ÎCCJ, decizie (scj.ro #187762)

Autoritatea de lucru judecat. Excepție de ordine publică. Regim juridic

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Hotărârile judecătorești

Index alfabetic: autoritate de lucru judecat

principiul securității raporturilor juridice

C.proc.civ., art. 431, art. 431, art. 488 alin. (1) pct. 7

Excepția autorității de lucru judecat este o excepție de ordine publică, putând fi invocată, în termenii art. 432 C.proc.civ., de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs.

Valorificarea în recurs a aspectului de nelegalitate prevăzut de art. 488  alin. (1) pct. 7 C.proc.civ. nu cade sub incidența reglementării date de alin. (2) al art. 488 C.proc.civ., conform căruia „motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor”. Aceasta întrucât, excepția autorității de lucru judecat – ca formă de punere în valoare a efectului extinctiv, negativ al lucrului judecat – este, așa cum rezultă expres din dispozițiile menționate, ale art. 432 C.proc.civ., de ordine publică, absolută și peremptorie, fiind susceptibilă de invocare nu doar in limine litis, ci în orice fază  procesuală, inclusiv în recurs (având în vedere că prin intermediul ei se urmărește  împiedicarea unei noi judecăți și evitarea pronunțării unor soluții contradictorii). Or, obiectivul securității juridice și al ordinii sociale este cel care trebuie realizat prin respectarea a ceea ce o instanță a statuat deja în privința raporturilor litigioase ale părților. Este, de aceea, contrar ordinii publice readucerea în fața justiției și repunerea în dezbaterea judiciară a acelorași cereri, după ce au primit o soluționare definită.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 195 din 2 februarie 2022

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 28.11.2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., ca, în urma comparării titlurilor de proprietate ale celor două părți, să se dea eficiență titlului de proprietate al reclamantei și, pe cale de consecință, să se dispună obligarea pârâtei să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 563 și art. 566 C.civ.

Prin sentința nr. 185 SC din 5.02.2019, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. A obligat-o pe pârâtă să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 10.462 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 2039 A din 17.12.2019, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, criticând-o, prin prisma art. 488 pct. 7 C.proc.civ., pentru încălcarea autorității de lucru judecat și învederând că CEDO a stabilit că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenție. A mai arătat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat, în mai multe rânduri (cauzele Driha contra României, Păduraru contra României, Beian contra României, Statos Pintio contra Portugaliei, Baranowski contra Poloniei, Sovtransanto Holding contra Ucrainei), că principiul securității juridice constituie unul dintre elementele fundamentale ale societății, iar incertitudinea jurisprudențială este de natură să reducă încrederea justițiabililor în sistemul judiciar și contravine acestui principiu. Chiar dacă divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale, în măsura în care situația de fapt rămâne neschimbată, interpretarea dată legii trebuie să fie aceeași.

Așadar, dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de judecată într-o procedură ulterioară.

A precizat astfel că, în speță, în dosarul nr. x/CIV/2004 s-a pronunțat decizia civilă nr. 1217/A din 18.10.2004 care a avut ca obiect tot acțiunea în revendicarea aceluiași imobil, introdusă de aceeași reclamantă împotriva aceleiași pârâte. Prin respectiva decizie s-a respins, ca nefondat, capătul de cerere formulat de reclamantă privind revendicarea, în considerentele acesteia reținându-se că „fiecare dintre părți are dreptul la câte 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză. Astfel reclamanta nu are dreptul de proprietate exclusivă asupra imobilului în cauză, ci doar asupra cotei de 1/2, acțiunea în revendicarea întregului drept pentru sine fiind neîntemeiată”.

De asemenea, recurenta a arătat că, prin pronunțarea sentinței civile nr. 9318 din 25.06.1999 de Judecătoria sectorului 2 București, s-a statuat cu putere de lucru judecat că are calitatea de a revendica imobilul. Calitatea sa de persoană îndreptățită a fost reținută și în considerentele sentinței civile nr. 1367/2015 a Judecătoriei sectorului 3 București în care s-a constatat că, deși pârâta nu are calitatea de moștenitoare a fostei proprietare C., are dreptul de a revendica imobilul preluat de stat fără titlu, drept care s-a transmis din patrimoniul numitei D.

Față de aceste aspecte, recurenta  a considerat ca motivarea hotărârii apelate prin care se statuează că „titlul intimatei reclamante este mai bine caracterizat, prin decizia civila nr. 1217/2004 a curții de apel, reținându-se că aceasta este moștenitoarea fostei proprietare”, este fără suport probatoriu și străină de natura și esența cauzei, instanța încălcând autoritatea de lucru judecat.

