, ci de chiriaș.’’

În final, intimata a făcut precizarea că afirmația recurenților în sensul că s-au comportat și sunt cunoscuți ca și proprietari ai terenului în ultimii 28 de ani nu rezultă din nicio probă administrată în cauză, fiind o simplă afirmație complet nedovedită.

Prin urmare, pentru considerentele menționate, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 22 octombrie 2024 recurenților-pârâți le-a fost comunicată întâmpinarea, conform dovezilor aflate la filele x, iar aceștia au depus răspuns la întâmpinare la data de 04 noiembrie 2024 solicitând respingerea apărărilor formulate.

În ceea ce privește excepția nulității recursului recurenții au arătat că nerespectarea dreptului la apărare constituie o neregularitate care atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. având în vedere că așa cum se întâmplă în cauzele penale și instanța de apel ar fi trebuit să aplice aceeași procedură și să acorde un singur termen de judecată în virtutea respectării dreptului la apărare.

Pe fond, recurenții reiau susținerile din recurs în ceea ce privește faptul că aceștia sunt proprietari de bună-credință asupra bunului imobil solicitat de către intimată, nerespectarea de către instanța de apel a deciziei de casare nr. 1887/13.10.2022 a Înaltei Curți și a dispozițiilor speciale în materia prescripției achizitive.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 11 februarie 2025, completul de filtru a fost admis în principiu recursul formulat și a fost fixat primul termen de judecată la data de 13 mai 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării pe fond a acestora.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică, recurenții au invocat încălcarea dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Constituția României și a dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. de către instanța de apel motivat de faptul că în mod nelegal a respins cererea recurenților de amânare a cauzei prin încheierea de ședință din data de 31.03.2023 și nu s-a pronunțat asupra cererii de repunere pe rol a cauzei, decizia civilă fiind considerată nemotivată sub aceste aspecte.

Motivele urmează a fi analizate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât se invocă încălcarea normelor de drept procesual precum și art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod față de criticile ce vizează nemotivarea hotărârii recurate.

Criticile sunt nefondate.

Prealabil, se constată că solicitarea de amânare pentru lipsa de apărare, formulată la data de 28 martie 2023 pentru termenul de judecată din data de 31 martie 2023, a fost motivată de împrejurarea că recurenții doreau să își angajeze un avocat ales, întrucât reprezentantul convențional anterior a avut mandat doar pentru reprezentarea părților în fața Înaltei Curți. .

Prin încheierea de ședință din data de 31 martie 2023 instanța de apel a respins cererea de amânare formulată de recurenți pentru lipsă de apărare motivat de faptul că nu au fost oferite motive temeinice care să justifice amânarea judecății.

Potrivit art. 222 din C. proc. civ.: "(1) Amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei. (2) Când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise."

În viziunea legiuitorului, amânarea judecății cauzei în temeiul art. 222 C. proc. civ. nu este reglementată ca o obligație, ci ca o posibilitate acordată judecătorului cauzei, în corelație cu dreptul absolut al acestuia de a analiza temeinicia motivelor invocate, eventuala culpă a părții în solicitarea amânării, precum și caracterul excepțional al amânării. Dreptul de apreciere al judecătorului cauzei nu încalcă dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituție și de art. 13 din C. proc. civ. ci, dimpotrivă, asigură respectarea dreptului la un proces echitabil, derulat într-un termen optim și previzibil, consacrat de art. 6 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar, la momentul respingerii cererii de amânare, instanța de apel și-a exercitat prerogativa legală de apreciere, oferind, totodată, recurenților posibilitatea de a depune concluzii scrise la dosarul cauzei, în condițiile art. 222 alin. (2) C. proc. civ.. De asemenea, nu există în cuprinsul cererii de amânare o referire la motivul pentru care părțile au fost în imposibilitatea angajării unui apărător în contextul în care, după cum recurenții menționează în cererea de recurs, au avut la dispoziție un termen de peste 30 de zile pentru angajarea unui avocat.

Astfel, situația invocată de părți pentru a obține amânarea judecății nu a constituit un motiv temeinic, în sensul legii, de natură să justifice admiterea cererii, fiind necesar a se indica, în concret, motivul pentru care aceștia au fost în imposibilitatea de angaja un avocat în termenul acordat de instanța de judecată.

Se cuvine a menționa faptul că art. 6 alin. (1) C. proc. civ. obligă instanța să ia toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății, în vreme ce art. 10 alin. (1) incumbă părților, obligația corelativă, de a îndeplini actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

Prin urmare, respingerea cererii de amânare a judecății cauzei a fost dispusă în condiții de legalitate, fiind motivată, instanța de apel manifestând diligența necesară pentru respectarea dreptului la apărare a recurenților, prin amânarea pronunțării și oferirea posibilității părților de a depune concluzii scrise.

