ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2217/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2217/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 2217/2016
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în
judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București,
secția a IV-a civilă, reclamata A. a chemat în judecată pe
pârâtul B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va
pronunța să-l oblige pe acesta să lase în deplină
proprietate și liniștită posesie reclamantei, imobilul teren în
suprafață de 252 m.p., situat în București, str. A., sector 2
și să rectifice C.F. nr. X în care este înscris imobilul identificat
mai sus.
La data de 12
noiembrie 2007, pârâtul B. a formulat întâmpinare și cerere de chemare în
garanție a numitei C., precum și cerere de chemare în judecată a
Municipiului București, prin Primar General, în calitate de persoană
care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta pentru
suprafața de 212 m.p. teren situat în București, str. A., sector 2,
în temeiul dispozițiilor art. 57 C. proc. civ.
La termenul din
12 noiembrie 2007, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare prin care și-a
explicat acțiunea, arătând că suprafața de 51 m.p. pe care pârâtul
o stăpânește în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat
cu numita C., o revendică prin procedeul comparării de titluri, iar suprafața
de 201 m.p. de la aceeași adresă o revendică în condițiile în
care aceasta este ocupată de pârât în mod abuziv, fără a prezenta
vreun titlu de proprietate.
La data de 16
ianuarie 2008 chemata în garanție C. a formulat la rândul ei cerere de chemare
în garanție în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General
și Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând ca, în cazul admiterii
acțiunii să fie obligat Ministerul Economiei și Finanțelor la
restituirea sumei actualizate plătite pentru imobilul cumpărat prin contractul
din 3 decembrie 1996, în temeiul art. 50 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001
și a Municipiului București la plata diferenței dintre prețul
plătit și valoarea imobilului la data evicțiunii.
Prin sentința
civilă nr. 1721 din 17 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București,
au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active, inadmisibilității
acțiunii pentru încălcarea principiului unanimității și
prescripției achizitive, ca neîntemeiate, a fost admisă în parte acțiunea
precizată, a fost obligat pârâtul B. să lase reclamantei în deplină
proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață
de 239,77 m.p. situat în București, str. A., sector 2. A fost respinsă
cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul B. în contradictoriu
cu chemata în garanție C. și a fost respinsă cererea de chemare în
garanție formulată de chemata în garanție C. în contradictoriu cu
chematul în garanție și intervenientul Municipiul București prin
Primarul General, ca fără interes, și totodată, a fost respinsă
cererea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată ca inadmisibilă.
Prin decizia civilă
nr. 271/A din 11 martie 2011, Curtea de Apel București a admis cererea de apel
formulată de reclamantă, a fost admis apelul declarat de pârâtul D., a
fost schimbată în parte sentința, a fost obligat pârâtul D. la plata sumei
de 2800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată aferente judecării cauzei
în fond, către reclamanta A., a fost admisă cererea de chemare în garanție
formulată de pârâtul D. împotriva intervenientei C., a fost obligată intervenienta
pârâtă C. la plata sumei de 22.695 euro reprezentând despăgubiri egale
cu valoarea de circulație a terenului de 51 m.p. situat în str. A.
Au fost menținute
celelalte dispoziții ale sentinței.
A fost obligată
intimata C. la plata sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată
către apelantul D. și a fost obligat acesta din urmă la plata sumei
de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către apelanta A.
Prin decizia
nr. 1032 din 17 februarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație
și Justiție a fost admis recursul declarat de chemata în garanție
C., a fost modificată decizia atacată în sensul că s-a trimis spre
rejudecare la prima instanță cererea de chemare în garanție formulată
de chemata în garanție C. împotriva chematului în garanție Municipiul
București prin Primarul General, fiind menținute celelalte dispoziții
ale deciziei.
Înalta Curte a
reținut că, în condițiile în care prin sentința primei instanțe
cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva recurentei
a fost respinsă, aceasta din urmă nu avea interes să declare apel
în ceea ce privește modul de soluționare a propriei cereri de chemare
în garanție. Or, față de modul în care s-a pronunțat instanța
de apel, recurenta a redobândit interesul de a-i fi soluționată cererea
de chemare în garanție.
