ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2522/2021

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 13.01.2016, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. S.A. și D., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța: - să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.05.2007 la B.N.P. E.;

- să dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. x, clădire corp A.

La data de 20.05.2016, pârâta C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, pentru autoritate de lucru judecat, respectiv, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din data de 01.03.2018, s-a admis excepția autorității de lucru judecat în privința capătului de cerere având ca obiect revendicarea formulată în contradictoriu cu pârâtul D..

Prin sentința civilă nr. 1297/28.06.2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea formulată în contradictoriu cu pârâtul D., pentru autoritate de lucru judecat; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții C. S.A. și D., ca neîntemeiată, și a obligat reclamantul la plata către pârâta C. S.A. a sumei de 10.000 (onorariu avocat redus) cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței pronunțate de această instanță au formulat apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 3A din data de 07.01.2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți și a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată de la 10.000 RON la 2.500 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. A respins cererea apelanților-reclamanți privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce privește soluția data primului motiv de apel, admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe, cu consecința admiterii acțiunii formulată de reclamanți.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenții au formulat, în esență, următoarele critici:

- instanța de apel nu a analizat unul din motivele principale de apel ale reclamanților; prima instanță a avut în vedere o situație de fapt neconformă cu realitatea, iar instanța de apel a trecut peste acest aspect; astfel, în mod greșit tribunalul a reținut că imobilul în cauză a fost achiziționat de către autorii recurenților în baza Legii nr. 112/1995, iar acest fapt apare fără însemnătate în opinia instanței de apel;

- în opinia reclamanților, silogismul juridic de care a uzat prima instanță, în raport de care titlul de proprietate al pârâților ar fi fost preferabil datorita naturii bunului litigios, în contextul în care dispozițiile Legii nr. 112/1995 dau preferința chiriașului cumpărător este greșită, iar instanța de apel nu a cenzurat hotărârea astfel pronunțată.

- curtea de apel nu a observat că soluția din fond este nemotivată, fiind argumentată pe o situație de fapt care nu corespunde realității; argumentele expuse de prima instanță și întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 echivalează cu o lipsa totală de motivare;

- instanța de apel nu a ținut seama de aspecte esențiale ale cauzei; în acest sens, reclamanții arată că situația de fapt este cu totul alta decât cea reținută de instanțele de fond; în cauză, imobilul a fost înstrăinat în condițiile Legii nr. 4/1973, nefiind aplicabile litigiului prevederile Legii nr. 112/1995, cum greșit a reținut instanța de fond; eroarea instanței de fond este esențială în condițiile în care toată argumentația se bazează pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, ce nu au legătură cu speța;

- în opinia reclamanților, este important și faptul că există hotărâri judecătorești irevocabile prin care s-a constatat preluarea imobilului de către Stat în lipsa unui titlu valabil, astfel că dreptul de proprietate asupra imobilului litigios nu a putut fi transmis vreodată în mod valabil, iar pretinsa bună - credință a sub-dobânditorilor analizată în temeiul Legii nr. 112/1995 nu are nicio aplicabilitate in cauză;

- instanța de apel s-a aflat într-o gravă eroare reținând că, în cauză, nu există notificări de restituire imobil, respectiv cereri de restituire imobil întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001;

- considerentele instanței de apel cu privire la existența unei opțiuni între aplicarea legii speciale de reparație si a dreptului comun în materie nu are substanță juridică, în condițiile în care s-a nesocotit situația de fapt, existenta notificărilor efectuate de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001, temeiul juridic al acțiunii inițiale - Legea nr. 10/2001 și incidența în cauză a Legii nr. 4/1973, iar nu a Legii nr. 112/1995;

- în drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 23 septembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 3A din 7 ianuarie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 18 noiembrie 2021.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, în considerarea celor ce urmează:

- Sub un prim aspect, reclamanții au invocat nelegalitatea deciziei atacate, întrucât hotărârea pronunțată de instanța de apel nu respectă exigențele motivării unei hotărâri judecătorești, în sensul că nu au fost analizate toate motivele de apel supuse analizei. În concret, recurenții au pretins că a fost ignorat motivul de apel referitor la nemotivarea sentinței tribunalului, deoarece hotărârea acestei instanțe a fost argumentată pe o situație de fapt care nu corespunde realității. S-a susținut că argumentele expuse de tribunal și întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 echivalează cu o lipsă totală de motivare.

Deși întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, invocându-se nemotivarea hotărârii instanței de apel, critica reclamanților este susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând ca analiza acestor susțineri să se raporteze la acest motiv de casare.

Susținerile recurenților potrivit cărora "hotărârea pronunțată în cauză este nemotivată, fiind argumentată pe o situație de fapt care nu corespunde realității. Argumentarea expusă de instanță întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 echivalează practic cu o lipsă totală de motivare a soluției" sunt neîntemeiate.

