ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5054/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5054/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 62 46 din 08 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 5

București a admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamantul O.M.E.

în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Municipiul

București, prin Primarul General.

A

obligat pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să plătească

reclamantului suma de 22.653,77 RON, reprezentând prețul actualizat în funcție

de rata inflației, până la nivelul lunii aprilie 2008 inclusiv, plătit de

reclamant pentru cumpărarea apartamentului nr. 2 situat în imobilul din

București, sector 1, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr.

161/112/1996.

A

respins capătul de cerere având ca obiect plata diferenței dintre prețul

actualizat și valoarea actuală de circulație a apartamentului, formulat în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

A

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție SC

R.V. SA și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul

Ministerul Economiei și Finanțelor în contradictoriu cu chemata în garanție SC

R.V. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă.

A

obligat pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să plătească

reclamantului suma de 2.440 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin

Decizia civilă nr. 443A din 03 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamant și de pârâtul Ministerul

Economiei și Finanțelor împotriva sentinței sus-menționate, pe care a anulat-o

și a constatat că tribunalul este competent să soluționeze cauza în primă

instanță, sens în care a dispus înaintarea dosarului la registratura generală

pentru repartizare aleatorie între secțiile civile.

Pentru

a decide astfel, tribunalul a reținut că instanța de fond a soluționat cauza cu

încălcarea normelor de competență materială, în condițiile în care prin

raportul de expertiză administrat în cauză s-a stabilit că valoarea de

circulație a imobilului este de 545.622 RON, valoare care atrage competența în

primă instanță a tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

În

urma repartizării aleatorii, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, sub nr. 39212/3/2009.

Prin

Sentința civilă nr. 1135 din 06 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice.

A

admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamant în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

A

obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a

sumei de 22.653,77 RON, reprezentând prețul actualizat în funcție de rata

inflației, achitat de reclamant pentru apartamentul nr. 2 situat în București,

sector 1, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 161/112/1996.

A

respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului de obligare a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al

apartamentului.

A

respins, ca neîntemeiată, acțiunea precizată, formulată de reclamant în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București.

A

respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de chemata în

garanție SC R.V. SA.

A

respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu chemata în garanție SC R.V.

SA.

În

motivarea hotărârii pronunțate, tribunalul a reținut că excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice este

neîntemeiată, față de dispozițiile art. 50 alin. (2), (2

1

) și (3)

din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora restituirea prețului actualizat,

respectiv a prețului de piață al imobilelor privind contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul

Finanțelor Publice.

Cu

privire la fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamantul

a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. 161/112/1996, prețul locuinței fiind de

10.689.811 RON, achitat integral la data încheierii contractului.

Prin

Sentința civilă nr. 3670 din 04 iunie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1

București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 276 din 24 februarie 2005 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a admis acțiunea formulată

de N.L.M. și P.M. în contradictoriu cu reclamantul din prezenta cauză și s-a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 161 din 19

noiembrie 1996.

Potrivit

dispozițiilor art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a

fost modificată prin Legea nr. 1/2009, chiriașii care au cumpărat imobile cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 pot solicita restituirea prețului

de piață al imobilelor, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Însă,

în cazul de față, reclamantul a cumpărat imobilul cu eludarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, prin hotărâre judecătorească irevocabilă reținându-se

reaua-credință a acestuia la dobândirea imobilului.

În

consecință, reclamantul nu este îndreptățit la restituirea prețului de piață al

imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.

161/112/1996, ci, în baza dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, el are dreptul doar la restituirea prețului achitat pentru cumpărarea

apartamentului, actualizat cu indicele de inflație, respectiv suma de 22.653,77

RON, conform concluziilor suplimentului raportului de expertiză contabilă

întocmit de expertul M.I.

Având

în vedere că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care

instituie obligația de plată a prețului actualizat/de piață în sarcina

Ministerului Finanțelor Publice, au caracterul unei norme speciale, iar norma

specială se aplică cu prioritate față de dispozițiile generale privind

evicțiunea C. civ., cererea formulată de reclamant împotriva pârâtului

Municipiul București, pe temeiul garanției pentru evicțiune, este neîntemeiată.

În

ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de

chemata în garanție SC R.V. SA, aceasta este neîntemeiată, față de dispozițiile

art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, potrivit

cărora unitățile specializate care au vândut apartamentele în baza Legii nr.

112/1995 rețin un comision de 1% din prețul achitat, ceea ce conferă calitate

procesuală pasivă chematei în garanție, obiectul cererii formulate de

Ministerul Finanțelor Publice fiind restituirea comisionului de 1% încasat de

chemata în garanție SC R.V. SA.

