ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2207/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2207/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie

2009, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, sub nr. 8252/303/2009,

reclamanta G.L. a chemat-o în judecată pe pârâta SC A.C. SRL, solicitând să fie

obligată aceasta să-i lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 359

mp teren, situat în Șoseaua G. nr. X, sector 6.

Prin cererea

completatoare, reclamanta a arătat că înțelege să cheme în judecată și pe

pârâta SC E. SA, pentru a fi obligată aceasta să-i lase în deplină proprietate

și liniștită posesie terenul în suprafață de 119 mp, situat în București,

Șoseaua G. nr. X, teren pe care pârâta îl ocupă fără titlu.

Reclamanta a formulat

și cerere de chemare în garanție a pârâtei Primăria Municipiului București,

prin Primarul General, pentru ca aceasta să ia măsurile ce se impun pentru

îndeplinirea obligației ce-i revine de a-i pune la dispoziție terenul de 395

mp, ocupat de SC A.C. SRL și terenul de 119 mp, ocupat de SC E. SA, situate în

București, Șoseaua G. nr. X. S-a solicitat obligarea Consiliului General al

Municipiului București la daune interese, justificate prin imposibilitatea de

exercitare a folosinței asupra terenului, de cate 100 euro pe zi.

Prin Încheierea din

data de 9 noiembrie 2009, instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate

de chemat în garanție, a Consiliului General al Municipiului București și a

dispus scoaterea din cauză a Primăriei Municipiului București. Prin aceeași

încheiere, a luat act de schimbarea denumirii pârâtei din SC E. SA în SC E.D.M.

SA.

Prin Sentința civilă

nr. 3576 din 3 mai 2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, în

Dosarul nr. 8252/303/2009, a fost admisă excepția necompetenței materiale a

acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr.

25887/3/2010.

Pârâta SC A.C. SRL a

formulat întâmpinare și cerere de arătare a titularului dreptului,

solicitându-se introducerea în cauză, în calitate de proprietari ai imobilului,

a numiților A.M. și A.C.M., care au devenit proprietari ai imobilului situat în

B-dul V.M. nr. Y (fostă G., nr. Z), în baza Contractului de vânzare-cumpărare,

autentificat sub nr. C1 din 18 decembrie 1998 de BNP N.B.M., de la numita S.D.,

care, la rândul său, l-a dobândit în baza Sentinței nr. 667 din 6 septembrie

1996, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a Dispoziției

nr. 1 din 6 ianuarie 1997 a Primarului Municipiului București și a

Procesului-verbal de punere în posesie nr. P1 din 28 februarie 1997.

La termenul din 3

septembrie 2010, au fost introduși în cauză, în calitate de titulari ai

dreptului de proprietate, numiții A.M. și A.C.M.

La data de 15 martie

2011, titularii dreptului de proprietate, A.M. și A.C.M., au formulat cerere de

chemare în garanție a numitei S.D., solicitând obligarea acesteia la plata

contravalorii suprafeței de teren la valoarea de piață plus toate prejudiciile

ce s-ar putea produce în patrimoniul lor.

La termenul din 11

mai 2012, a fost depusă cerere de renunțare la cererea de chemare în garanție a

numitei S.D. de către A.M. și, având în vedere că A.C.M. renunțase la această

cerere, fiind prezentă personal la termenul din ședința publică din 21

octombrie 2011, instanța a luat act de renunțarea în întregime la judecarea

acestei cereri de chemare în garanție.

La termenul din 20

ianuarie 2012, reclamanta și-a precizat temeiul de drept al acțiunii, indicând

disp. art. 480 C. civ. și art. 44 din Constituție.

În ședința publică

din data de 21 octombrie 2011, tribunalul a respins excepția de netimbrare a

acțiunii, ca neîntemeiată.

În ședința publică

din data de 18 noiembrie 2011, tribunalul a respins excepția lipsei dovezii

calității de reprezentant a reclamantei, ca neîntemeiată.

În ședința publică

din 20 ianuarie 2012, tribunalul a respins excepția necompetenței materiale a

acestei instanțe, invocată de reclamantă, ca neîntemeiată.

În ședința publică

din data de 16 martie 2012, instanța a respins excepțiile lipsei calității

procesuale active a reclamantei, lipsei de interes a reclamantei cu privire la

solicitarea acordării despăgubirilor și inadmisibilității cererii de chemare în

garanție; a constatat că excepția lipsei capacității de folosință a Primăriei

Municipiului București și lipsei calității procesuale pasive a SC A.C. SRL au

rămas fără obiect; a calificat excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare ca fiind o apărare de fond; a unit cu fondul excepțiile lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei SC E.D.M. SA și chematului în garanție

Consiliul General al Municipiului București.

Prin Sentința civilă

nr. 1546 din 21 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC E.D.M. SA și

chematului în garanție Consiliul General al Municipiului București, ca

neîntemeiate, a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de

reclamanta G.L., în contradictoriu cu pârâții SC A.C. SRL, SC E.D.M. SA,

titularii dreptului de proprietate A.M. și A.C.M. și cu chematul în garanție

Consiliul General al Municipiului București, a obligat pârâta SC E.D.M. SA și

titularii dreptului de proprietate A.M. și A.C.M. să lase reclamantei în

deplină proprietate și liniștită posesie terenurile în suprafață de 119 mp,

respectiv 359 mp, situate în București, str. G., nr. X, sector 6, astfel cum au

fost identificate prin raportul de expertiză efectuat de expertul C.A. și a

respins cererea de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului

București, ca neîntemeiată.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

8 octombrie 2012, reclamanta G.L. a solicitat îndreptarea erorii materiale

strecurate în minuta, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, în Dosarul nr. 25887/3/2010, motivat de faptul că, deși pârâții A.M. și

A.C.M. au fost obligați la satisfacerea cererii reclamantei de a lăsa în

deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 359 mp, eroarea constă în

faptul că suprafața solicitată este de 395 mp.

Prin Încheierea din

camera de consiliu din data de 2 noiembrie 2012, Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a respins cererea de îndreptare eroare materială, formulată de

reclamanta G.L., ca neîntemeiată.