S-a arătat că puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci ea se întinde și asupra considerentelor acesteia, care constituie susținerea necesară a dispozitivului cu care face corp comun. A susținut, așadar, că de vreme ce aceeași problemă dedusă judecății   într-un litigiu dintre aceleași părți a fost soluționată irevocabil pe cale incidentală sau pe fond într-un anumit sens, rezultă că respectivul aspect reținut de instanțe, care a stat la baza soluțiilor din dispozitivul hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat și, în mod corect, trebuie avut în vedere de instanța sesizată ulterior.

Pentru motive subsumate art. 488 pct. 6 și 8 C.proc.civ., recurenta a susținut că instanța de apel, ca și instanța de fond, nu au analizat, complet și neechivoc, cu respectarea art. 425 din cod, aspectele de fapt și de drept ale cauzei, instituția retransmiterii vocației succesorale fiind dovedită în cauză. A arătat că titlurile celor două părți sunt de aceeași valoare, respectiv hotărâri judecătorești. Potrivit recurentei, vocația succesorală a ambelor părți este dovedită, fără a se putea identifica vreun text de lege care să confere titlului reclamantei o forță juridică superioară în condițiile în care aceasta succede fosta proprietară prin succesiune legală (nepoată de fiu predecedat), iar pârâta are vocație la 1/2 din averea fostei proprietare în calitate de succesoare legală a succesorilor universali testamentari ai fiicei fostei proprietare, fiică pe care reclamanta nu a succedat-o și nu o putea succeda, în calitatea sa de nepoată de frate nefiind moștenitoare rezervatară, iar succesiunea mătușii sale a fost acceptată expres de părinții pârâtei în calitate de moștenitori testamentari, testamentul acestora și certificatul de moștenitor de pe urma fiicei fostei proprietare nefiind niciodată anulate sau desființate de vreo instanță judecătorească.

Recurenta a argumentat lipsa de temei legal a deciziei și din perspectiva faptului că ambele părți au depus titluri de proprietate reprezentate de sentințe judecătorești prin care li s-au admis acțiunile fiecăreia de revendicare a aceluiași imobil, hotărâri puse în aplicare prin dispoziții ale Primarului General al municipiului București și că ambele părți au dobândit imobilul de la același autor.

A mai învederat că în speță niciuna dintre părți în litigiu nu și-a înscris dreptul său de proprietate în Cartea funciară.

În ceea ce privește data titlurilor de proprietate, a arătat că ambele instanțe erau obligate să verifice și să constate că titlul său de proprietate (sentința civilă nr. 9318/1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, rămasă definitivă și pusă în executare prin dispoziția PGMB nr. 1456/21.09.1999 și procesul-verbal de predare-primire a imobilului revendicat nr. 21884/15.10.1999) este anterior titlului de proprietate al reclamantei (decizia civilă nr. 239/A/23.03.1999 pronunțată de Tribunalul București, rămasă definitivă în septembrie 1999 și pusă în aplicare prin dispoziția PGMB nr. 1716/18.11.1999).

Sarcina dovedirii titlului preferabil revenea reclamantei, iar instanța de apel, în situația concretă a acestui dosar, trebuia sa constate că recurenta, având posesia continuă a imobilului, plătind impozitele aferente acestuia, are preferință, conform principiului

în pari causa, melior est causa possidentis

.

În ceea ce privește greșita aplicare a normelor de drept material a reiterat că succesiunea fostei proprietare C. nu a fost dezbătută (decesul intervenind în 1965), dar legal aceasta a fost succedată de cei doi copii:  D. (moștenită de părinții recurentei în calitate de succesori universali) și E. (reprezentat de fiica sa, reclamanta - intimată).

În opinia recurentei, cel mai important aspect pentru soluționarea cauzei îl reprezintă faptul că reclamanta - intimată nu are și nu poate avea vocație succesorală decât la 1/2 din averea fostei proprietare C., în condițiile art. 1 alin. 2 și art. 5 alin. 4  din Legea nr. 112/1995.

Or, intimata - reclamanta nu a făcut nicio dovadă că ar fi acceptat și succesiunea fiicei fostei proprietare, respectiv succesiunea numitei D.

A mai considerat că acțiunea în revendicare, așa cum a fost formulată, este inadmisibilă (inadmisibilitatea ca apărare de fond) și din perspectiva faptului că reclamanta, deși solicită compararea titlurilor de proprietate, în motivare nu recunoaște valabilitatea titlului recurentei, motivele invocate fiind vădit incompatibile și inadmisibile într-o astfel de acțiune, în care reclamanta nu face dovada unui drept exclusiv de proprietate asupra imobilului, titlul său nefiind mai caracterizat decât al său.