Cererea

de chemare în garanție este neîntemeiată, întrucât potrivit dispozițiilor art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2)

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul

Finanțelor Publice), din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, fără a se face

vreo distincție în privința comisionului de 1%, astfel încât Ministerul Finanțelor

Publice este ținut de restituirea integrală a prețului actualizat și nu este

îndreptățit să solicite restituirea comisionului de 1% de la chemata în

garanție SC R.V. SA.

Prin

Decizia civilă nr. 618A din 14 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant și de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței sus-menționate.

În

ce privește apelul reclamantului, curtea a reținut că prin acțiunea precizată

s-a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea

prețului de piață al apartamentului, astfel cum s-a stabilit prin expertiza

tehnică construcții efectuată de expert tehnic judiciar B.N. - 603.289 RON.

O

nouă precizare a acțiunii a intervenit la 23 februarie 2010, când reclamantul,

în temeiul Legii nr. 1/2009, a solicitat, în principal, obligarea pârâtului la

restituirea prețului de piață al apartamentului, conform dispozițiilor art. 50,

50

1

din Legea nr. 10/2001, și numai în subsidiar obligarea pârâtului

la plata prețului actualizat pe care l-a plătit - 22.653,77 RON, în ipoteza în

care ar fi respinsă cererea de restituire a prețului de piață al imobilului;

pentru ipoteza în care nu se va reține răspunderea pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice, reclamantul a solicitat obligarea Municipiului București,

în temeiul obligației de garanție pentru evicțiune, potrivit art. 1341 și urm.

C. civ., la plata prețului pe care l-a achitat pentru cumpărarea

apartamentului, a sporului de valoare dobândit de apartament de la momentul

cumpărării până la momentul producerii evicțiunii, în sumă totală de 603.289

RON, cum s-a stabilit prin expertiza tehnică construcții efectuată de expert

B.N.

Dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009,

invocate în precizarea reclamantului ca temei de drept al acțiunii, prevăd că

pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piață este necesară îndeplinirea

cumulativă a două condiții: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar în al doilea rând

contractul să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă.

În

cauză, nu este îndeplinită prima condiție a art. 50, întrucât prin Decizia

civilă nr. 276 din 24 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă s-a constatat că reclamantul din prezenta cauză a fost de

rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 161/112 din 19

noiembrie 1996, astfel că s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract.

Întrucât

această cerință nu este îndeplinită în cauză, în mod întemeiat prima instanță a

apreciat că reclamantul este îndreptățit doar la restituirea prețului achitat,

actualizat în funcție de rata inflației, conform art. 50 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, dispunând în consecință respingerea cererii reclamantului relativ

la obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului de

piață al apartamentului.

În

ce privește apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, curtea a reținut că

excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât este nefondată,

pârâtul având calitate pe capătul de cerere privind restituirea prețului

achitat de reclamant pentru cumpărarea imobilului, conform art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit cu care "restituirea prețului

prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei

și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Totodată,

prin art. 50.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

s-a prevăzut că "restituirea prețului actualizat (...) se face de către

Ministerul Finanțelor Publice (...) în temeiul hotărârilor judecătorești rămase

definitive și irevocabile, prin care s-a dispus restituirea prețului actualizat

plătit de chiriași, în cazul desființării contractelor încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare (...)."

Este

nefondată și critica vizând greșita obligare a pârâtului și la restituirea

comisionului de 1% încasat de unitatea vânzătoare (în speță, chemata în

garanție), având în vedere că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 nu disting cu privire la acest comision.

Decizia

curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant și

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

I.

Recurentul-reclamant a invocat pronunțarea hotărârii atacate cu aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.).

În

dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că, în cauză, încheierea

contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a făcut cu

respectarea tuturor condițiilor legale impuse.

Prin

art. 9 din Legea nr. 112/1995 era consacrat dreptul chiriașilor de a cumpăra

apartamentele pe care le ocupau și obligația corelativă a Municipiului

București de a vinde aceste imobile. Această concluzie rezultă din

interpretarea de ansamblu a Legii nr. 112/1995 întregită cu Normele

metodologice de aplicare a ei, aprobate prin H.G. nr. 20/1996 (în vigoare la

momentul cumpărării apartamentului), deoarece măsura restituirii în natură se

aplică doar în situația în care apartamentele erau libere sau ocupate de foștii

proprietari, respectiv, de moștenitorii acestora.

