ÎCCJ, decizie (scj.ro #86682)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86682) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Excepția

autorității de lucru judecat și prezumția lucrului judecat.

Aspecte procesuale.

Cuprins

pe materii :

Drept procesual civil. Excepții

procesuale.

Index

alfabetic :

autoritate de lucru judecat

- prezumție

de lucru judecat

C.civ., art. 1200, art. 1201, art. 1202

C.proc.civ., art. 166

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două

manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform

art.

1201 C

.civ.

și art.

166 C

.proc.civ.)

și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să

demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre

părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C.civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală

(care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să

oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune

tripla identitate de elemente prevăzută de art.

1201

C

.civ. (obiect, părți, cauză),

nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al

hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au

fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre

părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se

impune  într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea

litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai

fi contrazis.

Această reglementare a autorității de lucru

judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine

și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între

considerentele hotărârii judecătorești.

Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202

alin.(2) C.civ., în relația dintre părți, această

prezumție are caracter absolut, înseamnă că nu se poate

introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să pretindă

stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

Principiul autorității de lucru judecat

corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine

socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a

chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un

proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la

justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări,

decurgând din aplicarea altor principii.

ICCJ,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia

civilă nr. 995 din

4

februarie 2009

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea,

contestatorii E.M. și B.G., în contradictoriu cu Primarul Municipiului

Râmnicu Vâlcea, Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea și Municipiul

Râmnicu Vâlcea, reprezentat prin Primar, au formulat contestație împotriva

dispoziției nr. 3000/2005 emisă în baza Legii nr. 10/2001, prin care

s-a propus acordarea unor măsuri reparatorii sub formă de

despăgubiri, pentru un teren în suprafață de

160,872

m

.p. situat în Râmnicu Vâlcea, solicitând anularea acesteia

și obligarea Primarului Municipiului Râmnicu Vâlcea să le restituie

terenul în natură.

Prin sentința civilă nr. 87 din 12 februarie 2008,

Tribunalul Vâlcea, a admis cererea formulată de contestatori și a

anulat dispoziția nr. 3000/

2005, a

fost

obligat Primarul municipiului Râmnicu Vâlcea să restituie contestatorilor,

în natură suprafața de

160,872

m

.p.

Tribunalul a reținut că s-a depus în cauză

confirmarea de primire din 17 iunie 2005, privind dispoziția nr. 3000/2005,

comunicată destinatarului B.G. la adresa din Râmnicu Vâlcea, purtând

semnătura indescifrabilă, dar că, în legătură cu

această confirmare de primire și cu pretinsa semnătură a

autorului, contestată de către moștenitorii săi, s-au depus

procura autentificată sub nr. 1592/2002, permisul de conducere auto

și livretul militar, care poartă semnăturile autorului B.G.

și s-a întocmit raportul de expertiză criminalistică, stabilindu-se

că semnătura de confirmare a primirii de pe dovada de comunicare din

17 iunie 2005 nu aparține autorului B.G.

Analizând cu precădere acest aspect, tribunalul a constatat

că, față de sentința civilă nr. 413 din 16 iunie 2006,

pronunțată de Tribunalul Vâlcea, rămasă definitivă

și irevocabilă, prin care s-a respins cererea contestatorilor de

repunere în termenul de 30 de zile de la comunicare, prevăzut de art. 26

alin.(3) din Legea nr. 10/2001, pentru atacarea dispoziției nr. 3000/2005,

nu există autoritate de lucru judecat, prezentul proces având ca obiect

chiar contestația îndreptată împotriva dispoziției, pe când,

anterior, instanța a fost sesizată doar cu o cerere de repunere în

termen, față de aparența de comunicare a dispoziției,

creată prin prezentarea confirmării de primire, pretins semnată de

către B.G.

S-a reținut că, potrivit art.25 alin.(3) din Legea nr.

