ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 520/2024

Ședința publică din data de 27 februarie 2024

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 28 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., ca, în urma comparării titlurilor de proprietate ale celor două părți, să se dea eficiență titlului de proprietate al reclamantei și pe cale de consecință, să se dispună obligarea pârâtei să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, str. x.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 563 și art. 566 C. civ.

I.2. Sentința pronunțată deTribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința nr. 185 SC din 05 februarie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.; a obligat pe pârâtă să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, str. x, sector 2; a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 10.462 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunțată în Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 2039 A din 17 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinței nr. 185 SC din 05 februarie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

I.4. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs:

Prin decizia nr. 195 din 02 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 2039 A din 17 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă; a casat decizia și sentința nr. 185 SC din 05 februarie 2019 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă; a respins acțiunea, ca inadmisibilă; a obligat-o pe intimata-reclamantă A. la plata sumei de 13.569 RON către recurentă, cheltuieli de judecată în recurs și apel.

I.5. Deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în contestații în anulare:

Prin decizia nr. 1778 din 06 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 195 din 02 februarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017; a obligat pe contestatoare la plata sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata B..

Prin decizia nr. 2500 din 06 decembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 1778 din 06 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2022; a obligat pe contestatoare la plata sumei de 2.500 RON către intimata B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 2500 din 06 decembrie 2023, pronunțate în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a declarat contestație în anulare contestatoarea A., prin care a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 și art. 508 alin. (4) C. proc. civ., desființării hotărârii atacate, ca urmare a încălcării dispozițiilor legale referitoare la alcătuirea instanței.

II.1. Motivele contestației în anulare:

În motivarea căii de atac, contestatoarea a arătat că a formulat cerere de recuzare împotriva membrilor completului de judecată desemnat cu soluționarea cauzei (Completul nr. 3 noul C. proc. civ.), invocând cazul de incompatibilitate absolută prevăzut de art. 41 alin. (1) C. proc. civ., solicitând instanței să dispună înlăturarea de la judecarea cauzei a membrilor completului de judecată format din cei trei judecători considerați incompatibili absolut să soluționeze pricina.

A menționat că, în speță, cazul de incompatibilitate absolută a fost cunoscut cu ocazia redactării încheierii de ședință de la termenul din data de 22 noiembrie 2023, adică după închiderea dezbaterilor și amânarea pronunțării hotărârii asupra fondului cauzei, constatând că aceeași judecători au făcut parte din completul de recurs care a pronunțat decizia nr. 195/2022 împotriva căreia a formulat calea de atac extraordinară de retractare, precizând că la primul termen de judecată acordat în cauză, din data de 22 noiembrie 2023, avocatul contestatoarei s-a aflat în imposibilitate de prezentare din cauza stării de sănătate, dovedită cu adeverință medicală depusă la dosar, formulând în acest sens cerere de amânare a judecății.

Cu toate acestea, în lipsa avocatului ales și lipsită de o apărare calificată, instanța de judecată a respins cererea de amânare și a reținut cauza în pronunțare, pronunțarea asupra fondului fiind amânată pentru data de 06 decembrie 2023.

Prin urmare, cererea de recuzare formulată după închiderea dezbaterilor, în intervalul de timp cuprins între momentul închiderii dezbaterilor si momentul stabilit pentru pronunțarea hotărârii, adică înăuntrul termenului de amânare a pronunțării, este formulată în termen legal prevăzut de art. 44 alin. (2) C. proc. civ.

În mod greșit instanța a reținut, prin hotărârea atacată, faptul că cererile de recuzare nu ar respecta condițiile prevăzute de art. 47 C. proc. civ. constatând, astfel, inadmisibilitatea recuzării, în baza dispozițiilor art. 47 alin. (4) C. proc. civ.

În această privință, a arătat că cererile de recuzare au fost formulate, în scris, pentru fiecare judecător în parte, prevăzut de art. 46 C. proc. civ., arătând cazurile de incompatibilitate absolută prevăzute la art. 41 și art. 42 C. proc. civ.,precum și probele de care a înțeles să se folosească în susținerea cererilor, potrivit art. 47 alin. (1) C. proc. civ.

