ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2207/2015

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2009, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, sub nr. 8252/303/2009, reclamanta G.L. a chemat-o în judecată pe pârâta SC A.C. SRL, solicitând să fie obligată aceasta să-i lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 359 mp teren, situat în Șoseaua G. nr. X, sector 6. Prin cererea completatoare, reclamanta a arătat că înțelege să cheme în judecată și pe pârâta SC E. SA, pentru a fi obligată aceasta să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 119 mp, situat în București, Șoseaua G. nr. X, teren pe care pârâta îl ocupă fără titlu. Reclamanta a formulat și cerere de chemare în garanție a pârâtei Primăria Municipiului București, prin Primarul General, pentru ca aceasta să ia măsurile ce se impun pentru îndeplinirea obligației ce-i revine de a-i pune la dispoziție terenul de 395 mp, ocupat de SC A.C.

SRL și terenul de 119 mp, ocupat de SC E. SA, situate în București, Șoseaua G. nr. X. S-a solicitat obligarea Consiliului General al Municipiului București la daune interese, justificate prin imposibilitatea de exercitare a folosinței asupra terenului, de cate 100 euro pe zi. Prin Încheierea din data de 9 noiembrie 2009, instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate de chemat în garanție, a Consiliului General al Municipiului București și a dispus scoaterea din cauză a Primăriei Municipiului București. Prin aceeași încheiere, a luat act de schimbarea denumirii pârâtei din SC E. SA în SC E.D.M. SA. Prin Sentința civilă nr. 3576 din 3 mai 2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, în Dosarul nr. 8252/303/2009, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 25887/3/2010. Pârâta SC A.C. SRL a formulat întâmpinare și cerere de arătare a titularului dreptului, solicitându-se introducerea în cauză, în calitate de proprietari ai imobilului, a numiților A.M. și A.C.M., care au devenit proprietari ai imobilului situat în B-dul V.M. nr. Y (fostă G., nr. Z), în baza Contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. C1 din 18 decembrie 1998 de BNP N.B.M., de la numita S.D., care, la rândul său, l-a dobândit în baza Sentinței nr. 667 din 6 septembrie 1996, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a Dispoziției nr. 1 din 6 ianuarie 1997 a Primarului Municipiului București și a Procesului-verbal de punere în posesie nr. P1 din 28 februarie 1997. La termenul din 3 septembrie 2010, au fost introduși în cauză, în calitate de titulari ai dreptului de proprietate, numiții A.M.

și A.C.M. La data de 15 martie 2011, titularii dreptului de proprietate, A.M. și A.C.M., au formulat cerere de chemare în garanție a numitei S.D., solicitând obligarea acesteia la plata contravalorii suprafeței de teren la valoarea de piață plus toate prejudiciile ce s-ar putea produce în patrimoniul lor. La termenul din 11 mai 2012, a fost depusă cerere de renunțare la cererea de chemare în garanție a numitei S.D. de către A.M. și, având în vedere că A.C.M. renunțase la această cerere, fiind prezentă personal la termenul din ședința publică din 21 octombrie 2011, instanța a luat act de renunțarea în întregime la judecarea acestei cereri de chemare în garanție. La termenul din 20 ianuarie 2012, reclamanta și-a precizat temeiul de drept al acțiunii, indicând disp.

art. 480 C. civ. și art. 44 din Constituție. În ședința publică din data de 21 octombrie 2011, tribunalul a respins excepția de netimbrare a acțiunii, ca neîntemeiată. În ședința publică din data de 18 noiembrie 2011, tribunalul a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a reclamantei, ca neîntemeiată. În ședința publică din 20 ianuarie 2012, tribunalul a respins excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată de reclamantă, ca neîntemeiată. În ședința publică din data de 16 martie 2012, instanța a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei, lipsei de interes a reclamantei cu privire la solicitarea acordării despăgubirilor și inadmisibilității cererii de chemare în garanție; a constatat că excepția lipsei capacității de folosință a Primăriei Municipiului București și lipsei calității procesuale pasive a SC A.C.

SRL au rămas fără obiect; a calificat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare ca fiind o apărare de fond; a unit cu fondul excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC E.D.M. SA și chematului în garanție Consiliul General al Municipiului București. Prin Sentința civilă nr. 1546 din 21 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC E.D.M. SA și chematului în garanție Consiliul General al Municipiului București, ca neîntemeiate, a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta G.L., în contradictoriu cu pârâții SC A.C. SRL, SC E.D.M. SA, titularii dreptului de proprietate A.M.

