ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2249/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 09.11.2020 sub nr. de mai sus, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., a solicitat instanței să dispună pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare a imobilului, compus din teren în suprafață de 330 mp și construcția situată pe acesta în suprafață de 305,69 mp, imobil situat în Mun. București, str. x, având nr. cadastral x, înscris în CF nr. x a Sectorului 1 București, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 2056/30.12.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții D., B., E. și C., având ca obiect "hotărâre care să țină loc de act autentic" și a obligat reclamantul la plata către pârâți a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, onorariu apărător ales.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1305A din 04 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie: A respins apelul formulat de apelantul - reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 2056/30.12.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâții D., B., E. și C., ca nefondat. A obligat apelantul reclamant să achite intimaților pârâți suma de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. A respins ca nefondată cererea de cheltuieli de judecată a apelantului reclamant.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 1305A din 04 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a declarat recurs reclamantul A., care a expus rezumativ parcursul litigiului. În conformitate cu dispozițiile art. 497 C. proc. civ., se impune ca Înalta Curte de Casație și Justiție să dispună admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 1305A/04.10.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a Civila și a sentinței civile nr. 2056/30.12.2021 pronunțată de Tribunalul București ca nelegale și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, pentru următoarele motive de nelegalitate: Sub un prim aspect, recurentul a invocat insuficienta cercetare a fondului, arătând că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost pusa în discuție în fata instanței de fond, fără administrarea niciunui probatoriu și fără a se fi pus niciodată în discuție vreun termen de când a început termenul de prescripție. Așa cum s-a arătat și prin motivele de apel, excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost pusa în discuție în fata instanței de fond, fără administrarea niciunui probatoriu și fără a se fi pus niciodată în discuție vreun termen de când a început termenul de prescripție. Prin apărările formulate prin întâmpinare de către intimați (pag. 2 din întâmpinare) în fata instanței de fond, apărări la care recurentul a răspuns, termenul arătat de intimați a fost decesul autorului lor, respectiv 29.12.2018 iar motivat de faptul ca acțiunea a fost depusa la data de 09.11.2020, dreptul la acțiune ar fi fost prescris. Din întreaga motivare a instanței de fond s-a raportat la data de 06.01.2018, în mod greșit, cu toate ca atât prin acțiunea introductiva cat și prin concluziile formulate recurentul a arătat că în luna decembrie 2018 a remis autorului intimaților ultima suma de bani pentru achitarea impozitelor, suma de aproximativ 13.000 Euro, respectiv 60.405 RON. În fata instanței de apel au fost depuse ca probe dovezile de achitare a impozitului la data de 27.12.2018 în cuantum de 60.405 RON, suma de bani achitata de recurent ca parte din prețul imobilului, la solicitarea autorului intimaților. În mod greșit, instanța de apel retine ca acordarea împrumuturilor s-a făcut în aceeași perioada în care a fost încheiat și antecontractul de vânzare cumpărare, fiind vorba de perioada 2017-2018. Data de 06.01.2018 reținută de instanțe, ca data de referința a începutului termenului de prescripție, este contrazisa atât de susținerile reclamantului prin acțiunea introductive, cat și de apărările intimaților formulate prin întâmpinare, aceștia depunând dovada dezbaterii succesiunii în luna noiembrie 2018 de pe urma mamei lor, coproprietara construcției, dezbatere succesorala făcută dup ace s-a luat decizia de a se încheia contractual de vânzare. Toate aceste aspect au fost aduse în discuție în fata instanței de apel, fiind insuficient analizate. Recurentul invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material - motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se arată că ambele instanțe de fond au reținut, în mod greșit, ca acordarea împrumuturilor s-a făcut în aceeași perioada în care a fost încheiat și antecontractul de vânzare cumpărare, contrar tuturor argumentelor și înscrisurilor depuse la dosar. Subsumat acestui motiv de recurs, recurentul a reiterat susținerile sale referitoare la succesiunea evenimentelor. Recurentul arată că a fost de acord în luna noiembrie 2018 cu încheierea contractului de vânzare pentru imobilul din Mun. București, str. x, având în vedere ca autorul intimaților pârâți nu va putea sa îmi restituie banii împrumutați. Vânzarea imobilului din Mun. București, str. x, era o dare în plata pentru sumele împrumutate. În mod greșit se retine ca acordarea împrumuturilor s-a făcut în aceeași perioada în care s-a încheiat și antecontractul de vânzare cumpărare. Între subsemnatul recurent și autorul pârâților nu s-a încheiat niciun antecontract de vânzare în perioada 2017-2018, perioada în care subsemnatul recurent am acordat sume de bani autorului intimaților cu titlu de împrumut. De altfel, aceasta calificare juridica a fost data de către instanța de fond și preluata de către instanța de apel, contrar dovezilor de la dosar, cu încălcarea principiului disponibilității care reprezintă posibilitatea legală oferită părții de a dispune atât de obiectul procesului, cât și de mijloacele legale de apărare a acestuia. Niciunde în cuprinsul acțiunii cat și în apărările formulate de către intimați, nu s-a făcut vorbire ca recurentul ar fi cumpărat un imobil în rate, respectiv sumele de bani acordate cu împrumut autorului intimaților sa reprezinte părți din preț ale imobilului, pentru a se retine ca acordarea împrumuturilor s-a făcut în aceiași perioada în care s-a încheiat și contractul de vânzare cumpărare. Față de toate aceste argumente, se solicită casarea deciziei civile nr. 1305A/04.10.