Nu poate fi primită nici critica recurenților privind nemotivarea soluției de respingere a cererii de amânare a cauzei prin decizia recurată întrucât instanța de apel s-a pronunțat asupra acesteia prin încheierea din 31 martie 2023, motiv pentru care aceasta nu avea obligația de a relua motivarea în cuprinsul hotărârii, considerentele fiind deja expuse în actul procedural anterior.

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel nu era obligată să reia în cuprinsul hotărârii tot ceea ce s-a discutat în cadrul dosarului pentru ca aceasta să fie cenzurată în căile de atac întrucât încheierea de ședință este un act procedural distinct, motivat conform art. 233 și următoarele C. proc. civ. instanța nefiind obligată să reia în hotărârea finală motivarea cererilor deja soluționate prin încheieri anterioare.

Prin urmare, instanța de apel a respectat cadrul legal, iar lipsa reluării motivării în hotărârea atacată nu constituie o cauză de casare a acesteia din urmă.

De asemenea, critica recurenților privind nepronunțarea instanței de apel asupra cererii de repunere pe rol formulată după închiderea dezbaterilor nu este întemeiată. Cu privire la momentul procedural al închiderii dezbaterilor în fond, art. 394 alin. (3) C. proc. civ. prevede că "după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă" - text legal ce răspunde cerințelor principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare.

Potrivit art. 429 C. proc. civ. după pronunțarea hotărârii instanța se dezinvestește și niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale, motiv pentru care manifestarea de voință a recurenților, exprimată prin cererea privind repunerea cauzei pe rol, nu putea fi luată în considerare de instanță, fiind o cerere depusă după închiderea dezbaterilor, în termenul de amânare a pronunțării.

Respectarea principiilor care guvernează procesul civil, de către judecătorii apelului, nu impunea repunerea cauzei pe rol, pentru a se discuta cererea de acordare a unui nou termen de judecată, așa cum pretind recurenții în contextul în care, astfel cum rezultă din încheierea de ședință din data de 31 martie 2023, instanța de apel a soluționat-o în ședință publică.

În plus, trebuie remarcat că instanța are un drept de apreciere asupra repunerii cauzei pe rol în aceste condiții, aceasta fiind o simplă facultate acordată de lege, iar nu o obligație.

Astfel, dispozițiile art. 400 C. proc. civ., arată că "dacă, în timpul deliberării, instanța găsește că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea de rol a cauzei, cu citarea părților". Așadar, măsura procedurală de a repune cauza pe rol, după momentul rămânerii în pronunțare, aparține exclusiv instanței de judecată, nefiind reglementat dreptul părților de a solicita o asemenea măsură.

În ceea ce privește susținerile recurenților referitoare la încălcarea principiului egalității de arme, motivat de faptul că aceștia au avut un termen scurt, de trei săptămâni, pentru formularea concluziilor scrise în timp ce instanța de apel a avut un termen mai lung de motivare a deciziei recurate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora având în vedere faptul că principiul în cauză se referă la egalitatea de arme a părților din proces, efectele acestuia neputând fi extinse la alte situații, cu atât mai puțin la cea reclamată de recurenți, rolul instanței de judecată fiind acela de a asigura respectarea acestui principiu, garantând că fiecare parte își poate apăra interesele în mod eficient și echitabil.

Pentru considerentele expuse, nu se poate reține nici încălcarea de către instanța de apel a Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 26 ianuarie 2016 în Cauza Muncaciu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 826/19.10.2016 în ceea ce privește principiul egalității armelor, a dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Prin urmare, prin hotărârea pronunțată instanța nu a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și nici pe cele referitoare la motivarea corespunzătoare a deciziei civile recurate.

Prin criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut, în esență, nerespectarea de către instanța de apel a deciziei civile nr. 1887 din 13 octombrie 2022 prin care Înalta Curte a casat decizia pronunțată în apel în primul ciclu procesual.

În acest sens au arătat că în rejudecare, instanța de apel era obligată să verifice îndeplinirea condițiilor pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune, însă prin decizia recurată a fost analizată doar îndeplinirea primei condiții referitoare la dobândirea dreptului de proprietate, respectiv existența unui just titlu în posesia pârâților, fără a răspunde obiectivelor indicate de instanța de recurs.

Critica urmează a fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât se invocă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor de drept procesual, fiind însă nefondată.