și A.C.M. și cu chematul în garanție Consiliul General al Municipiului București, a obligat pârâta SC E.D.M. SA și titularii dreptului de proprietate A.M. și A.C.M. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile în suprafață de 119 mp, respectiv 359 mp, situate în București, str. G., nr. X, sector 6, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat de expertul C.A. și a respins cererea de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului București, ca neîntemeiată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 8 octombrie 2012, reclamanta G.L. a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 25887/3/2010, motivat de faptul că, deși pârâții A.M.

și A.C.M. au fost obligați la satisfacerea cererii reclamantei de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 359 mp, eroarea constă în faptul că suprafața solicitată este de 395 mp. Prin Încheierea din camera de consiliu din data de 2 noiembrie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea de îndreptare eroare materială, formulată de reclamanta G.L., ca neîntemeiată. Pentru a dispune astfel, instanța a constatat că, prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC A.C. SRL să lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 359 mp teren, situat în sos. G. nr. X, sector 6, și nu suprafața de 395 mp.

Tribunalul a reținut că prin niciuna din cererile precizatoare, formulate de către reclamantă, aceasta nu a modificat suprafața de 359 mp, așa cum solicitase inițial. Pe de altă parte, tribunalul a reținut că, și prin Decizia civilă nr. 400A din 26 iunie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 1326/2000, a fost admisă acțiunea formulată de autorul reclamantei, pârâtul fiind obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile în suprafață de 359 mp și 119 mp, conform expertizei topografice C.A. Având în vedere principiul disponibilității părților, tribunalul a constatat că nu sunt întrunite dispozițiile art. 281 C. proc. civ., întrucât reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, s-a referit la suprafața de teren de 359 mp, și nu de 395 mp, nefiind vorba de vreo eroare materială strecurată în minuta pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 25887/3/201.

Împotriva Sentinței civile nr. 1546 din 21 septembrie 2012 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, au formulat apel reclamanta G.L., pârâta SC E.D.M. SA și pârâții A.M. și A.C.M. Prin Decizia civilă nr. 280A din 7 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile formulate de apelanta - reclamantă G.L., și de apelanții-pârâți A.M. și A.C.M.; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâții A.M., A.C.M. și SC A.C. SRL să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 287,23 mp teren, situat în șos. G. nr. X, identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert I.I.D.

ca fiind S.2; a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva încheierii din camera de consiliu din 2 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a respins, ca nefondat, apelul pârâtei SC E.D.M. SA, formulat împotriva aceleiași sentințe; a menținut restul dispozițiilor sentinței și a obligat apelanții pârâți la 1500 RON cheltuieli de judecată către apelanta reclamantă. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta G.L. și pârâții A.M. și A.C.M. Prin Decizia civilă nr. 2038 din 25 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de reclamanta G.L. împotriva Deciziei nr. 280A din 7 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat; a admis recursul declarat de pârâții A.M.

și A.C.M. împotriva aceleiași decizii, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reținut, în referire la recursul reclamantei, că aceasta, pretinzând că instanța s-ar fi pronunțat asupra unei suprafețe de teren mai mici - de 359 mp, în loc de 395 mp - decât cea care a făcut obiectul judecății, reclamanta nu combate considerentele deciziei din apel, care au făcut referire la principiul disponibilității și imposibilitatea pentru instanță de a depăși limitele învestirii, ci arată că, în cadrul unei judecăți anterioare, s-ar fi statuat că "suprafața de teren ocupată de o firmă particulară este de 395 mp", ceea ce ar fi trebuit să determine, sub aspectul întinderii dreptului, soluția instanței de apel.

Susținerea este eronată și decurge din confuzia în care se află recurenta cu privire la regulile care guvernează desfășurarea procesului civil și care presupun ca judecata să aibă loc în limitele fixate de părți prin pretențiile formulate și, de asemenea, cu privire la modalitatea de dovedire a pretențiilor afirmate. Or, instanța de apel a reținut corect că, potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâților A.M și A.C.M. la restituirea suprafeței de 359 mp și că împrejurarea că, pe parcursul judecății, ar fi făcut referire și la suprafața de 395 mp nu echivalează cu o modificare a câtimii obiectului cererii, câtă vreme aceasta nu s-a realizat în termeni procedurali, pentru a învesti legal instanța.