Potrivit

art 13 alin. (1) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995,

republicate în temeiul art. II din H.G. nr. 11/1997, obligația de a întreprinde

toate demersurile necesare pentru clarificarea situației juridice a locuințelor

revenea comisiei de sector și a Municipiului București pentru aplicarea Legii

nr. 112/1995 sau unităților specializate care vindeau locuințe în condițiile

Legii nr. 112/1995. Avizul juridic favorabil vânzării dat de unitatea vânzătoare

(SC R.V. SA) pe contractul de închiriere denota cu claritate că fusese în

prealabil lămurită situația juridică a imobilului și se stabilise că era legală

vânzarea locuinței.

În

consecință, vânzarea-cumpărarea apartamentului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995.

Recurentul

susține că astfel a dobândit un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care potrivit celor

statuate de Curtea Europeană în cauza Raicu contra României, "trebuie

păstrat un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și

imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei.

Echilibrul de conservare va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină

specială și exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat deja că acest

echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensația plătită

persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea

pecuniară a bunului, așa cum aceasta este stabilită în momentul în care

privarea de proprietate se realizează".

În

aceste condiții, recurentul pretinde că este îndreptățit să solicite, potrivit

art. 50, 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată și completată de

Legea nr. 1/2009, restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare.

Curtea

de apel a făcut astfel o aplicare greșită a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, deoarece textul legal în cauză prevede două condiții

necesare restituirii prețului de piață al imobilului, și anume: contractul de

vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995; contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

Instanța

de apel, analizând cauza dedusă judecății, conchide că nu este îndeplinită

prima condiție cerută de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, întrucât

prin Decizia civilă nr. 276 din 24 februarie 2005 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă s-a constatat că pârâtul O.M.E. a fost de rea-credință la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 161/112/1996.

Dar

textul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu distinge între buna sau

reaua-credință a cumpărătorului, ci vorbește de nerespectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Așadar,

instanța de apel, ca de altfel și prima instanță, ar fi trebuit să analizeze

dacă în cauză au fost respectate sau nu prevederile Legii nr. 112/1995 la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar nu să judece pricina din

perspectiva bunei sau relei-credințe a cumpărătorului.

În

concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte

a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și a cererii de chemare în

judecată așa cum a fost precizată, respectiv obligarea pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al apartamentului în

cuantumul stabilit prin expertiză - 603.289 RON.

II.

Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a criticat hotărârea atacată ca

fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.), sub următoarele aspecte:

1.

În mod greșit, instanțele anterioare au apreciat că în cauza dedusă judecații

are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice.

Respingerea

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice este greșită, deoarece potrivit principiului relativității efectelor

contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând

nici profita și nici dăuna unui terț.

Or,

Ministerul Finanțelor Publice nu este parte la încheierea contractului dintre

reclamant și Primăria Municipiului București prin mandatar SC R.V. SA, ci este

terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar

în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

În

aceste condiții, în conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm.

C. civ., trebuia să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei

Municipiului București, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui

terț.

Dispozițiile

de drept comun în materie de evicțiune nu pot fi înlăturate prin nicio

dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabile între părțile

din prezentul litigiu.

Nici

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere

calitate procesuală pasivă în cauză Ministerului Finanțelor Publice, cât timp

obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla

restituire a prețului.

Deposedarea

reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește

condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, tulburare de drept

care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune

totală a vânzătorului, Primăria Municipiului București, față de pretențiile

privind restituirea prețului actualizat cu indicele de inflație.

Nicidecum

nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în

vedere că în prezenta cauză nu există culpa acestei instituții.

2.

În mod greșit, instanța de apel a confirmat soluția fondului de respingere a

cererii de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice în

contradictoriu cu chemata în garanție SC R.V. SA, cerere prin care se solicitase

restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 161/112 din 19 noiembrie 1996.

În

conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 112/1995, "Unitățile specializate, care evaluează și vând

apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze

contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit

art. 13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în

termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului

din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la

unitățile Băncii Comerciale Române SA, după caz."

Din

textul de lege menționat reiese clar că acest comision de 1% a fost reținut de

mandatarul Primăriei Municipiului București, în speță SC R.V. SA.

Ministerul

Finanțelor Publice nu a făcut altceva decât să încaseze sumele virate de

primărie sau de mandatarii primăriei, sume din care s-a scăzut comisionul de

1%, astfel încât această instituție nu poate fi obligată și la restituirea

comisionului.

În

consecință, instanța de apel trebuia să dispună ca cel puțin comisionul de 1%

să fie restituit de către partea care l-a încasat, restituirea urmând a se

realiza la prețul actualizat.

