ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5054/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 62 46 din 08 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 5 București a admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamantul O.M.E. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Municipiul București, prin Primarul General. A obligat pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să plătească reclamantului suma de 22.653,77 RON, reprezentând prețul actualizat în funcție de rata inflației, până la nivelul lunii aprilie 2008 inclusiv, plătit de reclamant pentru cumpărarea apartamentului nr. 2 situat în imobilul din București, sector 1, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 161/112/1996. A respins capătul de cerere având ca obiect plata diferenței dintre prețul actualizat și valoarea actuală de circulație a apartamentului, formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție SC R.V. SA și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor în contradictoriu cu chemata în garanție SC R.V. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A obligat pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să plătească reclamantului suma de 2.440 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin Decizia civilă nr. 443A din 03 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamant și de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței sus-menționate, pe care a anulat-o și a constatat că tribunalul este competent să soluționeze cauza în primă instanță, sens în care a dispus înaintarea dosarului la registratura generală pentru repartizare aleatorie între secțiile civile.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea normelor de competență materială, în condițiile în care prin raportul de expertiză administrat în cauză s-a stabilit că valoarea de circulație a imobilului este de 545.622 RON, valoare care atrage competența în primă instanță a tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. În urma repartizării aleatorii, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 39212/3/2009. Prin Sentința civilă nr. 1135 din 06 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.

A admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 22.653,77 RON, reprezentând prețul actualizat în funcție de rata inflației, achitat de reclamant pentru apartamentul nr. 2 situat în București, sector 1, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 161/112/1996. A respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al apartamentului. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea precizată, formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de chemata în garanție SC R.V.

SA. A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu chemata în garanție SC R.V. SA. În motivarea hotărârii pronunțate, tribunalul a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice este neîntemeiată, față de dispozițiile art. 50 alin. (2), (2 1 ) și (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora restituirea prețului actualizat, respectiv a prețului de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice.

Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele: Reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 161/112/1996, prețul locuinței fiind de 10.689.811 RON, achitat integral la data încheierii contractului. Prin Sentința civilă nr. 3670 din 04 iunie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 276 din 24 februarie 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de N.L.M. și P.M.

în contradictoriu cu reclamantul din prezenta cauză și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 161 din 19 noiembrie 1996. Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, chiriașii care au cumpărat imobile cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 pot solicita restituirea prețului de piață al imobilelor, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Însă, în cazul de față, reclamantul a cumpărat imobilul cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, prin hotărâre judecătorească irevocabilă reținându-se reaua-credință a acestuia la dobândirea imobilului.

În consecință, reclamantul nu este îndreptățit la restituirea prețului de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 161/112/1996, ci, în baza dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, el are dreptul doar la restituirea prețului achitat pentru cumpărarea apartamentului, actualizat cu indicele de inflație, respectiv suma de 22.653,77 RON, conform concluziilor suplimentului raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul M.I. Având în vedere că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care instituie obligația de plată a prețului actualizat/de piață în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, au caracterul unei norme speciale, iar norma specială se aplică cu prioritate față de dispozițiile generale privind evicțiunea C. civ., cererea formulată de reclamant împotriva pârâtului Municipiul București, pe temeiul garanției pentru evicțiune, este neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de chemata în garanție SC R.V. SA, aceasta este neîntemeiată, față de dispozițiile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, potrivit cărora unitățile specializate care au vândut apartamentele în baza Legii nr. 112/1995 rețin un comision de 1% din prețul achitat, ceea ce conferă calitate procesuală pasivă chematei în garanție, obiectul cererii formulate de Ministerul Finanțelor Publice fiind restituirea comisionului de 1% încasat de chemata în garanție SC R.V. SA.

Cererea de chemare în garanție este neîntemeiată, întrucât potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice), din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, fără a se face vreo distincție în privința comisionului de 1%, astfel încât Ministerul Finanțelor Publice este ținut de restituirea integrală a prețului actualizat și nu este îndreptățit să solicite restituirea comisionului de 1% de la chemata în garanție SC R.V. SA. Prin Decizia civilă nr. 618A din 14 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței sus-menționate.

În ce privește apelul reclamantului, curtea a reținut că prin acțiunea precizată s-a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al apartamentului, astfel cum s-a stabilit prin expertiza tehnică construcții efectuată de expert tehnic judiciar B.N. - 603.289 RON.

