ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2299/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 28 decembrie 2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D., să se constate că au convenit cu privire la vânzarea-cumpărarea apartamentului nr. x, situat în București, Bd. x, tronson 1, intabulat în cartea funciara nr. x Sector 3 București, identificat cu număr cadastral x;2;5 a terenului în suprafață de 17,12 mp - cota indiviza - aferent acestui apartament, precum și să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul menționat.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 1890 din 26 septembrie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată, și a obligat pe reclamanți la plata sumei de 1.500 euro către pârâtul D., echivalent în RON la data plății, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 1645 A din 19 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 1890 din 26 septembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C., ca nefondat. Apelanții-reclamanți au fost obligați să plătească intimatului-pârât suma de 3.711 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat.

Calea de atac exercitată Împotriva deciziei nr. 1645 A din 19 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanții A. și B.. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat casarea deciziei recurate, arătând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 948, art. 969 alin. (1), art. 1073 și art. 1077 din C. civ. de la 1864. Au susținut că raționamentul instanței de apel, din perspectiva cauzei deduse judecații, este greșit, întrucât a exclus existenta vreunei convenții încheiate între reclamanți și cei doi intimați, ceea ce a determinat pronunțarea unei soluții greșite asupra apelului promovat. Astfel, instanța de apel a apreciat că, în cauză, nu se poate reține existența niciunui acord de voință între părți, lipsind de efecte juridice împrejurările în care s-a concretizat de fapt voința de a încheia actul juridic. Au invocat faptul că instanțele de fond au făcut referire la un drept de creanță pe care reclamanții l-ar putea opune celor doi intimați, drept izvorât din plata integrală a prețului apartamentului către AFI. Recurenții au apreciat că nu poate fi desprinsă o asemenea concluzie din contextul logico - juridic al întregului dosar deoarece existența unui drept de creanță presupune în mod necesar existența unei obligații corelative a acestui drept de creanță. Or, câtă vreme ambele instanțe au reținut cu putere de lucru judecat faptul că reclamanții au achitat integral ratele prețului imobilului, aceasta reținere ar fi trebuit să aibă la bază și justificarea plății acestui preț, respectiv cauza juridică determinantă. Cauza juridică determinantă a plății ratelor apartamentului și a celorlalte sume de bani obținute din închirierea bunului imobil succesoral a constituit-o exclusiv înțelegerea pe care reclamanții au avut-o cu cei doi intimați în vederea transmiterii dreptului de proprietate asupra apartamentului. Au învederat că plata se prezumă că stinge o datorie/obligație, intenția de a gratifica neputându-se niciodată prezuma, or prin reținerea certitudinii plății ratelor de preț și a celorlalte plăți executate către pârâți, instanțele au admis implicit că a existat o obligație în sarcina reclamanților, care s-a stins prin respectiva plată. Au invocat faptul că intimatul nu a formulat apărări în sensul unei plăți nedatorate pe care reclamanții ar fi realizat-o către acesta și C., niciodată nu a afirmat că sumele de bani pe care reclamanții le-au plătit ar fi fost datorate către intimați cu alt titlu. Dimpotrivă, intimatul nu a contestat niciodată plata efectuată de reclamanți, respectiv primirea sumelor de bani. Mai mult decât atât, acesta a recunoscut în cuprinsul unui email faptul că, în ceea ce privește transmiterea dreptului de proprietate asupra apartamentului, va respecta ceea ce au decis cele două surori, menționând că nu se considera proprietarul acestui bun din punct de vedere legal. .

Apărările formulate în cauză La 15 mai 2022, intimatul-pârât D. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de nulitate a recursului, deoarece prin cererea de recurs au fost expuse critici de netemeinicie, iar pe fondul recursului a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată. La 26 mai 2022, recurenții-reclamanți au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor formulate de către intimat, iar în ceea ce privește excepția nulității recursului, au precizat că recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Au susținut că instanța de apel nu a dezlegat raporturile juridice din perspectiva textelor de lege incidente și expres enumerate în dezvoltarea recursului.