Referirea pe care o face reclamanta, prin motivele de recurs, la Decizia nr. 400/2000 a Curții de Apel București și la nesocotirea autorității de lucru judecat a acesteia - în susținerea aceleiași critici, legate de obiectul învestirii instanței - denotă aceeași confuzie între limitele judecății și probațiunea în procesul civil. Astfel, decizia menționată care, potrivit susținerii recurentei-reclamante, ar fi tranșat asupra suprafeței de 395 mp teren, a fost folosită în cadrul procesului ca mijloc de probă, pentru a demonstra dreptul de proprietate pretins. Pe de o parte, fiind vorba de invocarea hotărârii în raport de terți față de procesul anterior, reclamanta s-a prevalat de aceasta, nu cu efectul obligatoriu al autorității de lucru judecat - care presupune identitatea părților - ci cu valoarea de prezumție, de mijloc de probă susceptibil de dovadă contrară.

Pe de altă parte, folosirea unui mijloc de probă are aptitudinea de a demonstra sau nu temeinicia pretențiilor formulate, iar nu de a arăta câtimea, întinderea acestor pretenții (care fac obiectul cererii de chemare în judecată). Tot eronat și de o manieră nepermisă procedural, față de etapa judecății unei căi extraordinare de atac, reclamanta a pretins că ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 212 C. proc. civ., referitoare la valoarea juridică a raportului de expertiză efectuat în calea de atac a apelului. Prin modalitatea de formulare a criticii, reclamanta deduce judecății în recurs aspecte care țin, în realitate, de evaluarea probatoriului și care sunt în căderea exclusivă a instanțelor fondului, neputându-se constitui în obiect al cenzurii de legalitate.

Deși indică nesocotirea dispozițiilor art. 212 C. proc. civ., recurenta-reclamantă dezvoltă, de fapt, argumente legate de aprecierea probelor de către instanța de apel, susținând că aceasta trebuia să înlăture raportul de expertiză din apel, întrucât contravenea concluziilor expertizei dintr-un alt dosar. Reluând teza lipsirii, prin soluția adoptată, de efecte juridice a unei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat (Decizia nr. 400 din 26 iunie 2000 a Curții de Apel București), recurenta pretinde - sub același aspect, al întinderii suprafeței de teren - că instanța a omologat un raport de expertiză ce nega aspecte reținute în considerentele primei hotărâri. Astfel cum s-a menționat deja, reclamanta nu s-a putut prevala în cadrul acestui proces decât de valoarea probatorie a respectivei hotărâri, întrucât obligativitatea efectelor lucrului judecat presupune identitatea părților din litigiul anterior, premisă care nu se regăsește în speță.

Fiind vorba de mijlocul de probă (adică, de prezumția lucrului judecat, în termenii art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.) el era, evident, susceptibil de dovadă contrară. În același timp, afirmația că, prin validarea concluziilor raportului de expertiză efectuat în faza apelului, ar fi fost contrazise considerentele hotărârii anterioare, vine în contradicție cu instituția autorității de lucru judecat de care se prevalează partea. Funcția autorității de lucru judecat este de a evita judecăți contradictorii, respectiv contraziceri între dispozitivele hotărârilor (în condițiile triplei identități de părți, obiect, cauză) sau între considerentele acestora (pentru ipoteza identității chestiunii litigioase), iar nu de a evita contraziceri între considerentele unei hotărâri și un mijloc de probă.

În ceea ce privește recursul pârâților A.M.

și A.C.M., s-a reținut că, din examinarea considerentelor justificative ale adoptării soluției din apel, acestea se rezumă la analiza concluziilor raportului de expertiză, reținându-se expres că instanța "înțelege să-și însușească punctul de vedere al expertului, care a explicat cu claritate de unde provine suprapunerea de teren". S-a mai reținut, tot potrivit raportului de expertiză, că "terenul ce a fost restituit autoarei pârâților, S.D., prin Sentința civilă nr. 667/1996, nu a respectat amplasamentul inițial avut de acesta înainte de expropriere și că a fost greșită identificarea terenului făcută de expert în litigiul soluționat prin sentința menționată". Or, limitându-se, în analiza fondului pretențiilor, la un singur mijloc de probă care releva starea de fapt a pricinii, instanța a lăsat neanalizate aspectele de drept ridicate de prezentarea, de către ambele părți în litigiu, a unor titluri de proprietate asupra terenului, chiar în condițiile suprapunerii în parte a suprafețelor.