Pentru a dispune

astfel, instanța a constatat că, prin cererea de chemare în judecată formulată,

reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC A.C. SRL să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie suprafața de 359 mp teren, situat în sos. G.

nr. X, sector 6, și nu suprafața de 395 mp.

Tribunalul a reținut

că prin niciuna din cererile precizatoare, formulate de către reclamantă,

aceasta nu a modificat suprafața de 359 mp, așa cum solicitase inițial.

Pe de altă parte,

tribunalul a reținut că, și prin Decizia civilă nr. 400A din 26 iunie 2000,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr.

1326/2000, a fost admisă acțiunea formulată de autorul reclamantei, pârâtul

fiind obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile în

suprafață de 359 mp și 119 mp, conform expertizei topografice C.A.

Având în vedere

principiul disponibilității părților, tribunalul a constatat că nu sunt

întrunite dispozițiile art. 281 C. proc. civ., întrucât reclamanta, prin

cererea de chemare în judecată, s-a referit la suprafața de teren de 359 mp, și

nu de 395 mp, nefiind vorba de vreo eroare materială strecurată în minuta

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr.

25887/3/201.

Împotriva Sentinței

civile nr. 1546 din 21 septembrie 2012 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, au formulat apel reclamanta G.L., pârâta SC E.D.M. SA și pârâții A.M.

și A.C.M.

Prin Decizia civilă

nr. 280A din 7 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile formulate de apelanta

- reclamantă G.L., și de apelanții-pârâți A.M. și A.C.M.; a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că a obligat pârâții A.M., A.C.M. și SC A.C. SRL să

lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de

287,23 mp teren, situat în șos. G. nr. X, identificat conform raportului de

expertiză întocmit de expert I.I.D. ca fiind S.2; a respins, ca nefondat,

apelul reclamantei împotriva încheierii din camera de consiliu din 2 noiembrie

2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a respins, ca

nefondat, apelul pârâtei SC E.D.M. SA, formulat împotriva aceleiași sentințe; a

menținut restul dispozițiilor sentinței și a obligat apelanții pârâți la 1500

RON cheltuieli de judecată către apelanta reclamantă.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs reclamanta G.L. și pârâții A.M. și A.C.M.

Prin Decizia civilă

nr. 2038 din 25 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins

recursul declarat de reclamanta G.L. împotriva Deciziei nr. 280A din 7

noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, ca nefondat; a admis recursul declarat de

pârâții A.M. și A.C.M. împotriva aceleiași decizii, a casat decizia și a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a dispune

astfel, Înalta Curte a reținut, în referire la recursul reclamantei, că

aceasta, pretinzând că instanța s-ar fi pronunțat asupra unei suprafețe de

teren mai mici - de 359 mp, în loc de 395 mp - decât cea care a făcut obiectul

judecății, reclamanta nu combate considerentele deciziei din apel, care au

făcut referire la principiul disponibilității și imposibilitatea pentru

instanță de a depăși limitele învestirii, ci arată că, în cadrul unei judecăți

anterioare, s-ar fi statuat că "suprafața de teren ocupată de o firmă

particulară este de 395 mp", ceea ce ar fi trebuit să determine, sub

aspectul întinderii dreptului, soluția instanței de apel.

Susținerea este

eronată și decurge din confuzia în care se află recurenta cu privire la regulile

care guvernează desfășurarea procesului civil și care presupun ca judecata să

aibă loc în limitele fixate de părți prin pretențiile formulate și, de

asemenea, cu privire la modalitatea de dovedire a pretențiilor afirmate.

Or, instanța de apel

a reținut corect că, potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanta a

solicitat obligarea pârâților A.M și A.C.M. la restituirea suprafeței de 359 mp

și că împrejurarea că, pe parcursul judecății, ar fi făcut referire și la

suprafața de 395 mp nu echivalează cu o modificare a câtimii obiectului

cererii, câtă vreme aceasta nu s-a realizat în termeni procedurali, pentru a

învesti legal instanța.

Referirea pe care o

face reclamanta, prin motivele de recurs, la Decizia nr. 400/2000 a Curții de

Apel București și la nesocotirea autorității de lucru judecat a acesteia - în

susținerea aceleiași critici, legate de obiectul învestirii instanței - denotă

aceeași confuzie între limitele judecății și probațiunea în procesul civil.

Astfel, decizia

menționată care, potrivit susținerii recurentei-reclamante, ar fi tranșat

asupra suprafeței de 395 mp teren, a fost folosită în cadrul procesului ca

mijloc de probă, pentru a demonstra dreptul de proprietate pretins. Pe de o

parte, fiind vorba de invocarea hotărârii în raport de terți față de procesul

anterior, reclamanta s-a prevalat de aceasta, nu cu efectul obligatoriu al

autorității de lucru judecat - care presupune identitatea părților - ci cu

valoarea de prezumție, de mijloc de probă susceptibil de dovadă contrară.

Pe de altă parte,

folosirea unui mijloc de probă are aptitudinea de a demonstra sau nu temeinicia

pretențiilor formulate, iar nu de a arăta câtimea, întinderea acestor pretenții

(care fac obiectul cererii de chemare în judecată).

Tot eronat și de o

manieră nepermisă procedural, față de etapa judecății unei căi extraordinare de

atac, reclamanta a pretins că ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 212 C.

proc. civ., referitoare la valoarea juridică a raportului de expertiză efectuat

în calea de atac a apelului.

Prin modalitatea de

formulare a criticii, reclamanta deduce judecății în recurs aspecte care țin,

în realitate, de evaluarea probatoriului și care sunt în căderea exclusivă a

instanțelor fondului, neputându-se constitui în obiect al cenzurii de

legalitate.

Deși indică

nesocotirea dispozițiilor art. 212 C. proc. civ., recurenta-reclamantă

dezvoltă, de fapt, argumente legate de aprecierea probelor de către instanța de

apel, susținând că aceasta trebuia să înlăture raportul de expertiză din apel,

întrucât contravenea concluziilor expertizei dintr-un alt dosar.