Se constată că prin decizia nr. 1887 din 13 octombrie 2022, Înalta Curte a casat decizia pronunțată în apel în primul ciclu procesual având în vedere faptul că recurenții au invocat încălcarea dispozițiilor art. 1842 C. civ. de la 1864, în acest sens recurenții susținând că au invocat prescripția achizitivă de 20 de ani, atât oral, cât și în scris, prin concluziile scrise depuse la ultimul termen de judecată de la fond iar instanța de apel a apreciat corectă conduita primei instanțe care nu a verificat incidența, în cauza pendinte, a îndeplinirii cerințelor privind uzucapiunea de scurtă durată.

În acest context, Înalta Curte a apreciat că solicitarea recurenților, reiterată prin motivele de apel, putea fi calificată de instanța de judecată ca o apărare de fond care, în ipoteza în care ar fi fost găsită întemeiată, ar fi condus la paralizarea acțiunii principale, cu consecința respingerii acesteia, motiv pentru care a dispus casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, prin decizia de casare s-a dispus verificarea îndeplinirii condițiilor pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului litigios prin uzucapiunea de 10-20 de ani, invocată pe cale de excepție de recurenții-pârâți, astfel cum a reținut și instanța de apel prin hotărârea ce face obiectul prezentului recurs.

În această situație, apare ca nefondată critica recurenților potrivit căreia instanța de apel ar fi trebuit să analizeze și îndeplinirea altor condiții privind uzucapiunea, în contextul în care aceasta a judecat apelul în limitele casării cu respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ. ce reglementează judecata în fond după casare.

Trebuie menționat și faptul că instanța de apel a reținut în hotărârea recurată faptul că în speță nu sunt incidente nici dispozițiile ce reglementează uzucapiunea de 30 de ani, având în vedere că termenul prevăzut de lege nu s-a împlinit, aspect necontestat de recurenți prin cererea de recurs.

În baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a avut în vedere la pronunțarea hotărârii doar ipoteza de principiu prevăzută de art. 1857 C. civ. potrivit căreia detenția nu poate fi transformată în posesie prin simpla voință a detentorului și nu a analizat ipoteza potrivit căreia detenția precară poate fi transformată în posesie utilă în condițiile art. 1858 pct. (2) C. civ.

Critica, ce urmează a fi analizată prin raportare la motivul de casare indicat de recurenți, este nefondată.

Raportat la probele administrate în cauză, instanța de apel a reținut faptul că apelanții-pârâți au dobândit în proprietate numai suprafața de teren situată sub construcție, iar restul suprafeței au deținut-o cu titlu precar (inclusiv suprafața în litigiu de 63 mp), pentru care au achitat chirie. Analiza suprafețelor enunțate constituie o probă certă ce exclude interpretarea conform căreia cei 63 mp disputați sunt incluși în cei cumpărați prin contractul de vânzare-cumpărare, această suprafață fiind deținută de către pârâți cu titlu precar, conform fișelor de calcul pentru stabilirea chiriei lunare a curții.

Prin urmare, situația de fapt astfel reținută - situație care nu poate forma obiect de reevaluare în recurs pentru că această cale de atac este rezervată controlului de nelegalitate pentru motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. relevă calitatea de detentori precari a recurenților-pârâți, astfel încât atrage incidența prevederilor art. 1853 C. civ. conform cărora "Actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului său", coroborate cu cele ale art. 1855 C. civ., conform cărora "Când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeași calitate, dacă nu este probă contrarie".

Contrar criticile recurenților, potrivit cărora instanța de apel nu ar fi analizat și celelalte condiții ale uzucapiunii de scurtă durată, se constată că, în mod corect instanța de apel a reținut, în contextul în care apelanții-pârâți nu au probat existența unui just titlu pentru terenul de 63 mp pretins, că analiza celorlalte condiții nu mai este necesară pentru soluționarea cauzei. Întrucât condițiile prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de scurtă durată sunt cumulative, îndeplinirea celorlalte condiții este irelevantă, neputând conduce la o soluție diferită de cea reținut în cauză.

Înalta Curte reține că recurenții au invocat omisso medio, pentru prima oară în recurs, incidența prevederilor art. 1858 pct. (2) C. civ. privind intervertirea precarității în posesie utilă, prin concluziile scrise depuse în primă instanță și ulterior în memoriul de apel, invocând calitatea de proprietari ai imobilului prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 31.10.1996, respectiv posesia de bună-credință de la data cumpărării imobilului pe o durată de 26 de ani. De asemenea, nici prin recursul formulat în primul ciclu procesual, recurenții nu au făcut vorbire de intervertirea detenției precare în posesie utilă.

Pe cale de consecință, criticile părților nu pot fi deduse judecății omisso medio pentru că, într-o atare situație, instanța de recurs nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunțate, iar analizarea în faza recursului a altor motive față de cele invocate în fața instanței de apel ar duce la privarea părții de un grad de jurisdicție și implicit, la încălcarea principiului non omisso medio, contravenind, astfel, dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Față de aceste considerente, nu pot fi primite nici susținerile recurenților potrivit cărora decizia recurată ar fi insuficient motivată, întrucât deși acestea se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica privind intervertirea detenției precare în posesie utilă nu fost invocată de recurenți în fața instanțelor de fond, nefiind investite să analizeze incidența acesteia în cauză.