Față de aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și, în principal, respingerea acțiunii în revendicare, ca inadmisibilă, potrivit art. 497 teza finală Cod procedură civilă, iar în subsidiar, dacă motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 din cod va fi găsit nefondat, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Intimata - reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca legală și temeinică, a deciziei atacate.

A solicitat a se observa, prin prisma art. 488 alin. 2 C.proc.civ., că se circumscriu tezei prevăzute de aceasta, motivele subsumate de recurentă pct. 7, 6 și 8 ale art. 488 din cod.

În ceea ce privește motivul de recurs privind încălcarea autorității de lucru judecat, intimata – reclamantă a susținut că acțiunea privind compararea celor două titluri de proprietate nu a fost tranșată, cele două hotărâri judecătorești, titlurile de proprietate ale părților, având autoritate de lucru judecat referitor la întinderea dreptului de proprietate a fiecăreia dintre părți asupra imobilului în litigiu, astfel încât fiecare deține un titlu asupra întregului imobil iar nu în cote părți.

Potrivit intimatei, autoritatea de lucru judecat a celor două hotărâri nu ar putea fi încălcată prin mențiunile din considerentele unei hotărâri ulterioare, în lipsa comparării celor două titluri de proprietate, până la soluționarea cererii ce face obiectul acestui dosar, existând două titluri asupra aceluiași imobil.

Referitor la criticile vizând încălcarea și nerespectarea vocației sale succesorale, intimata a reamintit că succesiunea bunicii sale C. nu a fost dezbătură, fiind, în calitate de nepoată de fiu precedat, singura moștenitoare și având vocație la întreaga moștenire a acesteia.

A considerat că în mod corect ambele instanțe au constatat că pentru a se putea compara cele două titluri de proprietate, trebuie analizată calitatea succesorală a ambelor părți, având în vedere că bunul pentru care acestea dețin un titlu este un bun succesoral.

Cum titlurile de proprietate nu sunt constitutive sau translative de proprietate, intimata a susținut că nu pot fi aplicate regulile uzuale pentru compararea de titluri, susținerile recurentei cu privire la faptul că ar avea un titlu anterior sau că ar fi singura care ar avea posesia fiind simple alegații.

În realitate, titlul său este anterior (decizia civilă nr. 239/A din 23.03.1999 – hotărâre definitivă) față de cel al recurentei (sentința civilă nr. 9318 din 25.06.1999), iar în ce privește posesia, fiind moștenitoare sezinară, are drept de posesie de la data acceptării moștenirii (24.06.1996 – data depunerii cererii nr. 1889 la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995). A  menționat, de asemenea, că posesia a fost exercitată prin plata impozitelor pe proprietate și a taxei de salubrizare.

Cu privire la criticile privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, a solicitat a se observa că nu a făcut referiri la valabilitatea sentinței civile nr. 9318/1999 ci doar aprecieri privind calitatea de moștenitoare a recurentei.

Intimata a arătat că în mod corect instanța a procedat la compararea titlurilor, din această perspectivă argumentând motivul pentru care calitatea sa de moștenitor prevalează celei invocate de pârâtă (prin sentința civilă nr. 1367/2015 a Judecătoriei sectorului 3 București, definitivă și irevocabilă, statuându-se, cu autoritate de lucru judecat faptul că recurenta nu este moștenitoarea defunctei C.).

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, solicitând a se constata că prin întâmpinare intimata – reclamantă nu a reușit a combate punctual și eficient motivele de recurs, pe care le-a reiterat

.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora sub aspectul nesocotirii dispozițiilor referitoare la autoritatea de lucru judecat, în forma efectului extinctiv al acesteia, cu incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 7 C.proc.civ.

Astfel, în prezenta cauză, reclamanta intimată A. a învestit pentru a doua oară instanța de judecată cu acțiunea în revendicare a imobilului situat în București, îndreptată împotriva aceleiași pârâte, B., prevalându-se de același titlu de proprietate (reprezentat de decizia nr. 239/A din 23.03.1999 a Tribunalului București, Secția a V-a civilă), elemente care au constituit deja obiect al judecății, în dosarul nr. x/CIV/2004, finalizat prin pronunțarea deciziei nr. 1217/A/2004 a Curții de Apel București – Secția a VII-a civilă și litigii de muncă.

Ignorând dispozițiile art. 431 alin. 1 C.proc.civ., care, reglementând efectele lucrului judecat, statuează că „

Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect”

, reclamanta a pretins instanței de judecată să efectueze din nou aceleași verificări în privința valabilității titlului său care s-ar opune și s-ar bucura de preferință în raport cu titlul pârâtei, ceea ce ar trebui să ducă la consecința admiterii acțiunii sale în revendicare.