Deși prevederile imperative ale art. 44 alin. (1) și (2) C. proc. civ. stabilesc limitele temporale în care poate fi formulată o cerere de recuzare, totuși, contrar celor reținute de instanță, prin decizia contestată, textul de lege nu stabilește ca limită finală a momentului "până la închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Doctrina și jurisprudența au statuat că recuzarea poate fi solicitată și după închiderea dezbaterilor în intervalul de timp cuprins între momentul închiderii dezbaterilor și momentul stabilit pentru pronunțarea hotărârii, adică înăuntrul termenului de amânare a pronunțării, în acest caz examinarea cererii de recuzare presupunând, în prealabil, repunerea cauzei pe rol, de către completul de judecată în fața căruia s-au închis dezbaterile

Or, în condițiile în care care textul de lege nu indică momentul final până la care partea interesată poate solicita recuzarea unui membru al completului de judecată, în cazul în care motivul de incompatibilitate a apărut după închiderea dezbaterilor în fond, cererea de recuzare nu va fi respinsă ca inadmisibilă, câtă vreme din interpretarea art. 44 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că limita în timp până la care să poată să apară motivul de incompatibilitate și partea să-1 cunoască pentrua formula cererea de recuzare este, practic, darea hotărârii finale în cursul judecății într-o anumită etapă procesuală.

Pe de altă parte, art. 47 C. proc. civ. prevede expres cazurile în care cererea de recuzare este inadmisibilă, situații care nu se regăsesc în cererile de recuzare formulate de recurentă.

Totodată, a precizat că dispozițiile art. 394 alin. (3) C. proc. civ. nu sunt incidente în speță, nefiind vorba de cereri/probe depuse la dosar după închiderea dezbaterilor, ci de un incident procedural privind incompatibilitate absolută a membrilor completului de judecată, ivit după închiderea dezbaterilor și înainte de pronunțarea soluției pe fondul cauzei, context în care soluția era de repunere a pe rol a cauzei de către completul de judecată, care a declarat închise dezbaterile, urmând a fi examinate cererile de recuzare a întregului complet de judecată.

Având în vedere cazul de incompatibilitate absolută invocat, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abținut ori nu a fost recuzat, această neregularitate putând fi invocată oricând, potrivit dispozițiilor art. 45 C. proc. civ.

De altfel, considerentele instanței cu privire la inadmisibilitatea cererilor de recuzare formulate în cauză sunt lipsite de temei legal, câtă vreme fac trimitere la texte de lege ori dispoziții legale care nu sunt incidente în speță.

Nici interpretarea instanței cu privire la dezlegările date prin decizia nr. 24 din 19 octombrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, nu este una obiectivă și pertinentă, în condițiile în care aceste dispoziții sunt analizate și interpretate trunchiat, tocmai pentru a susține și justifica soluția greșită dispusă în cauză, de constatare a inadmisibilității cererilor de recuzare.

În acest context se impune precizarea că noul C. proc. civ. reglementează în cuprinsul art. 41 și 42 cazurile de incompatibilitate a judecătorului, în acord cu principiile stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și în aplicarea principiului reglementat în art. 6 C. proc. civ., urmărindu-se asigurarea imparțialității obiective (imparțialitatea așa cum este văzută de un observator obiectiv) și evitarea tuturor situațiilor în care există elemente care nasc, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparțialitatea instanței.

Normele care reglementează incompatibilitatea absolută sunt de ordine publică, fiind astfel de strictă interpretare și aplicare, iar încălcarea acestora atrage nulitatea absolută a hotărârilor judecătorești, în condițiile art. 45 C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 174 alin. (2) și art. 176 pct. 4 C. proc. civ.

În referire la cele stauate în paragrafele 67, 87, 88 și 89 ale deciziei nr. 24 din 19 octombrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contestatoarea a susținut că sintagma "aceeași pricină" trebuie înțeleasă în accepțiunea sa largă, de proces civil, iar nu restrânsă, de etapă procesuală, având în vedere că este prioritară respectarea imparțialității obiective (imparțialitatea așa cum este văzută de un observator obiectiv), fiind necesar să nu se afecteze încrederea publică și să fie respectate garanțiile dreptului la un proces echitabil, conferite de art. 6 din Convenție.

