ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 400/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 02 octombrie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să se constate intervenită simulația contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată la data de 1 februarie 1996 între B. și A., privind imobilul situat în municipiul București, str. x, compus din teren în suprafață de 450 mp și construcție formată din subsol, două etaje, mansardă și pod; să se constate intervenită simulația privind împrumutul de 15.000.000 RON (Rol) acordat de pârâtul B. și revenirea la situația anterioară, în sensul lăsării imobilului în deplină proprietate și posesie reclamantului.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința nr. 1489 din 02 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția autorității de lucru judecat, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.; a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A.. Prin decizia civilă nr. 76 din 2 februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1489 din 02 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Hotărârea pronunțată în recurs: Prin decizia nr. 546 din 21 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 76 din 02 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Al doilea ciclu procesual

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 205A/12 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în complet de divergență, a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1489 din 02 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. și B., a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, în sensul că a admis cererea de declarare a simulației actului de vânzare-cumpărare din data de 01 februarie 1996; a constatat fictiv actul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamant și pârâtul B. la data de 01 februarie 1996 cu privire la imobilul situat în București, str. x, sector 1; a dispus repunerea părților în situația anterioară actului de vânzare-cumpărare în sensul că i-a obligat pe pârâți să restituie reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul din București, str. x, sector 1; a păstrat soluția de respingere a cererii de declarare a simulației contractului de împrumut; i-a obligat pe pârâți la plata către reclamant a sumei de 18.989,80 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată la judecata în fond, și a compensat cheltuielile de judecată constând în onorariile de avocat efectuate la judecata în primă instanță; a înlăturat din sentința apelată dispoziția privind obligarea reclamantului la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, a păstrat dispozițiile din sentință privind respingerea excepțiilor; a dispus obligarea intimaților-pârâți la plata către apelantul-reclamant a cheltuielilor de judecată efectuate în apel și recurs (18.989,80 RON taxă judiciară de timbru și 3.000 RON onorariu avocațial).

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 205A/2019 din 12 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au formulat recurs recurenții-pârâți B. și C.. Prin memoriile de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curții de Apel București. Prin memoriul de recurs, înregistrat la data de 04 mai 2020, după expunerea situației de fapt care a generat prezentul litigiu și prezentarea soluțiilor pronunțate în fazele procesuale anterioare, recurenții-pârâți au arătat, în motivarea incidenței cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluția de constatare a simulației contractului de vânzare-cumpărare și cuprinde motive contradictorii. În argumentarea acestei teze, au arătat că, prin decizia recurată, instanța de apel a admis acțiunea în declararea simulației contractului de vânzare-cumpărare, exclusiv prin valorificarea declarațiilor olografe și unilaterale ale reclamantului, fără a avea în vedere înscrisurile depuse de pârâți la 04 septembrie 2018, 04 decembrie 2018 și la termenul la care au avut loc dezbaterile orale, 29 ianuarie 2020. S-a învederat că instanța de apel nu a analizat susținerile pârâților referitoare la inexistența unui acord al părților cu privire la încheierea unui act secret, condiție esențială pentru existența simulației, și că manifestarea unilaterală de voință a uneia dintre părți nu poate produce consecințe juridice cu privire la raporturile juridice bilaterale. În argumentarea aceleiași teze, s-a susținut că în situația în care reclamantul A. și pârâtul B. ar fi avut intenția de a simula contractul de vânzare-cumpărare, se impunea și existența consimțământului pârâtei C., în calitate de soție a pârâtului B.. Printr-o altă critică s-a arătat că instanța de apel nu a analizat faptul că, în speță, nu se poate discuta despre acte publice și acte secrete întrucât nu sunt întrunite condițiile simulației. Simpla constatare de către instanța de apel a existenței unui înscris, emis de una dintre părțile contractului de vânzare-cumpărare, fără a