În rejudecare,
prin sentința civilă nr. 657 din 25 martie 2013 a Tribunalului București,
secția a IV-a civilă, s-a admis cererea de chemare în garanție formulată
de C. în contradictoriu cu chemații în garanție Municipiul București
prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat
Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei C. suma
de 22.695 euro, echivalent în lei la data plății, la cursul BNR și
a fost obligat Municipiul București prin Primarul General să plătească
reclamantei C. suma de 1000 RON cu titlu de despăgubiri întemeiate pe obligația
de garanție pentru evicțiune.
În ceea ce privește
cadrul procesual pasiv din prezenta cerere, tribunalul a constatat că, raportat
la momentul trimiterii spre rejudecare și la considerentele deciziei civile
nr. 1032 din 17 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
pronunțată în recurs, cererea urma să fie soluționată numai
în contradictoriu cu Municipiul București. Cu privire la Ministerul Finanțelor
Publice s-a reținut că fusese admisă excepția lipsei calității
procesuale pasive printr-o încheiere intermediară din 28 februarie 2008.
Cu toate a acestea,
tribunalul a reținut că cererea de chemare în garanție a fost modificată
în rejudecare prin adăugarea unui nou chemat în garanție, fără
ca acesta din urmă, legal citat să se opună, astfel încât tribunalul
a reținut calitatea de chemat în garanție și a Ministerului Finanțelor
Publice.
Tribunalul a avut
în vedere că între momentul formulării cererii de chemare în garanție
– 16 ianuarie 2008 și data soluționării acesteia - 25 februarie 2013,
Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, printre altele,
prin introducerea art. 50 alin. (3) și a art. 50
1
din Legea nr.
10/2001, care au stabilit că prețul de piață al imobilelor,
în cazuri precum cel al reclamantei C., urmează a fi plătit de Ministerul
Finanțelor Publice.
În aceste condiții,
tribunalul a apreciat că este obligat să aplice legea în vigoare la momentul
soluționării cauzei, astfel încât a reținut că reclamanta își
poate modifica cererea în această privință, chiar ulterior trimiterii
cauzei spre rejudecare.
Tribunalul a avut
în vedere că prin contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996
C. a cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995 de la Municipiul București
locuința situată în București, str. A., sector 2, precum și
51 m.p. teren situat sub construcție.
Prin contractul
de vânzare-cumpărare autentificat din 06 decembrie 2006 C. a vândut lui B.
locuința din str. A., împreună cu cei 51 m.p. situați sub construcție.
Prin autorizația
din 12 aprilie 2007 emisă de Primăria Sectorului 2 București a fost
autorizată desființarea de către B. a construcției edificate
pe terenul din str. A.
Pârâtul a mai
dobândit și un alt teren învecinat celui din litigiul de față. Ulterior
achiziționării celor două imobile și demolării ambelor
construcții, pârâtului i s-a eliberat autorizația de construire din
24 martie 2008, fiind începută edificarea unei construcții cu destinația
clădire de locuit cu S+D+P+3 E.
Prin sentința
civilă nr. 1721 din 17 noiembrie 2008, la care s-a făcut referire, s-a
admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., fiind obligat pârâtul
B. să lase în deplină proprietate reclamantei terenul în suprafață
de 239,77 m.p. situat în București, str. A., sector 2.
Inițial,
prin sentința menționată, cererea de chemare în garanție formulată
de pârât în contradictoriu cu C. a fost respinsă ca neîntemeiată și,
pe cale de consecință, a fost respinsă inclusiv cererea de chemare
în garanție formulată de C. în contradictoriu cu Municipiul București.
Prin decizia
nr. 271 A din 11 martie 2011 a fost schimbată sentința anterior menționată
cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de B. (continuată
de D.) în contradictoriu cu C., în sensul că aceasta a fost admisă, iar
C. a fost obligată să plătească 22.695 euro, valoarea de circulație
a terenului de 51 m.p., precum și 1.000 RON cheltuieli de judecată.
În considerentele
deciziei din apel s-a reținut că pârâtul B. a pierdut dreptul de proprietate
și posesia terenului de 51 m.p. ca urmare a admiterii acțiunii în revendicarea
formulate împotriva lui de o terță persoană (A.), astfel încât C.,
în calitate de vânzător al terenului de 51 m.p., este obligată să
răspundă pentru evicțiune față de cumpărătorul
său, B., și ulterior, față de succesorul acestuia în drepturi,
D.
