ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1879/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 11 iulie 2019, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie, prin compararea titlurilor, imobilele din București, str. x, identificate electronic astfel: x, nr. cad. x, CF x_3; x, nr. cad. x, CF x_1; x, nr. cad. x, CF x_2; x, nr. cad. x, CF x_4.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1662 din 28 octombrie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea și a obligat pe reclamanta A. S.R.L. la plata către pârâta B. a sumei de 14.404,95 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 766 A din 20 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. C., împotriva sentinței civile nr. 1662 din 28 octombrie 2020 pronunțate de Tribunalul București, în contradictoriu cu pârâta B..

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 766 A din 20 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență C., a declarat recurs. Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, a arătat că instanța de apel nu a menționat că a depus la 28 martie 2022 și răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte, astfel că în decizia atacată nu se regăsesc argumente importante invocate în susținerea apelului (interpretarea art. 563 C. civ. referitor la acțiunea în revendicare, neîndeplinirea triplei condiții de identitate pentru existenta autorității de lucru judecat - părti, cauză, obiect, analiza presupusei bune credințe a intimatei-pârâte, precedentul judiciar, principiul aflării adevărului, principiul securității raporturilor juridice, admiterea apelului într-un dosar similar). În opinia sa, instanța de apel s-a limitat doar la preluarea întocmai a motivelor invocate de instanța de fond, ignorând argumentele prezentate prin răspunsul la întâmpinarea intimatei - pârâte, argumente ce au fost invocate suplimentar față de cele susținute la instanța de fond. Într-o primă critică, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a considerat, în mod greșit, că procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor ar fi "un simplu act administrativ ce nu reprezintă un titlu de proprietate" (pct. 5.5, paragraful 2 din decizia recurată). Din cuprinsul dispozițiilor Legii nr. 50/1991 și ale Legii nr. 7/1996 rezultă fără echivoc că procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor este actul juridic în baza căruia este înscris în cartea funciară primul proprietar al unei construcții nou edificate. Prin urmare, acest proces-verbal nu este doar un simplu act administrativ, ci un veritabil titlu de proprietate, așa cum este și titlul de proprietate eliberat în baza Legii nr. 18/1991, care, de asemenea, este un act administrativ eliberat de către o autoritate publică. Potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (4) din Legea nr. 50/1991, nu pot fi intabulate în cartea funciară construcțiile pentru care nu a fost încheiat procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor. Iar potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 7/1996, cartea funciara cuprinde în Partea a II-a "actul sau faptul juridic care constituie titlul dreptului de proprietate, precum și menționarea înscrisului pe care se întemeiază acest drept." Conform extrasului de carte funciară asupra imobilelor revendicate, D. a fost menționat ca proprietar în baza contractului de asociere în construcții și al procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, ambele înscrisuri constituind dovada dreptului de proprietate. După ce aceste două înscrisuri au fost anulate prin sentințe judecătorești definitive, toate actele juridice prin care imobilele au fost înstrăinate ulterior își pierd legitimitatea și devin anulabile prin acțiune în nulitate absolută, dacă se dovedește că au fost de rea-credință cumpărătorii ulteriori, în sensul că ar fi știut că imobilele provin de la un neproprietar sau prin acțiune în revendicare, dacă s-au dovedit de bună credință. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 563 C. civ. cu privire la acțiunea în revendicare. Apreciază că se află în situația revendicării de la un posesor presupus de bună credință, al cărui drept de proprietate trebuie să fie pe deplin recunoscut, dar nu opozabil ca proprietar de drept până la momentul anularii sale prin acțiunea în revendicare. Fiind dovedită buna sa credință, intimata-pârâtă poate beneficia de garanția pentru evicțiune la care are dreptul din partea lui D., ca vânzător al construcției. Precizează că nu revendică terenul, ci doar construcția care se află pe acest teren, mai exact cele 4 etaje identificate în acțiunea introductivă. De altfel, pentru că intimata-pârâtă va păstra proprietatea asupra cotei de teren de sub construcție, ea va putea să-1 valorifice prin contract de superficie