Intimatul-reclamant

a depus întâmpinare la recursul părții adverse, solicitând respingerea

acestuia, ca nefondat.

Examinând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține

următoarele:

I.

Cu privire la recursul reclamantului:

Respingând

apelul reclamantului pe motiv că acesta nu se încadrează în ipoteza

reglementată de dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr.

10/2001, republicată, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea

corectă a dispoziții legale evocate, criticile în acest sens nefiind fondate.

Astfel,

art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr.

1/2009, statuează că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare.

Rezultă

că, legiuitorul condiționează restituirea prețului de piață al imobilelor,

către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de încheierea

respectivelor contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce

nu este cazul în speță.

În

verificarea îndeplinirii acestei condiții, instanța de apel s-a raportat la

Decizia civilă nr. 276 din 24 februarie 2005 a Curții de Apel București, secția

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin

această decizie s-a confirmat, în recurs, sentința de fond nr. 3670 din 04

iunie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de O.M.E., reclamantul

din prezenta cauză, reținându-se, în esență, că imobilul înstrăinat nu intra

sub incidența Legii nr. 112/1995, fiind preluat de stat fără titlu valabil, iar

chiriașul cumpărător a fost de rea-credință la perfectarea contractului,

întrucât avea cunoștință că bunul pe care urma să-l cumpere era naționalizat și

că moștenitorii foștilor proprietari formulaseră cerere de restituire.

Raportându-se,

în rezolvarea prezentului proces, la hotărârea irevocabilă pronunțată în

litigiul anterior având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant în temeiul Legii nr. 112/1995,

instanța de apel a dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat,

reglementat de art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) din vechiul

C. civ., texte în vigoare și în prezent, potrivit art. 230 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., așa cum a

fost modificat prin art. III din O.U.G. nr. 79/2011.

Dacă

în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ,

extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată), puterea de lucru judecat

presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect,

părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii

judecătorești se manifestă pozitiv, venind să demonstreze modalitatea în care

au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre

părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel

spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces

care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul

litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această

reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure,

din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între

considerentele hotărârii judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui

de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața

instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății

anterioare și care nu pot fi ignorate.

Potrivit

art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre

părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, ceea ce înseamnă că ce

s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel

litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un

proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul

juridic deja soluționat.

Cum,

în litigiul anterior de constatare a nulității contractului, în care

reclamantul din prezenta cauză a fost parte, s-a statuat în mod irevocabil că

acesta a fost de rea-credință la contractare, iar imobilul înstrăinat nu intră

sub incidența Legii nr. 112/1995, statuările pe aceste aspecte se impun în

prezenta cauză cu valoarea unei prezumții absolute de adevăr, nemaiputând fi

combătute.

Altfel

spus, având în vedere puterea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în acțiunea

în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, reclamantul nu mai poate repune

în discuție în prezenta cauză problema valabilității încheierii contractului de

vânzare-cumpărare și a poziției sale subiective la momentul contractării,

criticile formulate pe acest aspect neputând fi astfel primite.

Contrar

susținerilor recurentului-reclamant, motivele pentru care s-a constatat

nulitatea contractului său de vânzare-cumpărare prin hotărâre irevocabilă,

respectiv reaua-credință la contractare și faptul că bunul înstrăinat nu intră

sub incidența Legii nr. 112/1995, semnifică tocmai că actul de

vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor acestei legii.

Prin

urmare, în mod corect curtea de apel a constatat că reclamantul nu îndeplinește

cea de-a doua condiție prevăzută de art. 50

1

alin. (1) din Legea nr.

10/2001 pentru restituirea prețului de piață al imobilului, aceea a încheierii

contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995.

Contractul

fiind încheiat cu eludarea prevederilor legii, reclamantul este îndreptățit

numai la restituirea prețului actualizat plătit, conform art. 50 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, după cum corect s-a reținut și prin decizia recurată.

Susținerea

recurentului-reclamant, în sensul că el este îndreptățit la restituirea

prețului de circulație al apartamentului, în raport de jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului este, de asemenea, neîntemeiată.

Hotărârea

Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Raicu contra României,

pe care reclamantul o invocă, nu este relevantă în speță, întrucât

circumstanțele din respectiva cauză și cele din prezenta cauză sunt diferite.

Astfel,

reclamanta Raicu era în posesia unei hotărâri irevocabile prin care se

constatase buna sa credință la contractare, în timp ce reclamantul din prezenta

cauză a fost considerat de rea-credință la perfectarea actului de dobândire,

tot în baza unei hotărâri irevocabile.