Cererea de chemare
în garanție formulată de C. în contradictoriu cu Municipiul București
și Ministerul Economiei și Finanțelor a fost întemeiată pe dispozițiile
art. 50 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a constatat
întemeiată cererea de chemare în garanție, astfel cum aceasta a fost modificată,
deoarece C. are calitatea de cumpărător al terenului de 51 m.p., în baza
contractului de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1996, astfel încât are și
calitatea de creditor al obligației de garanție pentru evicțiune
datorată de vânzătorul său, Municipiul București.
Pentru situația
specială a contractelor încheiate sub imperiul Legii nr. 112/1995, Legea
nr. 10/2001 conține norme derogatorii de la răspunderea pentru evicțiune,
în sensul că indică drept debitor al obligației de dezdăunare,
în cazul în care evicțiunea s-a produs, nu pe vânzător, ci pe Ministerul
Finanțelor Publice. Obligația acestuia de dezdăunare, astfel cum
aceasta este reglementată de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea
nr. 10/2001, se limitează însă numai la valoarea de circulație a
bunului de care a fost evins, fără a avea în vedere și alte daune
interese pe care, în temeiul obligației de garanție pentru evicțiune,
art. 1341 C. civ. le stabilește în sarcina vânzătorului, cum ar fi cheltuielile
de judecată sau cheltuielile vânzării.
Admiterea acțiunii
în revendicare în contra pârâtului B., urmată de admiterea cererii de chemare
în garanție a pârâtului împotriva lui C., a reprezentat pentru aceasta din
urmă o evicțiune parțială deoarece a pierdut din patrimoniul
său o sumă de bani corespunzătoare valorii de circulație a terenului
în suprafață de 51 m.p., dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare
încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Așa fiind,
tribunalul a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 50
1
alin. (1) din Legea nr. 10/2001, impunându-se obligarea chematului în garanție
Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 22.695 euro, echivalent în
lei la data plății.
În plus, astfel
cum s-a arătat anterior, C. a fost obligată să plătească
pârâtului D. suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Tribunalul
a constatat că acestea reprezintă cheltuielile de judecată în procesul
prin care s-a produs evicțiunea, astfel încât, în temeiul dispozițiilor
art. 1341 pct. 3 C. civ., a obligat Municipiul București să plătească
reclamantei C. această sumă, reprezentând daune interese în temeiul obligației
de garanție pentru evicțiune.
Împotriva deciziei
tribunalului a declarat apel Municipiul București, criticând hotărârea
pentru greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale
pasive în condițiile în care Legea nr. 112/1995 și O.G. nr. 184/2002 stabilesc
clar că sumele de bani obținute din vânzări se varsă într-un
cont extrabugetar la dispoziția Ministerului de Finanțe.
De asemenea, hotărârea
tribunalului a fost atacată cu apel și de către Ministerul Finanțelor
Publice.
În motivarea apelului,
s-a arătat că pentru a se aplica dispozițiile art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 este necesar să existe contracte încheiate cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995 care să fi fost desființate prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile, ceea ce nu este cazul în
speță.
Apelantul a considerat
că, oricum, valoarea de circulație a terenului nu este sinonimă cu
sintagma prețul de piață al imobilelor, astfel că prima instanță
trebuia să se raporteze la tranzacții ale unor imobile similare, ceea
ce nu s-a întâmplat.
Apelantul a susținut
că prin hotărârea primei instanțe se ajunge la îmbogățirea
fără justă cauză a intimatei, deoarece pârâta încasează
din anul 2012 o diferență de sumă în plus față de valoarea
achitată în contractul de vânzare-cumpărare.
Apelantul a precizat
că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferențial,
iar diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se
poate stabili cu ignorarea diferenței dintre valoarea de piață a
imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și
valoarea de piață a imobilului la momentul evicțiunii, aceasta diferență
constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind
răspunderea pentru evicțiune.
Prin decizia civilă
nr. 131A din 27 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,
a admis apelul declarat de apelanții-chemați în garanție Ministerul
Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Municipiul București și Municipiul București, prin Primarul General
împotriva sentinței civile nr. 657 din 25 martie 2013 pronunțată
de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu
cu intimata-reclamantă A., intimatul-pârât D. și intimata-chemată
în garanție C.