Așadar, separat de suprapunerea pe care a constatat-o în privința celor două terenuri, instanța avea de analizat valoarea juridică a titlurilor prezentate de părți, simpla afirmație că, potrivit raportului de expertiză, s-a realizat o măsurătoare greșită în anul 1996, fiind insuficientă față de succesiunea actelor și faptelor juridice intervenită și de necesitatea rezolvării pricinii nu doar pe elemente de fapt, ci și din punct de vedere al aspectelor de drept.

Reținând că instanța de apel s-a limitat la a-și însuși concluziile raportului de expertiză, fără să analizeze situația juridică a părților, dată de titlurile inițiale ale autorilor lor, de desfășurarea unor judecăți anterioare, cu rezultatul verificărilor jurisdicționale și modalitatea în care acesta se repercutează față de părțile din proces, respectiv față de terți, inclusiv felul în care s-a dat eficiență respectivelor hotărâri, Înalta Curte a constatat că împrejurările pricinii nu au fost lămurite în așa fel încât să facă posibil controlul de legalitate în recurs.

S-a mai apreciat că aspectele învederate de către recurenți, vizând soluționarea greșită a cauzei cu trimitere la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale deciziei în interesul legii nr. 33/2008 au caracter nefondat, întrucât, așa cum corect a reținut instanța de apel, referirile la dispozițiile menționate au privit doar soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu fondul acțiunii în revendicare. De asemenea, celelalte argumente aduse în susținerea criticilor de nelegalitate - vizând preferabilitatea titlului pârâților, modalitatea în care funcționează criteriile de preferință în cadrul acțiunii în revendicare promovate - au fost apreciate ca aspecte de fond ce nu pot fi supuse cenzurii față de motivul de casare reținui, și care vor fi avute în vedere spre analiză la momentul rejudecării.

În apel, în rejudecare, a fost administrată proba cu înscrisuri, la solicitarea instanței, ca efect al obligativității îndrumărilor date prin decizia de casare, părțile anexând în probațiune titluri de proprietate deținute de autorii acestora. Prin Decizia nr. 173A din 9 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile formulate de apelanta-reclamantă G.L. și de apelanții-pârâți A.M. și A.C.M. împotriva Sentinței civile nr. 1546 din 21 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă SC E.D.M. SA, fostă E.M.S. intimata-pârâtă SC A.C. SRL și intimatul-chemat în garanție Consiliul General al Municipiului București.

A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâții A.M. și A.C.M. și SC A.C. SRL să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 287,23 mp teren, situat în șos. G. nr. X, identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert I.I.D. ca fiind S2. A respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva încheierii din camera de consiliu din 2 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București. secția a III-a civilă. A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta SC E.D.M. SA împotriva Sentinței civile nr. 1546 din 21 septembrie 2012, în contradictoriu cu apelanta reclamanta G.L., apelanții-pârâți A.M. și A.C.M., intimata-pârâtă SC A.C. SRL și intimatul-chemat în garanție Consiliul General al Municipiului București.

A menținut restul dispozițiilor sentinței atacate. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Având în vedere aceste dispoziții legale, Curtea a procedat la analiza apelurilor, în limitele criticilor deduse judecații în această cale de atac și a celor stabilite prin decizia de casare. În consecință, în aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a analizat exclusiv aspectele vizând soluționarea în fond a acțiunii în revendicare formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâții A.M.

și A.C.M., prin prisma criteriilor la care face trimitere instanța de recurs. Aceasta deoarece aspectele vizând admisibilitatea acțiunii, soluționarea greșită a cauzei cu trimitere la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, limitele învestirii instanței de fond prin acțiunea reclamantei, (în referire la suprafața revendicată), respectarea art. 212 C. proc. civ., referitor la valoarea juridică a raportului de expertiză, efectuat în calea de atac a apelului, au intrat în puterea lucrului judecat, făcând obiect al analizei în cadrul recursului soluționat prin Decizia civilă nr. 2038 din 25 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, Curtea a avut în vedere că pârâții SC E.D.M.