indica motivele pentru care acesta reprezintă un act secret, în sensul legii civile, nu răspunde exigențelor privind motivarea hotărârilor judecătorești, așa cum au statuat Înalta Curte și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența lor. Pe de altă parte, deși a reținut drept condiție pentru declararea simulației existența unui acord simulator, instanța de apel nu a dezlegat această chestiune în sensul existenței sau nu a acestui acord. S-a arătat că instanța de apel nu a analizat susținerile pârâților referitoare la consecințele care decurg din constatarea simulației contractului de vânzare-cumpărare având în vedere că transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu s-a produs ca urmare a pronunțării hotărârii judecătorești, iar nu ca o consecință a perfectării actului de vânzare-cumpărare. În motivarea deciziei recurate, instanța de apel nu a reținut că înscrisul însușit de ambele părți, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare este, în realitate, o dare în plată, așa cum s-a constatat prin sentința civilă nr. 5745/17 mai 1996, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București. Deși a reținut că această sentință civilă reprezintă o validare a actului public, curtea de apel nu a indicat motivele pentru care actul secret ar anihila operațiunea de dare în plată și de vânzare-cumpărare. Reclamantul a invocat, ca act public al simulației, contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 01 februarie 1996. Or, anterior acestei date, nu operase nicio vânzare sau compensare a prețului cu datoria pusă în executare silită, voința exprimată a părților fiind aceea de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare, așa cum s-a reținut și prin sentința civilă nr. 5745/17 mai 1996, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București. În susținerea criticilor prin care s-a arătat că în considerentele deciziei curții de apel există contradicții, recurenții au învederat că, instanța de apel și-a întemeiat soluția pe existența unui act unilateral secret, emis la aceeași dată cu actul public, pentru ca ulterior, în consolidarea celor deja reținute, să constate existența unui alt act unilateral, secret, dar nedatat, pe care l-a apreciat ca fiind ulterior primului act secret, fără a putea tranșa care dintre cele două înscrisuri este cel secret. Contradicția reiese și din împrejurarea că, deși instanța de apel a reținut că actul secret, unilateral, concomitent actului public, nu este suficient pentru probarea simulației, totuși, în justificarea soluției, a constatat că actul juridic unilateral, nedatat și ulterior actului public demonstrează intervenirea simulației între părți, omițând că, prin acest raționament juridic, este înlăturată simultaneitatea actului public cu cel secret, ca o condiție esențială pentru existența simulației. În continuare, în argumentarea incidenței motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-pârâți au invocat interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor legale care reglementează proba simulației. S-a arătat că, din această perspectivă, este necesar să existe un contraînscris care să exprime voința reală a părților, anterior sau concomitent încheierii actului public; în mod nelegal, instanța de apel a apreciat că declarația olografă reprezintă actul secret, de vreme ce aceasta nu poate fi calificată ca termen al simulației, neconținând data la care a fost emisă. În ceea ce privește actul juridic olograf datat 01 februarie 1996, recurentul a arătat că acesta nu poate fi apreciat ca reprezentând actul secret de vreme ce provine de la o singură parte; de altfel, niciunul dintre înscrisurile exhibate de reclamant în probarea actului juridic pretins secret nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 1175 și art. 1179 din C. civ. De asemenea, prezumția relativă invocată de instanța de apel nu poate fi reținută pentru a eluda o normă imperativă, reglementată de art. 1180 din C. civ. În opinia recurenților, în mod greșit curtea de apel a constatat că vânzarea-cumpărarea a fost un act simulat; de asemenea, în mod nelegal a apreciat că actul secret poate fi reprezentat de un act juridic unilateral, provenind doar de la una dintre părți. Aceasta întrucât, în declararea caracterului simulat al vânzării, instanța de apel a avut în vedere acte juridice unilaterale, respectiv înscrisuri emanate de la reclamant, inapte a produce efecte juridice cu privire la o situație juridică, consimțită în mod bilateral, prin contractul de vânzare-cumpărare. Privitor la declarația olografă nedatată, au arătat că, așa cum a statuat și instanța de recurs prin decizia de casare, aceasta reprezintă un înscris întocmit ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, și deci, pronunțării sentinței prin care s-a perfectat vânzarea. În mod greșit instanța de apel a făcut interpretarea și aplicarea prevederilor art. 942, art. 948, art. 969 și art. 1175 din C. civ., apreciind că