ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2500/2023

Ședința publică din data de 6 decembrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 28 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., ca, în urma comparării titlurilor de proprietate ale celor două părți, să se dea eficiență titlului de proprietate al reclamantei și pe cale de consecință, să se dispună obligarea pârâtei să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 563 și art. 566 C. civ.

Prin sentința nr. 185 SC din 05 februarie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B..

A obligat-o pe pârâtă să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București.

A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 10.462 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 2039 A din 17 decembrie 2019, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului.

Prin decizia nr. 195 din 02 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 2039 A din 17 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

A casat decizia și sentința nr. 185 SC din 05 februarie 2019 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și a respins acțiunea, ca inadmisibilă.

A obligat-o pe intimata-reclamantă A. la plata sumei de 13.569 RON către recurentă, cheltuieli de judecată în recurs și apel.

Prin decizia nr. 1778 din 06 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 195 din 2 februarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017.

A obligat-o pe contestatoare la plata sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata B..

Împotriva deciziei nr. 1778 din 06 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2022, a formulat contestație în anulare contestatoarea A..

Prin cererea formulată, contestatoarea a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 și art. 508 alin. (4) C. proc. civ., anularea hotărârii.

În dezvoltarea motivelor de contestație în anulare, contestatoarea a invocat faptul că dezlegarea dată prin decizia atacată este rezultatul unor erori materiale care au condus la omiterea/confundarea unor elemente determinante pentru soluționarea cauzei supuse judecății.

După prezentarea situației de fapt și a judecății realizate în fazele procesuale anterioare, contestatoarea a invocat că instanța a omis să analizeze aplicabilitatea autorității de lucru judecat a deciziei nr. 1217/2004 a Curții de Apel București, secția a VII civilă asupra deciziei nr. 2039/2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în ceea ce privește calitatea părților, obiectul și cauza celor două litigii.

Dacă ar fi analizat această aplicabilitate, atunci instanța ar fi reținut că excepția autorității de lucru judecat nu este incidentă în cauză, nefiind îndepiinită condiția celor trei identități: calitate părți, obiect și cauză.

Totodată, a mai susținut și că instanța a omis să analizeze aplicabilitatea autorității de lucru judecat, sub forma efectului său pozitiv, a deciziei nr. 239/1999 asupra deciziei nr. 1217/2004.

Instanța a nesocotit autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 239/1999, sub forma efectului său pozitiv, ce reprezintă titlul său de proprietate în cotă de 1/1, care a statuat că aceasta este proprietara exclusivă a imobilului, în calitate de unică moștenitoare (descendentă în viață) a bunicii paterne C., aspect care constituie proba de necontestat a existenței dreptului său de proprietate exclusivă asupra imobilului în cauză.

Autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 239/1999 a fost încălcată, nesocotită și denaturată de instanțele de control judiciar, pentru a se crea aparența unei stări de coproprietate falsă, nereală și necorespunzătoare adevărului.

Decizia nr. 239/1999 a statuat, cu autoritate de lucru judecat, asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate, a tranșat situația juridică a imobilului și a titularului dreptului de proprietate, în sensul că partea contestatoare este proprietara exclusivă a imobilului - bun succesoral, în calitate de moștenitoare (nepoată de fiu predecedat), descendent legal și unică acceptantă a succesiunii def. C. (titularul bunului succesoral este numai acceptantul succesiunii).

Intimata nu are nicio îndreptățire asupra imobilului în cauză, nefiind nici moștenitoare și nici acceptantă a succesiunii def. C..

Peste decizia nr. 239/1999 nu se putea suprapune o reanalizare și reconfigurare a dreptului de proprietate în 2004, bazată pe considerentul fals al existenței unei coindiviziuni, ca urmare a modificării unilaterale și absolut nelegal, de către instanță, a cererii introductive, în ceea ce privește cadrul procesual.

Decizia nr. 239/1999, care tranșează asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate în patrimoniul contestatoarei, a stabilit că aceasta este proprietar exclusiv, în cotă de 1/1, asupra imobilului.

O dezlegare dată unei probleme de drept litigioase, printr-o hotărâre irevocabilă, este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de judecată într-o procedură ulterioară.

Altfel spus, obligativitatea deciziei nr. 239/1999, privind soluționarea irevocabilă a problemei juridice referitoare la dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, se impune în hotărârile ulterioare, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, în caz contrar ajungându-se la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

Or, în cauza de față, chestiunea coproprietății nu a fost o problemă dedusă judecății pentru a putea fi tranșată și a primi, astfel, o dezlegare din partea instanței, neexistând nici măcar acele titluri de proprietate în cotă indiviză de 1/2, reținute prin decizia contestată, pe care le-ar justifica ambele părți în litigiu.