Pornind de la obligația asigurării deopotrivă, atât a imparțialității subiective, cât și a imparțialității obiective pe care le reclamă desfășurarea unui proces echitabil, sintagma "aceeași pricină" se circumscrie și situației în care calea de atac de retractare nu are ca obiect direct hotărârea pronunțată de judecătorul învestit cu soluționarea acesteia, ci este îndreptată împotriva unei decizii pronunțate de alți judecători, dacă prin aceasta din urmă s-a soluționat o cale de atac de retractare exercitată împotriva deciziei pronunțate de către un complet din care a făcut parte și judecătorul învestit cu soluționarea căii de atac de retractare în discuție.

Așadar, dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ. au la bază o prezumție absolută de lipsă de obiectivitate a judecătorului în situațiile expres menționate de acest text de lege, menită să asigure lipsa oricărei prejudecăți (parțialități) a instanței și protejarea încrederii în justiție.

Deși, prin Decizia nr. 24/2020, Înalta Curte a reținut că, ținând cont de premisele care au stat la baza prezumției legale de lipsă de obiectivitate a judecătorului în cazurile prevăzute de acest text de lege, acestea sunt înlăturate dacă din circumstanțele particulare ale litigiului reiese în mod evident că judecătorul nu este pus în situația de a-și evalua, direct sau indirect, propria hotărâre, totuși a subliniat în mod expres faptul că această evaluare trebuie făcută astfel încât să fie oferite suficiente garanții pentru a se exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparțialitatea judecătorului, așa cum este văzută de un observator obiectiv.

În speță, aceste garanții nu au fost oferite, pentru a se exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparțialitatea judecătorilor (membrilor completului de judecată), așa cum este aceasta văzută de un observator obiectiv.

Contrar celor reținute de instanță, prin decizia contestată, membrii completului învestit cu soluționarea contestației în anulare, împotriva cărora a formulat, pentru fiecare în parte, cerere de recuzare, au făcut parte din completul învestit cu soluționarea recursului, în aceeași pricină, care a pronunțat decizia nr. 195/2022, iar din circumstanțele particulare ale litigiului reiese cu evidență că judecătorii recuzați au fost puși în situația de a-și evalua, direct sau indirect, propria hotărâre, fiind învestiți să soluționeze o cale extraordinară de atac chiar împotriva unei decizii date tot într-o cale extraordinară de atac de retractare exercitată succesiv împotriva hotărârii pronunțate de aceiași judecători, în aceeași compunere, în recurs, caz în care devin pe deplin aplicabile prevederile art. 41 alin. (1) C. proc. civ.

Cu trimitere la art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la cele statuate la paragrafele 20, teza finală, și 21 din decizia nr. 138 din 20 martie a Curții Constituționale, contestatoarea a susținut că, în speță, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei, împotriva căruia a formulat cerere de recuzare, a constatat inadmisibilitatea recuzării,în temeiul art. 47 alin. (4) C. proc. civ., prin chiar decizia contestată, fiind astfel respinsă recuzarea pe motivul invocat, al incompatibilității absolute a judecătorilor, astfel încât, în lipsa unei căi de atac reale și efective, reglementată de lege, este deschisă calea extraordinară de atac a contestației în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., justificată de necesitatea unui control judiciar al incidentului procedural fără de care ar fi posibil ca o instanță nelegal constituită să pronunțe o hotărâre dată chiar în numele legii, situație prin care să fie afectat chiar fundamentul statului de drept.

Prin completarea contestației în anulare depusă la data de15 ianuarie 2024, prin poștă electronică, contestatoarea, invocând incidența art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună anularea deciziei contestate, ca urmare a erorilor materiale săvârșite de către instanță în procesul de deliberare și pronunțare a hotărârii atacate.

În acest sens, a arătat că instanța, prin hotărârea atacată, a omis ori a confundat cazul de incompatibilitate absolută întemeiat pe dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ. și a respins recuzarea membrilor completului dejudecată, raportându-se eronat la dispozițiile art. 44 C. proc. civ., nu la dispozițiile art. 45 C. proc. civ., astfel cum au fost indicate în cererile de recuzare formulate în cauză.