O nouă precizare a acțiunii a intervenit la 23 februarie 2010, când reclamantul, în temeiul Legii nr. 1/2009, a solicitat, în principal, obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață al apartamentului, conform dispozițiilor art. 50, 50 1 din Legea nr. 10/2001, și numai în subsidiar obligarea pârâtului la plata prețului actualizat pe care l-a plătit - 22.653,77 RON, în ipoteza în care ar fi respinsă cererea de restituire a prețului de piață al imobilului; pentru ipoteza în care nu se va reține răspunderea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, reclamantul a solicitat obligarea Municipiului București, în temeiul obligației de garanție pentru evicțiune, potrivit art. 1341 și urm. C. civ., la plata prețului pe care l-a achitat pentru cumpărarea apartamentului, a sporului de valoare dobândit de apartament de la momentul cumpărării până la momentul producerii evicțiunii, în sumă totală de 603.289 RON, cum s-a stabilit prin expertiza tehnică construcții efectuată de expert B.N.

Dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, invocate în precizarea reclamantului ca temei de drept al acțiunii, prevăd că pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piață este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar în al doilea rând contractul să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. În cauză, nu este îndeplinită prima condiție a art. 50, întrucât prin Decizia civilă nr. 276 din 24 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă s-a constatat că reclamantul din prezenta cauză a fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 161/112 din 19 noiembrie 1996, astfel că s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract.

Întrucât această cerință nu este îndeplinită în cauză, în mod întemeiat prima instanță a apreciat că reclamantul este îndreptățit doar la restituirea prețului achitat, actualizat în funcție de rata inflației, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dispunând în consecință respingerea cererii reclamantului relativ la obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al apartamentului.

În ce privește apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, curtea a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât este nefondată, pârâtul având calitate pe capătul de cerere privind restituirea prețului achitat de reclamant pentru cumpărarea imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit cu care "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Totodată, prin art. 50.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 s-a prevăzut că "restituirea prețului actualizat (...) se face de către Ministerul Finanțelor Publice (...) în temeiul hotărârilor judecătorești rămase definitive și irevocabile, prin care s-a dispus restituirea prețului actualizat plătit de chiriași, în cazul desființării contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare (...)." Este nefondată și critica vizând greșita obligare a pârâtului și la restituirea comisionului de 1% încasat de unitatea vânzătoare (în speță, chemata în garanție), având în vedere că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu disting cu privire la acest comision.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. I. Recurentul-reclamant a invocat pronunțarea hotărârii atacate cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că, în cauză, încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a făcut cu respectarea tuturor condițiilor legale impuse. Prin art. 9 din Legea nr. 112/1995 era consacrat dreptul chiriașilor de a cumpăra apartamentele pe care le ocupau și obligația corelativă a Municipiului București de a vinde aceste imobile. Această concluzie rezultă din interpretarea de ansamblu a Legii nr. 112/1995 întregită cu Normele metodologice de aplicare a ei, aprobate prin H.G.

nr. 20/1996 (în vigoare la momentul cumpărării apartamentului), deoarece măsura restituirii în natură se aplică doar în situația în care apartamentele erau libere sau ocupate de foștii proprietari, respectiv, de moștenitorii acestora. Potrivit art 13 alin. (1) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, republicate în temeiul art. II din H.G. nr. 11/1997, obligația de a întreprinde toate demersurile necesare pentru clarificarea situației juridice a locuințelor revenea comisiei de sector și a Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 sau unităților specializate care vindeau locuințe în condițiile Legii nr. 112/1995. Avizul juridic favorabil vânzării dat de unitatea vânzătoare (SC R.V.

SA) pe contractul de închiriere denota cu claritate că fusese în prealabil lămurită situația juridică a imobilului și se stabilise că era legală vânzarea locuinței. În consecință, vânzarea-cumpărarea apartamentului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Recurentul susține că astfel a dobândit un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Raicu contra României, "trebuie păstrat un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei. Echilibrul de conservare va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă.

În acest sens, Curtea a statuat deja că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensația plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului, așa cum aceasta este stabilită în momentul în care privarea de proprietate se realizează". În aceste condiții, recurentul pretinde că este îndreptățit să solicite, potrivit art. 50, 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată de Legea nr. 1/2009, restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Curtea de apel a făcut astfel o aplicare greșită a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece textul legal în cauză prevede două condiții necesare restituirii prețului de piață al imobilului, și anume: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995; contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Instanța de apel, analizând cauza dedusă judecății, conchide că nu este îndeplinită prima condiție cerută de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât prin Decizia civilă nr. 276 din 24 februarie 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă s-a constatat că pârâtul O.M.E.

a fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 161/112/1996. Dar textul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu distinge între buna sau reaua-credință a cumpărătorului, ci vorbește de nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Așadar, instanța de apel, ca de altfel și prima instanță, ar fi trebuit să analizeze dacă în cauză au fost respectate sau nu prevederile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar nu să judece pricina din perspectiva bunei sau relei-credințe a cumpărătorului. În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și a cererii de chemare în judecată așa cum a fost precizată, respectiv obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al apartamentului în cuantumul stabilit prin expertiză - 603.289 RON.

II. Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a criticat hotărârea atacată ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), sub următoarele aspecte: 1. În mod greșit, instanțele anterioare au apreciat că în cauza dedusă judecații are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice. Respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice este greșită, deoarece potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice nu este parte la încheierea contractului dintre reclamant și Primăria Municipiului București prin mandatar SC R.V.

SA, ci este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. În aceste condiții, în conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. C. civ., trebuia să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Dispozițiile de drept comun în materie de evicțiune nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabile între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere calitate procesuală pasivă în cauză Ministerului Finanțelor Publice, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, tulburare de drept care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea prețului actualizat cu indicele de inflație. Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta cauză nu există culpa acestei instituții. 2. În mod greșit, instanța de apel a confirmat soluția fondului de respingere a cererii de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu chemata în garanție SC R.V.

SA, cerere prin care se solicitase restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 161/112 din 19 noiembrie 1996. În conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, "Unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile Băncii Comerciale Române SA, după caz." Din textul de lege menționat reiese clar că acest comision de 1% a fost reținut de mandatarul Primăriei Municipiului București, în speță SC R.V.

SA. Ministerul Finanțelor Publice nu a făcut altceva decât să încaseze sumele virate de primărie sau de mandatarii primăriei, sume din care s-a scăzut comisionul de 1%, astfel încât această instituție nu poate fi obligată și la restituirea comisionului. În consecință, instanța de apel trebuia să dispună ca cel puțin comisionul de 1% să fie restituit de către partea care l-a încasat, restituirea urmând a se realiza la prețul actualizat. Intimatul-reclamant a depus întâmpinare la recursul părții adverse, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: I. Cu privire la recursul reclamantului: Respingând apelul reclamantului pe motiv că acesta nu se încadrează în ipoteza reglementată de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziții legale evocate, criticile în acest sens nefiind fondate. Astfel, art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, statuează că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Rezultă că, legiuitorul condiționează restituirea prețului de piață al imobilelor, către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de încheierea respectivelor contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speță. În verificarea îndeplinirii acestei condiții, instanța de apel s-a raportat la Decizia civilă nr. 276 din 24 februarie 2005 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin această decizie s-a confirmat, în recurs, sentința de fond nr. 3670 din 04 iunie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de O.M.E., reclamantul din prezenta cauză, reținându-se, în esență, că imobilul înstrăinat nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995, fiind preluat de stat fără titlu valabil, iar chiriașul cumpărător a fost de rea-credință la perfectarea contractului, întrucât avea cunoștință că bunul pe care urma să-l cumpere era naționalizat și că moștenitorii foștilor proprietari formulaseră cerere de restituire.

Raportându-se, în rezolvarea prezentului proces, la hotărârea irevocabilă pronunțată în litigiul anterior având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța de apel a dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) din vechiul C. civ., texte în vigoare și în prezent, potrivit art. 230 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., așa cum a fost modificat prin art. III din O.U.G. nr. 79/2011. Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată), puterea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ.

(obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii judecătorești se manifestă pozitiv, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești.

Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate. Potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, ceea ce înseamnă că ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Cum, în litigiul anterior de constatare a nulității contractului, în care reclamantul din prezenta cauză a fost parte, s-a statuat în mod irevocabil că acesta a fost de rea-credință la contractare, iar imobilul înstrăinat nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, statuările pe aceste aspecte se impun în prezenta cauză cu valoarea unei prezumții absolute de adevăr, nemaiputând fi combătute. Altfel spus, având în vedere puterea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, reclamantul nu mai poate repune în discuție în prezenta cauză problema valabilității încheierii contractului de vânzare-cumpărare și a poziției sale subiective la momentul contractării, criticile formulate pe acest aspect neputând fi astfel primite.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, motivele pentru care s-a constatat nulitatea contractului său de vânzare-cumpărare prin hotărâre irevocabilă, respectiv reaua-credință la contractare și faptul că bunul înstrăinat nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, semnifică tocmai că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor acestei legii. Prin urmare, în mod corect curtea de apel a constatat că reclamantul nu îndeplinește cea de-a doua condiție prevăzută de art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru restituirea prețului de piață al imobilului, aceea a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Contractul fiind încheiat cu eludarea prevederilor legii, reclamantul este îndreptățit numai la restituirea prețului actualizat plătit, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după cum corect s-a reținut și prin decizia recurată.