Orice alte interpretări ori raționamente folosite în combaterea susținerilor sale privind contestația în anulare ce vizează retractarea hotărârii atacate, nu fac altceva decât să încalce flagrant prevederile art. 6.1 din Convenția Europenă a Drepturilor Omului, care stabilesc că instanțele sunt obligate să țină cont de situațiile juridice soluționate definitiv în procedurile judiciare anterioare.

Așadar, trebuie observat că decizia nr. 1217/2004, reținută ca fiind o hotărâre care "a tranșat o chestiune litigioasă", încalcă puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare - respectiv a deciziei nr. 239/1999, prin care s-a statuat irevocabil cu privire la dreptul de proprietate și întinderea acestuia, instanțele sesizate ulterior neputând să mai repună în discuție constatările jurisdicțiilor anterioare.

Decizia nr. 1217/2004, invocată cu autoritate de lucru judecat, nu tranșează problema de drept dedusă judecății și nu se pronunță cu privire la cererea de comparare a celor două titluri de proprietate, cu care a fost învestită instanța, în limitele stabilite de reclamant, instanța de apel statuând asupra altor chestiuni, care nu fac obiectul cauzei și care nu pot fi reținute cu titlu de res judicata.

Decizia nr. 1217/2004 nu poate fi reținută cu autoritate de lucru judecat în raport cu cererea contestatoarei ce face obiectul dosarului nr. x/2017, întrucât nu este îndeplinită condiția celor trei identități: părți, obiect și cauză.

Prin urmare, decizia nr. 1217/2004 a analizat o revendicare între doi coindivizari, cu un obiect și o cauză diferite, inexistente și fictive de cele cu care a fost învestită, reținându-se, în considerente, doar faptul că "prin urmare, flecare dintre părți are dreptul la 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză. Astfel, reclamanta nu are dreptul de proprietate exclusivă asupra imobilului în cauză, ci doar asupra cotei de 1/2, acțiunea în revendicarea întregului drept pentru sine fiind neîntemeiată". Așadar, această chestiune a fost singura referire a instanței de apel și propriul său raționament, fără nicio legătură cu cauza și fără ca eventuala problemă juridică să fi fost dedusă judecății.

A mai invocat și existența unei confuzii a instanței care a soluționat contestația în anulare, care, prin decizia nr. 1778/2022, a reținut existența a două titluri de proprietate în cotă de 1/2 fiecare - în realitate ambele titluri de proprietate fiind în cotă de 1/1 fiecare.

De altfel, instanța a comis o eroare materială atunci când a reținut această situație, a existenței a două titluri de proprietate în cotă de 1/2 fiecare, în condițiile în care este evident că aceasta nu putea "revendica" o cotă de 1/2 din imobil, având deja cota de 1/1 din dreptul de proprietate asupra acestui imobil.

Instanța a confundat momentul tranșării dreptului de proprietate al contestatoarei, care a fost tranșat definitiv prin decizia nr. 239/1999, și nu prin decizia nr. 1217/2004, cum greșit s-a reținut.

Această ultimă decizie a creat în considerentele sale o situație ireală, încălcând autoritatea de lucru judecat, sub forma efectului său pozitiv, a deciziei nr. 239/1999.

Confuzia instanței referitoare la momentul tranșării dreptului de proprietate a dus la reținerea unei situații necorespunzătoare, neadevărate, în sensul că dreptul de proprietate al contestatoarei ar fi fost tranșat prin decizia nr. 1217/2004.

Prin hotărârea atacată se reține faptul că motivele invocate de contestatoare nu se circumscriu unor erori materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., analiza motivelor și argumentelor prezentate fiind superficială.

Normele juridice trebuie interpretate în sensul în care pot produce efecte și nu în sensul neaplicării ei, potrivit principiului "actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat".

Or, pentru a aplica corect norma juridică, aceasta trebuie interpretată atât în litera, cât și în spiritul ei. Spiritul unei legi ar trebui să conducă la crearea și la acceptarea, de către cel împuternicit cu aplicarea ei, și a altor interpretări ale unor prevederi și aceasta numai din necesitatea de a asigura respectarea, conform cu realitățile și cu circumstanțele concrete ale vieții, care au fost avute în vedere și de legiuitor în emiterea și aplicarea acesteia, în scopul stabilirii ori restabilirii adevărului, sens în care a făcut referire și la jurisprudența Curții Constituționale.