sau vânzare alături de reclamantă către un potențial cumpărător. Atât instanța de fond, cât și instanța de apel au interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 563 alin. (3) din C. civ., întrucât textul de lege face referire la noțiunea de "recunoscut", nu opozabil proprietarului de drept ca titular al acțiunii în revendicare. Prin urmare, acest alineat trebuie să fie interpretat în sensul că se recunoaște dreptul de proprietate al dobânditorului de bună credință, până la momentul anularii sale, ca urmare a unei cereri de revendicare din partea adevăratului proprietar. A considera că buna-credință este o condiție absolută și inatacabilă pentru dobândirea și păstrarea unui drept de proprietate, ar însemna să fie lipsite de efecte juridice dispozițiile legale cu privire la garanția vânzătorului pentru evicțiune. Practic, evicțiunea unui cumpărător de bună credință se poate produce doar printr-o acțiune în revendicare din partea proprietarului de drept. În aprecierea recurentei - reclamante, acțiunea în revendicare presupune compararea titlurilor de proprietate, fără a avea vreo relevanță buna sau reaua credință a dobânditorilor, buna credință a dobânditorului având relevanță doar sub aspectul aplicării prevederilor art. 1695 C. civ., cu privire la garanția pentru evicțiune, de care ar putea beneficia intimata-pârâtă din partea lui D., după soluționarea prezentei cauze. Se arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 563 și art. 901 din C. civ. referitoare la dobânditorul de bună credință al unui imobil. În primul rând, instanța de apel a constatat buna credință a E. S.A. la dobândirea imobilului în anul 2003, în loc să analizeze existența bunei credințe a intimatei-pârâte B. la dobândirea ei în anul 2018, cum ar fi fost logic și legal. În al doilea rând, nu se poate reține buna credință a intimatei-pârâte B. la momentul dobândirii imobilului de la E. S.A., deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 901 alin. (2) lit. b) și c) din actualul C. civ. Recurenta arată că, într-un dosar similar, ce privește un alt apartament din același imobil (dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel București), instanța de apel a repus cauza pe rol pentru a verifica existența bunei-credințe a intimatei-pârâte la dobândirea imobilului, solicitând în acest sens extrasele de carte funciară de la O.C.P.I. București. Al treilea motiv de recurs vizează faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 430 și art. 431 din C. proc. civ. cu privire la autoritatea de lucru judecat (pct. 5.6 și 5.7 din decizie). Hotărârile judecătorești invocate ca având autoritate de lucru judecat au avut un obiect diferit (anulare contract de vânzare-cumpărare, respectiv acțiune în revendicare), nu există identitate de cauză (cauză ilicită, în timp ce, în cauză, se invocă trei hotărâri judecătorești ce stau la baza titlului de proprietate) și nici de părți. Astfel, cu privire la presupusa autoritate de lucru judecat invocată de către intimata-pârâtă și acceptată de către instanța de apel, cu referire la soluția dată în dosarul nr. x/2017, precizează faptul că, în acel dosar, a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2003, pentru lipsa obiectului și cauza ilicită, acțiunea fiind respinsă de către Judecătoria Sector 1 București, prin sentința civilă nr. 4802/2017, rămasă definitivă și irevocabilă. Cu toate acestea, hotărârea pronunțată în acel dosar nu poate avea autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, pentru că nu există tripla identitate de obiect, cauză și părți. Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1695 și urm. C. civ., cu privire la garanția împotriva evicțiunii. A. S.R.L. a vândut terenul, nu și construcția edificată pe acesta, care a fost înstrăinată de către D.. În aceste condiții, societatea are obligația să garanteze împotriva evicțiunii doar pentru teren, nu și pentru construcție. Or, reclamanta nu revendică terenul, ci doar construcția vândută de D.. Apreciază că ar fi avut obligația de garanție împotriva evicțiunii dacă ar fi fost coproprietari (cote părți sau devălmășie) cu D. asupra întregului imobil (teren și construcție), ceea ce nu este cazul în prezenta cauză. Reiterând argumentele susținute prin răspunsul la întâmpinarea intimatei-pârâte, recurenta-reclamantă a subliniat faptul că titlul său de proprietate este confirmat prin hotărâri judecătorești definitive, care au o forță probantă superioară titlului deținut de pârâtă. În finalul cererii de recurs, recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat principiul aflării adevărului prevăzut de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., limitându-se la constatarea unei presupuse bune credințe a E. (care nu este parte în prezentul proces), pe baza unei hotărâri