ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2217/2016

Decizia nr. 2217/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamata A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să-l oblige pe acesta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei, imobilul teren în suprafață de 252 m.p., situat în București, str. A., sector 2 și să rectifice C.F. nr. X în care este înscris imobilul identificat mai sus. La data de 12 noiembrie 2007, pârâtul B. a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a numitei C., precum și cerere de chemare în judecată a Municipiului București, prin Primar General, în calitate de persoană care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta pentru suprafața de 212 m.p.

teren situat în București, str. A., sector 2, în temeiul dispozițiilor art. 57 C. proc. civ. La termenul din 12 noiembrie 2007, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare prin care și-a explicat acțiunea, arătând că suprafața de 51 m.p. pe care pârâtul o stăpânește în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu numita C., o revendică prin procedeul comparării de titluri, iar suprafața de 201 m.p. de la aceeași adresă o revendică în condițiile în care aceasta este ocupată de pârât în mod abuziv, fără a prezenta vreun titlu de proprietate.

La data de 16 ianuarie 2008 chemata în garanție C. a formulat la rândul ei cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General și Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând ca, în cazul admiterii acțiunii să fie obligat Ministerul Economiei și Finanțelor la restituirea sumei actualizate plătite pentru imobilul cumpărat prin contractul din 3 decembrie 1996, în temeiul art. 50 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 și a Municipiului București la plata diferenței dintre prețul plătit și valoarea imobilului la data evicțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1721 din 17 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active, inadmisibilității acțiunii pentru încălcarea principiului unanimității și prescripției achizitive, ca neîntemeiate, a fost admisă în parte acțiunea precizată, a fost obligat pârâtul B. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 239,77 m.p. situat în București, str. A., sector 2. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul B. în contradictoriu cu chemata în garanție C. și a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de chemata în garanție C. în contradictoriu cu chematul în garanție și intervenientul Municipiul București prin Primarul General, ca fără interes, și totodată, a fost respinsă cererea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 271/A din 11 martie 2011, Curtea de Apel București a admis cererea de apel formulată de reclamantă, a fost admis apelul declarat de pârâtul D., a fost schimbată în parte sentința, a fost obligat pârâtul D. la plata sumei de 2800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată aferente judecării cauzei în fond, către reclamanta A., a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul D. împotriva intervenientei C., a fost obligată intervenienta pârâtă C. la plata sumei de 22.695 euro reprezentând despăgubiri egale cu valoarea de circulație a terenului de 51 m.p. situat în str. A. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost obligată intimata C. la plata sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către apelantul D. și a fost obligat acesta din urmă la plata sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către apelanta A. Prin decizia nr. 1032 din 17 februarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de chemata în garanție C., a fost modificată decizia atacată în sensul că s-a trimis spre rejudecare la prima instanță cererea de chemare în garanție formulată de chemata în garanție C. împotriva chematului în garanție Municipiul București prin Primarul General, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei. Înalta Curte a reținut că, în condițiile în care prin sentința primei instanțe cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva recurentei a fost respinsă, aceasta din urmă nu avea interes să declare apel în ceea ce privește modul de soluționare a propriei cereri de chemare în garanție.

Or, față de modul în care s-a pronunțat instanța de apel, recurenta a redobândit interesul de a-i fi soluționată cererea de chemare în garanție. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 657 din 25 martie 2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis cererea de chemare în garanție formulată de C. în contradictoriu cu chemații în garanție Municipiul București prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei C. suma de 22.695 euro, echivalent în lei la data plății, la cursul BNR și a fost obligat Municipiul București prin Primarul General să plătească reclamantei C. suma de 1000 RON cu titlu de despăgubiri întemeiate pe obligația de garanție pentru evicțiune.