Reluând teza

lipsirii, prin soluția adoptată, de efecte juridice a unei hotărâri intrate în

puterea lucrului judecat (Decizia nr. 400 din 26 iunie 2000 a Curții de Apel

București), recurenta pretinde - sub același aspect, al întinderii suprafeței

de teren - că instanța a omologat un raport de expertiză ce nega aspecte

reținute în considerentele primei hotărâri.

Astfel cum s-a

menționat deja, reclamanta nu s-a putut prevala în cadrul acestui proces decât

de valoarea probatorie a respectivei hotărâri, întrucât obligativitatea

efectelor lucrului judecat presupune identitatea părților din litigiul

anterior, premisă care nu se regăsește în speță.

Fiind vorba de

mijlocul de probă (adică, de prezumția lucrului judecat, în termenii art. 1200

pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.) el era, evident, susceptibil de dovadă

contrară.

În același timp,

afirmația că, prin validarea concluziilor raportului de expertiză efectuat în

faza apelului, ar fi fost contrazise considerentele hotărârii anterioare, vine

în contradicție cu instituția autorității de lucru judecat de care se

prevalează partea.

Funcția autorității

de lucru judecat este de a evita judecăți contradictorii, respectiv

contraziceri între dispozitivele hotărârilor (în condițiile triplei identități

de părți, obiect, cauză) sau între considerentele acestora (pentru ipoteza

identității chestiunii litigioase), iar nu de a evita contraziceri între

considerentele unei hotărâri și un mijloc de probă.

În ceea ce privește

recursul pârâților A.M. și A.C.M., s-a reținut că, din examinarea

considerentelor justificative ale adoptării soluției din apel, acestea se

rezumă la analiza concluziilor raportului de expertiză, reținându-se expres că

instanța "înțelege să-și însușească punctul de vedere al expertului, care

a explicat cu claritate de unde provine suprapunerea de teren".

S-a mai reținut, tot

potrivit raportului de expertiză, că "terenul ce a fost restituit autoarei

pârâților, S.D., prin Sentința civilă nr. 667/1996, nu a respectat amplasamentul

inițial avut de acesta înainte de expropriere și că a fost greșită

identificarea terenului făcută de expert în litigiul soluționat prin sentința

menționată".

Or, limitându-se, în

analiza fondului pretențiilor, la un singur mijloc de probă care releva starea

de fapt a pricinii, instanța a lăsat neanalizate aspectele de drept ridicate de

prezentarea, de către ambele părți în litigiu, a unor titluri de proprietate

asupra terenului, chiar în condițiile suprapunerii în parte a suprafețelor.

Așadar, separat de

suprapunerea pe care a constatat-o în privința celor două terenuri, instanța

avea de analizat valoarea juridică a titlurilor prezentate de părți, simpla

afirmație că, potrivit raportului de expertiză, s-a realizat o măsurătoare

greșită în anul 1996, fiind insuficientă față de succesiunea actelor și

faptelor juridice intervenită și de necesitatea rezolvării pricinii nu doar pe

elemente de fapt, ci și din punct de vedere al aspectelor de drept.

Reținând că instanța

de apel s-a limitat la a-și însuși concluziile raportului de expertiză, fără să

analizeze situația juridică a părților, dată de titlurile inițiale ale

autorilor lor, de desfășurarea unor judecăți anterioare, cu rezultatul

verificărilor jurisdicționale și modalitatea în care acesta se repercutează

față de părțile din proces, respectiv față de terți, inclusiv felul în care s-a

dat eficiență respectivelor hotărâri, Înalta Curte a constatat că împrejurările

pricinii nu au fost lămurite în așa fel încât să facă posibil controlul de

legalitate în recurs.

S-a mai apreciat că

aspectele învederate de către recurenți, vizând soluționarea greșită a cauzei

cu trimitere la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale deciziei în interesul

legii nr. 33/2008 au caracter nefondat, întrucât, așa cum corect a reținut instanța

de apel, referirile la dispozițiile menționate au privit doar soluționarea

excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare introduse după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu fondul acțiunii în revendicare.

De asemenea,

celelalte argumente aduse în susținerea criticilor de nelegalitate - vizând

preferabilitatea titlului pârâților, modalitatea în care funcționează

criteriile de preferință în cadrul acțiunii în revendicare promovate - au fost

apreciate ca aspecte de fond ce nu pot fi supuse cenzurii față de motivul de

casare reținui, și care vor fi avute în vedere spre analiză la momentul

rejudecării.

În apel, în

rejudecare, a fost administrată proba cu înscrisuri, la solicitarea instanței,

ca efect al obligativității îndrumărilor date prin decizia de casare, părțile

anexând în probațiune titluri de proprietate deținute de autorii acestora.

Prin Decizia nr. 173A

din 9 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis apelurile formulate de

apelanta-reclamantă G.L. și de apelanții-pârâți A.M. și A.C.M. împotriva

Sentinței civile nr. 1546 din 21 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă SC

E.D.M. SA, fostă E.M.S. intimata-pârâtă SC A.C. SRL și intimatul-chemat în

garanție Consiliul General al Municipiului București.

A schimbat, în parte,

sentința apelată, în sensul că a obligat pârâții A.M. și A.C.M. și SC A.C. SRL

să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de

287,23 mp teren, situat în șos. G. nr. X, identificat conform raportului de

expertiză întocmit de expert I.I.D. ca fiind S2.

A respins, ca

nefondat, apelul reclamantei împotriva încheierii din camera de consiliu din 2

noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București. secția a III-a civilă.

A respins, ca

nefondat, apelul declarat de apelanta SC E.D.M. SA împotriva Sentinței civile

nr. 1546 din 21 septembrie 2012, în contradictoriu cu apelanta reclamanta G.L.,

apelanții-pârâți A.M. și A.C.M., intimata-pârâtă SC A.C. SRL și

intimatul-chemat în garanție Consiliul General al Municipiului București.

A menținut restul

dispozițiilor sentinței atacate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Potrivit art. 315

alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Având în vedere

aceste dispoziții legale, Curtea a procedat la analiza apelurilor, în limitele

criticilor deduse judecații în această cale de atac și a celor stabilite prin

decizia de casare.