A schimbat în
parte sentința în sensul că a respins cererea de chemare în garanție
a Municipiului București prin Primarul General și, a admis, în parte,
cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice. A fost
obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice să plătească
reclamantei suma de 6.024.497 RON, actualizată începând cu data achitării
fiecărei rate și până la data plății efective, dar nu mai
mult decât contravaloarea în lei a sumei de 22.695 euro.
Prin decizia
nr. 2712 din 15 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția I civilă, a admis recursul declarat de chematul în garanție
Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală
Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei nr.
131A din 27 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a
civilă, și a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea
apelurilor aceleiași curți de apel.
Pentru a decide
astfel, Înalta Curte a reținut că, într-adevăr, prin decizia de casare
anterioară nr. 1032 din 17 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte
de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de chemata
în garanție C., dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță
în vederea soluționării cererii de chemare în garanție formulată
de recurentă în contradictoriu cu chematul în garanție Municipiul București
prin Primarul General, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei
recurate (inclusiv cele prin care fusese respinsă cererea de chemare în garanție
formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, cerere întemeiată
pe dispozițiile art. 50 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001).
Or, în rejudecare,
prima instanță, cât și instanța de apel, au aplicat greșit
dispozițiile art. 315 C. proc. civ. (cât privește limitele rejudecării,
obligatorii pentru judecătorii fondului) dar și prevederile art. 1201
C. civ., ce reglementează lucrul judecat, în corelare cu prevederile art. 166
C. proc. civ., și care dispun că ceea ce s-a hotărât irevocabil într-un
litigiu să nu mai poată fi supus unei noi dezbateri judiciare ori contrazis
printr-o nouă hotărâre judecătorească. Garanție a stabilității
juridice într-o societate democratică, respectarea lucrului judecat se impune
cu forța unui principiu consacrată ca atare și prin dispozițiile
art. 430 noul C. proc. civ., prin care, pentru a sublinia voința legiuitorului
de a da forță cuvenită acestui principiu de drept, s-a statuat că
au această aptitudine și considerentele hotărârii judecătorești,
alături de dispozitivul acesteia (cum era reglementat în vechiul C. proc. civ.).
Nesocotind însă,
atât caracterul obligatoriu al dispozițiilor instanței de casare pentru
instanțele de trimitere, cât și autoritatea lucrului judecat a unei hotărâri
irevocabile (decizia instanței de casare), instanțele de trimitere au
soluționat cauza atât cu încălcarea acestor reguli elementare de judecată,
dar și în alte limite decât cele ale sesizării legal făcute. Aceasta
pentru că, în rejudecare, nu se poate schimba cauza și obiectul cererii
de chemare în judecată, instanța fiind ținută să judece
în limitele sesizării instanței în conformitate cu prevederile art. 112,
132 C. proc. civ., în caz contrar hotărârea fiind lovită de nulitate absolută.
Pe de altă
parte, nu se susține nici argumentul instanței de fond, însușit de
instanța de apel, prin menținerea dispozițiilor acesteia, potrivit
căreia la data promovării cererii privind atragerea răspunderii statului
nu erau în vigoare dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare,
întrucât intervenția acestora putea fi invocată încă din primul ciclu
procesual, când cauza era pe rolul curții de apel, iar nu în rejudecare, după
casare cu trimitere la prima instanță.
Prin decizia
nr. 585A din 26 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă, a fost respins apelul chematului în garanție
Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței civile
nr. 657 din 25 martie 2013, pronunțată de Tribunalul București,
secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, în contradictoriu cu apelantul
chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.R.F.P.B.,
și cu intimata chemată în garanție C.
A fost admis apelul
chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice.
A schimbat în
parte sentința apelată, în sensul că: a fost obligat chematul în
garanție Municipiul București prin Primarul General să plătească
reclamantei C. suma de 83.293,82 RON reprezentând despăgubiri întemeiate pe
obligația de garanție pentru evicțiune.
A înlăturat
dispoziția de admitere a cererii de chemare în garanție a Ministerului
Finanțelor Publice, precum și obligația acestuia de plată a
despăgubirilor către reclamanta C.
Pentru a pronunța
această hotărâre, instanța de apel, a reținut, următoarele:
În raport de considerentele
ultimei decizii de casare, se reține că în rejudecare, prezenta instanță
de apel a fost învestită a soluționa apelurile referitoare la cererea
de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu Municipiului București,
de către pârâta C., cumpărătoare inițială a imobilului
în baza Legii nr. 112/1995, căzută în pretenții față de
subdobânditorul căruia i-a vândut imobilul (potrivit soluției primei instanțe
din primul ciclu judiciar, intrată sub acest aspect în puterea de lucru judecat).