SA și SC A.C. SRL nu au exercitat calea de atac a recursului împotriva Deciziei civile nr. 280A din 7 noiembrie 2013, iar casarea dispusă, așa cum rezultă cu evidență din decizia de casare, nu a vizat și soluția adoptată în ceea ce privește petitul formulat de reclamantă împotriva pârâtului SC E.D.M. SA, respectiv că nu au făcut obiect de critică în recurs, aspectele vizând netimbrarea cererii de chemare în judecată și calitatea procesuală pasivă a pârâtului SC A.C. SRL, respectiv greșita stabilire a cadrului procesual în primă instanță.

Având în vedere limitele rejudecării, Curtea a reținut următoarele: Așa cum rezultă din situația de fapt stabilită în cauză în primă instanță, în speță, reclamanta a formulat prezenta acțiune în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ., susținând că are calitatea de proprietar al imobilului revendicat - teren în suprafață de 359 mp, situat în București, Șoseaua G. nr. X, sector 6. În acest sens, reclamanta s-a prevalat de Decizia civilă nr. 400A din 26 iunie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-a admis apelul declarat în cauză împotriva Sentinței civile nr. 1866 din 22 decembrie 1999 (prin care Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de autorul reclamantei G.T.

prin care a solicitat obligarea Consiliului General al Municipiului București să-i lase în deplină proprietate și folosință imobilul situat în șos. G. nr. X, alcătuit din 714 mp de teren), s-a schimbat în tot această sentință și s-a admis în parte acțiunea, pârâtul Consiliul General al Municipiului București fiind obligat să lase autorului reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile în suprafață de 359 mp, respectiv 119 mp, identificate conform expertizei efectuate de expert C.A., fiind respins capătul de cerere având ca obiect despăgubirile pentru construcție.

Această decizie a devenit irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 4685 din 8 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărâre prin care s-a admis recursul declarat de reclamant, s-a dispus modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 143.966.500 RON despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 200 mp, nerestituit în natură și a construcțiilor demolate, fiind respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General. De asemenea, reclamanta s-a prevalat de actul de vânzare-cumpărare nr. A1 din 22 februarie 1943, autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, prin care autorii săi au dobândit în proprietate imobilul situat în Șos.

G. nr. X, alcătuit din 714 mp de teren și o casă din cărămidă. Pârâții pretind, la rândul lor, că au calitatea de proprietari ai imobilului revendicat, invocând, pe de o parte, Sentința civilă nr. 667 din 6 septembrie 1996, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin care a fost admisă acțiunea autoarei acestora, S.D., împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului București, dispunându-se retrocedarea imobilului situat în București, str. G. nr. Z, în suprafață de 1549,74 mp, cu dimensiunile și vecinătățile stabilite conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert L.G. și Dispoziția nr. 1 din 6 ianuarie 1997, emisă de Primarul General al Municipiului București, prin care imobilul teren situat în sos.

G. nr. Z, cu dimensiunile și vecinătățile conforme raportului de expertiză, a fost restituit în proprietate numitei S.D., iar, pe de altă parte, de Actul de vânzare-cumpărare nr. A2 din 4 octombrie 1957, prin care aceeași autoare, S.D., a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1553 mp, situat în șos. G. nr. Z. Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. C1 din 18 decembrie 1998, apelanții-pârâți A.M. și A.C.M. au devenit proprietarii imobilului compus din teren în suprafață de 1549,74 mp, situat în B-dul V.M. nr. Y, fost Șos. G. nr. Z, prin cumpărare de la S.D.

Pe acest teren a fost edificată de pârâții A. o construcție S+P+3E, conform autorizației de construire din 2001, extinsă cu o construcție S+P+4E, conform autorizației de construire din 23 octombrie 2008, construcții recepționate conform Proceselor-verbale din 2002 și respectiv 2009. Prin raportul de expertiză topografică completat, realizat de expertul I.I.D., s-a constatat că terenul cumpărat de apelanții pârâți A.M. și A.C.M. nu respectă amplasamentul terenului dobândit de autoarea acestora, conform Actului de vânzare-cumpărare nr. A2 din 4 octombrie 1957, ci lățimea terenului retrocedat lui S.D. și cumpărat de soții A.M. și A.C.M. este mult mai mare față de lățimea inițială a fostului imobil cu nr. Z, astfel că terenul retrocedat acesteia cuprinde și porțiunea mediană a fostului teren cu nr. X și chiar o porțiune din următorul imobil demolat, ce a purtat nr. W. Potrivit aceleiași expertize, din terenul fostului imobil din Sos.