În consecință, în

aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a analizat exclusiv

aspectele vizând soluționarea în fond a acțiunii în revendicare formulată de

reclamantă, în contradictoriu cu pârâții A.M. și A.C.M., prin prisma

criteriilor la care face trimitere instanța de recurs. Aceasta deoarece

aspectele vizând admisibilitatea acțiunii, soluționarea greșită a cauzei cu

trimitere la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Deciziei în interesul legii

nr. 33/2008, limitele învestirii instanței de fond prin acțiunea reclamantei,

(în referire la suprafața revendicată), respectarea art. 212 C. proc. civ., referitor

la valoarea juridică a raportului de expertiză, efectuat în calea de atac a

apelului, au intrat în puterea lucrului judecat, făcând obiect al analizei în

cadrul recursului soluționat prin Decizia civilă nr. 2038 din 25 iunie 2014,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

De asemenea, Curtea a

avut în vedere că pârâții SC E.D.M. SA și SC A.C. SRL nu au exercitat calea de

atac a recursului împotriva Deciziei civile nr. 280A din 7 noiembrie 2013, iar

casarea dispusă, așa cum rezultă cu evidență din decizia de casare, nu a vizat

și soluția adoptată în ceea ce privește petitul formulat de reclamantă

împotriva pârâtului SC E.D.M. SA, respectiv că nu au făcut obiect de critică în

recurs, aspectele vizând netimbrarea cererii de chemare în judecată și

calitatea procesuală pasivă a pârâtului SC A.C. SRL, respectiv greșita

stabilire a cadrului procesual în primă instanță.

Având în vedere

limitele rejudecării, Curtea a reținut următoarele:

Așa cum rezultă din

situația de fapt stabilită în cauză în primă instanță, în speță, reclamanta a

formulat prezenta acțiune în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ.,

susținând că are calitatea de proprietar al imobilului revendicat - teren în

suprafață de 359 mp, situat în București, Șoseaua G. nr. X, sector 6.

În acest sens,

reclamanta s-a prevalat de Decizia civilă nr. 400A din 26 iunie 2000,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-a

admis apelul declarat în cauză împotriva Sentinței civile nr. 1866 din 22

decembrie 1999 (prin care Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

ca neîntemeiată acțiunea formulată de autorul reclamantei G.T. prin care a

solicitat obligarea Consiliului General al Municipiului București să-i lase în

deplină proprietate și folosință imobilul situat în șos. G. nr. X, alcătuit din

714 mp de teren), s-a schimbat în tot această sentință și s-a admis în parte

acțiunea, pârâtul Consiliul General al Municipiului București fiind obligat să

lase autorului reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie

terenurile în suprafață de 359 mp, respectiv 119 mp, identificate conform

expertizei efectuate de expert C.A., fiind respins capătul de cerere având ca

obiect despăgubirile pentru construcție.

Această decizie a

devenit irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 4685 din 8 iunie 2007, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărâre prin care s-a admis recursul

declarat de reclamant, s-a dispus modificarea în parte a deciziei recurate, în

sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 143.966.500

RON despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 200 mp,

nerestituit în natură și a construcțiilor demolate, fiind respins ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General.

De asemenea,

reclamanta s-a prevalat de actul de vânzare-cumpărare nr. A1 din 22 februarie

1943, autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, prin care autorii săi

au dobândit în proprietate imobilul situat în Șos. G. nr. X, alcătuit din 714

mp de teren și o casă din cărămidă.

Pârâții pretind, la

rândul lor, că au calitatea de proprietari ai imobilului revendicat, invocând,

pe de o parte, Sentința civilă nr. 667 din 6 septembrie 1996, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin care a fost admisă acțiunea

autoarei acestora, S.D., împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului

București, dispunându-se retrocedarea imobilului situat în București, str. G.

nr. Z, în suprafață de 1549,74 mp, cu dimensiunile și vecinătățile stabilite conform

raportului de expertiză întocmit în cauză de expert L.G. și Dispoziția nr. 1

din 6 ianuarie 1997, emisă de Primarul General al Municipiului București, prin

care imobilul teren situat în sos. G. nr. Z, cu dimensiunile și vecinătățile

conforme raportului de expertiză, a fost restituit în proprietate numitei S.D.,

iar, pe de altă parte, de Actul de vânzare-cumpărare nr. A2 din 4 octombrie

1957, prin care aceeași autoare, S.D., a dobândit dreptul de proprietate asupra

terenului în suprafață de 1553 mp, situat în șos. G. nr. Z.

Prin Contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. C1 din 18 decembrie 1998,

apelanții-pârâți A.M. și A.C.M. au devenit proprietarii imobilului compus din

teren în suprafață de 1549,74 mp, situat în B-dul V.M. nr. Y, fost Șos. G. nr.

Z, prin cumpărare de la S.D.

Pe acest teren a fost

edificată de pârâții A. o construcție S+P+3E, conform autorizației de

construire din 2001, extinsă cu o construcție S+P+4E, conform autorizației de

construire din 23 octombrie 2008, construcții recepționate conform

Proceselor-verbale din 2002 și respectiv 2009.

Prin raportul de

expertiză topografică completat, realizat de expertul I.I.D., s-a constatat că

terenul cumpărat de apelanții pârâți A.M. și A.C.M. nu respectă amplasamentul

terenului dobândit de autoarea acestora, conform Actului de vânzare-cumpărare

nr. A2 din 4 octombrie 1957, ci lățimea terenului retrocedat lui S.D. și

cumpărat de soții A.M. și A.C.M. este mult mai mare față de lățimea inițială a

fostului imobil cu nr. Z, astfel că terenul retrocedat acesteia cuprinde și

porțiunea mediană a fostului teren cu nr. X și chiar o porțiune din următorul

imobil demolat, ce a purtat nr. W.

Potrivit aceleiași

expertize, din terenul fostului imobil din Sos. G. nr. X, suprafața de 112,55

mp se află în incinta SC E.D.M. SA, o suprafață de 287,23 mp se suprapune cu

terenul cumpărat de pârâții A.M. și A.C.M., iar suprafața de 192,85 mp este

ocupată de calea publică, reprezentată de B-dul V.M.