Sub acest aspect, având de verificat legalitatea sentinței de primă instanță – care procedează la o astfel de evaluare de fond, cu ignorarea lucrului judecat anterior – decizia din apel, supusă prezentului recurs, o validează în mod greșit, realizând astfel o nouă judecată a litigiului, cu nesocotirea flagrantă a autorității lucrului judecat.

Pentru aceasta, instanța de apel consideră eronat că ceea ce ar îndreptăți la o analiză a titlului reclamantei și a forței sale juridice, care ar prevala asupra titlului de proprietate al pârâtei ar fi statuarea din sentința civilă nr. 1367/2015 a Judecătoriei sector 3 (irevocabilă prin decizia nr. 217/2017 a Curții de Apel București), potrivit căreia pârâta B. „nu are vocație succesorală la moștenirea defunctei C., nefiind rudă cu aceasta”, iar „dreptul de a revendica al acesteia nu se confundă cu calitatea sa de moștenitoare a defunctei, cele două noțiuni juridice fiind distincte”.

Valorificând, în această modalitate, efectul pozitiv al lucrului judecat conform hotărârilor menționate, instanța de apel nesocotește faptul că ce s-a tranșat în acel litigiu a vizat doar constatarea calității numitei B., de moștenitoare a fostei proprietare C., iar nu calitatea aceleiași părți, de proprietar, în cotă parte indiviză asupra imobilului ce face obiect al revendicării.

Acest ultim aspect, relevant și determinant în soluționarea acțiunii în revendicare de față, fusese deja dedus judecății anterior, la solicitarea aceleiași reclamante, A., demers finalizat, cum s-a arătat, prin pronunțarea deciziei nr. 1217/A din 18.10.2004 a Curții de Apel București - Secția a VII-a civilă.

Or, potrivit acestei decizii, s-a statuat irevocabil că ambele părți în litigiu justifică titluri de proprietate, în cotă indiviză de ½ asupraimobilului din București, așa încât reclamanta A. nu este îndreptățită să solicite întregul imobil, acțiunea sa în revendicare fiind neîntemeiată.

În considerentele justificative ale deciziei, intrate, de asemenea, sub puterea lucrului judecat, s-a tranșat asupra modalității în care, fără a fi moștenitoarea legală a autoarei C., în absența legăturii de rudenie cu aceasta, numita B. a dobândit totuși dreptul de ½ din proprietatea asupra imobilului în dispută, având în vedere că a operat transmisiunea succesorală testamentară universală de pe urma defunctei D. (fiica defunctei C.), decedată ulterior autoarei. S-a tranșat totodată, că în timp ce autorul reclamantei (E., fiul fostei proprietare) era predecedat autoarei, astfel încât în cazul lui a operat reprezentarea succesorală, în cazul autoarei pârâtei B., transmiterea succesorală a avut loc în nume propriu, în masa moștenirii acesteia regăsindu-se și dreptul (corespunzător cotei sale succesorale de ½), asupra imobilului în litigiu.

Așadar, disputa în legăturăcu dreptul de proprietate de care se prevalează reclamanta în prezenta acțiune în revendicare a fost tranșată în mod irevocabil, fără posibilitatea de a reînvesti instanța cu aceeași pretenție, în condițiile date ale identității de părți, obiect, cauză.

Împrejurarea că ulterior a fost promovată o acțiune prin care B. a solicitat să se constate calitatea sa de moștenitoare față de defuncta C. (soluționată prin respingerea acesteia) nu deschide reclamantei A. calea unei noi acțiuni în revendicare și posibilitatea repunerii în discuție a autorității lucrului judecat atașate deciziei (nr. 1217/2004 a Curții de Apel București) prin care a fost deja soluționată această acțiune.

Aceasta întrucât partea nu se poate prevala de o cauză juridică nouă – care, astfel, în absența triplei identități de elemente, să facă să nu subziste efectul negativ al lucrului judecat și deci, să poată deschide calea unei noi judecăți.

Ceea ce s-a tranșat în litigiul anterior vizând revendicarea, în privința dreptului de proprietate pe care l-a opus pârâta B. în apărare, nu a vizat calitatea acesteia de moștenitor legal față de C. ci, așa cum s-a arătat anterior, faptul că a existat un testament prin care fiica defunctei C. a instituit ca legatară universală pe autoarea pârâtei.