Or, art. 45 C. proc. civ., stabilește faptul că neregularitatea prevăzută de art. 41 alin. (1) C. proc. civ. poate fi invocată oricând în cursul judecății, deci inclusiv după închiderea dezbaterilor și până la momentul pronunțării hotărârii, adică înăuntrul termenului de amânare a pronunțării, opinie reținută în doctrină și jurisprudență.

Redând din considerentele deciziei atacate cu privire la aplicabilitatea art. 41 alin. (1) C. proc. civ., a menționat că instanța a omis din analiză anumite aspecte esențiale din decizia nr. 24/2020 a Înaltei Curți, pe care a invocat-o în susținerea soluției adoptate, decizie care a stabilit contextul în care aceste prevederi nu se aplică, și anume atunci când din circumstanțele particulare ale litigiului reiese în mod evident că judecătorul nu este pus în situația de a-și evalua direct sau indirectpropria hotărâre.

Or, în speță, instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare exercitată succesiv împotriva hotărârii pronunțate în recurs de același complet de judecată, se află în situația de a-și evalua direct/indirect propria hotărâre, situație în care operează cazul de incompatibilitate absolută reglementat de prevederile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., chiar și în interpretarea dată prin decizia nr. 24/2020.

Prin hotărârea contestată, instanța a săvârșit o altă eroare materială constând în confundarea aplicabilității dispozițiilor art. 394 alin. (3) C. proc. civ. speței deduse judecății, reținute doar ca argument în respingerea de plano a recuzării, fără a fi analizată în fond.

Or, dispozițiile art. 394 alin. (3) C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, nefiind vorba de cereri/probe depuse la dosar după închiderea dezbaterilor, ci de un incident procedural privind incompatibilitate absolută a membrilor completului de judecată, ivit după închiderea dezbaterilor și înainte de pronunțarea soluției pe fondul cauzei, care poate fi invocat oricând.

În acest caz, soluția temeinică și legală care se impunea în cauză nu era aceea a neluării în seamă, cum eronat a procedat instanța de judecată, ci aceea a repunerii pe rol a cauzei de către completul de judecată, după închiderea dezbaterilor, pentru a fi examinate cererile de recuzare a acestuia.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea depusă la data de 21 februarie 2024, în termen legal, intimata B. a solicitat, în principal, respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, respingerea acesteia, ca nefondată, cu obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecata reprezentând onorariu avocat.

În susținerea excepției inadmisibilității căii de atac, raportându-se la dispozițiile art. 457 coroborat cu cele ale 508 alin. (4) și art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., a arătat că, în prezenta cauză, s-a formulat o contestație în anulare împotriva unei decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unei alte contestații în anulare,hotărârea ce este definitivă și nesupusă nici unei căi de atac.

Pe fondul contestației în anulare, a arătat că, prin decizia civilă nr. 1778/6.10.2022, s-a respins, ca nefondată contestația în anulare formulată de aceeași parte împotriva deciziei nr. 195/2.02.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2017, dată în soluționarea unui recurs, pentru considerentul că motivele formulate de contestatoare nu se încadrează în cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., invocate ca temei de drept.

Așa fiind, în aprecierea intimatei, sunt neîntemeiate motivele de fapt și de drept invocate în prezentacontestațieîn anulare în condițiile în care dezlegarea dată contestației înanulare, prin decizia atacată, nu reprezintă rezultatul unei erori materiale, așa cumsusține contestatoarea, deoarece repun în discuție modul în care instanța de recurs a reținut, în decizia nr. 195/2.02.2022, autoritatea de lucru judecat adeciziei civile nr. 1217/2004, ca fiind rezultatul unei greșeli materiale, invocând astfel o greșeală de judecată care nu se încadrează în ipotezele pentru care C. proc. civ. permite remedierea lor pe calea contestației în anulare și care au în vedere exclusiv erorile ce țin de judecata formală, nu de fondul recursului.