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a Civila și a sentinței civile nr. 2056/30.12.2021 pronunțată de Tribunalul București ca nelegale și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, respectiv obligarea intimatilor-pârâti la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

Apărările formulate în cauză Intimații - pârâți D., B., E. și C. în temeiul art. 490 alin. (2) rap. la 471 1 alin. (3) C. proc. civ., în termen legal, au depus întâmpinare la motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant A., comunicate la data de 23.05.2023 prin care solicită să se respingă recursul ca nefondat și să se mențină decizia civilă nr. 1305A pronunțată la data de 04.10.2022 ca fiind legală, precum și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În prealabil, se constată că recursul nu poate fi exercitat pentru netemeinicia hotărârii, respectiv pentru pretinsa neconcordanță a situației de fapt stabilite prin hotărârile instanțelor de fond (prima instanță și cea de apel) cu probele administrate. O atare critică, specifică apelului, excedează însă dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care permit exercitarea căii extraordinare de atac a recursului doar pentru motivele de casare enumerate expres și limitativ de lege. Cu toate că invocă în susținerea memoriului de recurs prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul exprimă în realitate o seamă de nemulțumiri cu privire la stabilirea situației de fapt de către instanțele de fond, chestiuni care excedează motivelor legale de casare. Prin urmare, Înalta Curte urmează să examineze criticile formulate numai în măsura în care exprimă o veritabilă critică de nelegalitate. Se constată că tribunalul, prima instanță învestită cu judecarea dosarului, a apreciat că de vreme ce recurentul-reclamant a făcut referire la împrumuturile acordate, ultimul astfel de împrumut fiind datat 10.01.2018, termenul de prescripție de 6 luni pentru introducerea acțiunii în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare, prevăzut de art. 1669 alin. (2) C. civ., s-a împlinit prin raportare la data introducerii acțiunii (9.11.2020). Prin apelul declarat, reclamantul a criticat această concluzie, arătând că înțelegerea cu fratele său, F., în prezent decedat, de a încheia un antecontract de vânzare în contul împrumuturilor acordate a avut loc în luna noiembrie 2018, iar nu în ianuarie 2018, astfel cum din eroare ar fi reținut tribunalul. Curtea de apel a răspuns criticilor formulate, confirmând susținerea tribunalului, potrivit căreia pretinsul antecontract s-ar fi încheiat concomitent cu ultimul împrumut acordat, moment în raport de care acțiunea introdusă este prescrisă. Cu toate că a răspuns înt-o manieră succintă criticilor formulate de apelant, Curtea de Apel arată, în decizia sa, argumentele esențiale pentru care menține raționamentul judiciar expus de tribunal în motivarea soluției de admitere a excepției prescripției extinctive. Cu privire la obligația instanțelor judecătorești de a motiva hotărârile pronunțate, statornicită în prezent în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atât doctrina, cât și jurisprudența sunt constante în a aprecia că motivarea unei hotă­râri judecătorești trebuie să fie clară și completă. În acest sens, instanța are obligația de a demonstra, în scris, de ce s-a oprit la soluția dată, de ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, de ce a dat o anumită valoare probatorie unei probe administrate, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită inter­­pretare, iar aceasta constituie o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desfiin­țarea hotărârii. În același timp, în concepția Curții Europene a Drepturilor Omului, între garanțiile dreptului la un proces echitabil se înscrie și obligația tribunalelor de a-și motiva deciziile lor. În jurisprudența dezvoltată în jurul prevederilor art. 6 din Convenție, Curtea Europeană a formulat cerințe privitoare la desfășurarea unui proces pentru ca el să fie echitabil, inclusiv din perspectiva obligației instanțelor de a-și motiva hotărâ­rile pronunțate. Astfel, s-a apreciat că «textul implică obligația tribunalului de a pro­ceda la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de reclamanți, al argu­­mentelor și cererilor de probă ale părților, având a aprecia pertinența acestora pentru decizia pe care el o va adopta» (cauzele Kraska c. Suisse; Van de Hurk c. Olandei). În cauza Albina c. României, Curtea reamintește că «dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]». În mod similar, în Hotărârea pronunțată în data de 15.02.2007 în cauza Boldea c. României, Curtea a statuat că absența sau insuficienta motivare a hotărârilor judecă­torești are semnificația juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv și, prin urmare, la un proces echitabil și violează art. 6 și 10 din Convenția Europeană a Drep­tu­rilor Omului, fiind o abatere sancționată cu condamnarea Statului la despăgubiri. Fără ca această interpretare să conducă la