În cauză, se constată că instanța de apel a examinat motivul de apel indicat de reclamanți, curtea de apel analizând starea de fapt dedusă judecății și aplicarea dispozițiilor legale incidente în materia acțiunii în revendicare. Procedând astfel, instanța de apel a realizat un examen propriu al criticii invocate prin cererea de apel, precum și o examinare reală și efectivă a elementele esențiale care i-au fost supuse verificării.

Astfel, curtea de apel a reținut și valorificat în prezentul litigiu considerentele sentinței civile nr. 202/13.02.2009 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă în urma respingerii apelului prin decizia civilă nr. 53A/25.01.2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și devenită irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 3593/03.05.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. S-a statuat prin aceste hotărâri cu privire la un alt demers având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.10.1973 și acțiune în revendicare cu privire la același imobilul situat în București, str. x, clădire corp A, inițiat de antecesoarea reclamanților F.. Prin urmare, instanța de apel a analizat și motivat de o manieră exhaustivă atât criticile referitoare la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.05.2007 prin care pârâtul D. a înstrăinat pârâtei S.C. C. S.A. imobilul în litigiu, cât și cele referitoare la modalitatea de soluționare - pe fondul cauzei - a acțiunii în revendicare de către prima instanță.

Cum decizia recurată cuprinde motivele de fapt și de drept reținute de instanța de apel cu privire la critica vizând pretinsa nemotivare a hotărârii primei instanțe, în raport de cele invocate de recurenți prin cererea de apel, reiese că verificarea temeiniciei și legalității soluției primei instanțe, prin prisma criticilor formulate de reclamanți, s-a efectuat cu respectarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

- În ceea ce privește criticile formulate de recurenți, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar a se sublinia că recursul este o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esențială este aceea că permite un control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1).

Față de caracterul extraordinar al recursului, care poate fi exercitat pentru motivele prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că, pentru a răspunde exigențelor impuse de dispozițiile legale mai sus menționate, criticile formulate în recurs trebuie să pună în discuție modalitatea de interpretare și aplicare a legii la cazul particular dedus judecății de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe cale de consecință, excedează controlului de legalitate criticile care pun în discuție situația de fapt și analiza probatoriului, întrucât acestea vizează temeinicia hotărârii atacate.

- Înalta Curte nu se poate reține învestită nici cu analizarea vreunei critici legate de soluția pronunțată de curtea de apel cu privire la capătul de cerere ce vizează nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.05.2007, întrucât reclamanții nu formulează critici concrete față de considerentele instanței de apel sub acest aspect, ci se rezumă la reiterarea nulității contractului de vânzare - cumpărare nr. x/1973 și a actelor subsecvente pentru cauză ilicită.

- Din perspectiva examinării aspectelor care pun în discuție fondul dreptului dedus judecății, chestiuni susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acțiunea în revendicare, având ca temei juridic dispozițiile dreptului comun, înscrise în dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. de la 1864, a fost corect examinată de instanțele de fond.

În speță, reclamanții A. și B. și-au întemeiat acțiunea în revendicare privind imobilul situat în București, str. x, clădire corp A, pe dispozițiile dreptului comun, arătând că imobilul litigios a aparținut autoarei reclamanților F., imobilul fiind preluat de Statul român prin Decretul nr. 92/1950.

Fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanțele fondului au apreciat că imobilul revendicat în prezenta acțiune intră sub domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație ale cărei dispoziții se aplică prioritar în raport cu dreptul comun invocat de reclamantă în acțiunea de față.

Bunul imobil în litigiu face parte din categoria celor a căror situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, iar cu privire la acesta s-a constatat faptul că reclamanții nu au formulat notificare în scopul valorificării drepturilor lor în baza legii speciale de restituire, aspect care rezultă din decizia nr. 3593/03.05.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Întrucât reclamanții au pretins că sunt îndreptățiți la examinarea pe fond a acțiunii în revendicare sub motiv că pârâții nu dețin un titlu valabil asupra imobilului, în aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora:

"Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație", instanțele de fond au procedat la verificarea concursului dintre dreptul comun în materie (art. 480 C. civ. de la 1864) și legea specială (Legea nr. 10/2001), la care face trimitere norma de drept mai sus arătată, și au constatat, în mod corect, că acesta a fost deja dezlegat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În acest sens, instanța de recurs subliniază că, așa cum, de altfel, s-a statuat și prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, inclusiv în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un temei de drept comun, instanța de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecății, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ținută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părților, cu respectarea principiului contradictorialității si a dreptului la apărare, obligație care, în cauză, a fost respectată.

Astfel, conform Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, existența principiului anterior menționat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanțial, cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, astfel încât nici părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile și nici instanței nu îi este permis a ignora existența actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.

Instanța este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opțiune a legislativului ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separației puterilor în stat.