În ceea ce privește cadrul procesual pasiv din prezenta cerere, tribunalul a constatat că, raportat la momentul trimiterii spre rejudecare și la considerentele deciziei civile nr. 1032 din 17 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs, cererea urma să fie soluționată numai în contradictoriu cu Municipiul București. Cu privire la Ministerul Finanțelor Publice s-a reținut că fusese admisă excepția lipsei calității procesuale pasive printr-o încheiere intermediară din 28 februarie 2008. Cu toate a acestea, tribunalul a reținut că cererea de chemare în garanție a fost modificată în rejudecare prin adăugarea unui nou chemat în garanție, fără ca acesta din urmă, legal citat să se opună, astfel încât tribunalul a reținut calitatea de chemat în garanție și a Ministerului Finanțelor Publice.

Tribunalul a avut în vedere că între momentul formulării cererii de chemare în garanție – 16 ianuarie 2008 și data soluționării acesteia - 25 februarie 2013, Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, printre altele, prin introducerea art. 50 alin. (3) și a art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care au stabilit că prețul de piață al imobilelor, în cazuri precum cel al reclamantei C., urmează a fi plătit de Ministerul Finanțelor Publice. În aceste condiții, tribunalul a apreciat că este obligat să aplice legea în vigoare la momentul soluționării cauzei, astfel încât a reținut că reclamanta își poate modifica cererea în această privință, chiar ulterior trimiterii cauzei spre rejudecare.

Tribunalul a avut în vedere că prin contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996 C. a cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995 de la Municipiul București locuința situată în București, str. A., sector 2, precum și 51 m.p. teren situat sub construcție. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 06 decembrie 2006 C. a vândut lui B. locuința din str. A., împreună cu cei 51 m.p. situați sub construcție. Prin autorizația din 12 aprilie 2007 emisă de Primăria Sectorului 2 București a fost autorizată desființarea de către B. a construcției edificate pe terenul din str. A. Pârâtul a mai dobândit și un alt teren învecinat celui din litigiul de față.

Ulterior achiziționării celor două imobile și demolării ambelor construcții, pârâtului i s-a eliberat autorizația de construire din 24 martie 2008, fiind începută edificarea unei construcții cu destinația clădire de locuit cu S+D+P+3 E. Prin sentința civilă nr. 1721 din 17 noiembrie 2008, la care s-a făcut referire, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., fiind obligat pârâtul B. să lase în deplină proprietate reclamantei terenul în suprafață de 239,77 m.p. situat în București, str. A., sector 2. Inițial, prin sentința menționată, cererea de chemare în garanție formulată de pârât în contradictoriu cu C. a fost respinsă ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, a fost respinsă inclusiv cererea de chemare în garanție formulată de C. în contradictoriu cu Municipiul București.

Prin decizia nr. 271 A din 11 martie 2011 a fost schimbată sentința anterior menționată cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de B. (continuată de D.) în contradictoriu cu C., în sensul că aceasta a fost admisă, iar C. a fost obligată să plătească 22.695 euro, valoarea de circulație a terenului de 51 m.p., precum și 1.000 RON cheltuieli de judecată. În considerentele deciziei din apel s-a reținut că pârâtul B. a pierdut dreptul de proprietate și posesia terenului de 51 m.p.

ca urmare a admiterii acțiunii în revendicarea formulate împotriva lui de o terță persoană (A.), astfel încât C., în calitate de vânzător al terenului de 51 m.p., este obligată să răspundă pentru evicțiune față de cumpărătorul său, B., și ulterior, față de succesorul acestuia în drepturi, D. Cererea de chemare în garanție formulată de C. în contradictoriu cu Municipiul București și Ministerul Economiei și Finanțelor a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a constatat întemeiată cererea de chemare în garanție, astfel cum aceasta a fost modificată, deoarece C. are calitatea de cumpărător al terenului de 51 m.p., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1996, astfel încât are și calitatea de creditor al obligației de garanție pentru evicțiune datorată de vânzătorul său, Municipiul București.

Pentru situația specială a contractelor încheiate sub imperiul Legii nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 conține norme derogatorii de la răspunderea pentru evicțiune, în sensul că indică drept debitor al obligației de dezdăunare, în cazul în care evicțiunea s-a produs, nu pe vânzător, ci pe Ministerul Finanțelor Publice. Obligația acestuia de dezdăunare, astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se limitează însă numai la valoarea de circulație a bunului de care a fost evins, fără a avea în vedere și alte daune interese pe care, în temeiul obligației de garanție pentru evicțiune, art. 1341 C. civ. le stabilește în sarcina vânzătorului, cum ar fi cheltuielile de judecată sau cheltuielile vânzării.