ideea că instanța ar fi obligată să răspundă separat fiecărui argument invocat de parte, se reține în jurisprudența Curții că «dacă un justițiabil invocă în scris un argument suficient de clar și de precis, pe deasupra susținut de probe și de natură să aibă o incidență asupra soluției ce urmează să fie pronunțată în respectivul litigiu, este necesar ca instanța să analizeze acest argument și să formuleze un răspuns explicit și specific». În același timp însă, în mai multe decizii Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Măsura în care se aplică această obligație de motivare poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie determinată în funcție de circumstanțele cauzei. Chiar și omisiunea de a răspunde unui argument nu ridică probleme pe tărâmul Convenției, cât timp respectivul argument nu era hotărâtor în soluționarea cauzei (cauza Ruiz Torija c. Spaniei, cauza Jahnke și Lenoble c. Franței). La rândul său, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că motivarea unei hotă­râri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. În principiu, și gruparea argumentelor este legalmente admisibilă, atât timp cât instanța răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, aceste exigențe sunt îndeplinite în cauză, întrucât instanța de apel a oferit un răspuns concis, dar argumentat criticilor formulate de recurentul-reclamant. În măsura în care recurentul-reclamant arată, în cuprinsul recursului declarat, că este eronată concluzia instanțelor de fond referitoare la data perfectării pretinsului antecontract, se impune înlăturarea acestor susțineri sub următoarele două aspecte: În primul rând, instanțele de fond sunt suverane în ceea ce privește aprecierea probelor și stabilirea situației de fapt, iar criticile prin care se cere instanței de recurs, cu referire la anumite probe punctuale invocate, să rețină altă dată a perfectării antecontractului constituie veritabile critici de netemeinicie, care excedează dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Împrejurarea că instanțele de fond au expus un raționament parțial diferit decât cel rezultat din motivele și argumentele expuse în contradictoriu de către părțile litigante nu poate constitui în sine un motiv întemeiat de recurs, întrucât instanța este datoare ca, în examinarea excepției prescripției extinctive, să stabilească data de început, termenul și cursul prescripției prin raportare la elementele de fapt cunoscute și la dispozițiile legale incidente, iar nu doar să adopte, pur și simplu, o versiune propusă de către una dintre părți. Contrariul nu poate fi acceptat nici în temeiul argumentului expus de recurent, referitor la principiul disponibilității. Instanța s-a pronunțat în limitele învestirii sale (art. 9 C. proc. civ.), dar statuând asupra pretențiilor și apărărilor formulate, trebuie să stabilească ea însăși situația de fapt și de drept incidentă acestora (art. 22 C. proc. civ.). În al doilea rând, recurentul-reclamant își concentrează argumentația expusă în cuprinsul memoriului de recurs asupra faptului că pretinsul antecontract ar fi fost încheiat în luna noiembrie 2018. Or, această critică este în sine inaptă să determine reformarea deciziei recurate, având în vedere că acțiunea în justiție a fost introdusă la data de 9.11.2020. În temeiul art. 1.669 alin. (2) C. civ., dreptul la acțiunea în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat. Așadar, chiar prin raportare la momentul de început al cursului prescripției invocat de recurent, respectiv lunile noiembrie - decembrie 2018, dreptul material la acțiune este prescris, după cum în mod legal au statuat instanțele de fond. În condițiile în care instanța de recurs a supus această chestiune dezbaterii la termenul de judecată, recurentul a învederat că termenul de prescripție nu a început să curgă în noiembrie 2018, ci ulterior, având în vedere lipsa dezbaterii succesiunii defunctului (art. 2.533 alin. (1) C. civ.). De asemenea, a apreciat că operațiunea juridică realizată constă în realitate într-o dare în plată, iar termenul de prescripție aplicabil acțiunii în pronunțarea unui contract de dare în plată ar fi cel de drept comun, de 3 ani. Or, aceste argumente nu au fost expuse prin motivele de apel formulate în termen, fiind invocate doar omisso medio, în fața instanței de recurs. Mai mult, ele nu sunt relevate nici măcar în cuprinsul motivelor de recurs formulate în termenul peremptoriu de motivare a acestei căi de atac, ci doar indicate oral în cursul dezbaterilor, moment procesual la care recurentul este decăzut din dreptul de a invoca noi motive de recurs. Înalta Curte constată totodată că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Or, deși a făcut unele referiri la dezbaterea succesiunii în fața primei instanțe de fond, aceste motive nu au fost expuse în calea ordinară de atac a apelului, situație în care nu pot fi invocate direct în calea extraordinară de atac a recursului, astfel cum rezultă din textul de lege evocat. Totodată, în dezvoltarea criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu indică nicio normă legală greșit interpretată ori aplicată, nici nu dezvoltă un raționament juridic apt să demonstreze încălcarea normelor de drept material prin decizia recurată, ci expune propria sa poziție procesuală asupra succesiunii faptelor litigioase, chestiune care excedează cazului de casare invocat. Va fi prin urmare respins recursul, ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmând a se face aplicarea art. 453 C. proc. civ. în privința cheltuielilor de judecată dovedite de către intimații-pârâți, reprezentând onorariu avocațial (potrivit chitanței aflate la f. x).