declarația unilaterală olografă și contraînscrisul îndeplinesc condițiile legale pentru a fi acte secrete. Din această perspectivă, instanța de apel nu a analizat existența acordului simulator, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, drept condiție pentru reținerea simulației. S-a arătat că inexistența acordului simulator reiese și din împrejurarea că intimatul-reclamant a descoperit înscrisurile de care se prevalează pentru probarea simulației după decesul părinților săi. Or, în situația în care ar fi existat intenția simulației, nu ar mai fi fost necesar ca părțile să identifice aceste acte pentru a putea invoca simulația. În argumentarea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenții-pârâți au arătat că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat privitoare la caracterul real al contractului de împrumut, statuat prin dezlegările date de Înalta Curte, prin decizia de casare. În acest sens, au susținut că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat privind validitatea contractului de împrumut derivă din aceea că datoria menționată în înscrisul sub semnătură privată, intitulat contract de vânzare-cumpărare, încheiat la data de 01 februarie 1992, este una reală și nesimulată, iar modul de stingere al acesteia, prin darea în plată, este una reală, conform sentinței civile nr. 5754/1996, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București. S-a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile legale de drept material care reglementează repunerea părților în situația anterioară și predarea bunului imobil către reclamant ca urmare a constatării simulației contractului de vânzare-cumpărare intervenit între părți, din perspectiva în care transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost dispus ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 5745 din 17 mai 1996, în dosarul nr. x/1996 al Judecătoriei sectorului 1 București; cu eludarea principiului disponibilității, instanța de apel a acordat efecte translative dreptului de proprietate unor înscrisuri care nu au avut ca obiect transmiterea unui astfel de drept. Prin memoriul de recurs înregistrat la data de 10 iunie 2020, recurentul-pârât B. a învederat, în dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., că, potrivit reținerilor instanței de casare, în cauză, nu sunt întrunite condițiile privind constatarea simulației contractului de împrumut. A arătat că, pornind de la aceste rețineri ale instanței de casare, curtea de apel, în rejudecare, a constatat inexistența simulației contractului de împrumut, aceasta reprezentând voința reală a părților, voință conform căreia la data de 15 august 1991 între A. și B. a intervenit contractul de împrumut având ca obiect suma de 15.000.000 RON (rol), cu termen de restituire 15 august 1992, termen care a fost prelungit ulterior până la data de 15 august 1995. Prin sentința civilă nr. 8159/28 septembrie 1995, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, în dosarul nr. x/1995, reclamantul din prezenta pricină a fost obligat să restituie suma împrumutată; ulterior, ca urmare a neexecutării obligației de restituire a împrumutului, a fost demarată procedura de executare silită care a făcut obiectul dosarului de executare nr. 900/1995. Perfectarea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu a fost o consecință a neexecutării de către reclamant a obligației de restituire a sumei împrumutate, astfel cum s-a stabilit prin sentința civilă nr. 5745 din 17 mai 1996, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, devenită definitivă și irevocabilă. În opinia recurentului-pârât, în rejudecare, în mod nelegal instanța de apel nu a analizat consecințele care decurg din existența contractului de împrumut și din nerestituirea sumei împrumutate, având în vedere că semnarea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu reprezintă singura convenție încheiată de părți, care exprimă voința comună a acestora, de stingere a datoriei pentru nerestituirea împrumutului. Prin decizia de casare, s-a statuat că simulația are un caracter convențional, de esența căreia este existența înțelegerii părților care își exprimă consimțământul cu privire la caracterul simulat al actului. Or, între părțile prezentului litigiu au fost încheiate două acte cu caracter public, primul vizând contractul de împrumut din 15 august 1991 și al doilea, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare perfectat la data de 01 februarie 1996. A susținut că, în mod greșit, instanța de apel nu a analizat înscrisurile exhibate ca reprezentând acte secrete, din perspectiva îndeplinirii condițiilor de valabilitate, de fond și de formă, având în vedere că nu a existat un acord între părți cu privire la încheierea unui act secret simulat, iar reclamantul nu a fost parte în respectivul act. Un alt argument în susținerea nelegalității deciziei recurate a vizat faptul că, atât declarația unilaterală, nedatată, cât și contraînscrisul, au