Admiterea acțiunii în revendicare în contra pârâtului B., urmată de admiterea cererii de chemare în garanție a pârâtului împotriva lui C., a reprezentat pentru aceasta din urmă o evicțiune parțială deoarece a pierdut din patrimoniul său o sumă de bani corespunzătoare valorii de circulație a terenului în suprafață de 51 m.p., dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Așa fiind, tribunalul a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, impunându-se obligarea chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 22.695 euro, echivalent în lei la data plății. În plus, astfel cum s-a arătat anterior, C. a fost obligată să plătească pârâtului D. suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Tribunalul a constatat că acestea reprezintă cheltuielile de judecată în procesul prin care s-a produs evicțiunea, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 1341 pct. 3 C. civ., a obligat Municipiul București să plătească reclamantei C. această sumă, reprezentând daune interese în temeiul obligației de garanție pentru evicțiune. Împotriva deciziei tribunalului a declarat apel Municipiul București, criticând hotărârea pentru greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive în condițiile în care Legea nr. 112/1995 și O.G. nr. 184/2002 stabilesc clar că sumele de bani obținute din vânzări se varsă într-un cont extrabugetar la dispoziția Ministerului de Finanțe. De asemenea, hotărârea tribunalului a fost atacată cu apel și de către Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea apelului, s-a arătat că pentru a se aplica dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 este necesar să existe contracte încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 care să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ceea ce nu este cazul în speță. Apelantul a considerat că, oricum, valoarea de circulație a terenului nu este sinonimă cu sintagma prețul de piață al imobilelor, astfel că prima instanță trebuia să se raporteze la tranzacții ale unor imobile similare, ceea ce nu s-a întâmplat. Apelantul a susținut că prin hotărârea primei instanțe se ajunge la îmbogățirea fără justă cauză a intimatei, deoarece pârâta încasează din anul 2012 o diferență de sumă în plus față de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare.

Apelantul a precizat că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferențial, iar diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili cu ignorarea diferenței dintre valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piață a imobilului la momentul evicțiunii, aceasta diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Prin decizia civilă nr. 131A din 27 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanții-chemați în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Municipiul București și Municipiul București, prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 657 din 25 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., intimatul-pârât D. și intimata-chemată în garanție C. A schimbat în parte sentința în sensul că a respins cererea de chemare în garanție a Municipiului București prin Primarul General și, a admis, în parte, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

A fost obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei suma de 6.024.497 RON, actualizată începând cu data achitării fiecărei rate și până la data plății efective, dar nu mai mult decât contravaloarea în lei a sumei de 22.695 euro. Prin decizia nr. 2712 din 15 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei nr. 131A din 27 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelurilor aceleiași curți de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că, într-adevăr, prin decizia de casare anterioară nr. 1032 din 17 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de chemata în garanție C., dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță în vederea soluționării cererii de chemare în garanție formulată de recurentă în contradictoriu cu chematul în garanție Municipiul București prin Primarul General, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate (inclusiv cele prin care fusese respinsă cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001).

Or, în rejudecare, prima instanță, cât și instanța de apel, au aplicat greșit dispozițiile art. 315 C. proc. civ. (cât privește limitele rejudecării, obligatorii pentru judecătorii fondului) dar și prevederile art. 1201 C. civ., ce reglementează lucrul judecat, în corelare cu prevederile art. 166 C. proc. civ., și care dispun că ceea ce s-a hotărât irevocabil într-un litigiu să nu mai poată fi supus unei noi dezbateri judiciare ori contrazis printr-o nouă hotărâre judecătorească. Garanție a stabilității juridice într-o societate democratică, respectarea lucrului judecat se impune cu forța unui principiu consacrată ca atare și prin dispozițiile art. 430 noul C. proc. civ., prin care, pentru a sublinia voința legiuitorului de a da forță cuvenită acestui principiu de drept, s-a statuat că au această aptitudine și considerentele hotărârii judecătorești, alături de dispozitivul acesteia (cum era reglementat în vechiul C. proc.

