ÎCCJ, decizie (scj.ro #86682)

Excepția autorității de lucru judecat și prezumția lucrului judecat. Aspecte procesuale. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Excepții procesuale. Index alfabetic : autoritate de lucru judecat - prezumție de lucru judecat C.civ., art. 1200, art. 1201, art. 1202 C.proc.civ., art. 166 Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C .civ. și art. 166 C .proc.civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C.civ.). Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C .civ.

(obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești. Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin.(2) C.civ., în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii. ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 995 din 4 februarie 2009 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, contestatorii E.M. și B.G., în contradictoriu cu Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea și Municipiul Râmnicu Vâlcea, reprezentat prin Primar, au formulat contestație împotriva dispoziției nr. 3000/2005 emisă în baza Legii nr. 10/2001, prin care s-a propus acordarea unor măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri, pentru un teren în suprafață de 160,872 m .p.

situat în Râmnicu Vâlcea, solicitând anularea acesteia și obligarea Primarului Municipiului Râmnicu Vâlcea să le restituie terenul în natură. Prin sentința civilă nr. 87 din 12 februarie 2008, Tribunalul Vâlcea, a admis cererea formulată de contestatori și a anulat dispoziția nr. 3000/ 2005, a fost obligat Primarul municipiului Râmnicu Vâlcea să restituie contestatorilor, în natură suprafața de 160,872 m .p. Tribunalul a reținut că s-a depus în cauză confirmarea de primire din 17 iunie 2005, privind dispoziția nr. 3000/2005, comunicată destinatarului B.G. la adresa din Râmnicu Vâlcea, purtând semnătura indescifrabilă, dar că, în legătură cu această confirmare de primire și cu pretinsa semnătură a autorului, contestată de către moștenitorii săi, s-au depus procura autentificată sub nr. 1592/2002, permisul de conducere auto și livretul militar, care poartă semnăturile autorului B.G.

și s-a întocmit raportul de expertiză criminalistică, stabilindu-se că semnătura de confirmare a primirii de pe dovada de comunicare din 17 iunie 2005 nu aparține autorului B.G. Analizând cu precădere acest aspect, tribunalul a constatat că, față de sentința civilă nr. 413 din 16 iunie 2006, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care s-a respins cererea contestatorilor de repunere în termenul de 30 de zile de la comunicare, prevăzut de art. 26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, pentru atacarea dispoziției nr. 3000/2005, nu există autoritate de lucru judecat, prezentul proces având ca obiect chiar contestația îndreptată împotriva dispoziției, pe când, anterior, instanța a fost sesizată doar cu o cerere de repunere în termen, față de aparența de comunicare a dispoziției, creată prin prezentarea confirmării de primire, pretins semnată de către B.G.

S-a reținut că, potrivit art.25 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, „decizia sau, după caz, dispoziția motivată se comunică persoanei îndreptățite în termen de cel mult 10 zile de la data adoptării”. Cum autorul B.G. era persoana îndreptățită în cauză, iar acestuia nu i-a fost comunicată dispoziția, moștenitorii săi sunt în termenul legal de 30 de zile de contestație, iar cererea lor trebuie analizată pe fond de către instanța competentă. Aceasta, întrucât, pentru elemente formale, de procedură, cum ar fi, soluționarea cererii anterioare de repunere în termen sau aparenta depășire a termenului de 30 de zile de la comunicare, contestatorii nu pot fi privați de dreptul lor de a se adresa unei instanțe care să le analizeze pe fond cererea, o soluție contrară violând dreptul ocrotit prin art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului.

Pe fond, s-a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a terenului în suprafață de 160,872 mp. Împotriva sentinței au declarat apel Municipiul Râmnicu Vâlcea prin primar și Primăria municipiului Râmnicu Vâlcea, susținând că instanța nu a avut în vedere faptul că în cauză există autoritate de lucru judecat raportat la decizia civilă nr. 159/A/2006 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, împrejurare care făcea imposibilă rediscutarea aceleiași decizii pe fond. Contestatoarea E.M. a formulat cerere de aderare la apelul Primarului municipiului Râmnicu Vâlcea, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinței în sensul că, în dispozitiv să figureze ca pârâți și Municipiul Râmnicu Vâlcea și Primăria Râmnicu Vâlcea, în calitatea de unități deținătoare în înțelesul Legii nr. 10/2001.