Ultima instanță
de casare a considerat ca fiind soluționată cu putere de lucru judecat
și cererea de chemare în garanție împotriva Ministerului Finanțelor
Publice (în temeiul Legii nr. 10/2001), rămânând astfel în dezbaterea apelului
curent doar cererea de chemare în garanție împotriva Municipiului București
(în temeiul dreptului comun).
Nu se poate considera
că acestei din urmă părți îi lipsește calitatea procesuală
pasivă, astfel cum susține în propriul apel, câtă vreme deposedarea
cumpărătoarei inițiale a imobilului ce face obiectul prezentului
litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare, întrunește
condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, tulburare
ce este de natură să angajeze răspunderea vânzătorului, în speță,
Municipiul București.
Prin urmare, există
obligația de despăgubire a cumpărătoarei inițiale pentru
evicțiune, stabilită de către prima instanță în rejudecare,
însă nu în sarcina chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice,
ci a chematului în garanție Municipiul București, potrivit dispozițiilor
de drept comun reprezentate de art. 1337 C. civ.
Acest considerent
va da eficiență și apelului Ministerului Finanțelor Publice,
în sensul inexistenței unei obligații a acestei părți de despăgubire
pentru evicțiune.
Pe fondul cererii
de chemare în garanție, cât privește cuantumul despăgubirilor cuvenite
pentru evicțiune, cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, care a vândut
la rândul său și care a fost obligat în cadrul acțiunii principale
din primul ciclu procesual, la plata sumei de 22.695 euro (96.535 RON) reprezentând
despăgubiri egale cu valoarea de circulație a imobilului, față
de subdobânditorul ulterior evins, Curtea observă că se impun mai întâi
clarificări asupra situației de fapt, respectiv a evoluției valorii
acestui imobil la momentul evicțiunii.
Momentul evicțiunii
este reprezentat de data la care a devenit executorie obligația de despăgubire
din acțiunea principală, mai sus-menționată, respectiv data
rămânerii definitive a deciziei de apel din primul ciclu procesual, decizia
civilă nr. 271/A din 11 martie 2011 a Curții de Apel București.
Imobilul a fost
cumpărat inițial în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare
din 03 decembrie 1996, la valoarea de 602,45 RON (6.024.497 ROL).
Valoarea acestei
vânzări actualizată cu rata inflației pe perioada cuprinsă între
vânzare și evicțiune, respectiv decembrie 1996 - martie 2011, adică
2.197,89 %, conform înscrisului din 26 octombrie 2015 emis de Institutul Național
de Statistică, rezultă a fi de 13.241,18 RON (la valoarea de 602,45 RON
se adaugă 2.197,89 % x 602,45 RON).
Comparând suma
de 96.535 RON (22.695 euro) la care a fost obligată cumpărătoarea
către subdobânditorul ulterior evins, cu valoarea actualizată a vânzării
de 13.241,18 RON, rezultă o diferență de 83.293,82 RON.
În baza art. 1344
C. civ., această diferență de valoare se impune a fi suportată
sub forma despăgubirilor întemeiate pe obligația de garanție pentru
evicțiune, de către vânzătorul inițial, Municipiul București
prin Primarul General.
Cum această
concluzie este diferită de cea la care a ajuns prima instanță de
rejudecare, în baza art. 296 C. proc. civ., odată cu respingerea apelul chematului
în garanție Municipiul București prin Primarul General și admiterea
apelul chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, se impune
și schimbarea în parte a sentinței apelate, prin înlăturarea dispoziției
de admitere a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor
Publice, precum și a obligației acestuia de plată a despăgubirilor
către reclamanta C.
Făcând aplicarea
dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., Curtea a constatat că se impune
obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată în
cuantum de 1.000 RON, la care a fost obligată reclamanta față de
subdobânditorul evins, fiind menținut restul dispozițiilor sentinței
apelate.