civ.). Nesocotind însă, atât caracterul obligatoriu al dispozițiilor instanței de casare pentru instanțele de trimitere, cât și autoritatea lucrului judecat a unei hotărâri irevocabile (decizia instanței de casare), instanțele de trimitere au soluționat cauza atât cu încălcarea acestor reguli elementare de judecată, dar și în alte limite decât cele ale sesizării legal făcute. Aceasta pentru că, în rejudecare, nu se poate schimba cauza și obiectul cererii de chemare în judecată, instanța fiind ținută să judece în limitele sesizării instanței în conformitate cu prevederile art. 112, 132 C. proc. civ., în caz contrar hotărârea fiind lovită de nulitate absolută.

Pe de altă parte, nu se susține nici argumentul instanței de fond, însușit de instanța de apel, prin menținerea dispozițiilor acesteia, potrivit căreia la data promovării cererii privind atragerea răspunderii statului nu erau în vigoare dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare, întrucât intervenția acestora putea fi invocată încă din primul ciclu procesual, când cauza era pe rolul curții de apel, iar nu în rejudecare, după casare cu trimitere la prima instanță.

Prin decizia nr. 585A din 26 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul chematului în garanție Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 657 din 25 martie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, în contradictoriu cu apelantul chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.R.F.P.B., și cu intimata chemată în garanție C. A fost admis apelul chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a fost obligat chematul în garanție Municipiul București prin Primarul General să plătească reclamantei C. suma de 83.293,82 RON reprezentând despăgubiri întemeiate pe obligația de garanție pentru evicțiune.

A înlăturat dispoziția de admitere a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, precum și obligația acestuia de plată a despăgubirilor către reclamanta C. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel, a reținut, următoarele: În raport de considerentele ultimei decizii de casare, se reține că în rejudecare, prezenta instanță de apel a fost învestită a soluționa apelurile referitoare la cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu Municipiului București, de către pârâta C., cumpărătoare inițială a imobilului în baza Legii nr. 112/1995, căzută în pretenții față de subdobânditorul căruia i-a vândut imobilul (potrivit soluției primei instanțe din primul ciclu judiciar, intrată sub acest aspect în puterea de lucru judecat).

Ultima instanță de casare a considerat ca fiind soluționată cu putere de lucru judecat și cererea de chemare în garanție împotriva Ministerului Finanțelor Publice (în temeiul Legii nr. 10/2001), rămânând astfel în dezbaterea apelului curent doar cererea de chemare în garanție împotriva Municipiului București (în temeiul dreptului comun). Nu se poate considera că acestei din urmă părți îi lipsește calitatea procesuală pasivă, astfel cum susține în propriul apel, câtă vreme deposedarea cumpărătoarei inițiale a imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, tulburare ce este de natură să angajeze răspunderea vânzătorului, în speță, Municipiul București.

Prin urmare, există obligația de despăgubire a cumpărătoarei inițiale pentru evicțiune, stabilită de către prima instanță în rejudecare, însă nu în sarcina chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, ci a chematului în garanție Municipiul București, potrivit dispozițiilor de drept comun reprezentate de art. 1337 C. civ. Acest considerent va da eficiență și apelului Ministerului Finanțelor Publice, în sensul inexistenței unei obligații a acestei părți de despăgubire pentru evicțiune.

Pe fondul cererii de chemare în garanție, cât privește cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru evicțiune, cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, care a vândut la rândul său și care a fost obligat în cadrul acțiunii principale din primul ciclu procesual, la plata sumei de 22.695 euro (96.535 RON) reprezentând despăgubiri egale cu valoarea de circulație a imobilului, față de subdobânditorul ulterior evins, Curtea observă că se impun mai întâi clarificări asupra situației de fapt, respectiv a evoluției valorii acestui imobil la momentul evicțiunii. Momentul evicțiunii este reprezentat de data la care a devenit executorie obligația de despăgubire din acțiunea principală, mai sus-menționată, respectiv data rămânerii definitive a deciziei de apel din primul ciclu procesual, decizia civilă nr. 271/A din 11 martie 2011 a Curții de Apel București.