judecătorești ce nu are putere de lucru judecat în prezenta cauză. Mai mult decât atât, instanța de fond a constatat, în mod superficial, reaua credință a reclamantei în promovarea prezentei acțiuni, fără a ține cont de faptul că acțiunea este formulată de către lichidator în interesul creditorilor A.. Practic, instanța de fond nu a procedat la o comparare efectivă a titlurilor de proprietate, ignorând cu desăvârșire cele trei hotărâri judecătorești definitive ce stau la baza titlului de proprietate. De asemenea, instanța de apel a încălcat principiul securității raporturilor juridice, având în vedere că titlul reclamantei este confirmat de o hotărâre judecătorească definitivă care atestă dreptul de proprietate asupra construcției, înainte de vânzarea imobilelor către E. S.A., precum și de către cele două hotărâri judecătorești definitive prin care au fost anulate actele juridice ce au stat la baza titlului intimatei-pârâte, fiind dovedit caracterul lor fals, în timp ce intimata-pârâtă invocă o hotărâre judecătorească care nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză. Or, ar fi injust și contrar principiului securității raporturilor juridice dacă s-ar refuza recunoașterea dreptului reclamantei de proprietate asupra imobilului în litigiu, consfințit prin trei hotărâri judecătorești definitive, dovedit fiind că imobilul a fost înstrăinat succesiv prin mijloace frauduloase, în dauna societății reclamante. Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că există precedent judiciar într-o cauză similară, dosarul civil nr. x/2019, cauză în care, prin decizia civilă nr. 1857A/16.12.2021, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de reclamantă, schimbând în tot sentința civila nr. 1833/25.11.2020 pronunțată de către Tribunalul București.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea cererii de recurs, ca nefondată. Recurenta-reclamantă a transmis prin e-mail răspuns la întâmpinare, prin care a formulat concluzii de respingere a apărărilor intimatei-pârâte. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Prealabil, se impune a se arăta că, fiind învestită cu calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte va analiza exclusiv legalitatea hotărârii recurate, prin raportare la situația de fapt deja stabilită de instanța de apel, fără a cenzura aprecierea dată mijloacelor de probă și a verifica elementele de fapt ale cauzei. Recurenta - reclamantă critică decizia civilă nr. 766A din 20 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze de minori și de familie, apreciind că este afectată de motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. întrucât instanța de apel a încălcat normele de drept care reglementează principii care guvernează procesul civil, acțiunea în revendicare, autoritatea de lucru judecat, garanția pentru evicțiune și natura juridică a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor. În primul rând, în partea introductivă a cererii de recurs, arată că instanța de apel a ignorat argumentele suplimentare prezentate în cuprinsul răspunsului la întâmpinare depus la data de 28 martie 2022, care nici nu este menționat în cuprinsul hotărârii recurate și cu privire la care nu s-a pronunțat. Pentru a răspunde criticii formulate, ce poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte arată că devoluțiunea, care poate fi realizată în cadrul căii de atac de reformare a apelului, este guvernată de două reguli fundamentale: tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum. În timp ce concretizarea primei reguli se regăsește în dispozițiile art. 477 din C. proc. civ. (limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat), cea de-a doua este reglementată de art. 478 din C. proc. civ., care limitează efectul devolutiv la ceea ce s-a judecat în primă instanță. În cauză, la baza raționamentului juridic al instanței de apel a stat prima regulă, aceasta reținând, în mod corect, că devoluțiunea este limitată la ceea ce s-a apelat. Astfel, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care: "Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată". În speță, chestiunile noi, nemenționate în cererea de apel, nu au fost analizate de către instanța de apel, care a soluționat cauza în limitele învestirii sale. Curtea de Apel București a avut în vedere, la stabilirea întinderii devoluțiunii, susținerile din cererea de apel și întâmpinare, soluția fiind în concordanță cu dispozițiile legale menționate anterior. În al doilea rând, susține că instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor este un simplu act administrativ iar nu un titlu de proprietate, soluția fiind în contradicție cu dispozițiile art. 32 alin. (4) din Legea nr. 50/1991 și art. 21 din Legea nr. 7/1996. Înalta Curte reține că, prin hotărârea recurată, nu