În

plus, desființarea hotărârii irevocabile în cauza Raicu a avut loc în urma

declanșării și admiterii unui recurs în anulare, ceea ce a determinat

încălcarea dreptului părții respective la "un bun" în sensul art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a

dreptului la un proces echitabil, prin nerespectarea principiului securității

raporturilor juridice, reglementat de art. 6 din Convenție, ceea ce nu este

cazul în dosarul de față. Reclamantul nu se află în situația de a beneficia de

o hotărâre irevocabilă care să constate buna sa credință la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, ci, dimpotrivă,

în ceea ce-l privește s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă în sens contrar.

Prin

urmare, hotărârea Curții Europene invocată nu sprijină pretențiile

reclamantului în sensul obținerii prețului de piață al imobilului, criticile în

acest sens fiind neîntemeiate.

Având

în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că hotărârea

recurată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, așa încât, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului, ca nefondat, nefiind

întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

II.

Cu privire la recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice:

1.

Confirmând soluția primei instanțe privind respingerea excepției lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, curtea

de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale

incidente - art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, criticile formulate pe

acest aspect nefiind fondate.

Astfel,

susținerile recurentului-pârât privind lipsa calității sale procesuale pasive

în raport de normele de drept comun în materie de evicțiune nu pot fi primite,

deoarece el nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru

evicțiune, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii,

respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin

derogare de la dreptul comun, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor

care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 și art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001. Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 au caracter special față

de dispozițiile de drept comun în materie de evicțiune, prevăzute de art. 1337

și următ. C. civ. și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la

aplicare normele de drept comun ale Codului civil, conform principiului de

drept specialia generalibus derogant.

Or,

față de dispozițiile legii speciale, aplicabilă în cauză, pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă.

Astfel,

art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că în ipoteza

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

chiriașii-cumpărători au dreptul la restituirea prețului actualizat, iar art.

50 alin. (2

1

) și art. 50

1

din aceeași lege, prevăd că în

ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, se restituie prețul de piață al imobilelor. Pentru ambele ipoteze,

obligația de restituire revine Ministerului Finanțelor Publice, sens în care

art. 50 alin. (3) prevede că "Restituirea prețului prevăzut la alin. (2)

și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (în

prezent Ministerul Finanțelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare."

Rezultă

că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Ministerul Finanțelor

Publice apare ca plătitor al prețului din contractele de vânzare-cumpărare

încheiate în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri

judecătorești irevocabile și, în această calitate, el se legitimează procesual

pasiv în cauză.

Raportat

la dispozițiile legale enunțate, participarea în proces a Ministerului

Finanțelor Publice nu se fundamentează pe ideea de culpă, ci pe calitatea

acestuia de gestionar al fondului extrabugetar alimentat cu sumele de bani

constând în prețul plătit de chiriașii-cumpărători și din care, corelativ, se

restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.

În

consecință, criticile recurentului-pârât privind lipsa calității sale

procesuale pasive sunt nefondate, legitimarea sa procesuală pasivă

justificându-se, în cauză, în temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

2.

Nici criticile vizând greșita respingere a cererii de chemare în garanție

formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva SC R.V. SA, pentru

restituirea de către această societate a comisionului de 1% încasat la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu sunt fondate.

Art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care constituie temeiul obligației de plată

instituite în sarcina recurentului-pârât, prevede că restituirea prețului

actualizat plătit de chiriași sau, după caz, a prețului de piață se face de

către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin

urmare, textul prevede obligația de restituire a prețului de către Ministerul

Finanțelor Publice, fără nicio distincție în ceea ce privește comisionul de 1%

încasat de unitățile specializate care au efectuat vânzarea apartamentelor în

baza Legii nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că obligația de restituire este

integrală, fără deducerea acestui comision - preț actualizat, în cazul

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995 [ipoteza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001], respectiv preț de

piață în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 [ipoteza art. 50 alin. (2

1

) și art.

50

1

din Legea nr. 10/2001]. Soluția se întemeiază pe regula de

interpretare logică a legii civile "ubi lex non distinguit, nec nos

distinguere debemus" - acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu

trebuie să distingă. Altfel spus, unei formulări generale a textului legal

trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără a introduce

distincții pe care legea nu le conține.

În

consecință, curtea de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 atunci când a confirmat soluția fondului de

respingere a cererii de chemare în garanție formulată de recurentul-pârât

împotriva SC R.V. SA.

Având

în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că hotărârea

recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii sub ambele aspecte

criticate, astfel că, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va respinge recursul pârâtului, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul O.M.E. și de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 618 A din 14

iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29 iunie 2012.

Procesat

de GGC - GV