fost analizate de instanța de apel ca mijloace de probă (instrumentum probationis), iar nu ca acte juridice reprezentând manifestarea de voință a părților cu scopul de a produce consecințe juridice, așa cum se impunea (negotium iuris); instanța de apel nu a analizat existența acordului de voință al părților cu privire la perfectarea actului secret, momentul intervenirii acestuia și părțile (având în vedere că în cuprinsul înscrisurilor olografe exhibate, nedatate, sunt menționați A., A. (tatăl reclamantului) sau D.. S-a arătat că susținerile reclamantului sunt contradictorii, în sensul că, pe de o parte, în cadrul interogatorului a susținut că nu a invocat în cadrul dosarelor nr. x/1995 și nr. y/1996 existența simulației întrucât deținea contraînscrisul, iar, pe de altă parte, în cuprinsul întâmpinării depuse la Tribunalul București, a susținut că a descoperit contraînscrisul și declarațiile după decesul părinților. Reiese, așadar, că în cauză înscrisurile exhibate, nefiind datate, nu reprezintă acte secrete și nu îndeplinesc condițiile impuse de art. 970 și art. 1175 din C. civ. Pe de altă parte, la data de 13 septembrie 1996, în dosarul nr. x/1996, ambele părți au susținut că vânzarea a fost perfectată ca urmare a voinței lor, liber exprimate, în acord cu prevederile art. 948, art. 969, art. 977 și art. 981 din C. civ., fără a se reține existența unui viciu de consimțământ sau a cauzei ilicite la perfectarea acesteia. Dintr-o altă perspectivă, curtea de apel nu a analizat caracterul licit al pretinselor acte secrete, respectiv împrejurarea de fapt care a determinat întocmirea acestora, aspecte care se impuneau a fi dezlegate, chiar din oficiu, de către instanța de judecată, în aplicarea și respectarea prevederilor art. 479 alin. (1) teza finală și art. 22 alin. (2) teza a 2-a din C. proc. civ.. Astfel, deși reclamantul a învederat instanței că perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nu reflectă voința reală a părților cu privire la semnarea acestuia, situația reală fiind reflectată de declarațiile și înscrisurile prezentate, instanța de apel nu a indicat care dintre pretinsele contraînscrisuri ar fi fost încheiate la 01 februarie 1996 și care ar fi contraînscrisul considerat secret dintre cele trei acte olografe. Din această perspectivă, instanța de apel a acordat mai mult decât s-a solicitat, eludând principiul disponibilității părților din proces, față de împrejurarea că, în apel, reclamantul a precizat că actul secret este reprezentat doar de contraînscris. În susținerea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut, de asemenea, că niciunul dintre înscrisurile exhibate de partea adversă nu este apt să facă dovada caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 01 februarie 1996.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimatul-reclamant a susținut că, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat constatarea inițială făcută de instanța de apel anterior casării, în sensul existenței simulației înstrăinării imobilului și a faptului că operațiunea acceptată de părți prin actul simulat nu poate fi răsturnată printr-un act public ce a intervenit ulterior. În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat existența simulației, prin contraînscrisul "datat 01 februarie 1996", afirmând că "la reluarea judecății, instanța de apel va avea în vedere aspectele de drept dezlegate prin prezenta decizie în legătură cu soluția dată cererii privind simulația vânzării-cumpărării, referitoare la imposibilitatea modificării actului secret printr-un act public ulterior în cadrul operațiunii simulării inclusiv a raporturilor juridice de drept procesual". În consecință, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, în rejudecare, instanța de apel trebuia să ia în considerație existența simulației, urmare a actelor prezentate și necontestate de către părți, și faptul că un act public ulterior nu poate schimba raportul real dintre acestea. Referitor la susținerile recurenților privitoare la nelegalitatea deciziei supuse controlului judiciar, pe motiv că în ceea ce privește împrumutul nu s-ar fi constatat simulația, intimatul a arătat că, atât Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de casare 546/21 februarie 2018, cât și instanța de apel, prin decizia recurată, au atestat faptul că în speță actul de vânzare-cumpărare încheiat olograf la sediul executorului judecătoresc este un act fictiv, contraînscrisul fiind un act încheiat concomitent cu actul de înstrăinare, fapt ce are repercusiuni, inclusiv în ceea ce privește derularea litigiului în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 5745/17 mai 1996, care, având caracter de act public (act ce nu poate modifica raporturile reale juridice între părți), nu poate afecta înțelegerea secretă agreată de părți la data de 01 februarie1996. A conchis intimatul-reclamant că, interpretând logico-juridic probele și normele de drept