s-a analizat natura juridică a respectivului proces-verbal de recepție. Instanța de apel a procedat la o verificare a titlurilor exhibate de părți, prin raportare la situațiile care au fost dezlegate prin hotărârile pronunțate în litigiile anterioare. În acest context, a făcut trimitere la considerentele sentinței civile nr. 4802 din 16 iunie 2017 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă, în care s-a reținut că procesul-verbal de recepție nu reprezintă titlu de proprietate, ci un act administrativ care atestă executarea lucrării. Prin urmare, instanța de apel era ținută de dezlegarea dată prin hotărârea definitivă anterioară, pe care nu o mai putea pune în discuție și nici tranșa diferit, acesta fiind punctul de pornire de la care își putea dezvolta raționamentul juridic, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei. În al treilea rând, recurenta susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 563 din C. civ. cu privire la acțiunea în revendicare. În cadrul acestui argument, învederează că o astfel de acțiune presupune analizarea comparativă a titlurilor de proprietate, fără a fi relevantă buna sau reaua credință a părților. O eventuală bună-credință ar fi avută în vedere doar sub aspectul aplicării prevederilor art. 1695 din C. civ. referitoare la garanția pentru evicțiune. Înalta Curte reține că, prin intermediul acțiunii în revendicare, o persoană cere să i se recunoască în justiție dreptul de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată, scopul principal al acesteia constând în stabilirea existenței a însuși dreptului de proprietate privată și, pe cale de consecință, redobandirea stăpânirii acestuia. În cauză, în condițiile în care ambele titluri de care se prevalează părțile sunt valabile, nefiind anulate, în mod corect s-a procedat la analiza acestora pentru a se stabili care dintre drepturile de proprietate este mai bine caracterizat. Instanța de apel nu a analizat buna sau reaua credință a părților, ci a dat eficiență situațiilor statuate definitiv prin sentința civilă nr. 4802 din 16 iunie 2017 a Judecătoriei Sectorului 1 București în care s-a tranșat definitiv și cu efect obligatoriu aspectul bunei-credințe a autoarei pârâtei la dobândirea construcțiilor în litigiu. Mai mult, a apreciat că titlul pârâtei este preferabil și din perspectiva principiului stabilității raporturilor juridice, raportat la faptul că, deși se află în posesia hotărârii judecătorești irevocabile de care se prevalează, respectiv sentința civilă nr. 3519 din 1 octombrie 1997 pronunțată de Tribunalul București, care a generat drepturi, nu și-a întabulat dreptul pretins și, mai mult, contractul de vânzare-cumpărare asupra construcțiilor nu a fost anulat, deși s-a formulat o acțiune în acest sens, respinsă definitiv. În urma examinării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice, trebuie respectate și în cazul cumpărătorului de bună-credință. Prin urmare, în mod corect, comparând titlurile de care se prevalează părțile, raportându-se la situația particulară a speței, instanța de apel a concluzionat, în acord și cu instanța de fond, că titlul exhibat de pârâta - intimată este mai bine caracterizat. În al patrulea rând, recurenta susține că, prin decizia recurată, s-au încălcat dispozițiile art. 563 și ale art. 901 din C. civ. referitoare la bună/reaua credință și detaliază anumite situații de fapt care nu au fost avute în vedere de către instanța de apel și care ar conduce la concluzia că pârâta este un dobânditor de rea-credință, chiar dacă autoarea sa, E. S.A., a fost de bună-credință. Însă, aceste împrejurări nu au fost invocate în etapele procesuale anterioare, nu au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, iar peste motivele invocate în fața instanțelor de fond nu se poate trece. Aceasta deoarece judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este permisă. Mai mult, contrar celor susținute de recurentă, pârâta este succesoare legală în drepturi, în calitate de acționar, a E. S.A., care a achizionat construcțiile în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11 decembrie 2003 de BNP F.. Acesta este titlul de proprietate supus comparării în procedura revendicării. Prin urmare, buna-credință a fost analizată prin raportare la momentul încheierii acestui act, momentul transmiterii bunului în patrimoniul pârâtei B., ca urmare a lichidării și împărțirii activelor neavând relevanță. În ceea ce privește chestiunea bunei-credințe a cumpărătoarei, aceasta nu mai poate fi repusă în discuție, reanalizată, decât cu nesocotirea a ceea ce s-a statuat de către instanța de judecată, în litigiul anterior. În consecință, instanța de apel era împiedicată a mai examina criticile din apel prin care s-a susținut că pârâta a fost de rea-credință întrucât