Nici motivarea hotărârii atacate nu respectă rigorile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce instanța nu s-a preocupat de analiza atentă a cauzei și argumentelor prezentate și dovedite, apreciind foarte sumar că motivele invocate de către contestatoare nu se circumscriu unor erori materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Prin modalitatea în care instanța a înțeles să motiveze decizia contestată, consideră că nu au fost respectate nici exigențele impuse de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum este aceasta interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a stabilit că dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le i consideră pertinente pentru cauza lor, iar acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

A arătat contestatoarea că nu înțelege să critice lipsa unui răspuns detaliat pentru fiecare argument în parte, ci lipsa unei analize efective și coerente a argumentelor, susținerilor și motivelor invocate de aceasta, pe care instanța le-a ignorat.

Prin urmare, contestația în anulare, ca și cale extraordinară de atac, așa cum este reglementată în C. proc. civ., oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătorești definitive care se vădește a fi greșită în raport cu unele împrejurări de fapt, ce nu au fost observate de instanță.

Dată fiind pronunțarea deciziei civile nr. 239/1999, definitivă și irevocabilă, prin care s-a reținut întinderea reală a dreptului de proprietate exclusivă al contestatoarei, în cotă de 1/1 din imobilul în cauză, dar și puterea de lucru judecat de care se bucură aceasta, și față de situația reținută de instanță prin hotărârea supusă contestației, prezenta cale de atac constituie un remediu procesual important pentru înlăturarea unei erori materiale care a făcut ca hotărârea judecătorească să fie viciată chiar în substanța sa.

În data de 15.11.2023, în termenul legal, a formulat întâmpinare intimata B., prin care a solicitat, în principal, respingerea contestației ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca nefondată.

În ceea ce privește inadmisibilitatea căii de atac, a invocat prevederile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, precum și dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și art. 503 alin. (3) C. proc. civ.

În situația contestației în anulare care formează obiectul prezentului dosar s-a formulat o contestație în anulare împotriva unei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționare unei alte contestații în anulare, ceea ce excede prescripțiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care stabilesc faptul că "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când (...) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale."

Cum nu suntem în prezența unei hotărâri date în recurs, care să fi fost rezultatul unei erori materiale, a precizat că prezenta cale extraordinară de atac este inadmisibilă, hotărârea atacată fiind definitivă și nesupusă niciunei căi de atac.

Pe fondul contestației în anulare, a precizat că se impune respingerea acesteia în condițiile în care, prin decizia atacată, s-a respins, ca nefondată, contestația în anulare formulată de aceeași contestatoare împotriva deciziei nr. 195/02.02.2022 pentru faptul că motivele formulate de contestatoare nu se încadrează în cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ceea ce face și ca motivele de fapt și de drept invocate în prezenta contestație în anulare să nu fie întemeiate, în condițiile în care dezlegarea dată contestației în anulare, prin decizia atacată, nu poate fi rezultatul unei erori materiale.

Aceasta întrucât se repune în discuție modul în care instanța de recurs a reținut, prin decizia nr. 195/02.02.2022, autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1217/2004, ca fiind rezultatul unei greșeli materiale, invocând, astfel, o greșeală de judecată care nu se încadrează în ipotezele pentru care C. proc. civ. permite remedierea lor, pe calea contestației în anulare, și care au în vedere exclusiv erorile ce țin de judecata formală și nu de fond a recursului.

A mai arătat că, în accepțiunea textului de lege menționat ca temei de drept al contestației în anulare, se are în vedere o eroare materială evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, sens în care a făcut trimitere la doctrina juridică și la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Concluzia unanimă este că, în lumina art. 503 alin. (2) pct 2 C. proc. civ. și a jurisprudenței naționale și europene, contestația în anulare specială are în vedere dezlegarea dată recursului prin săvârșirea unei greșeli materiale în legătura cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință darea unei soluții greșite.

Or, motivele invocate de contestatoare nu se încadrează și nu pot fi încadrate în sfera noțiunii de "eroare materială" și având în vedere caracterul contestației în anulare de a fi o cale extraordinară de atac, de retractare a hotărârii judecătorești pronunțate în recurs, cu nesocotirea unor norme procedurale, iar nu și pentru netemeinicie, a precizat că motivul invocat de către contestatoare nu se încadrează în dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., referindu-se, în acest sens, inclusiv la Decizia nr. 355/2019 a Curții Constituționale.