G. nr. X, suprafața de 112,55 mp se află în incinta SC E.D.M. SA, o suprafață de 287,23 mp se suprapune cu terenul cumpărat de pârâții A.M. și A.C.M., iar suprafața de 192,85 mp este ocupată de calea publică, reprezentată de B-dul V.M. Curtea a reținut că se impune a fi omologat acest raport, în condițiile în care expertul s-a raportat, așa cum rezultă din completarea la raport, inclusiv la planurile cadastrale întocmite în anul 1911, luând așadar în considerare modul în care limitele terenului dobândit de autorul reclamantei au fost configurate la nivelul anului 1915, având în vedere trimiterea din contractul nr. A1 din 22 februarie 1943, autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, la schița anexă la actul de partaj din 1915, dar și la cele concomitente deposedării autorilor părților litigante, respectiv la actele de proprietate înfățișate de acestea.

Având în vedere starea de fapt anterior reliefată, care atestă neechivoc identitatea parțială între terenul revendicat de reclamantă și terenul deținut de pârâți, Curtea s-a raportat la criteriile de comparație la care s-a făcut trimitere în cadrul deciziei de casare. Astfel, s-a avut în vedere faptul că atât reclamanta, cât și pârâții A.M. și A.C.M. exhibă hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București.

Sub acest aspect, Curtea a apreciat că trebuie avut în vedere că limitele cercetării judecătorești sunt configurate de cadrul procesual de învestire, iar, în măsura în care reclamantul nu înțelege să-și valorifice pretinsele drepturi într-o procedură contencioasă care să includă și alte terțe persoane, care pot pretinde aceleași drepturi, consecința nu poate fi decât aceea că numai părțile prezente sau reprezentate la dezbaterile judiciare vor suporta efectele directe ale actelor juridice - hotărârilor judecătorești.

Această soluție este pe deplin împărtășită de practica și doctrina judiciară, nefiind recunoscută posibilitatea extinderii efectelor hotărârilor judecătorești asupra terților, întrucât autoritatea judecătorească a fost învestită de părți, sub semnul principiului disponibilității, numai în limitele a ceea ce părțile au cerut, prin alegarea faptelor și a drepturilor și intereselor lor legitime, iar aceștia nu au beneficiat în mod concret de posibilitatea de a se apăra, de a contesta, de a-și exprima punctul de vedere în fața unei instanțe de judecată, de a exercita căile de atac prevăzute de lege.

Curtea a reținut sub acest aspect practica Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Crețu și alții împotriva României, în care s-a statuat că, prin constatarea inopozabilității hotărârilor respective față de terți, instanțele nu au făcut altceva decât să dea efect voinței reclamanților de a nu-l introduce în cauză pe terț, în acțiunile intentate anterior împotriva statului. În aceste condiții, Curtea Europeană a conchis în sensul că privarea reclamanților de proprietate nu a fost de natură să rupă justul echilibru dintre interesele implicate.

Prin urmare, date fiind cele anterior reliefate, Curtea nu ar putea deduce exclusiv din aceste hotărâri judecătorești un criteriu de preferabilitate în favoarea uneia sau alteia dintre părțile litigante, ci, așa cum s-a reținut în chiar decizia de casare, aceste hotărâri nu sunt opozabile părții litigante adverse, în condițiile în care obligativitatea efectelor lucrului judecat presupune identitatea părților din litigiul anterior, premisă care nu se regăsește în speță, astfel că sus-menționatele hotărâri judecătorești trebuie privite ca mijloace de dovadă, susceptibile de a fi combătute de dovadă contrară.

Pentru identitate de rațiune nici Dispoziția nr. 1 din 6 ianuarie 1997, emisă de Primarul General al Municipiului București, adoptată în temeiul Sentinței civile nr. 667 din 6 septembrie 1996, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, nu poate fi apreciată ca fiind un titlul preferabil, acesta fiind emis în vederea punerii în executare a acestei hotărâri judecătorești, iar nu într-o procedură administrativă distinctă. Tot astfel, Curtea a apreciat că nu poate fi primită apărarea pârâților, în sensul că dreptul recunoscut prin aceste hotărâri judecătorești este un drept nou, astfel că, în opinia acestora, fiind beneficiarii unei hotărâri pronunțate în anul 1996, au un titlu mai vechi și deci mai preferabil.