Or, promovând cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicarea imobilului situat în București, str. x, clădire corp A, în temeiului dreptului comun, recurenții urmăresc aceeași finalitate ca și cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv restituirea în natură a acestui imobil.

Astfel fiind, corect s-a stabilit că soluționarea acțiunii în revendicare dedusă judecății nu poate avea loc în raport de dreptul comun invocat de reclamanți, după criteriile de soluționare aplicabile unei acțiuni în revendicare de drept comun, prin compararea titlurilor concurente și a drepturilor autorilor, cu recunoașterea preferabilității celui mai bine caracterizat, ci cu luarea în considerare și aplicarea regimului special reglementat de Legea nr. 10/2001, a criteriilor de analiză la care trimite decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a jurisprudenței instanței de contencios european ce a stabilit și definit conținutul noțiunii autonome de "bun actual".

În acest context, raționamentul juridic expus de instanța de apel, care făcând trimitere la considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pe care le-a coroborat cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate (jurisprudență, care împreună cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele sale adiționale, formează un bloc de convenționalitate ce se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale), a analizat în mod substanțial drepturile de proprietate aflate sau pretins a se afla în patrimoniul părților litigante, nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de față.

Mai reține Înalta Curte că dreptul de proprietate care se pretinde că s-a aflat inițial în patrimoniul autoarei reclamanților nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene, fiind acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

Cu referire la acest aspect, în mod corect instanța de apel a considerat relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12.10.2010, în care Curtea Europeană a reținut că "(…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) Existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (par. 134-140).

Astfel, prin această hotărâre pilot Curtea europeană a afirmat explicit condiția ca persoanele de la care imobilul a fost preluat abuziv să fi obținut în dreptul intern o hotărâre judecătorească irevocabilă sau o hotărâre administrativă care să nu mai poată fi revocată, prin care să se fi dispus restituirea în natură a bunului în favoarea lor, hotărâre care să le consfințească deținerea unui "bun actual" și pe care să o opună titlului de proprietate invocat de proprietarul posesor.

Cum nici la momentul formulării acțiunii în revendicare de față și nici ulterior reclamanții nu au obținut o hotărâre care să statueze în sensul prevăzut de hotărârea-pilot pronunțată de Curtea Europeană, aceștia întemeindu-și acțiunea pe simpla speranță de a li se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care sunt în imposibilitate de a-l exercita efectiv, asupra bunului revendicat în cauză, recurenții nu pot fi considerați drept titularii unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

În plus, reclamanții au înregistrat acțiunea în revendicare ulterior pronunțării hotărârii din 12.10.2010 în cauza Maria Atanasiu ș.a. contra României, prin care Curtea Europeană a luat act, fără obiecțiuni, de pronunțarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin hotărârea menționată, Curtea Europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare întemeiate pe prevederile civile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 (1) din Convenție, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă.

În acest context, invocarea de către reclamant a preferabilității titlului său de proprietate în raport cu titlul pârâților, nu poate justifica admiterea cererii, de vreme ce s-a reținut corect că recurenții nu au un drept la restituirea bunului revendicat, care să îi susțină pretențiile în acțiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, curtea de apel înlăturând justificat motivele de apel care au vizat compararea titlurilor, întrucât titlul vechi de proprietate invocat de reclamant nu mai are forță juridică în contextul legislativ actual.

Or, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pronunțarea Deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție și schimbarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în 2010, remediul juridic pentru preluarea abuzivă a imobilelor în perioada regimului comunist, este dat de legea specială care derogă de la dreptul comun. În consecință, reclamanții nu pot triumfa în acțiunea în revendicare exclusiv în temeiul unui vechi titlu de proprietate care nu mai poate fi exercitat în prezent. Pentru a se putea prevala de dreptul la retrocedare în natură, trebuie fie ca imobilul să îi fie restituit în temeiul legii speciale de reparație, fie să se afle în posesia unei hotărâri judecătorești definitive care să dispună expres restituirea bunului, premisă care nu este îndeplinită, în speță.

Ca urmare, în ipoteza omisiunii de a formula notificare potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, reclamanții care nu au justificat nicio împrejurare obiectivă care i-ar fi împiedicat pe aceștia sau pe autorul său să se conformeze normelor speciale nu pot pretinde înlăturarea aplicării legii speciale în cauză, întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispozițiilor procedurale în favoarea anumitor persoane, ceea ce nu este permis.

Din cele ce preced rezultă că, în cauză, interpretarea dată normelor convenționale și de drept intern, precum și aplicarea acestora în procesul pendinte a fost făcută în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltate în materia dreptului de proprietate, astfel cum este acesta reglementat de art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, privitoare la existența unui bun actual în patrimoniul părților litigante și la consecințele privării de proprietate, dar și cu dezlegările date problemelor litigioase prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ambele obligatorii pentru instanțele de judecată.

Pentru aceste considerente, reținând, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 3A din 7 ianuarie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2021.