Imobilul a fost cumpărat inițial în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996, la valoarea de 602,45 RON (6.024.497 ROL). Valoarea acestei vânzări actualizată cu rata inflației pe perioada cuprinsă între vânzare și evicțiune, respectiv decembrie 1996 - martie 2011, adică 2.197,89 %, conform înscrisului din 26 octombrie 2015 emis de Institutul Național de Statistică, rezultă a fi de 13.241,18 RON (la valoarea de 602,45 RON se adaugă 2.197,89 % x 602,45 RON). Comparând suma de 96.535 RON (22.695 euro) la care a fost obligată cumpărătoarea către subdobânditorul ulterior evins, cu valoarea actualizată a vânzării de 13.241,18 RON, rezultă o diferență de 83.293,82 RON.

În baza art. 1344 C. civ., această diferență de valoare se impune a fi suportată sub forma despăgubirilor întemeiate pe obligația de garanție pentru evicțiune, de către vânzătorul inițial, Municipiul București prin Primarul General. Cum această concluzie este diferită de cea la care a ajuns prima instanță de rejudecare, în baza art. 296 C. proc. civ., odată cu respingerea apelul chematului în garanție Municipiul București prin Primarul General și admiterea apelul chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, se impune și schimbarea în parte a sentinței apelate, prin înlăturarea dispoziției de admitere a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, precum și a obligației acestuia de plată a despăgubirilor către reclamanta C. Făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., Curtea a constatat că se impune obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON, la care a fost obligată reclamanta față de subdobânditorul evins, fiind menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. Împotriva acestei din urmă hotărâri a formulat recurs intervenientul chemat în garanție Municipiul București prin primarul general invocând cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut următoarele: Prin contractul de vânzare cumpărare din 03 decembrie 1996 C. a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 de la Municipiul București locuința situata în București, str. A., sector 2, precum și 51 m.p. situați sub construcție.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 06 decembrie 2006, C. a vândut lui B. locuința din str. A., împreună cu cei 51 m.p. situați sub construcție. În mod greșit instanța de apel a stabilit suma de 83.293,82 RON ce urmează a fi plătită de Municipiul București prin Primarul General reclamantei C. ca diferența dintre suma de 96.535 și suma de 13.241,18 RON, fără a lua în calcul prețul efectiv plătit de cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995, la care se adaugă eventual rata inflației din perioada cuprinsă între vânzare și momentul evicțiunii. Astfel, garanția pentru evicțiune trebuie raportată la suma plătită efectiv de cumpărător la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, respectiv suma de 602,45 RON (6.024.497 ROL), care calculata și actualizata cu rata inflației pe perioada cuprinsă între vânzare și evicțiune, respectiv decembrie 1996-martie 2011, rezulta suma de 13.241,18 RON, așa cum a stabilit Institutul National de Statistică.

Instanța de apel, deși se referă la obligația de garanție pentru evicțiune suma la care obligă recurenta este cea a valorii de piața prevăzuta de art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prin care este obligat Ministerul de Finanțe. Ori, obligația de garanție pentru evicțiune nu poate fi confundată cu obligația prevăzută de dispozițiile de mai sus, cu atât mai mult cu cât acestea privesc ca debitor al obligației Ministerul Finanțelor, însă instanța de casare a stabilit cu putere de lucru judecat stabilirea obligație de garanție pentru evicțiune în contradictoriu cu Municipiul București, situație în care nu-și au aplicabilitatea dispozițiile de mai sus ce prevăd plata valorii de piață a imobilului.