Curtea a reținut că

se impune a fi omologat acest raport, în condițiile în care expertul s-a

raportat, așa cum rezultă din completarea la raport, inclusiv la planurile

cadastrale întocmite în anul 1911, luând așadar în considerare modul în care

limitele terenului dobândit de autorul reclamantei au fost configurate la nivelul

anului 1915, având în vedere trimiterea din contractul nr. A1 din 22 februarie

1943, autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, la schița anexă la

actul de partaj din 1915, dar și la cele concomitente deposedării autorilor

părților litigante, respectiv la actele de proprietate înfățișate de acestea.

Având în vedere

starea de fapt anterior reliefată, care atestă neechivoc identitatea parțială

între terenul revendicat de reclamantă și terenul deținut de pârâți, Curtea s-a

raportat la criteriile de comparație la care s-a făcut trimitere în cadrul

deciziei de casare.

Astfel, s-a avut în

vedere faptul că atât reclamanta, cât și pârâții A.M. și A.C.M. exhibă hotărâri

judecătorești irevocabile pronunțate în contradictoriu cu Consiliul General al

Municipiului București.

Sub acest aspect,

Curtea a apreciat că trebuie avut în vedere că limitele cercetării

judecătorești sunt configurate de cadrul procesual de învestire, iar, în măsura

în care reclamantul nu înțelege să-și valorifice pretinsele drepturi într-o

procedură contencioasă care să includă și alte terțe persoane, care pot

pretinde aceleași drepturi, consecința nu poate fi decât aceea că numai părțile

prezente sau reprezentate la dezbaterile judiciare vor suporta efectele directe

ale actelor juridice - hotărârilor judecătorești.

Această soluție este

pe deplin împărtășită de practica și doctrina judiciară, nefiind recunoscută

posibilitatea extinderii efectelor hotărârilor judecătorești asupra terților,

întrucât autoritatea judecătorească a fost învestită de părți, sub semnul

principiului disponibilității, numai în limitele a ceea ce părțile au cerut,

prin alegarea faptelor și a drepturilor și intereselor lor legitime, iar

aceștia nu au beneficiat în mod concret de posibilitatea de a se apăra, de a contesta,

de a-și exprima punctul de vedere în fața unei instanțe de judecată, de a

exercita căile de atac prevăzute de lege.

Curtea a reținut sub

acest aspect practica Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Crețu și

alții împotriva României, în care s-a statuat că, prin constatarea

inopozabilității hotărârilor respective față de terți, instanțele nu au făcut

altceva decât să dea efect voinței reclamanților de a nu-l introduce în cauză

pe terț, în acțiunile intentate anterior împotriva statului. În aceste

condiții, Curtea Europeană a conchis în sensul că privarea reclamanților de

proprietate nu a fost de natură să rupă justul echilibru dintre interesele

implicate.

Prin urmare, date

fiind cele anterior reliefate, Curtea nu ar putea deduce exclusiv din aceste

hotărâri judecătorești un criteriu de preferabilitate în favoarea uneia sau

alteia dintre părțile litigante, ci, așa cum s-a reținut în chiar decizia de

casare, aceste hotărâri nu sunt opozabile părții litigante adverse, în

condițiile în care obligativitatea efectelor lucrului judecat presupune

identitatea părților din litigiul anterior, premisă care nu se regăsește în

speță, astfel că sus-menționatele hotărâri judecătorești trebuie privite ca

mijloace de dovadă, susceptibile de a fi combătute de dovadă contrară.

Pentru identitate de

rațiune nici Dispoziția nr. 1 din 6 ianuarie 1997, emisă de Primarul General al

Municipiului București, adoptată în temeiul Sentinței civile nr. 667 din 6

septembrie 1996, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, nu

poate fi apreciată ca fiind un titlul preferabil, acesta fiind emis în vederea

punerii în executare a acestei hotărâri judecătorești, iar nu într-o procedură

administrativă distinctă.

Tot astfel, Curtea a

apreciat că nu poate fi primită apărarea pârâților, în sensul că dreptul

recunoscut prin aceste hotărâri judecătorești este un drept nou, astfel că, în

opinia acestora, fiind beneficiarii unei hotărâri pronunțate în anul 1996, au

un titlu mai vechi și deci mai preferabil.

Astfel, deși este

real că prevederile art. 36 din Legea nr. 33/1994 prevedeau o anumită procedură

judiciară care trebuia urmată de cei interesați, retrocedarea neoperând de

drept, ci numai în măsura în care cererea era apreciată, într-o procedură

judiciară, că îndeplinea condițiile impuse de actul normativ menționat și sub

condiția plății unui preț, o atare împrejurare nu poate fi de natură să conducă

la o concluzie contrară celor anterior reliefate, autoritatea de lucru judecat

neoperând decât în raport cu părțile din litigiul în care s-a pronunțat

respectiva hotărâre judecătorească. În plus, legea specială permitea formularea

unor cereri de retrocedare, ceea ce presupunea repunerea părților în situația

anterioară exproprierii, așadar, respectarea întocmai a vechiului amplasament al

imobilului supus retrocedării, tocmai acesta fiind și considerentul pentru

care, în ambele litigii, prin care autorilor acestor apelanți le-au fost

retrocedate imobilele expropriate, s-a și procedat la administrarea unor probe

care urmăreau determinarea fostului amplasament, iar instanțele s-au raportat

inclusiv la această împrejurare, statuând în cel de-al doilea litigiu, cel în

care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 400A din 26 iunie 2000, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, că, în realitate, imobilul

menționat în Sentința civilă nr. 667/1996 a Tribunalului București se referă la

terenul situat la numărul poștal Y, și s-a reținut calitatea procesuală pasivă

a Municipiului București care invocase, în apărare, identitatea între cele două

imobile.

Pe de altă parte,

deși pârâții invocă preferabilitatea titlului lor, reprezentat de Sentința

civilă nr. 667/1996 a Tribunalului București, prevalându-se de efectuarea atât

de către aceștia, cât și de către autoarea lor a formalităților de publicitate

imobiliară, Curtea a reținut că nu se poate da prevalență acestui criteriu, în

condițiile în care titlurile de dobândire exhibate și care sunt reprezentate de

convențiile prin care autorii părților au dobândit drepturile opuse în

prezentul litigiu provin de la autori diferiți, iar nu de la același autor,

situație în care este necesar a se stabili care dintre aceștia este verus

dominus.