cunoștea situația juridică a imobilului. Însă, a valorificat aspectul pozitiv al lucrului judecat pentru a acorda prevalență titlului pârâtei - intimate. În al cincilea rând, recurenta susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 430 și 431 din C. proc. civ. întrucât a reținut autoritatea de lucru judecat fără să existe identitate de obiect, cauză și părți. Însă, nici acest argument, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu poate fi primit. Înalta Curte reține că, în legea procesual civilă, autoritatea de lucru judecat cunoaște două aspecte. Pe de o parte, există efectul negativ al autorității de lucru judecat, reglementat de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., care presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză și care instituie un fine de neprimire, orice astfel de acțiune fiind respinsă fără a fi cercetată în fond. Aceasta, întrucât nu poate avea loc o nouă judecată între aceleași părți, cu același obiect și aceeași cauză. Pe de altă parte, există și efectul pozitiv al lucrului judecat, instituit prin dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. După cum reiese din aceste prevederi legale, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca, în judecata ulterioară, să fie adusă în discuție o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă. În cauză, s-a valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., fiind preluate anumite situații de fapt și de drept tranșate în litigiul anterior. Atâta vreme cât aspectele litigioase referitore la validitatea actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11 decembrie 2003 și buna-credință a pârâtei, au fost consemnate și rezolvate în actul jurisdicțional anterior, indiferent că s-a făcut pe calea dispozitivului sau numai în considerente, înseamnă că el nu mai poate constitui obiect al analizei ulterioare proprii din partea instanței, impunându-se noii judecăți cu putere de lucru judecat. Prin urmare, incident în cauză este art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., acesta fiind aplicat în mod corect de către instanța de apel. În al șaselea rând, recurenta susține că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 1695 și următoarele din C. civ. referitoare la garanția împotriva evicțiunii întrucât aceasta a vândut doar terenul, nu și construcția. Însă, în mod corect a reținut instanța de apel că recurenta - reclamantă răspunde pentru garanția contra evicțiunii inclusiv cu privire la construcție, întrucât a participat la vânzarea întregului imobil, compus din terenul în suprafață de 379,78 mp și din construcția S+P+4E edificată pe acest teren, în suprafață utilă de 1.859,54 mp. Actul de vânzare - cumpărare nu face nicio distincție, motiv pentru care recurenta are calitatea de vânzător cu privire la întregul imobil, obligația de garanție existând în sarcina sa atât pentru teren, cât și pentru construcție. Înalta Curte reține că obligația negativă a vânzătorului de a nu-l tulbura pe cumpărător în liniștita stăpânire a bunului este de esența vânzării. În considerarea dispozițiilor art. 1696 din C. civ., cine trebuie să garanteze pentru evicțiune nu poate să evingă (quem de evictione tenet actio, eundem agentem repellit exceptio), iar vânzătorul nu poate evinge nici în urma dobândirii unei noi calități, pe care nu o avea la momentul încheierii contractului. Prin urmare, și aceste dispoziții legale au fost interpretate și aplicate corect în cauză. În al șaptelea rând, recurenta arată că înțelege să reia aspectele detaliate în cuprinsul răspunsului la întâmpinare depus la instanța de apel, care nu au fost avute în vedere de către aceasta în soluția la care s-a oprit. Înalta Curte reține că, pentru respectarea drepturilor procesuale ale tuturor părților din proces, legiuitorul a prevăzut, în cuprinsul art. 470 din C. proc. civ., faptul că motivele de apel se depun într-un anumit termen ce curge de la comunicarea hotărârii, indiferent dacă termenul de declarare a căii de atac curge de la pronunțare sau de la comunicare. Iar în baza dispozițiilor art. 477 din C. proc. civ., instanța de apel judecă fondul numai în limitele criticilor formulate prin motivele de apel. Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, obiectul și limitele acestuia fiind stabilite prin cererile și apărările părților, iar cererile trebuie să cuprindă, în mod necesar, sub sancțiunea nulității, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază (cu referire la cererea de apel relevante fiind dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din C. proc. civ.). Față de aceste dispoziții procedurale, cu a căror respectare poate avea loc o legală învestire a instanței, susținerea recurentei conform căreia instanța de apel nu a analizat criticile suplimentare din răspunsul la întâmpinare este una fără temei legal și cu nesocotirea rigorilor procedurale anterior menționate. În speță, în motivele de apel depuse în termenul prevăzut de lege, reclamanta nu a formulat critici referitoare la caracterul fals al procesului-verbal de recepție, anularea titlului pârâtei sau împrejurarea că titlul acesteia este reprezentat de Raportul de repartizare din 2018, astfel încât curtea de apel nu le-a analizat, fiind limitată numai la ceea ce era cupris în cererea de apel. Prin urmare, aceste critici nu pot fi analizate nici în calea de atac a recursului, care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate. În al optulea rând, recurenta susține că instanța de apel a încălcat principiul aflării adevărului întrucât soluționarea cauzei s-a limitat la constatarea unei presupuse bune-credințe a E. S.A., pe baza unei hotărâri care nu are putere de lucru judecat și fără a se ține seama de hotărârile judecătorești care stau la baza titlului de proprietate al acesteia. Însă, nici acest argument, circumscris motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu poate fi primit. Acest principiu vizează intervenția instanței de judecată în scopul aflării adevărului, pentru determinarea stării de fapt și de drept din speță, atunci când este învestită cu situații de fapt ori raporturi juridice complexe, iar părțile nu au propus probe ori probele administrate sunt insuficiente. Instanta de recurs subliniază că rolul judecătorului nu este acela de a dispune, din oficiu, administrarea de probe, ci acela ca, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, să afle adevărul, păstrându-și imparțialitatea. Intervenția instanței, în alte împrejurări ar echivala cu substituirea părții în efectuarea unui act procedural, cu încurajarea atitudinii culpabile a părții căreia îi revine sarcina probării pretențiilor, ceea ce ar avea drept consecință ruperea echilibrului procesual, printr-o atitudine părtinitoare a instanței. Or, recurenta nu face dovada încălcării acestui principiu. Instanța a analizat raportul juridic cu care a fost învestită, a administrat probatoriile propuse de părți și a valorificat situațiile juridice care se bucură de autoritate de lucru judecat. Împrejurarea că demersul său judiciar a fost respins nu conduce la concluzia că nu s-a urmărit aflarea adevărului în cauză. În al nouălea rând, se susține că a fost încălcat principiul securității raporturilor juridice întrucât titlul recurentei este reprezentat de o hotărâre judecătorească definitivă, anterioară contractului încheiat în baza unui act fals. Nici aceste susțineri, circumscrise motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu pot fi primite. Există mai multe hotărâri judecătorești anterioare care vizează raporturile juridice dintre părțile acestui proces, precum și alte raporturi juridice cu care acestea se află în legătură, nu doar cele menționate de recurentă. Toate hotărârile judecătorești, având autoritate de lucru judecat, răspund nevoii de securitate juridică, părțile fiind obligate să se supună efectelor obligatorii ale acestor acte jurisdicționale, fără posibilitatea de a mai pune în discuție ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecății. Instanța de apel a valorificat chestiunile deja tranșate, care, împreună cu situațiile particulare speței, au condus la concluzia că titlul de proprietate al pârâtei, este preferabil. Prin urmare, și din această perspectivă, hotărârea este legală. În al zecelea rând, se susține existența unui precedent judiciar, un dosar între aceleași părți ce are ca obiect alte apartamente situate în aceeași construcție, la fel ca și apartamentele ce fac obiect al prezentei cauze. Înalta Curte reține că precedentul judiciar nu este izvor de drept, instanța nefiind ținută de soluția dată într-un dosar similar. Mai mult, decizia civilă nr. 1857A din 16 decembrie 2021 a Curții de Apel București, de care se prevalează recurenta și din care citează paragrafe întregi, a fost casată prin decizia nr. 30 din 18 ianuarie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție tocmai în considerarea faptului că nu s-au valorificat chestiunile deja tranșate referitoare la buna-credință a E. S.A. și conduita reprezentanților societății recurente. În rejudecare, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar, a fost respins, prin decizia civilă nr. 1048A din 7 iulie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. În prezent, cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea recursului declarat de A. S.R.L.. În consecință, dat fiind că dispozițiile legale de drept material și procedural au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență C., împotriva deciziei civile nr. 766 A din 20 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. PENTRU ACESTE MOTIVE,