Nu pot fi analizate susținerile critice conform cărora probele administrate ar releva intervertirea detenției precare, respectiv a faptului că pârâții s-au comportat și au fost cunoscuți ca proprietari ai imobilului în ultimii 28 de ani, a actelor de rezistență, întrucât astfel cum s-a menționat anterior, asemenea demers de reevaluare a probelor și a situației de fapt este incompatibil cu judecata în recurs. Pentru același motive, nu pot fi primite susținerile referitoare la incidența dispozițiile art. 559 C. civ. în contextul în care recurenții fac trimitere la schița imobilului potrivit căreia amprenta supraterană a case se întinde sub terenul restituit în natură, aspecte ce țin de situația de fapt stabilită în cauză și a probelor administrate, ce nu mai pot fi reevaluate de către instanța de recurs.

Printr-o ultimă critică, recurenții invocă incidența sentinței civile nr. 2158/2002 rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 66A din 10.02.2005 pronunțată în dosarul numărul x/2003 de către Tribunalul București, prin care s-a respins acțiunea în revendicare a imobilului din str. x de către F. precum și afirmația acestuia din urmă potrivit căreia nu a vândut niciodată cei 60 mp aflați în litigiu, ce rezultă din adresa din data de 11.11.2009 în dosarul nr. x/2009.

Criticile vizează autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigii anterioare, motiv pentru care pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., fiind însă nefondate.

În privința susținerii apelanților-pârâți în sensul că în litigiul anterior a fost respinsă acțiunea în revendicare a imobilului situat în str. x formulată de către F., care include și pivnița care se întinde asupra terenului de 63 mp în litigiu, în primul ciclu procesual instanța de apel a reținut că acest aspect nu prezintă relevanță din perspectiva modalității de soluționare a prezenței cauze întrucât dosarul nr. x/2003 a vizat imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/31.10.1996 și al actelor adiționale, care nu include și suprafața de 63 mp teren, considerente ce nu au fost contestate de recurenți prin recursul exercitat în primul ciclu procesual și nu au făcut obiectul rejudecării apelului, motiv pentru care nu pot fi analizate, omisso medio, în prezenta cale de atac.

Referitor la afirmația numitului F. în dosarul nr. x/2009 indicat de recurenți dar și cu privire la respingerea acțiunii în revendicare mai sus menționate, nu se poate constata incidența autorității de lucru judecat în contextul în care, astfel cum a reținut și instanța de apel, recurenții au mai invocat excepția prescripției achizitive de scurtă durată (invocată și în prezentul litigiu) și la momentul judecării cauzei nr. 7179/302/2009, iar prin sentința civilă nr. 5118/09.07.2010, Judecătoria Sectorului 5 București a reținut că "Sub aspectul apărării intervenienților, în sensul că au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului liber de 120 mp, inclusiv cel cu destinație de grădină, prin uzucapiunea scurtă de 20 de ani, instanța o va înlătura, întrucât perioada octombrie 1979 (data intrării în stăpânire) - octombrie 1996 (data încheierii contractului de vânzare cumpărare) nu poate fi luată în calcul, atât timp cât stăpânirea nu s-a făcut cu titlu de proprietar, ci de chiriaș.’’

Or, instanța de apel a dezlegat această chestiune și în primul ciclu procesual, în sensul că a reținut "Contrar celor susținute de apelanții-pârâți, în dosarul nr. x/2009 în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 5118/09.07.2010 a cărei putere de lucru judecat a fost reținută de tribunal aceștia au figurat ca intervenienți accesorii în favoarea pârâtului Municipiul București, instanța respingând cererea de intervenție ca neîntemeiată. Prin urmare, modalitatea în care a fost dezlegată de către instanță chestiunea referitoare la apartenența suprafeței de teren de 63 mp nu mai poate fi contrazisă, impunându-se în cadrul prezentei acțiuni în revendicare.", considerente, care de asemenea nu au fost contestate de către recurenți.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod corect, a dat eficiență autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în litigiile anterioare ale recurenților, față de care nu poate prevala declarația numitului F. din dosarul nr. x/2009 în sensul indicat de către recurenți.

Prin urmare, se constată că instanța de apel a hotărât cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, neputându-se reține, prin raportare la prevederile art. 488 C. proc. civ., caracterul întemeiat al criticilor formulate de recurenți, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., recursul declarat în cauză urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva deciziei civile nr. 586 din 21 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 mai 2025.