În acest sens, instanța de apel trebuia să analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile evicțiunii, respectiv să fie vorba de o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării și cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător. În ceea ce privește cea de-a doua condiție aceasta nu este îndeplinită întrucât vânzătorul nu poate răspunde pentru împrejurările ivite după încheierea contractului de vânzare-cumpărare și transmiterea lucrului în patrimoniul cumpărătorului. Referitor la condiția ce impune ca evicțiunea, respectiv cauza acesteia să fi fost cunoscută de cumpărător, recurentul susține că în situația considerării ca îndeplinită condiția ca această cauză a evicțiunii să fie anterioară vânzării, implicit cauza evicțiunii a fost cunoscută de cumpărător, acesta cunoștea eventualitate revendicării imobilului de către foștii proprietari și mai mult chiar și-au asumat riscul cumpărării în aceste condiții.

Chiar în condițiile răspunderii pentru evicțiune în condițiile dreptului comun evicțiunea totală presupune, în primul rând restituirea integrală a prețului plătit și a daunelor interese, acestea din urmă reprezentând diferența între preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii. Obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de circulație a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

O aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a stabilirii sporului de valoare ,ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: Stabilirea valorii de circulație a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți); Stabilirea valorii de circulație la momentul evicțiunii; diferența între valoarea de circulație a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de circulație a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul derizoriu diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât în condițiile de diferența arătate mai sus . În caz contrar ar fi lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune, acestea desigur au în vedere plata unui preț real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Prin stabilirea valorii de circulație la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz nu poate fi stabilit la prețul efectiv plătit de chiriașul-cumpărător.

Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001. Cu privire la primul aspect se susține faptul că în cazul imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, încheierea contractelor de vânzare-cumpărare putea fi făcută doar cu îndeplinirea anumitor condiții restrictive (art. 9 din Legea nr. 112/1995), că prețul vânzării a fost stabilit pe criterii de protecție socială fiind foarte mic în comparație cu valoarea reală, că a existat un regim juridic restrictiv al circulației acestor bunuri, astfel că nu se poate vorbi de valoarea de piață a acestor imobile.

Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995, și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, reclamanții ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv cu stabilirea, în funcție de prețul plătit de reclamanți la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, ce imobil ar fi putut cumpăra pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu. Așadar, în situația în care din acest patrimoniu nu a ieșit o sumă de bani suficientă pentru achiziționarea unui imobil în condiții de piață, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuațiilor pieței, valoarea prejudiciului și limitele obligației de garanție nu pot fi decât în condițiile arătate mai sus.

În consecință, recurentul a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, în principal casarea deciziei recurate în sensul analizării condițiilor obligației de garanție pentru evicțiune, în subsidiar modificarea deciziei civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat urmând a fi admis pentru considerentele ce succed: Prin sentința civilă nr. 4908 din 10 mai 1994 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București, rămasă definitivă și transcrisă la Registrul de Transcripțiuni al Judecătoriei Sector 2 sub nr. 6328 din 29 mai 19763, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de E. dispunându-se anularea deciziei nr. 1197/1984 a fostului Consiliu Popular al Municipiului București, dată în aplicarea Decretului nr. 223/1974 și lăsarea în deplină proprietate a terenului în suprafață de 252 m.p. și construcția aferentă.

Conform certificatului de moștenitor din 23 februarie 1999 C. este unica moștenitoare a defuncților săi părinți F. și E. decedați la 4 decembrie 1990 și respectiv 2 aprilie 1995. Cu toate că sentința civilă nr. 4908 din 10 mai 1994 a fost transcrisă în registrul de transcripțiuni în data de 3 decembrie 1996, societatea care avea în administrare imobilul respectiv SC G. SA București înainte de pronunțarea sentinței, a înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 numitei C. construcția și terenul aferent în suprafață de 51 m.p., situat sub acesta. Ulterior prin contractul de vânzare-cumpărare din 6 decembrie 2006, C. a înstrăinat pârâtului B. construcția și suprafață de teren aferentă acesteia.

Prin sentința civilă nr. 1721 din 17 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de A. împotriva pârâtului B. obligându-l să lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de 239,77 m.p., situat în București, str. A., sector 2. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul B. în contradictoriu cu chemata în garanție C. cât și cererea de chemare în garanție formulată de C. în contradictoriu cu Municipiul București prin primarul general.