10/2001, „decizia sau, după caz, dispoziția motivată se

comunică persoanei îndreptățite în termen de cel mult 10 zile de

la data adoptării”. Cum autorul B.G. era persoana

îndreptățită în cauză, iar acestuia nu i-a fost

comunicată dispoziția, moștenitorii săi sunt în termenul

legal de 30 de zile de contestație, iar cererea lor trebuie analizată

pe fond de către instanța competentă.

Aceasta, întrucât, pentru elemente formale, de procedură,

cum ar fi, soluționarea cererii anterioare de repunere în termen sau

aparenta depășire a termenului de 30 de zile de la comunicare,

contestatorii nu pot fi privați de dreptul lor de a se adresa unei

instanțe care să le analizeze pe fond cererea, o soluție

contrară violând dreptul ocrotit prin art. 6 pct. 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului.

Pe fond, s-a apreciat că reclamanții sunt

îndreptățiți la restituirea în natură a terenului în

suprafață de 160,872 mp.

Împotriva sentinței au declarat apel Municipiul Râmnicu

Vâlcea

prin

primar și Primăria municipiului Râmnicu Vâlcea, susținând

că instanța nu a avut în vedere faptul că în cauză

există autoritate de lucru judecat raportat la decizia civilă nr. 159/A/2006

pronunțată de Curtea de Apel Pitești, împrejurare care

făcea imposibilă rediscutarea aceleiași decizii pe fond.

Contestatoarea E.M. a formulat cerere de aderare la apelul Primarului

municipiului Râmnicu Vâlcea, prin care a solicitat schimbarea în parte a

sentinței în sensul că, în dispozitiv să figureze ca pârâți

și Municipiul Râmnicu Vâlcea și Primăria Râmnicu Vâlcea, în

calitatea de unități deținătoare în înțelesul Legii

nr. 10/2001.

Apelul pârâților a fost admis prin decizia civilă nr.

155/A din 4 iulie

2008 a

Curții de Apel Pitești și a fost schimbată în tot

sentința în sensul respingerii contestației formulate. A fost

respinsă cererea de aderare la apel.

În considerentele deciziei s-a reținut că, în mod

nelegal, prima instanță a admis contestația formulată,

ignorând faptul că printr-o hotărâre judecătorească

anterioară s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că

reclamanții nu au contestat în termen legal dispoziția, fiindu-le

respinsă cererea de repunere în termenul de atacare a acesteia.

De asemenea, s-a apreciat că invocarea art. 6 din CEDO de

către

prima

instanță excede cadrului procesual deoarece Curtea, în

jurisprudența sa, a statuat în mod constant că revine în primul rând

instanțelor naționale competența de a interpreta legislația

internă, fiind vorba în special de reguli de natură procedurală,

rolul său limitându-se de a verifica compatibilitatea cu Convenția a

efectelor unei asemenea interpretări.

Față de soluția adoptată, cererea de aderare

la apel formulată de către apelanta-contestatoare, E.M., s-a

constatat ca rămasă fără efecte.

Împotriva deciziei au declarat recurs contestatorii, care au

criticat soluția pe temeiul art. 304 pct.7 și pct.9 C.proc.civ.,

susținând că instanța de apel a reținut în mod greșit

că în cauză se opune cu putere de lucru judecat o hotărâre

irevocabilă anterioară, având în vedere că o cerere de repunere

în termenul de contestație (cum a fost cea care a făcut obiectul

procesului anterior) este diferită de însăși contestația

introdusă ulterior.

Astfel, soluția pronunțată în cererea de repunere

în termen statuează doar asupra condițiilor necesare repunerii în

termen, fără să stabilească nimic cu privire la

contestația însăși.

Este evident că instanța de apel a aplicat greșit

dispozițiile art.

166 C

.proc.civ.,

deoarece expirarea termenului de exercitare a contestației este o

chestiune care trebuia cercetată pe fond.

Nu poate fi reținută puterea de lucru judecat deoarece

obiectul prezentului proces îl reprezintă validitatea comunicării

și fondul dispoziției atacate, în timp ce în procesul anterior s-a

analizat doar existența unor condiții necesare repunerii în termen.