Susținerea recurentului-reclamant, în sensul că el este îndreptățit la restituirea prețului de circulație al apartamentului, în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este, de asemenea, neîntemeiată. Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Raicu contra României, pe care reclamantul o invocă, nu este relevantă în speță, întrucât circumstanțele din respectiva cauză și cele din prezenta cauză sunt diferite. Astfel, reclamanta Raicu era în posesia unei hotărâri irevocabile prin care se constatase buna sa credință la contractare, în timp ce reclamantul din prezenta cauză a fost considerat de rea-credință la perfectarea actului de dobândire, tot în baza unei hotărâri irevocabile.

În plus, desființarea hotărârii irevocabile în cauza Raicu a avut loc în urma declanșării și admiterii unui recurs în anulare, ceea ce a determinat încălcarea dreptului părții respective la "un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a dreptului la un proces echitabil, prin nerespectarea principiului securității raporturilor juridice, reglementat de art. 6 din Convenție, ceea ce nu este cazul în dosarul de față. Reclamantul nu se află în situația de a beneficia de o hotărâre irevocabilă care să constate buna sa credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, ci, dimpotrivă, în ceea ce-l privește s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă în sens contrar.

Prin urmare, hotărârea Curții Europene invocată nu sprijină pretențiile reclamantului în sensul obținerii prețului de piață al imobilului, criticile în acest sens fiind neîntemeiate. Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, așa încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. II. Cu privire la recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice: 1. Confirmând soluția primei instanțe privind respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente - art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, criticile formulate pe acest aspect nefiind fondate.

Astfel, susținerile recurentului-pârât privind lipsa calității sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun în materie de evicțiune nu pot fi primite, deoarece el nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 au caracter special față de dispozițiile de drept comun în materie de evicțiune, prevăzute de art. 1337 și următ.

C. civ. și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale Codului civil, conform principiului de drept specialia generalibus derogant. Or, față de dispozițiile legii speciale, aplicabilă în cauză, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă. Astfel, art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că în ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, chiriașii-cumpărători au dreptul la restituirea prețului actualizat, iar art. 50 alin. (2 1 ) și art. 50 1 din aceeași lege, prevăd că în ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se restituie prețul de piață al imobilelor.

Pentru ambele ipoteze, obligația de restituire revine Ministerului Finanțelor Publice, sens în care art. 50 alin. (3) prevede că "Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare." Rezultă că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Ministerul Finanțelor Publice apare ca plătitor al prețului din contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile și, în această calitate, el se legitimează procesual pasiv în cauză.

Raportat la dispozițiile legale enunțate, participarea în proces a Ministerului Finanțelor Publice nu se fundamentează pe ideea de culpă, ci pe calitatea acestuia de gestionar al fondului extrabugetar alimentat cu sumele de bani constând în prețul plătit de chiriașii-cumpărători și din care, corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul. În consecință, criticile recurentului-pârât privind lipsa calității sale procesuale pasive sunt nefondate, legitimarea sa procesuală pasivă justificându-se, în cauză, în temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. 2. Nici criticile vizând greșita respingere a cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva SC R.V.

SA, pentru restituirea de către această societate a comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu sunt fondate. Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care constituie temeiul obligației de plată instituite în sarcina recurentului-pârât, prevede că restituirea prețului actualizat plătit de chiriași sau, după caz, a prețului de piață se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, textul prevede obligația de restituire a prețului de către Ministerul Finanțelor Publice, fără nicio distincție în ceea ce privește comisionul de 1% încasat de unitățile specializate care au efectuat vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că obligația de restituire este integrală, fără deducerea acestui comision - preț actualizat, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 [ipoteza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001], respectiv preț de piață în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 [ipoteza art. 50 alin. (2 1 ) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001].

Soluția se întemeiază pe regula de interpretare logică a legii civile "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" - acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Altfel spus, unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără a introduce distincții pe care legea nu le conține. În consecință, curtea de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 atunci când a confirmat soluția fondului de respingere a cererii de chemare în garanție formulată de recurentul-pârât împotriva SC R.V. SA. Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii sub ambele aspecte criticate, astfel că, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va respinge recursul pârâtului, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul O.M.E. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 618 A din 14 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2012. Procesat de GGC - GV