Apelul pârâților a fost admis prin decizia civilă nr. 155/A din 4 iulie 2008 a Curții de Apel Pitești și a fost schimbată în tot sentința în sensul respingerii contestației formulate. A fost respinsă cererea de aderare la apel. În considerentele deciziei s-a reținut că, în mod nelegal, prima instanță a admis contestația formulată, ignorând faptul că printr-o hotărâre judecătorească anterioară s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că reclamanții nu au contestat în termen legal dispoziția, fiindu-le respinsă cererea de repunere în termenul de atacare a acesteia.

De asemenea, s-a apreciat că invocarea art. 6 din CEDO de către prima instanță excede cadrului procesual deoarece Curtea, în jurisprudența sa, a statuat în mod constant că revine în primul rând instanțelor naționale competența de a interpreta legislația internă, fiind vorba în special de reguli de natură procedurală, rolul său limitându-se de a verifica compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. Față de soluția adoptată, cererea de aderare la apel formulată de către apelanta-contestatoare, E.M., s-a constatat ca rămasă fără efecte.

Împotriva deciziei au declarat recurs contestatorii, care au criticat soluția pe temeiul art. 304 pct.7 și pct.9 C.proc.civ., susținând că instanța de apel a reținut în mod greșit că în cauză se opune cu putere de lucru judecat o hotărâre irevocabilă anterioară, având în vedere că o cerere de repunere în termenul de contestație (cum a fost cea care a făcut obiectul procesului anterior) este diferită de însăși contestația introdusă ulterior. Astfel, soluția pronunțată în cererea de repunere în termen statuează doar asupra condițiilor necesare repunerii în termen, fără să stabilească nimic cu privire la contestația însăși. Este evident că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 166 C .proc.civ., deoarece expirarea termenului de exercitare a contestației este o chestiune care trebuia cercetată pe fond.

Nu poate fi reținută puterea de lucru judecat deoarece obiectul prezentului proces îl reprezintă validitatea comunicării și fondul dispoziției atacate, în timp ce în procesul anterior s-a analizat doar existența unor condiții necesare repunerii în termen. Argumentul instanței de apel privind intrarea în puterea de lucru judecat a dispoziției primarului în temeiul art. 25 alin.(4) din Legea nr. 10/2001, este lipsit de temei legal și străin de natura pricinii, având în vedere că numai hotărârile judecătorești se bucură de autoritate de lucru judecat, iar pe de altă parte, invocarea art. 25 alin.(4) din Legea nr. 10/2001 este lipsită de orice relevanță, deoarece vizează dispozițiile de restituire în natură și nu pe cele prin care s-a respins notificarea.

Aprecierea instanței, potrivit căreia nu mai poate fi discutată problema curgerii termenului de contestare a dispoziției, pentru că a fost deja respinsă cererea de repunere în termen, nesocotește dispozițiile art. 1201 C .civ., neobservând că nu există identitate de obiect între cele două pricini și de asemenea, încalcă art. 6 din CEDO, interzicând dreptul la un proces asupra fondului. Hotărârea este nelegală deoarece nu s-a pronunțat asupra excepției nulității absolute invocate în apel față de contractul de vânzare-cumpărare depus de către intimați în această fază procesuală. În mod nelegal a fost respinsă cererea de aderare la apel, având în vedere cadrul procesual stabilit la prima instanță de fond.

Examinând criticile formulate, Înalta Curte a constatat caracterul nefondat al acestora, față de următoarele considerente: Susținând nelegalitatea deciziei, recurenții pretind că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat, prin aceea că au fost opuse în prezentul proces efectele unei hotărâri judecătorești ce a finalizat un litigiu având un alt obiect (respectiv, cererea de repunere în termenul de contestare a dispoziției primarului) decât cel din prezenta pricină. O astfel de critică a recurenților ignoră însă faptul că autoritatea de lucru judecat cunoaște, conform reglementării actuale, două manifestări procesuale – respectiv, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C .civ.

și art. 166 C .proc.civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C.civ.). Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune într-adevăr, tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C .civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, respectiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești. Este ceea ce, în mod corect, a făcut instanța de apel atunci când a constatat că prin introducerea unei noi cereri, având ca obiect contestarea dispoziției primarului, reclamanții tind să lipsească de efectele lucrului judecat o hotărâre anterioară, prin care s-a stabilit irevocabil că reclamanții nu mai sunt în termenul de a ataca respectiva contestație.