Împotriva acestei
din urmă hotărâri a formulat recurs intervenientul chemat în garanție
Municipiul București prin primarul general invocând cazul de modificare prevăzut
de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut următoarele:
Prin contractul
de vânzare cumpărare din 03 decembrie 1996 C. a cumpărat în temeiul Legii
nr. 112/1995 de la Municipiul București locuința situata în București,
str. A., sector 2, precum și 51 m.p. situați sub construcție.
Prin contractul
de vânzare-cumpărare autentificat din 06 decembrie 2006, C. a vândut lui B.
locuința din str. A., împreună cu cei 51 m.p. situați sub construcție.
În mod greșit
instanța de apel a stabilit suma de 83.293,82 RON ce urmează a fi plătită
de Municipiul București prin Primarul General reclamantei C. ca diferența
dintre suma de 96.535 și suma de 13.241,18 RON, fără a lua în calcul
prețul efectiv plătit de cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995,
la care se adaugă eventual rata inflației din perioada cuprinsă între
vânzare și momentul evicțiunii.
Astfel, garanția
pentru evicțiune trebuie raportată la suma plătită efectiv de
cumpărător la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare,
respectiv suma de 602,45 RON (6.024.497 ROL), care calculata și actualizata
cu rata inflației pe perioada cuprinsă între vânzare și evicțiune,
respectiv decembrie 1996-martie 2011, rezulta suma de 13.241,18 RON, așa cum
a stabilit Institutul National de Statistică.
Instanța
de apel, deși se referă la obligația de garanție pentru evicțiune
suma la care obligă recurenta este cea a valorii de piața prevăzuta
de art. 50
1
alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prin care este obligat Ministerul
de Finanțe.
Ori, obligația
de garanție pentru evicțiune nu poate fi confundată cu obligația
prevăzută de dispozițiile de mai sus, cu atât mai mult cu cât acestea
privesc ca debitor al obligației Ministerul Finanțelor, însă instanța
de casare a stabilit cu putere de lucru judecat stabilirea obligație de garanție
pentru evicțiune în contradictoriu cu Municipiul București, situație
în care nu-și au aplicabilitatea dispozițiile de mai sus ce prevăd
plata valorii de piață a imobilului.
În acest sens,
instanța de apel trebuia să analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile
evicțiunii, respectiv să fie vorba de o tulburare de drept, cauza evicțiunii
să fie anterioară vânzării și cauza evicțiunii să
nu fi fost cunoscută de cumpărător.
În ceea ce privește
cea de-a doua condiție aceasta nu este îndeplinită întrucât vânzătorul
nu poate răspunde pentru împrejurările ivite după încheierea contractului
de vânzare-cumpărare și transmiterea lucrului în patrimoniul cumpărătorului.
Referitor la condiția
ce impune ca evicțiunea, respectiv cauza acesteia să fi fost cunoscută
de cumpărător, recurentul susține că în situația considerării
ca îndeplinită condiția ca această cauză a evicțiunii să
fie anterioară vânzării, implicit cauza evicțiunii a fost cunoscută
de cumpărător, acesta cunoștea eventualitate revendicării imobilului
de către foștii proprietari și mai mult chiar și-au asumat riscul
cumpărării în aceste condiții.
Chiar în condițiile
răspunderii pentru evicțiune în condițiile dreptului comun evicțiunea
totală presupune, în primul rând restituirea integrală a prețului
plătit și a daunelor interese, acestea din urmă reprezentând diferența
între preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii
contractului și data producerii evicțiunii.
Obligația
de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de circulație
a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul
Legii nr. 112/1995.
O aplicare corectă
a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și
respectiv a stabilirii sporului de valoare ,ar presupune luarea în calcul a următorilor
indicatori:
Stabilirea valorii
de circulație a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare
(și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți);
Stabilirea valorii
de circulație la momentul evicțiunii; diferența între valoarea de
circulație a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare
și valoarea de circulație a imobilului la momentul evicțiunii, această
diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile
legale privind răspunderea pentru evicțiune.
Având în vedere
că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul derizoriu
diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate
stabili decât în condițiile de diferența arătate mai sus .
În caz contrar
ar fi lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea
pentru evicțiune, acestea desigur au în vedere plata unui preț real la
momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Prin stabilirea
valorii de circulație la momentul încheierii contractului de vânzare se poate
stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina
cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz nu poate
fi stabilit la prețul efectiv plătit de chiriașul-cumpărător.