În data de 17.11.2023, contestatoarea a depus note scrise, prin care a solicitat admiterea căii de atac formulate. În data de 20.11.2023, contestatoarea a depus un set de înscrisuri, însoțite de note explicative, precizând în mod expres faptul că acestea se regăsesc la dosarul cauzei, nefiind înscrisuri noi. În data de 04.12.2023, contestatoarea a depus note scrise în completarea celor depuse anterior, prin care a solicitat admiterea contestației în anulare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia contestată, Înalta Curte constată caracterul inadmisibil al contestației în anulare formulate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României stipulând că mijloacele procesuale de atac ale hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de normele legale, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Prin prezentul demers judiciar, întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare specială, contestatoarea a solicitat anularea deciziei nr. 1778 din 06 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2022, prin care a fost respinsă, ca nefondată, contestația în anulare formulată de aceeași parte împotriva deciziei nr. 195 din 02 februarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2017.

În raport cu dispozițiile legale incidente și cu succesiunea hotărârilor pronunțate în soluționarea cererilor contestatoarei, se constată că decizia nr. 1778 din 06 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, contestată în prezenta cauză, este o hotărâre nesusceptibilă a fi atacată pe calea contestației în anulare speciale, fiind o hotărâre definitivă, pronunțată în soluționarea unei alte contestații în anulare speciale, formulată împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs.

Or, potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...) dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale."

De asemenea, potrivit prevederilor art. 503 alin. (3) C. proc. civ., "dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs."

Așadar, având în vedere că decizia atacată a fost pronunțată în calea extraordinară de retractare a contestației în anulare, iar nu în recurs sau în apel, astfel cum prevăd dispozițiile art. 503 alin. (2) și (3) C. proc. civ., anterior menționate, partea nu are deschisă posibilitatea formulării contestației în anulare speciale împotriva acesteia.

Relevante, în acest sens, sunt și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2023, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 503 alin. (2) și (3) C. proc. civ., potrivit cărora, în cazul contestației în anulare speciale, condiția de admisibilitate are în vedere doar obiectul acesteia, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ., respectiv poate fi formulată împotriva hotărârilor instanțelor de recurs.

Obiectul contestației în anulare speciale este extins și la hotărârile instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs, prin alin. (3) al art. 503.

Așadar, Curtea a observat în jurisprudența sa că, prin art. 503 alin. (2) C. proc. civ., legiuitorul a reglementat calea de atac extraordinară a contestației în anulare speciale numai pentru hotărârile instanței de recurs și în condițiile prevăzute la art. 503 alin. (3), și pentru hotărârile instanței de apel, spre deosebire de calea de atac extraordinară a contestației în anulare obișnuite, de drept comun, care are ca obiect hotărârile definitive.

Curtea a constatat că această reglementare nu poate contraveni dispozițiilor constituționale, deoarece, potrivit art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituție, legiuitorul stabilește condițiile de exercitare a căilor de atac (par. 18).

Într-o altă hotărâre (Decizia nr. 304/2019), Curtea Constituțională a mai statuat și că dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție, deoarece, potrivit jurisprudenței constante a instanței constituționale, dacă legiuitorul este suveran în a reglementa diferit în situații diferite accesul la o cale ordinară de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat liberul acces la justiție, a fortiori o atare concluzie se impune atunci când în discuție este accesul la o cale extraordinară de atac, care, prin definiție, are caracter de excepție și poate fi valorificată numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, în caz contrar existând riscul producerii unor perturbări majore ale stabilității și securității raporturilor juridice (par. 37).

Or, unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Așadar, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu pot fi folosite alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Prin urmare, având în vedere că motivele invocate prin prezenta cale de atac se circumscriu contestației în anulare speciale, care poate fi exercitată doar împotriva hotărârilor instanțelor de recurs și în anumite condiții, și a instanțelor de apel, conform cadrului normativ incident (ceea ce nu este cazul deciziei a cărei anulare se cere, care a fost pronunțată în soluționarea unei contestații în anulare), prezenta cale de atac este inadmisibilă.

Reținând culpa procesuală a contestatoarei și dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia la plata către intimata B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.500 RON, reprezentând onorariu de avocat, dovedite prin factura seria x nr. x/17.11.2023 și chitanța nr. x/17.11.2023, depuse la dosar.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 508 C. proc. civ., urmează să respingă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 1778 din 06 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 1778 din 06 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2022.

Obligă pe contestatoare la plata sumei de 2.500 RON către intimata B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 decembrie 2023.