Susținerea că ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 166 C .proc.civ. și ale art. 1201 C .civ., prin opunerea autorității de lucru judecat a unei hotărâri care a vizat un alt cadru procesual (a vizat un alt obiect) este eronată. În speță, instanța nu a respins contestația pe temeiul excepției autorității de lucru judecat (pentru care într-adevăr, nu se regăsea tripla identitate de elemente), ci, dând eficiență prezumției de lucru judecat pe baza căreia a reținut că a fost deja dezlegată chestiunea vizând tardivitatea contestației. Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin.(2) C.civ., în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut, înseamnă că reclamanții nu pot introduce o nouă contestație în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului (respectiv, formularea contestației în termen) a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

Împrejurarea că în primul proces s-a invocat un anumit motiv al repunerii în termen (faptul că terenul a devenit între timp liber), în timp ce în prezentul proces se invocă lipsa semnăturii destinatarului (autorului reclamanților) de pe dispoziția atacată, nu deschide – contrar aprecierii recurenților – calea unui nou proces. În realitate, reclamanții nu pretind o altă cauză juridică a dreptului lor, ci formulează doar o nouă apărare, ceea ce nu este permis însă, după ce litigiul a fost tranșat irevocabil. Având în vedere că față de reclamanți s-a statuat, în urma verificărilor jurisdicționale realizate, că termenul de atacare a dispoziției primarului a fost depășit și că nu au fost invocate motive temeinice de repunere în termen, reclamanții nu pot susține în prezenta cauză, decât cu încălcarea efectului autorității de lucru judecat, că față de ei, termenul de contestare nici nu a început să curgă în fapt.

În consecință, sprijinindu-și judecata pe efectul pozitiv al hotărârii irevocabile anterioare care a tranșat aspectul legat de termenul de contestare a dispoziției primarului, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materia autorității de lucru judecat, argumentele care sprijină soluția neavând caracter contradictoriu, pentru a fi incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C .proc.civ. Critica referitoare la argumentul instanței potrivit căruia, prin depășirea termenului de atacare a dispoziției, actul primarului ar fi intrat în putere de lucru judecat este întemeiată, dar fără a fi de natură să conducă, în sine, la nelegalitatea deciziei și admiterea recursului.

Într-adevăr, în mod eronat instanța atribuie efectul autorității de lucru judecat unui act emis în afara sistemului instanțelor judecătorești, de către un organ fără atribuții jurisdicționale. Un asemenea argument nu a fost însă, hotărâtor în adoptarea soluției, fiind, la fel ca și referirea la dispozițiile art. 25 alin.(4) din Legea nr. 10/2001 (valoarea de înscris autentic și de titlu executoriu a dispoziției), străine de considerentele care au justificat pronunțarea deciziei și de aceea, lipsite de relevanța pretinsă de recurenți în legătură cu nelegalitatea soluției. Susținerea că prin soluția adoptată ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil și dispozițiile art. 6 CEDO este neîntemeiată.

Dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii. În speță, principiul autorității de lucru judecat căruia i s-a dat eficiență corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate. Pe de altă parte, accesul la justiție pentru valorificarea drepturilor pretins încălcate prin emiterea dispoziției primarului, a fost deschis reclamanților potrivit Legii nr. 10/2001 în aceleași condiții ca oricăror destinatari ai acestui act normativ (respectiv, într-un anumit termen înăuntrul căruia aceștia nu au acționat). Critica referitoare la nepronunțarea instanței asupra unei excepții (de nulitate a unui act de vânzare-cumpărare) este lipsită de orice temei legal.

Conform art. 294 alin.(1) C.proc.civ., în apel nu pot fi făcute cereri noi iar pe de altă parte, excepțiile fiind simple mijloace de apărare, nu pot fi asimilate unor cereri pe care instanța să le fi lăsat nesoluționate prin nepronunțare asupra lor. În ce privește respingerea cererii de aderare la apel, critica este neîntemeiată, față de dispozițiile art. 293 C .proc.civ. care reglementează această formă de apel ca fiind o cale de atac prin care partea să tindă la schimbarea soluției primei instanțe. Or, prin criticile formulate, reclamanții nu tindeau la modificarea soluției tribunalului, ci la o îndreptare de eroare materială. Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul fiind respins în consecință.