Astfel, în ceea
ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de
garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică
specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de
altă parte de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.
Cu privire la
primul aspect se susține faptul că în cazul imobilelor vândute în baza
Legii nr. 112/1995, încheierea contractelor de vânzare-cumpărare putea fi făcută
doar cu îndeplinirea anumitor condiții restrictive (art. 9 din Legea nr. 112/1995),
că prețul vânzării a fost stabilit pe criterii de protecție
socială fiind foarte mic în comparație cu valoarea reală, că
a existat un regim juridic restrictiv al circulației acestor bunuri, astfel
că nu se poate vorbi de valoarea de piață a acestor imobile.
Așadar, pe
criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite
după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața
liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare
la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la
regimul stabilit prin norme speciale
În spiritul protejării
drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995,
și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, reclamanții ar fi îndreptățiți
să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv cu stabilirea,
în funcție de prețul plătit de reclamanți la achiziționarea
apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, ce imobil ar fi putut cumpăra
pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului
de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui
astfel de imobil.
Numai în aceste
limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit
de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum
prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât
obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe
principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea
dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere
se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii
acestui patrimoniu.
Așadar, în
situația în care din acest patrimoniu nu a ieșit o sumă de bani suficientă
pentru achiziționarea unui imobil în condiții de piață, iar
un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuațiilor
pieței, valoarea prejudiciului și limitele obligației de garanție
nu pot fi decât în condițiile arătate mai sus.
În consecință,
recurentul a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, în principal
casarea deciziei recurate în sensul analizării condițiilor obligației
de garanție pentru evicțiune, în subsidiar modificarea deciziei civile
recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Examinând decizia
atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în motivul prevăzut
de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat
în cauză este fondat urmând a fi admis pentru considerentele ce succed:
Prin sentința
civilă nr. 4908 din 10 mai 1994 pronunțată de Judecătoria Sector
2 București, rămasă definitivă și transcrisă la Registrul
de Transcripțiuni al Judecătoriei Sector 2 sub nr. 6328 din 29 mai 19763,
s-a admis acțiunea în revendicare formulată de E. dispunându-se anularea
deciziei nr. 1197/1984 a fostului Consiliu Popular al Municipiului București,
dată în aplicarea Decretului nr. 223/1974 și lăsarea în deplină
proprietate a terenului în suprafață de 252 m.p. și construcția
aferentă.
Conform certificatului
de moștenitor din 23 februarie 1999 C. este unica moștenitoare a defuncților
săi părinți F. și E. decedați la 4 decembrie 1990 și
respectiv 2 aprilie 1995.
Cu toate că
sentința civilă nr. 4908 din 10 mai 1994 a fost transcrisă în registrul
de transcripțiuni în data de 3 decembrie 1996, societatea care avea în administrare
imobilul respectiv SC G. SA București înainte de pronunțarea sentinței,
a înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare din 3 decembrie
1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 numitei C. construcția și
terenul aferent în suprafață de 51 m.p., situat sub acesta.
Ulterior prin
contractul de vânzare-cumpărare din 6 decembrie 2006, C. a înstrăinat
pârâtului B. construcția și suprafață de teren aferentă
acesteia.
Prin sentința
civilă nr. 1721 din 17 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București,
secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată
de A. împotriva pârâtului B. obligându-l să lase în deplină proprietate
și posesie imobilul teren în suprafață de 239,77 m.p., situat în
București, str. A., sector 2.
A fost respinsă
cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul B. în contradictoriu
cu chemata în garanție C. cât și cererea de chemare în garanție formulată
de C. în contradictoriu cu Municipiul București prin primarul general.
Prin decizia
nr. 1032 din 17 februarie 2012 pronunțată de instanța supremă
a fost admis recursul declarat de chemata în garanție C. împotriva deciziei
civile nr. 271A din 11 martie 2011 a Curții de Apel București, secția
a IV-a civilă, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță
pentru soluționarea cererii de chemare în garanție formulată de recurentă
în contradictoriu cu chematul în garanție Municipiul București prin primarul
general, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței, inclusiv
cele prin care fusese respinsă cererea de chemare în garanție formulată
de Ministerul Finanțelor Publice.