Argumentul instanței de apel privind intrarea în puterea de

lucru

judecat

a dispoziției primarului în temeiul art. 25 alin.(4) din Legea nr.

10/2001, este lipsit de temei legal și străin de natura pricinii,

având în vedere că numai hotărârile judecătorești se

bucură de autoritate de lucru judecat, iar pe de altă parte,

invocarea art. 25 alin.(4) din Legea nr. 10/2001 este lipsită de orice relevanță,

deoarece vizează dispozițiile de restituire în natură și nu

pe cele prin care s-a respins notificarea.

Aprecierea instanței, potrivit căreia nu mai poate fi

discutată problema curgerii termenului de contestare a dispoziției,

pentru că a fost deja respinsă cererea de repunere în termen,

nesocotește dispozițiile art.

1201

C

.civ., neobservând că nu există identitate de

obiect între cele două pricini și de asemenea, încalcă art. 6

din CEDO, interzicând dreptul la un proces asupra fondului.

Hotărârea este nelegală deoarece nu s-a pronunțat

asupra excepției nulității absolute invocate în apel

față de contractul de

vânzare-cumpărare

depus de către intimați în această fază procesuală.

În mod nelegal a fost respinsă cererea de aderare la apel,

având

în vedere

cadrul procesual stabilit la prima instanță de fond.

Examinând criticile formulate, Înalta Curte a constatat

caracterul nefondat al acestora, față de următoarele

considerente:

Susținând nelegalitatea deciziei, recurenții pretind

că instanța a făcut o greșită aplicare a

dispozițiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat, prin

aceea că au fost opuse în prezentul proces efectele unei hotărâri

judecătorești ce a finalizat un litigiu având un alt obiect (respectiv,

cererea de repunere în termenul de contestare a dispoziției primarului)

decât cel din prezenta pricină.

O astfel de critică a recurenților ignoră

însă faptul că autoritatea de lucru judecat cunoaște, conform

reglementării actuale, două manifestări procesuale – respectiv,

aceea de excepție procesuală (conform art.

1201

C

.civ. și art.

166

C

.proc.civ.) și aceea de prezumție, mijloc de

probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu

raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art.

1202 alin. (2) C.civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală

(care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să

oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune într-adevăr,

tripla identitate de elemente prevăzută de art.

1201

C

.civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel

se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se

manifestă pozitiv, respectiv, demonstrând modalitatea în care au fost

dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre

părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune

într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea

litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai

fi contrazis.

Această reglementare a autorității de lucru

judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine

și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între

considerentele hotărârii judecătorești.

Este ceea ce, în mod corect, a făcut instanța de apel

atunci când a constatat că prin introducerea unei noi cereri, având ca

obiect contestarea dispoziției primarului, reclamanții tind să

lipsească de efectele lucrului judecat o hotărâre anterioară,

prin care s-a stabilit irevocabil că reclamanții nu mai sunt în

termenul de a ataca respectiva contestație.

Susținerea că ar fi fost nesocotite dispozițiile

art.

166 C

.proc.civ. și ale art.

1201

C

.civ., prin opunerea autorității de lucru

judecat a unei hotărâri care a vizat un alt cadru procesual (a vizat un

alt obiect) este eronată.

În speță, instanța nu a respins contestația

pe temeiul excepției autorității de lucru judecat (pentru care

într-adevăr, nu se regăsea tripla identitate de elemente), ci, dând

eficiență prezumției de lucru judecat pe baza căreia a

reținut că a fost deja dezlegată chestiunea vizând tardivitatea

contestației.

Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin.(2)

C.civ., în relația dintre părți, această prezumție are

caracter absolut, înseamnă că reclamanții nu pot introduce o

nouă contestație în cadrul căreia să pretindă

stabilirea contrariului (respectiv, formularea contestației în termen) a

ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

Împrejurarea că în primul proces s-a invocat un anumit

motiv al repunerii în termen (faptul că terenul a devenit între timp

liber), în timp ce în prezentul proces se invocă lipsa semnăturii

destinatarului (autorului reclamanților) de pe dispoziția

atacată, nu deschide – contrar aprecierii recurenților – calea unui

nou proces.

În realitate, reclamanții nu pretind o altă cauză

juridică a dreptului lor, ci formulează doar o nouă

apărare, ceea ce nu este permis însă, după ce litigiul a fost

tranșat irevocabil.

Având în vedere că față de reclamanți s-a

statuat, în urma verificărilor jurisdicționale realizate, că

termenul de atacare a dispoziției primarului a fost depășit

și că nu au fost invocate motive temeinice de repunere în termen,

reclamanții nu pot susține în prezenta cauză, decât cu

încălcarea efectului autorității de lucru judecat, că

față de ei, termenul de contestare nici nu a început să

curgă în fapt.

În consecință, sprijinindu-și judecata pe efectul

pozitiv al hotărârii irevocabile anterioare care a tranșat aspectul

legat de termenul de contestare a dispoziției primarului, instanța de

apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materia

autorității de lucru judecat, argumentele care sprijină

soluția neavând caracter contradictoriu, pentru a fi incidente motivele

prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct.

9

C

.proc.civ.

Critica referitoare la argumentul instanței potrivit

căruia, prin depășirea termenului de atacare a dispoziției,

actul primarului ar fi intrat în putere de lucru judecat este întemeiată,

dar fără a fi de natură să conducă, în sine, la

nelegalitatea deciziei și admiterea recursului.

Într-adevăr, în mod eronat instanța atribuie efectul

autorității de lucru judecat unui act emis în afara sistemului

instanțelor judecătorești, de către un organ fără

atribuții jurisdicționale.

Un asemenea argument nu a fost însă, hotărâtor în

adoptarea soluției, fiind, la fel ca și referirea la dispozițiile

art. 25 alin.(4) din Legea nr. 10/2001 (valoarea de înscris autentic și de

titlu executoriu a dispoziției), străine de considerentele care au

justificat pronunțarea deciziei și de aceea, lipsite de

relevanța pretinsă de recurenți în legătură cu nelegalitatea

soluției.

Susținerea că prin soluția adoptată ar fi

fost încălcat dreptul la un proces echitabil și dispozițiile

art. 6 CEDO este neîntemeiată.

Dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el poate

cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

În speță, principiul autorității de lucru

judecat căruia i s-a dat eficiență corespunde

necesității de stabilitate juridică și ordine socială,

fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii

litigioase deja rezolvate.

Pe de altă parte, accesul la justiție pentru

valorificarea drepturilor pretins încălcate prin emiterea dispoziției

primarului, a fost deschis reclamanților potrivit Legii nr. 10/2001 în

aceleași condiții ca oricăror destinatari ai acestui act

normativ (respectiv, într-un anumit termen

înăuntrul

căruia aceștia nu au acționat).

Critica referitoare la nepronunțarea instanței asupra

unei excepții (de nulitate a unui act de vânzare-cumpărare) este

lipsită de orice temei legal.

Conform art. 294 alin.(1) C.proc.civ., în apel nu pot fi

făcute cereri noi iar pe de altă parte, excepțiile fiind simple

mijloace de apărare, nu pot fi asimilate unor cereri pe care instanța

să le fi lăsat nesoluționate prin nepronunțare asupra lor.

În ce privește respingerea cererii de aderare la apel,

critica este neîntemeiată, față de dispozițiile art.

293

C

.proc.civ. care reglementează această formă

de apel ca fiind o cale de atac prin care partea să tindă la

schimbarea soluției primei instanțe.

Or, prin criticile formulate, reclamanții nu tindeau la

modificarea soluției tribunalului, ci la o îndreptare de eroare

materială.

Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost

găsite neîntemeiate, recursul fiind respins în consecință.