Astfel, deși este real că prevederile art. 36 din Legea nr. 33/1994 prevedeau o anumită procedură judiciară care trebuia urmată de cei interesați, retrocedarea neoperând de drept, ci numai în măsura în care cererea era apreciată, într-o procedură judiciară, că îndeplinea condițiile impuse de actul normativ menționat și sub condiția plății unui preț, o atare împrejurare nu poate fi de natură să conducă la o concluzie contrară celor anterior reliefate, autoritatea de lucru judecat neoperând decât în raport cu părțile din litigiul în care s-a pronunțat respectiva hotărâre judecătorească.

În plus, legea specială permitea formularea unor cereri de retrocedare, ceea ce presupunea repunerea părților în situația anterioară exproprierii, așadar, respectarea întocmai a vechiului amplasament al imobilului supus retrocedării, tocmai acesta fiind și considerentul pentru care, în ambele litigii, prin care autorilor acestor apelanți le-au fost retrocedate imobilele expropriate, s-a și procedat la administrarea unor probe care urmăreau determinarea fostului amplasament, iar instanțele s-au raportat inclusiv la această împrejurare, statuând în cel de-al doilea litigiu, cel în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 400A din 26 iunie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, că, în realitate, imobilul menționat în Sentința civilă nr. 667/1996 a Tribunalului București se referă la terenul situat la numărul poștal Y, și s-a reținut calitatea procesuală pasivă a Municipiului București care invocase, în apărare, identitatea între cele două imobile.

Pe de altă parte, deși pârâții invocă preferabilitatea titlului lor, reprezentat de Sentința civilă nr. 667/1996 a Tribunalului București, prevalându-se de efectuarea atât de către aceștia, cât și de către autoarea lor a formalităților de publicitate imobiliară, Curtea a reținut că nu se poate da prevalență acestui criteriu, în condițiile în care titlurile de dobândire exhibate și care sunt reprezentate de convențiile prin care autorii părților au dobândit drepturile opuse în prezentul litigiu provin de la autori diferiți, iar nu de la același autor, situație în care este necesar a se stabili care dintre aceștia este verus dominus. Curtea nu a reținut aplicabilitatea în cauză a termenului de trei ani prevăzut de art. 36 din Legea nr. 7/1996, în care ar fi putut fi formulată acțiunea în rectificare și care, odată trecut, ar consolida dreptul celui înscris în cartea funciară ca proprietar.

Curtea a apreciat că, în condițiile în care acțiunea în rectificare este rezervată doar antecesorului tabular sau succesorului său în drepturi, iar nu terțului proprietar, iar buna-credință a subachizitorului, întemeiată pe cuprinsul cărții funciare, se raportează la lipsa notării unei astfel de acțiuni, nu se poate imputa proprietarului terț față de succesiunea de înscrieri din cartea funciară faptul că nu a uzat de acțiunea în rectificare prevăzută de art. 36 din Legea nr. 7/1996, în termenul de trei ani, pentru a bloca efectele principiului publicității materiale.

Prin urmare, în raport de cele arătate și în considerarea faptului că principiul publicității materiale trebuie privit și din perspectiva relativității înscrierilor din cartea funciară, Curtea a considerat că nu sunt incidente prevederile art. 31 și art. 36 din Legea nr. 7/1996, aceste texte referindu-se exclusiv la drepturile subachizitorului de la un neproprietar împotriva eventualelor drepturi ale autorului/autorilor acestui neproprietar, înscris/înscriși în cartea funciară, și care fac parte din lanțul succesiunii tabulare. Curtea s-a raportat în acest sens și la opiniile exprimate în doctrina de specialitate care au apreciat că, în referire la situația juridică a adevăratului proprietar neînscris în cartea funciară, acestuia nu îi poate fi opusă publicitatea materială a cărții funciare și îi rămâne deschisă acțiunea în revendicare împotriva subachizitorului de la un neproprietar înscris în cartea funciară.

În ceea ce privește determinarea titlului mai preferabil, Curtea, în respectarea îndrumărilor deciziei de casare, a constatat că, în rejudecare, reclamanta a fost în măsură să probeze că titlul său se întemeiază pe un act mai vechi - actul de partaj autentificat de Tribunalul Ilfov, din 1915, act care este însoțit de o schiță anexă și cuprinde o delimitare a imobilului partajat - și că a probat transmiterea dreptului deținut, în temeiul acestui act, de autorii autorului său, către acesta din urmă, anexând actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov în 1919 și contractul de vânzare-cumpărare, autentificat de Tribunalul Ilfov în 1943 și Procesul-verbal de carte funciară din 1940, prin care acesta din urmă a procedat la înscrierea în cartea funciară a dreptului astfel dobândit.