A mai arătat că, în accepțiunea textului de lege menționat ca temei de drept al contestației în anulare, se are în vedere o eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, sens în care a făcut trimitere la doctrina juridică și la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Concluzia unanimă este că, în lumina art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. și a jurisprudenței naționale și europene, contestația în anulare specială are în vedere dezlegarea dată recursului prin săvârșirea unei greșeli materiale în legătura cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință darea unei soluții greșite.

Or, motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în sfera noțiunii de "eroare materială", având în vedere caracterul contestației în anulare de a fi o cale extraordinară de atac, de retractare a hotărârii judecătorești pronunțate în recurs, cu nesocotirea unor norme procedurale, iar nu și pentru netemeinicie, a precizat că motivul invocat de către contestatoare nu se circumscrie dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., referindu-se la Decizia nr. 355/2019 a Curții Constituționale.

Calea extraordinară de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 04 ianuarie 2024, sub nr. x/2024, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2 noul C. proc. civ., care, prin rezoluția din 08 ianuarie 2024, a stabilit termen de judecată la data de 27 februarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II.3. Soluția și considerentele Înaltei Curți:

Analizând prioritar contestația în anulare sub aspectul admisibilității acesteia, în considerarea dispozițiilor art. 503 alin. (2) coroborat cu cele ale art. 508 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În raport cu dispozițiile art. 129 din Constituție și ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ., admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii judecătorești este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege. Potrivit art. 129 din Legea fundamentală, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. În virtutea acestui mandat, legiuitorul are competența de a adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situații, în mod egal pentru toți cei interesați în exercitarea acelorași categorii de drepturi sau în îndeplinirea acelorași categorii de obligații (a se vedea Decizia nr. 415/2022 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 113 din 09 februarie 2023, par. 21).

Conform dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 și 2 C. proc. civ., pe care contestatoarea și-a întemeiat cererea dedusă judecății, ulterior completată: "(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale."

Așadar, în cazul contestației în anulare speciale, condiția de admisibilitate are în vedere doar obiectul acesteia, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ., respectiv poate fi formulată împotriva hotărârilor instanțelor de recurs (a se vedea Decizia nr. 369/2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 923 din 13 octombrie 2023, par. 18).

Regula în materia căii de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii date asupra contestației în anulare este aceea că o astfel de hotărâre este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată, potrivit dispozițiilor art. 508 alin. (4) C. proc. civ.

Pentru a da eficiență acestor reglementări legale, instanța este obligată să examineze căile de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală și să respingă, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală.

Or, în succesiunea căilor de atac de care s-a prevalat contestatoarea, se observă că decizia nr. 2500 din 06 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2023, este o hotărâre definitivă, nesusceptibilă a fi atacată pe calea contestației în anulare speciale, întrucât hotărârea ce a făcut obiectul acesteia a fost pronunțată în soluționarea unei alte contestații în anulare speciale formulate împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs.

Cum decizia atacată a fost pronunțată în calea extraordinară de retractare a contestației în anulare, nu în recurs, astfel cum prevăd dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ., partea nu are deschisă calea de atac a contestației în anulare speciale împotriva acesteia, care, prin definiție, are caracter de excepție și poate fi valorificată numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.

Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României. Aceste dispoziții conduc la concluzia că instanța nu are posibilitatea de a considera ca admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părți netemeinică sau nelegală, ci are obligația de a analiza căile de atac în limitele și cu respectarea condițiilor impuse de lege.

Numai astfel se poate respecta principiul preeminenței dreptului, recunoscut în preambulul Convenției Europene a Drepturilor Omului și, implicit, principiul securității raporturilor juridice, potrivit cu care o hotărâre irevocabilă nu mai poate fi pusă în discuție, în afara căilor extraordinare de atac stabilite de lege.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 503 alin. (2) și art. 508 alin. (4) din același act normativ, va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 2500 din 06 decembrie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2023, soluție în raport de care va respinge și cererea de suspendare, ca rămasă fără obiect.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanța va obliga pe contestatoarea A. la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, către intimata B., conform facturii seria x nr. x din 27 februarie 2024 și chitanței seria x nr. x din 27 februarie 2024 aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare declarată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 2500 din 06 decembrie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2023.

Respinge cererea de suspendare a judecății, ca rămasă fără obiect.

Obligă pe contestatoarea A. la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 februarie 2024.