Ca atare, decizia nr. 217 din 24.04.2017 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă (care statuează, în litigiul promovat după soluționarea primei acțiuni în revendicare, inexistența calității de moștenitoare a pârâtei) nu modifică în niciun fel situația temeiului juridic, a izvorului dreptului pârâtei.

Dimpotrivă, în considerentele deciziei se face distincția între obiectul litigiului anterior, vizând revendicarea, care nu a pus în discuție un raport de drept succesoral și cel al judecății ulterioare, prin care se tindea, în mod nejustificat, la stabilirea calității de moștenitor.

De asemenea, prin decizia nr. 217 din 24.04.2017 a Curții de Apel București, fiindconfirmată sentința de primă instanță – nr. 1367 din 5.02.2015 a Judecătoriei sector 3 – a intrat în autoritate de lucru judecat și statuarea acesteia care se sprijină, în realitate, pe valorificarea efectului pozitiv al lucrului judecat atașat hotărârii pronunțate în revendicare (decizia nr. 1217/2004), conform căreia dreptul de proprietate al numitei B. „nu se confundă cu calitatea de moștenitoare a acesteia față de defuncta C., el decurgând din legile speciale de reparație întrucât a vizat un imobil transmis acesteia din patrimoniul D.

În acest context, în care problema dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu fusese dezbătută și tranșată cu ocazia primei judecăți asupra revendicării, modalitatea în care instanța de apel neagă efectele acesteia, pentru a proceda, la fel ca prima instanță a fondului, la o nouă analiză și soluționare a pricinii, este una făcută cu încălcarea efectului negativ al autorității lucrului judecat.

Împrejurarea reținută, că în decizia nr. 1217 din 18.10.2004 a Curții de Apel București, constatându-se că fiecare dintre părți are dreptul la câte ½ din proprietatea asupra imobilului, fără a se preciza „în niciun fel că intimata B.este moștenitoarea defunctei C.”, nu deschide calea reevaluării judecății în revendicare.

Aceasta întrucât pe de o parte, prima instanță din acțiunea în revendicare nu a avut în vedere calitatea de moștenitor legal a pârâtei când a statuat asupra dreptului de proprietate al acesteia, în cotă de 1/2, apt să paralizeze pretenția reclamantei de a revendica imobilul în întregime.

Pe de altă parte, promovând pentru a doua oară acțiune în revendicare, reclamanta nu se prevalează de o cauză juridică nouă a dreptului său (care să demonstreze că i s-ar fi întregit cota de proprietate), față de cea constatată deja în primul litigiu, pentru a putea susține cu temei că nu nesocotește ceea ce o instanță a stabilit deja în legătură cu raporturile juridice dintre părți.

În concluzie, modalitatea în care instanța de apel s-a raportat la efectele hotărârilor anterioare este una eronată, care a pus-o în situația de a da dezlegare pentru a doua oară aceleiași acțiuni în justiție, cu încălcarea excepției autorității de lucru judecat (și a principiului

bis de eadem re ne sit actio

care stă la baza acesteia interzicând reluarea judecăților finite, întrucât  o acțiune nu poate fi soluționată în mod definitiv decât o singură dată).

Cum excepția autorității de lucru judecat este de ordine publică, ea putând fi invocată, în termenii art.  432 C.proc.civ., de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs, se va constata incidența acesteia și prin urmare, aplicabilitatea motivului de recurs prevăzut de art. 488  alin. 1 pct. 7 C.proc.civ.

Contrar susținerii intimatei-reclamante, valorificarea acestui aspect de nelegalitate nu cade sub incidența reglementării date de alin. 2 al art. 488 C.proc.civ., conform căruia „

motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor

”.

Aceasta întrucât, excepția autorității de lucru judecat – ca formă de punere în valoare a efectului extinctiv, negativ al lucrului judecat – este, așa cum rezultă expres din dispozițiile menționate, ale art. 432 C.proc.civ., de ordine publică, absolută și peremptorie, fiind susceptibilă de invocare nu doar

in limine litis

, ci în orice fază  procesuală, inclusiv în recurs (având în vedere că prin intermediul ei se urmărește  împiedicarea unei noi judecăți și evitarea pronunțării unor soluții contradictorii).

Or, obiectivul securității juridice și al ordinii sociale este cel care trebuie realizat prin respectarea a ceea ce o instanță a statuat deja în privința raporturilor litigioase ale părților. Este, de aceea, contrar ordinii publice readucerea în fața justiției și repunerea în dezbaterea judiciară a acelorași cereri, după ce au primit o soluționare definită.

În consecință, văzând și dispozițiile art. 497 teza finală C.proc.civ., recursul a fost admis, au fost casate decizia și sentința pronunțate în cauză, iar cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca inadmisibilă.