Prin decizia nr. 1032 din 17 februarie 2012 pronunțată de instanța supremă a fost admis recursul declarat de chemata în garanție C. împotriva deciziei civile nr. 271A din 11 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru soluționarea cererii de chemare în garanție formulată de recurentă în contradictoriu cu chematul în garanție Municipiul București prin primarul general, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței, inclusiv cele prin care fusese respinsă cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice.

Nesocotindu-se caracterul obligatoriu al dispozițiilor instanței de casare pentru instanțele de trimitere cât și autoritatea lucrului judecat, prin decizia civilă nr. 2712 din 15 octombrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul formulat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 131A din 27 martie 2014 a Curții de Apel București-secția a IV-a civilă. Față de situația de fapt redată anterior, pentru a reține incidența evicțiunii rezultând din fapta unui terț, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: să fie vorba despre o tulburare de drept; cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării, și să nu fi fost cunoscută de către cumpărător.

În cauză, sunt îndeplinite toate cele trei condiții cum corect a reținut și instanța de apel. Recurentul invocă și neîndeplinirea condiției necunoașterii cauzei pentru evicțiune pentru a opera răspunderea pentru evicțiune, ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 1340 C. civ. Nu este dovedit că la momentul la care a cumpărat - 1996, reclamanta ar fi cunoscut pericolul evicțiunii. Reclamanta nu putea prevedea adoptarea de către stat a unor legi succesive de retrocedare care ar fi putut înlătura efectele actelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Imobilele în litigiu au fost preluate în mod abuziv de Statul Român în temeiul Decretului nr. 223/1974 împrejurare stabilită prin sentința civilă nr. 4908 din 10 mai 1994 pronunțată de Judecătoria sector 2 București.

Cu toate acestea SC G. SA unitate aflată sub autoritatea Municipiului București, în temeiul Legii nr. 112/1995 a înstrăinat imobilele numitei C. Faptul că vânzare s-a făcut în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate exonera pe vânzător de răspundere mai ales că vânzătorul este o autoritate a statului iar cumpărătorul nu poate fi privat de dreptul de a fi despăgubit în caz de evicțiune. Fiind îndeplinite condițiile răspunderii pentru evicțiune, criticile de nelegalitate ale recurentului pârât cu privire la întinderea răspunderii sunt fondate. Obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de circulație a imobilului. În cazul imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, încheierea contractelor de vânzare-cumpărare putea fi făcută doar cu îndeplinirea anumitor condiții restrictive (art. 9 din Legea nr. 112/1995), prețul vânzării fiind stabilit pe criterii de protecție socială, fiind foarte mic în comparație cu valoarea reală.

Întrucât imobilul în litigiu nu a fost dobândit după regulile pieții imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție se va raporta la criterii de critici sau la regimul stabilit prin legi speciale. Obligând vânzătorul la despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a imobilului la momentul evicțiunii, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1344 C. civ., raportat la art. 1341 pct. 4 C. civ., care reglementează întinderea răspunderii pentru evicțiune la restituirea prețului plătit la care, eventual, dacă sunt dovedite, se adaugă daune reprezentând sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și momentul evicțiunii.

Față de aceste considerente, dat fiind că situația de fapt nu a fost complet stabilită, prin raportare la dispozițiile art. 1344 și respectiv la art. 1341 C. civ., care prevăd că stabilirea răspunderii pentru evicțiune presupune efectuarea unei noi expertize, incompatibilă cu calea de atac a recursului, potrivit art. 305 C. proc. civ., în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (3) și art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași curte de apel. Instanța de rejudecare, va dispune efectuarea unei expertize care să stabilească întinderea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune cu respectarea întocmai a dispozițiilor art. 1344 rap.

la art. 1341 C. civ. de la 1864, compusă din prețul plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, la care, în măsura în care se va dovedi, se va adăuga sporul de valoare dobândit de lucru între încheierea contractului de vânzare-cumpărare și momentul evicțiunii, ca diferență între valoare de circulație la momentul evicțiunii și valoarea de circulație la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de intervenientul-chemat în garanție Municipiul București, prin primar general împotriva deciziei nr. 585 A din 26 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 noiembrie 2016.