aplicabile, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de casare 546/21 februarie 2018, și Curtea de Apel București, prin decizia recurată 205A/12 februarie 2019, au statuat că, prin admiterea cererii de declarare a simulației actului de vânzare-cumpărare, vânzarea este fictivă, fapt ce are drept consecință revenirea la situația anterioară sentinței civile nr. 5745/17 mai 1996, în sensul obligării recurenților să-i restituie în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. x. Intimatul-reclamant a susținut că instanța de apel a motivat în mod corect existența concomitentă a actului simulat cu actul de vânzare-cumpărare reținând că actul de vânzare-cumpărare, încheiat sub semnătură privată la data de 01 februarie 1996, a fost întocmit la sediul executorului judecătoresc, la aceeași dată încheindu-se și contraînscrisul redactat și semnat personal de B., în care se menționează: "Subsemnatul B. declar prin prezenta că vânzarea - cumpărarea imobilului din București, str. x, sector 1 este fictivă; nu a existat nici o vânzare, subsemnatul nu am plătit nici un preț, iar adevăratul proprietar al imobilului rămâne în continuare A. sau A., chiar dacă se va pronunța o sentință care să țină loc de act de vânzare-cumpărare (...)". Cu privire la acordul simulatoriu, a arătat că instanța de apel a coroborat toate probele administrate care atestau fără dubiu voința părților cu privire la încheierea actului secret, niciuna din părți necontestând actele semnate și însușite de recurentul-pârât B.. Contrar celor susținute de recurenți, există un act secret, denumit contraînscris, care a fost încheiat la data de 01 februarie 1996 și care atestă fictivitatea înstrăinării; alături de actul secret există și actul public, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 01 februarie 1996, menit a produce aparența de disimulare a realității, cu efecte și în ceea ce privește pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare. În privința acordului simulatoriu instanța de apel a avut în vedere că voința, ca element esențial al simulației, s-a manifestat direct, prin consemnarea simultană a celor două acte, și se coroborează cu celelalte probe administrate, inclusiv prin proba cu interogatoriu, prin care recurentul B. a recunoscut că a fost în relații de prietenie cu părinții intimatului și că și-a asumat obligația de a face formalitățile pentru reintrarea bunului în posesia reclamantului. Rezultatul voinței reale a părților privind înstrăinarea imobilului situat în București, str. x, sector 1 a fost consfințit prin contraînscris, ce constituie actul secret, care a produs efecte între părți, existând astfel două acte juridice, unul aparent (cel public) și unul secret, operând principiul dedublării realității juridice, aspecte avute în vedere de instanța de apel, în motivarea deciziei civile nr. 205A/12 februarie 2019. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 01 februarie 1996 reprezintă actul aparent, cu caracter public, iar faptul că în conținutul contractului se menționează că perfectarea acestui contract reprezintă o dare în plată constituie la rândul sau o mențiune care nu contrazice actul secret, ci dovedește fictivitatea întregului contract de vânzare-cumpărare, cu efecte în viitor, având în vedere mențiunea făcută în contraînscris, în sensul că fictivitatea operează chiar dacă se va pronunța o sentință care să țină act de vânzare-cumpărare, instanța de apel reținând în mod legal faptul că sentința civilă nr. 5745/17 mai 1996, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, reprezintă doar o validare a unui act public, ce nu poate contrazice actul secret. Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-reclamant a susținut că nu poate fi primit. S-a arătat că, potrivit dispozițiilor instanței de casare, instanța de apel a studiat și declarația olografă nedatată, semnată și însușită de recurent și a constatat că această declarație, constituie un argument în plus privind caracterul simulat al vânzării. Caracterul de act secret al contraînscrisului, ca act de voință al părților, a fost confirmat de Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind constatat și de instanța de apel în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 76/02 februarie 2017, dar înlăturat de această instanță, urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 5745/17 mai 1996, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București. În rejudecare, instanța de apel, căreia îi revenea sarcina de a analiza imposibilitatea modificării actului secret printr-un act public, a apreciat, în opinia majoritară, că cererea de declarare a simulației este legală, adevăratele raporturi juridice dintre părți fiind cele consemnate prin actul secret coroborat cu celelalte înscrisuri depuse, care sunt scrise și semnate de recurentul-pârât B.. Afirmația făcută de recurenții-pârâți în sensul că reclamantul nu ar fi fost de acord cu actele redactate și semnate olograf de recurent este contrară oricărui raționament faptic și juridic, având în vedere că recurentul-pârât a recunoscut că își asumase obligația să facă formele de transfer al imobilului. În consecință, existența acordului simulatoriu a fost reținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar prezența intimatului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și la întocmirea contraînscrisului arată că nu se poate pune în discuție consimțământul acestuia la încheierea acestor documente, în acest context apărările formulate pe acest subiect fiind în afara normelor juridice. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin care s-a arătat că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat sub aspectul caracterului real al contractului de împrumut, intimatul-reclamant a arătat că actul de împrumut nu poate fi considerat ca având efecte asupra actului secret care consfințește caracterul simulat al vânzării imobilului, întrucât în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare se face trimitere la faptul că vânzarea s-ar datora unei creanțe generate de declanșarea dosarului de executare silită nr. 900/95, dar, contrar acestor consemnări din cuprinsul actului public, încheiat în fața executorului la data de 01 februarie 1996, prin contraînscrisul datat 01 februarie 1996, se recunoaște că vânzarea este fictivă și nu se menționează că trebuie să fie restituit presupusul împrumut; prin declarația dată în împrejurări contemporane (având în vedere că se face trimitere la dosarul de executare nr. 900/1995 și la sentința civilă nr. 5745 din 17 mai 1996) recurentul-pârât a recunoscut, prin redactarea și semnarea declarației, că vânzarea este fictivă; de asemenea, prin înscrisul numit "dovadă" a recunoscut că intimatul nu datorează nicio sumă de bani. Prin admiterea capătului de cerere privind revenirea la situația anterioară și lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie reclamantului, instanța de apel a respectat principiul disponibilității, întrucât a fost învestită prin cererea de chemare în judecată și cu acest capăt de cerere; la admiterea acestui capăt de cerere, curtea de apel s-a raportat la motivele de casare impuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că actul secret produce efecte juridice între părți, față de actul public, care poate fi inclusiv o hotărâre judecătorească. Conform prevederilor art. 1176 din C. civ. de la 1864: "actul sub semnătură privată, recunoscut de acela cărui i se opune, sau privit, după lege, ca recunoscut, are același efect ca actul autentic"; față de prevederile legale enunțate, înscrisurile redactate și asumate de către intimat au valoare de acte autentice, fiind recunoscute și necontestate de către acesta. Pentru considerentele expuse, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților; prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 16 decembrie 2020, completul de filtru a respins excepțiile tardivității, nulității și netimbării recursului, invocate de intimatul-reclamant A.. A admis în principiu recursul declarat de recurenții-pârâți C. și B. împotriva deciziei civile nr. 205/A/2019 din 12 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și a stabilit termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează a fi admis în limitele și pentru considerentele ce succed: Examinând, cu prioritate, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenții-pârâți au susținut că decizia supusă controlului judiciar nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluția de constatare a simulației contractului de vânzare-cumpărare, respectiv că aceasta cuprinde motive contradictorii, Înalta Curte reține că, așa cum s-a arătat constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, obligația tribunalelor de a-și motiva deciziile reprezintă una din garanțiile esențiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele interne conținute în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și de normele convenționale cuprinse în art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Sub aspectul acestei garanții procesuale, în jurisprudență s-a statuat în mod constant în sensul că nu li se poate pretinde instanțelor să răspundă tuturor argumentelor părților, motivarea hotărârii judecătorești nefiind o problemă de volum, ci una de substanță. Cu toate acestea, instanțele trebuie să expună în considerente în mod necesar argumentele esențiale care formează structura raționamentului logico-juridic care au determinat adoptarea unei anumite soluții în cauza dedusă judecății. În speță, instanța de apel, admițând apelul (cu consecința schimbării, în parte, a sentinței apelate), a admis cererea de declarare a simulației actului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant și pârâtul A. la data de 01 februarie 1996, cu privire la imobilul situat în București, str. x, constatând că actul este fictiv; de asemenea, a admis cererea de repunere a părților în situația anterioară și i-a obligat pe pârâți