Curtea nu a reținut

aplicabilitatea în cauză a termenului de trei ani prevăzut de art. 36 din Legea

nr. 7/1996, în care ar fi putut fi formulată acțiunea în rectificare și care,

odată trecut, ar consolida dreptul celui înscris în cartea funciară ca

proprietar. Curtea a apreciat că, în condițiile în care acțiunea în rectificare

este rezervată doar antecesorului tabular sau succesorului său în drepturi, iar

nu terțului proprietar, iar buna-credință a subachizitorului, întemeiată pe

cuprinsul cărții funciare, se raportează la lipsa notării unei astfel de

acțiuni, nu se poate imputa proprietarului terț față de succesiunea de

înscrieri din cartea funciară faptul că nu a uzat de acțiunea în rectificare

prevăzută de art. 36 din Legea nr. 7/1996, în termenul de trei ani, pentru a

bloca efectele principiului publicității materiale. Prin urmare, în raport de

cele arătate și în considerarea faptului că principiul publicității materiale

trebuie privit și din perspectiva relativității înscrierilor din cartea

funciară, Curtea a considerat că nu sunt incidente prevederile art. 31 și art.

36 din Legea nr. 7/1996, aceste texte referindu-se exclusiv la drepturile

subachizitorului de la un neproprietar împotriva eventualelor drepturi ale

autorului/autorilor acestui neproprietar, înscris/înscriși în cartea funciară,

și care fac parte din lanțul succesiunii tabulare.

Curtea s-a raportat

în acest sens și la opiniile exprimate în doctrina de specialitate care au

apreciat că, în referire la situația juridică a adevăratului proprietar

neînscris în cartea funciară, acestuia nu îi poate fi opusă publicitatea

materială a cărții funciare și îi rămâne deschisă acțiunea în revendicare

împotriva subachizitorului de la un neproprietar înscris în cartea funciară.

În ceea ce privește

determinarea titlului mai preferabil, Curtea, în respectarea îndrumărilor

deciziei de casare, a constatat că, în rejudecare, reclamanta a fost în măsură

să probeze că titlul său se întemeiază pe un act mai vechi - actul de partaj

autentificat de Tribunalul Ilfov, din 1915, act care este însoțit de o schiță

anexă și cuprinde o delimitare a imobilului partajat - și că a probat transmiterea

dreptului deținut, în temeiul acestui act, de autorii autorului său, către

acesta din urmă, anexând actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul

Ilfov în 1919 și contractul de vânzare-cumpărare, autentificat de Tribunalul

Ilfov în 1943 și Procesul-verbal de carte funciară din 1940, prin care acesta

din urmă a procedat la înscrierea în cartea funciară a dreptului astfel

dobândit.

În schimb, pârâții

A.M. și A.C.M. au anexat la dosar doar jurnalul din 17 august 1937 al

Tribunalului Ilfov, prin care s-a constatat deschisă succesiunea defunctului

G.N. și moștenitorii acestuia, Actul de vânzare autentificat de Tribunalul

Ilfov din 1939, actul de vindere-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov din

6 martie 1939, respectiv Actul de vânzare-cumpărare nr. A2 din 4 octombrie

1957, așadar acte emise sau încheiate ulterior celui exhibat de reclamantă,

datat 1915, care nu sunt însoțite de schițe anexe și care atestă înstrăinarea

unor cote părți indivize de 37,5%, respectiv 25% din imobilul situat în

București, str. Șos. G. nr. Z, fost W.

Pe de altă parte,

chiar raportându-se la posesia exercitată de părțile litigante și la apărările

acestora vizând buna-credință, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din

Procesul-verbal de punere în posesie din 4 martie 1998, la data emiterii

acestuia, apelantul pârât a formulat opoziție la punerea în posesie a autoarei

sale - S.D., executorul judecătoresc care a dresat acest proces-verbal

consemnând că acesta a menționat că a contestat amplasarea terenului retrocedat

autoarei sale, făcând trimitere la Dosarul nr. 852/1998 al Judecătoriei

Sectorului 6 București. În același sens, nu pot fi apreciate ca lipsite de

relevanță aspectele reliefate de convenția încheiată sub semnătură privată

între autorul reclamantei și același pârât, datată 19 septembrie 2001, prin

care părțile acestei convenții s-au angajat ca, în situația în care autorul

reclamantei va fi pus în posesia terenului în suprafața de 395 mp, din Șos G.

nr. X, sau pe un teren limitrof, pârâtului să-i fie vândut acest teren,

convenția menționând și achitarea unui avans. Curtea a reținut, totodată, că

apelanții pârâți nu au contestat încheierea acestei convenții.

Ca urmare, Curtea nu

a primit nici apărările acestora, în sensul că nu au cunoscut că autorul

reclamantei exhiba o hotărâre judecătorească care viza terenul pe care îl

ocupau, apreciind că, deși este real că, în convenție, nu s-a făcut referire la

acest aspect, este greu de crezut că aceștia ar fi procedat la semnarea unui

astfel de contract, în condițiile în care deja dobândiseră printr-un act

autentic terenul pe care edificaseră o parte din construcțiile existente pe

terenul revendicat, presupunându-se că nici un cumpărător diligent nu s-ar

angaja să cumpere doar întemeindu-se pe susținerile neînsoțite de un minimum de

dovezi ale unei persoane necunoscute, așa cum susțin aceștia.

Curtea a avut în

vedere, în același sens, faptul că, la data semnării acestei convenții, era

deja întocmit raportul de expertiză realizat în Dosarul nr. 2929/1998 al

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, expertul identificând printre

posesorii imobilului revendicat în acea cauză, de autorul reclamantei,

societatea SC A.C. SRL, aspecte ce rezultă din coroborarea mențiunilor din

acest raport cu considerentele Deciziei civile nr. 400A din 26 iunie 2000 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă, care menționează că

"expertiza precizează că Sentința civilă nr. 667 din 6 septembrie 1996 a

Tribunalului București, invocată în cauză, se referă la terenul situat la

numărul poștal Z".