Procedura parcursă în fața instanței de recurs La 3 octombrie 2022 raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul de filtru, dispunându-se comunicarea acestuia către părțile din cauză. În cuprinsul raportului s-a reținut că urmează a fi analizată cu prioritate excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Raportul a fost comunicat părților la 12-13 octombrie 2022, conform dovezilor de înmânare de la filele x. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Dispozițiile imperative înscrise în art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prevăd că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea lor, iar dispozițiile art. 488 alin. (1), punctele 1-8 din același act normativ prevăd, limitativ, motivele pentru care se poate cere casarea unei hotărâri. Dat fiind că recursul este o cale extraordinară de atac ce nu are caracter devolutiv, verificarea legalității hotărârii atacate se face numai în raport de motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Conform prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică invocarea motivelor de nelegalitate ale hotărârii pronunțate de instanța a cărei hotărâre se atacă și încadrarea acestora în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică, pentru ca instanța de recurs să poată exercita controlul de legalitate. În măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate menționate în art. 488 C. proc. civ., recursul este lovit de nulitate. Înalta Curte reține că, deși se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., prin cererea de recurs nu au fost formulate critici concrete asupra raționamentului curții de apel care a determinat soluția de respingere a apelului reclamanților împotriva sentinței atacate și care să tindă a demonstra nelegalitatea judecății finalizate prin decizia recurată. Se constată că recurenții au invocat formal încălcarea prevederilor art. 948, art. 969 alin. (1), art. 1073 și art. 1077 din C. civ. de la 1864, cât timp nu au circumstanțiat în niciun mod criticile sub aspectul încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material invocate, critici ce ar fi presupus, pe lângă identificarea explicită a normelor de drept material aplicabile cauzei, și demonstrarea modului în care măsurile adoptate de către instanța de apel încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme, aspect ce nu se regăsește, însă, în cuprinsul cererii de recurs în analiză. Astfel, recurenții au invocat că raționamentul instanței de apel, din perspectiva cauzei deduse judecații, este greșit, întrucât a exclus existenta vreunei convenții încheiate între reclamanți și cei doi intimați, apreciind că nu se poate reține existența niciunui acord de voință între părți și lipsind, astfel, de efecte juridice împrejurările în care s-a concretizat de fapt voința de a încheia actul juridic. Se constată că alegațiile recurenților exprimă nemulțumiri legate de modul în care instanța de apel a interpretat și apreciat mijloacele de probă din perspectiva excluderii unei convenții între recurenți și intimați, care nu pot fi valorificate în această etapă procesuală întrucât prin criticile expuse se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel asupra situației de fapt stabilite efectiv pe baza administrării probatoriilor și care constituie premisa pentru judecata recursului. Faptele, astfel cum au fost determinate de către instanța de apel, sunt câștigate cauzei, iar instanței de recurs îi revine rolul de a verifica doar dacă normele de drept au fost corect aplicate la aceste fapte, ținând cont că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de legiuitor, nu și de netemeinicie a hotărârii atacate. Aceeași observație este valabilă și în privința criticilor ce vizează reținerea de către instanțele fondului a unui drept de creanță pe care reclamanții l-ar putea opune celor doi intimați. În dezvoltarea acestor critici au fost aduse argumente în sensul că instanța a reținut achitarea integrală a ratelor prețului imobilului către AFI, ceea ce, în opinia recurenților, ar fi trebuit să aibă la bază și justificarea plății prețului, respectiv cauza juridică determinantă, susținând, totodată că înțelegerea pe care reclamanții au avut-o cu cei doi intimați în vederea transmiterii dreptului de proprietate asupra apartamentului a fost cauza juridică determinantă a plății ratelor apartamentului și a celorlalte sume obținute din închirierea bunului imobil succesoral. Astfel, aceste critici nu se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât se urmărește reanalizarea probelor și interpretarea acestora în sensul dorit de recurenții reclamanți. Și cu privire la susținerile din finalul memoriului de recurs vizând lipsa contestării de către intimat a plății efectuate de reclamanți și recunoașterea transmiterii dreptului de proprietate se impune aceeași concluzie, și anume că atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor utile spre această finalitate, anume a rejudecării fondului, aparține în mod exclusiv instanțelor de fond, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege câtă vreme obiectul și scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Prin urmare, având în vedere că susținerile formulate de recurenții-pârâți nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Pentru considerentele expuse, reținând că în cauza pendinte nu este posibilă încadrarea criticilor în motivele de recurs, în condițiile dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a anula recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1645 A din 19 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.