să restituie imobilul, în deplină proprietate și posesie, reclamantului. Pentru a decide astfel, curtea de apel a menționat că, potrivit dezlegărilor instanței de casare, care a reținut ca nefiind fondate criticile privind operațiunea simulării împrumutului din data de 15 august 1991, soluția dată în primul ciclu procesual cu privire la acest capăt de cerere a dobândit putere de lucru judecat. A reținut această instanță că simulația este o operațiune juridică cu caracter complex, existența ei presupunând prezența unor condiții specifice care privesc: existența actului secret, existența actului public și existența acordului simulatoriu. S-a arătat că ceea ce stă la baza simulației, în forma fictivității actului public, este existența unui act aparent în care voința părților este disimulată în totalitate, dublat de actul secret, încheiat anterior sau simultan celui public, în care este consemnată inexistența, în realitate, a convenției publice. Condiția existenței actului secret presupune ca actul real sau contraînscrisul să fie încheiat astfel încât existența și cuprinsul său să fie necunoscute terților. În speță, s-a reținut că între apelantul-reclamant A., în calitate de promitent-vânzător, și B., în calitate de promitent-cumpărător, a intervenit convenția de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din data de 01 februarie 1996, cu privire la imobilul din București, str. x, contractul fiind încheiat la sediul executorului judecătoresc. La aceeași dată a fost încheiat și contraînscrisul redactat și semnat de pârâtul B., având următorul conținut: "Subsemnatul B. declar prin prezenta că vânzarea-cumpărarea imobilului din București, str. x sector 1 este fictivă; nu a existat nici o vânzare, subsemnatul nu am plătit nici un preț, iar adevăratul proprietar al imobilului rămâne în continuare A. sau A. chiar dacă se va pronunța o sentință care să țină loc de act de vânzare-cumpărare (...)". A reținut instanța de apel că valoarea de "contraînscris" a actului olograf din 01 februarie 1996, care demonstrează fictivitatea vânzării-cumpărării, consemnată în chitanța sub semnătură privată având aceeași dată, nu s-a schimbat urmare pronunțării de către Judecătoria sectorului 1 București a sentinței nr. 5745/1996, întrucât, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care s-a valorificat contractul de vânzare-cumpărare, actul secret ("contraînscrisul" din 01 februarie 1996 în care se arată că vânzarea este fictivă) a rămas nemodificat în raporturile dintre părți și producător de efecte juridice. Ceea ce s-a consolidat prin pronunțarea acestei hotărâri a fost doar voința din actul public al părților (contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 01 februarie 1996), dându-se astfel o mai mare opozabilitate acestuia față de terți (cei cărora nu le putea fi opusă situația juridică rezultată din actul secret), fără să fie afectată în vreun fel înțelegerea secretă, cu atât mai mult cu cât, conform celor inserate în conținutul contra -înscrisului, vânzarea era fictivă și rămânea astfel indiferent de pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic. S-a reținut că, în sprijinul acestui raționament vine și declarația olografă dată de intimatul-pârât, prin care acesta a recunoscut că "imobilul situat în București, str. x aparține de fapt, familiei Voinea", declarație care, deși nu este datată, face referire la dosarul de executare silită nr. x/1995 și la sentința civilă nr. 5745/17 mai 1996, ceea ce o situează din punct de vedere temporal, ulterior acestei judecăți, când proprietarul, recunoscut ca atare prin hotărârea care să țină loc de act autentic, afirmă, încă o dată, că proprietatea imobilului aparține altcuiva. Recurenții-pârâți au criticat decizia supusă controlului judiciar susținând, în esență, că, deși a reținut acordul simulatoriu ca element în structura simulației, instanța de apel nu a expus considerente privitoare la existența în cauză a acestuia. În plus, s-a susținut că nu au fost examinate apărările formulate de pârâți în faza procesuală a apelului prin înscrisurile depuse la 04 septembrie 2018, 04 decembrie 2018 și la termenul la care au avut loc dezbaterile orale, 29 ianuarie 2020, respectiv că au fost valorificate declarațiile olografe și unilaterale ale reclamantului, deși s-au apărat în sensul că manifestarea unilaterală de voință a uneia dintre părți nu poate produce consecințe juridice cu privire la raporturile juridice bilaterale. Înalta Curte menționează că, sub aspectul problemelor de drept dezlegate cu caracter obligatoriu în primul ciclu procesual, nu pot fi primite apărările intimatului-reclamant care a susținut că prin decizia nr. 546/21 februarie 2018, pronunțată în recurs, "ar fi fost tranșată problema existenței simulației prin contraînscrisul datat 01 februarie 1996". În realitate, așa cum rezultă din considerentele deciziei de casare, Înalta Curte, găsind fondate criticile privitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor și nemotivarea soluției pe aspectele de fond ale simulației invocate, a menționat că: "la reluarea judecății, instanța de apel va avea în vedere aspectele de drept dezlegate prin prezenta decizie în legătură cu soluția dată cererii privind simulația vânzării-cumpărării, referitoare la imposibilitatea modificării actului secret printr-un act public ulterior în cadrul operațiunii simulației și la posibilitatea simulării inclusiv a raporturilor juridice de drept procesual, astfel încât hotărârea pronunțată să nu pună capăt unui veritabil litigiu și deci, să nu se opună cu efectul autorității de lucru judecat într-un proces ulterior în care se tinde tocmai la demonstrarea simulării raporturilor juridice dintre părți." Din perspectiva criticilor de nelegalitate subsumate motivului de casare analizat, Înalta Curte reține că, în practica judiciară și în literatura de specialitate dezvoltate sub imperiul C. civ. de la 1864, analiza îndeplinirii condițiilor simulației presupune examinarea, ca acte juridice distincte (negotium iuris) a actului juridic public și a actului juridic secret lato-sensu, acesta cuprinzând, la rândul său, două manifestări de voință, respectiv acordul simulatoriu și actul juridic secret stricto-sensu. Instanța de apel a constatat simulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată la data de 01 februarie 1996, reținând că acesta este un act fictiv, potrivit actului secret probat cu înscrisul intitulat "contraînscris", încheiat la aceeași data la sediul executorului judecătoresc. Din această perspectivă nu pot fi primite criticile prin care recurenții au susținut că în decizia recurată ar exista ambiguități sub aspectul indentificării actului secret. Înalta Curte constată însă că, în faza procesuală a rejudecării apelului, pârâții au formulat apărări prin care au susținut că în cauză nu s-a făcut dovada existenței voinței interne de a simula (animus simulandi), care este un element esențial al simulației. În plus, au invocat împrejurarea că actul secret stricto sensu nu ar putea fi reprezentat de un act juridic unilateral. Din examinarea considerentelor curții de apel, Înalta Curte constată că, în contextul reținerii ca fiind îndeplinite condițiile simulației cu privire la contractul de vânzare-cumpărare în forma întocmirii unui act fictiv, apărările pârâților nu au fost analizate. Astfel, se constată că sunt fondate criticile prin care s-a arătat că acordul simulatoriu nu a fost examinat de instanța de apel, deși aceasta l-a reținut ca element în structura juridică a simulației. Cu referire la aptitudinea actului juridic unilateral de a constitui act secret în cadrul operațiunii simulației, Înalta Curte reține că, față de apărările formulate în concret, decizia supusă controlului judiciar nu respectă exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în sensul că nu au fost expuse considerente sub acest aspect. Având în vedere că în literatura de specialitate nu a fost exclusă posibilitatea ca actul judic unilateral să intre în structura simulației, însă sub rezerva de a se face dovada acordului simulator, ca act bilateral, și reținând că instanța de apel a omis a expune considerente cu referire la acordul simulator, ca element al simulației, Înalta Curte constată că devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește criticile prin care s-a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile legale care reglementează repunerea părților în situația anterioară și predarea bunului imobil către reclamant, ca urmare a constatării simulației contractului de vânzare-cumpărare intervenit între părți, Înalta Curte constată că instanța de apel, în opinie majoritară, a admis capătul de cerere privind repunerea părților în situația anterioară ca o consecință a admiterii cererii de constatare a simulației, fără a fi prezentate argumentele de fapt și de drept care susțin soluția pronunțată. Or, cererea de repunere în situația anterioară încheierii actului constatat simulat a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 563 din noul C. civ., care reprezintă sediul materiei în ceea ce privește acțiunea în revendicare. Prin urmare, soluția dată acestui capăt de cerere necesită o argumentare distinctă în fapt și în drept, nefiind posibil a considera că aceasta derivă în mod automat din admiterea cererii de constatare a simulației contractului de vânzare-cumpărare, astfel că și din această perspectivă devine operant motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Față de motivele care conduc la admiterea recursului, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei, spre rejudecare, Înalta Curte constată că nu se impune, în această fază procesuală, examinarea motivelor de recurs subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 și 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenții-pârâți B. și C. împotriva deciziei civile nr. 205A/2019 din 12 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.