Or, în raport de cele

anterior reliefate, nu s-ar putea reține, nici din perspectiva posesiei

exercitate de pârâți, caracterul preferabil al titlului exhibat de aceștia, în

condițiile în care chiar pârâtul contesta, anterior încheierii convenției prin

care a dobândit proprietatea asupra imobilului revendicat, amplasamentul

autoarei sale, ceea ce echivalează cu existența în persoana acestuia a unui

dubiu serios cu privire la corectitudinea acestui amplasament, de natură a

înlătura o atare apărare.

În plus, ocuparea

imobilului revendicat de construcțiile edificate de pârâți nu poate constitui

un impediment în restituirea imobilului către proprietarul care justifica un

titlul mai caracterizat, pentru că, într-o astfel de situație, s-ar ajunge la

ipoteza în care acțiunea în revendicare ar putea fi respinsă doar ca efect al

acțiunii constructorului, iar nu ca efect al comparării titlurilor de

proprietate exhibate de părțile litigante - singurul criteriu definitoriu

într-o astfel de acțiune. În plus, situația acestor construcții nu face

obiectul prezentului litigiu.

Apelanții pârâți

susțin, totodată, că admiterea acțiunii în revendicare ar încălca principiul

securității raporturilor juridice, respectiv că, pentru respectarea acestuia,

titlul de proprietate al acestora ar trebui să prevaleze celui invocat de

reclamantă.

Fără a nega

importanța principiului analizat, Curtea a constatat că acesta nu poate fi opus

în cauza de față, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei. Astfel,

potrivit jurisprudenței instanței europene, principiul securității raporturilor

juridice impune ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către

instanțe să nu mai poată fi rediscutată. Or, în cauză, ambele părți exhibă o

hotărâre judecătorească definitivă, însă opozabilă doar acelei părți pe care au

înțeles să o cheme în judecată. Pe de altă parte, chiar Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, având în vedere situații în care raportul de drept litigios

a vizat dreptul de proprietate al fostului proprietar, a decis că vânzarea de

către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară

confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului,

combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de

proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului (cauza Străin contra României). Or, în cauză,

deși nu este incidentă o situație în care să se fi înstrăinat respectivul drept

de către stat, trebuie avut în vedere faptul că, prin sentința exhibată de

apelanții pârâți, s-a retrocedat în proprietatea autoarei acestora un imobil

care, așa cum rezultă din expertiza tehnică administrată în cauza de față, nu

respectă fostul amplasament al imobilului de care aceasta, la rândul său,

fusese privată de stat.

Pentru toate aceste

considerente, în soluționarea acțiunii în revendicare, în temeiul dispozițiilor

art. 480 C. civ., Curtea a reținut că apelanta-reclamantă deține un titlu de

proprietate pentru imobilul de la nr. X, ce formează obiectul prezentului

litigiu, pârâții deținând titlu valabil de proprietate pentru imobilul de la

nr. Z, care a fost greșit identificat, rezultând efectiv o suprapunere a celor

două terenuri, astfel că acțiunea în revendicare a fost corect admisă de tribunal.

Totodată,

raportându-se la aspectele intrate în putere de lucru judecat, la care s-a

făcut trimitere anterior, Curtea a menținut dispoziția de respingere, ca

nefondat, a apelului declarat de reclamantă împotriva încheierii din camera de

consiliu din 2 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, și a apelului declarat de apelanta SC E.D.M. SA împotriva

Sentinței civile nr. 1546 din 21 septembrie 2012, urmând a fi menținute și

restul dispozițiilor sentinței care nu au făcut obiect de critică în apel.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs pârâții A.M. și A.C.M., solicitând admiterea

recursului, casarea hotărârii recurate și rejudecarea pe fond, în sensul

respingerii acțiunii reclamantei.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenții au susținut că hotărârea instanței de apel este

nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, pentru următoarele

argumente:

considerente, Curtea a reținut că, în aplicarea disp. art. 315 C. proc. civ.,

trebuie analizată exclusiv acțiunea în revendicare, cu excluderea celorlalte

aspecte soluționate prin decizia de casare, instanța a admis apelul

reclamantei, în condițiile în care recursul acesteia fusese respins irevocabil

prin Decizia nr. 2038 din 25 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Mai mult, motivele acestei dispoziții nu se regăsesc în considerentele

hotărârii, nefiind astfel posibilă verificarea considerentelor pentru care

acest apel a fost admis. Prin această dispoziție, instanța a acordat ceea ce nu

mai putea fi analizat, respectiv mai mult decât s-a cerut. De asemenea, prin

admiterea apelului reclamantei, care viza printre altele și pronunțarea asupra

unei suprafețe mai mari decât cea cerută inițial în cererea de revendicare,

apreciază că li s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin

anularea actului vătămător.

nelegalitate îl constituie contrarietatea dintre dispozitiv și considerente,

mai mult, chiar dintre înseși dispozițiile hotărârii. Astfel, instanța a admis

apelurile formulate, deși a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că

i-a obligat pe pârâți să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

suprafața de 297,23 mp teren, astfel cum a fost identificat prin raportul de

expertiză. Or, în condițiile în care rejudecarea după casare viza exclusiv

soluționarea în fond a acțiunii în revendicare a reclamantei, apelurile

pârâților nu puteau fi admise și, în același timp, admisă în parte acțiunea

reclamantei, atâta vreme cât aceste apeluri nu vizau întinderea dreptului, ci

prevalența sa, astfel cum a fost acordată de instanța de fond.

analizei în fond a acțiunii în revendicare, recurenții pârâți apreciază că

soluția a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, cu interpretarea

greșită a considerentelor deciziei de casare, dar și cu înlăturarea greșită a

apărărilor lor.