Nesocotindu-se
caracterul obligatoriu al dispozițiilor instanței de casare pentru instanțele
de trimitere cât și autoritatea lucrului judecat, prin decizia civilă
nr. 2712 din 15 octombrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație
și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul formulat
de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei
civile nr. 131A din 27 martie 2014 a Curții de Apel București-secția
a IV-a civilă.
Față
de situația de fapt redată anterior, pentru a reține incidența
evicțiunii rezultând din fapta unui terț, este necesară îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiții: să fie vorba despre o tulburare
de drept; cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării, și
să nu fi fost cunoscută de către cumpărător. În cauză,
sunt îndeplinite toate cele trei condiții cum corect a reținut și
instanța de apel.
Recurentul invocă
și neîndeplinirea condiției necunoașterii cauzei pentru evicțiune
pentru a opera răspunderea pentru evicțiune, ce rezultă din interpretarea
dispozițiilor art. 1340 C. civ.
Nu este dovedit
că la momentul la care a cumpărat - 1996, reclamanta ar fi cunoscut pericolul
evicțiunii.
Reclamanta nu
putea prevedea adoptarea de către stat a unor legi succesive de retrocedare
care ar fi putut înlătura efectele actelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Imobilele în litigiu
au fost preluate în mod abuziv de Statul Român în temeiul Decretului nr. 223/1974
împrejurare stabilită prin sentința civilă nr. 4908 din 10 mai 1994
pronunțată de Judecătoria sector 2 București.
Cu toate acestea
SC G. SA unitate aflată sub autoritatea Municipiului București, în temeiul
Legii nr. 112/1995 a înstrăinat imobilele numitei C.
Faptul că
vânzare s-a făcut în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate exonera pe vânzător
de răspundere mai ales că vânzătorul este o autoritate a statului
iar cumpărătorul nu poate fi privat de dreptul de a fi despăgubit
în caz de evicțiune.
Fiind îndeplinite
condițiile răspunderii pentru evicțiune, criticile de nelegalitate
ale recurentului pârât cu privire la întinderea răspunderii sunt fondate.
Obligația
de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de circulație
a imobilului.
În cazul imobilelor
vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, încheierea contractelor de vânzare-cumpărare
putea fi făcută doar cu îndeplinirea anumitor condiții restrictive
(art. 9 din Legea nr. 112/1995), prețul vânzării fiind stabilit pe criterii
de protecție socială, fiind foarte mic în comparație cu valoarea
reală.
Întrucât imobilul
în litigiu nu a fost dobândit după regulile pieții imobiliare și
nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție
se va raporta la criterii de critici sau la regimul stabilit prin legi speciale.
Obligând vânzătorul
la despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a imobilului la momentul
evicțiunii, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile
art. 1344 C. civ., raportat la art. 1341 pct. 4 C. civ., care reglementează
întinderea răspunderii pentru evicțiune la restituirea prețului plătit
la care, eventual, dacă sunt dovedite, se adaugă daune reprezentând sporul
de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare
și momentul evicțiunii.
Față
de aceste considerente, dat fiind că situația de fapt nu a fost complet
stabilită, prin raportare la dispozițiile art. 1344 și respectiv
la art. 1341 C. civ., care prevăd că stabilirea răspunderii pentru
evicțiune presupune efectuarea unei noi expertize, incompatibilă cu calea
de atac a recursului, potrivit art. 305 C. proc. civ., în temeiul art. 304 pct.
9 raportat la art. 312 alin. (3) și art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte va
admite recursul declarat de pârât, va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei
pentru rejudecare la aceeași curte de apel.
Instanța
de rejudecare, va dispune efectuarea unei expertize care să stabilească
întinderea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune cu respectarea
întocmai a dispozițiilor art. 1344 rap. la art. 1341 C. civ. de la 1864, compusă
din prețul plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare,
la care, în măsura în care se va dovedi, se va adăuga sporul de valoare
dobândit de lucru între încheierea contractului de vânzare-cumpărare și
momentul evicțiunii, ca diferență între valoare de circulație
la momentul evicțiunii și valoarea de circulație la momentul încheierii
contractului de vânzare-cumpărare
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite
recursul declarat de intervenientul-chemat în garanție Municipiul București,
prin primar general împotriva deciziei nr. 585 A din 26 noiembrie 2015 a Curții
de Apel București, secția a IV-a civilă.
Casează decizia
recurată și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 16 noiembrie 2016.