Astfel, s-a arătat că

titlurile exhibate de părțile litigante din această fază procesuală sunt

reprezentate de hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate în temeiul dispozițiilor

art. 36 din Legea nr. 33/1994, în contradictoriu cu alte persoane decât cele

aflate în prezent în litigiu. Consecințele acestui aspect sunt următoarele:

- deși se bucură de

autoritate de lucru judecat, nici una dintre hotărâri nu este opozabilă părții

adverse, decât cu valoare de prezumție;

- verificarea

titlurilor autorilor, anterioare acestor hotărâri, are relevanță redusă,

legalitatea acestora nemaiputând fi pusă în discuție. În schimb, relevanță

deosebită are lipsa verificării situației juridice de la momentul pronunțării

hotărârii de care se prevalează reclamanta, precum și decizia acesteia de a

continua judecata cu persoane fără calitate procesuală pasivă, în condițiile în

care este dovedit că avea cunoștință de ocuparea terenului de către alte

persoane devenite proprietare;

- hotărârile în

discuție nu mai puteau readuce în patrimoniul foștilor proprietari imobilele

expropriate decât în măsura în care acestea se mai aflau, la momentul

pronunțării, în patrimoniul expropriatorului și nu au fost folosite în scopul

avut în vedere la momentul exproprierii.

Față de aceste

consecințe, au arătat că hotărârile judecătorești, invocate drept titlu de

către reclamantă, nu au putut determina, în lipsa verificării situației de fapt

și de drept, existența, la data pronunțării, și dobândirea efectivă, în

patrimoniul acesteia, a proprietății în sine.

În ceea ce privește

verificările jurisdicționale întreprinse de instanțele care au pronunțat

hotărârile de retrocedare, s-a învederat că, deși, în ambele cazuri, s-au

verificat înscrisurile referitoare la dobândirea și exproprierea dreptului de

proprietate, nu la fel au stat lucrurile și în ceea ce privește verificarea

situației juridice existente la momentul soluționării.

Astfel, la

pronunțarea Sentinței civile nr. 667 din 6 septembrie 1996 de către Tribunalul

București - titlul autoarei lor, s-au solicitat relații Consiliului Local al

Municipiului București, referitoare la existența terenului liber de orice

sarcini, asigurându-se astfel și posibilitatea restituirii efective.

În schimb, în

soluționarea cererii formulate de autorul reclamantei, instanțele nu au

solicitat nici reclamantului, și nici pe cale directă, oficială, lămurirea

situației juridice existente la acel moment. Mai mult, au ignorat chiar

certitudinea că suprafața retrocedabilă a fost dobândită în proprietate de altă

persoană, conform unei alte hotărâri de care aveau cunoștință, astfel cum se

observă din considerente.

Instanța, reanalizând

însă aceste apărări, le-a înlăturat pe motiv că, pe de o parte, instanțele au

judecat în limita învestirii, conform principiului disponibilității și, deci,

efectele hotărârilor nu se răsfrâng asupra părților opuse în prezenta cauză,

deci nu se poate acorda preferabilitate uneia sau alteia dintre hotărâri, iar,

pe de altă parte, conform practicii Curții Europene a Drepturilor Omului -

cauza Crețu contra României, s-a statuat în sensul că "privarea

reclamanților de proprietate nu a fost de natură să rupă justul echilibru

dintre părțile implicate".

Instanța nu a dorit să

înțeleagă apărarea legată de culpa reclamantei, respectiv omisiunea de a o

chema în judecată pe autoarea lor, pentru a-și asigura tocmai opozabilitatea

hotărârii de care se prevalează în prezent. Instanța nu a dorit să dea

relevanță faptului că nelămurirea situației juridice existente la momentul

pronunțării Deciziei 400A din 26 iunie 2000 de către Curtea de Apel București

se datorează în primul rând părții reclamante care, deși știa că terenul era

ocupat, nu a înțeles să întreprindă nici o diligență în acest sens. Tocmai

această culpă a determinat ulterior imposibilitatea de a da eficiență hotărârii

de care se prelevează reclamanta, fapt ce a determinat-o să promoveze prezenta

cerere, dar această culpă nu poate să lezeze drepturile pârâților, în condițiile

în care diligența recurenților, ca proprietari dobânditori de bună credință, a

fost pe deplin dovedită.

În ceea ce privește

apărarea recurenților legată de îndeplinirea promptă a formalităților de

publicitate, în opoziție cu totala lipsă de diligență a părții adverse în ceea

ce privește notarea litigiului cu Consiliul General al Municipiului București -

existent pe rolul instanței la data cumpărării de către recurenți a imobilului

- instanța de apel a refuzat să-i acorde relevanță. Or, recurenții au invocat

îndeplinirea formalităților de publicitate în dovedirea bunei credințe la

cumpărare și în dovedirea imposibilității de a prevedea o posibilă evicțiune

cauzată de suprapunerea terenurilor retrocedabile. De asemenea, au invocat

faptul că o simplă notare a litigiului ar fi prevenit situația actuală, fie

împiedicând vânzarea imobilului către ei, fie împiedicând edificarea ulterioară

a construcțiilor care, în prezent, ocupă suprafața revendicată. Nicicând nu s-a

făcut referire la faptul că reclamanta nu a uzat de acțiunea de rectificare de

carte funciară și nici la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare a

proprietarului neînscris în cartea funciară. Recurenții nu au opus în acest

sens îndeplinirea formalităților de carte funciară, ci au invocat aceeași pasivitate

a reclamantei care a determinat situația de față, aspect de care instanța de

apel trebuia să țină cont în aprecierea asupra succesiunii actelor și faptelor

juridice intervenite de-a lungul vremii.

În al treilea rând,

instanța de apel pășește spre determinarea titlului mai preferabil al

reclamantei, pe motiv că aceasta a produs titlul cel mai vechi și singurul care

cuprinde o schiță anexă cu delimitarea imobilului. Nici aceste argumente nu

sunt corecte în opinia recurentului, aprecierea asupra vechimii titlurilor de

proprietate neprezentând relevanță uzuală în acțiunile în revendicare, atâta

vreme cât părțile exhibă hotărâri judecătorești irevocabile care au analizat

justețea dreptului de proprietate, atât prin actele autorilor, cât și prin

dovada exproprierii.

De asemenea, lipsită

de relevanță este și existența unei schițe de delimitare a fostului imobil din

G. nr. Z, atâta vreme cât există un raport de expertiză topometrică, în care

s-a analizat planul topografic al zonei întocmit în