În schimb, pârâții A.M. și A.C.M. au anexat la dosar doar jurnalul din 17 august 1937 al Tribunalului Ilfov, prin care s-a constatat deschisă succesiunea defunctului G.N. și moștenitorii acestuia, Actul de vânzare autentificat de Tribunalul Ilfov din 1939, actul de vindere-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov din 6 martie 1939, respectiv Actul de vânzare-cumpărare nr. A2 din 4 octombrie 1957, așadar acte emise sau încheiate ulterior celui exhibat de reclamantă, datat 1915, care nu sunt însoțite de schițe anexe și care atestă înstrăinarea unor cote părți indivize de 37,5%, respectiv 25% din imobilul situat în București, str. Șos.

G. nr. Z, fost W. Pe de altă parte, chiar raportându-se la posesia exercitată de părțile litigante și la apărările acestora vizând buna-credință, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din Procesul-verbal de punere în posesie din 4 martie 1998, la data emiterii acestuia, apelantul pârât a formulat opoziție la punerea în posesie a autoarei sale - S.D., executorul judecătoresc care a dresat acest proces-verbal consemnând că acesta a menționat că a contestat amplasarea terenului retrocedat autoarei sale, făcând trimitere la Dosarul nr. 852/1998 al Judecătoriei Sectorului 6 București.

În același sens, nu pot fi apreciate ca lipsite de relevanță aspectele reliefate de convenția încheiată sub semnătură privată între autorul reclamantei și același pârât, datată 19 septembrie 2001, prin care părțile acestei convenții s-au angajat ca, în situația în care autorul reclamantei va fi pus în posesia terenului în suprafața de 395 mp, din Șos G. nr. X, sau pe un teren limitrof, pârâtului să-i fie vândut acest teren, convenția menționând și achitarea unui avans. Curtea a reținut, totodată, că apelanții pârâți nu au contestat încheierea acestei convenții.

Ca urmare, Curtea nu a primit nici apărările acestora, în sensul că nu au cunoscut că autorul reclamantei exhiba o hotărâre judecătorească care viza terenul pe care îl ocupau, apreciind că, deși este real că, în convenție, nu s-a făcut referire la acest aspect, este greu de crezut că aceștia ar fi procedat la semnarea unui astfel de contract, în condițiile în care deja dobândiseră printr-un act autentic terenul pe care edificaseră o parte din construcțiile existente pe terenul revendicat, presupunându-se că nici un cumpărător diligent nu s-ar angaja să cumpere doar întemeindu-se pe susținerile neînsoțite de un minimum de dovezi ale unei persoane necunoscute, așa cum susțin aceștia.

Curtea a avut în vedere, în același sens, faptul că, la data semnării acestei convenții, era deja întocmit raportul de expertiză realizat în Dosarul nr. 2929/1998 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, expertul identificând printre posesorii imobilului revendicat în acea cauză, de autorul reclamantei, societatea SC A.C.

SRL, aspecte ce rezultă din coroborarea mențiunilor din acest raport cu considerentele Deciziei civile nr. 400A din 26 iunie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, care menționează că "expertiza precizează că Sentința civilă nr. 667 din 6 septembrie 1996 a Tribunalului București, invocată în cauză, se referă la terenul situat la numărul poștal Z". Or, în raport de cele anterior reliefate, nu s-ar putea reține, nici din perspectiva posesiei exercitate de pârâți, caracterul preferabil al titlului exhibat de aceștia, în condițiile în care chiar pârâtul contesta, anterior încheierii convenției prin care a dobândit proprietatea asupra imobilului revendicat, amplasamentul autoarei sale, ceea ce echivalează cu existența în persoana acestuia a unui dubiu serios cu privire la corectitudinea acestui amplasament, de natură a înlătura o atare apărare.

În plus, ocuparea imobilului revendicat de construcțiile edificate de pârâți nu poate constitui un impediment în restituirea imobilului către proprietarul care justifica un titlul mai caracterizat, pentru că, într-o astfel de situație, s-ar ajunge la ipoteza în care acțiunea în revendicare ar putea fi respinsă doar ca efect al acțiunii constructorului, iar nu ca efect al comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante - singurul criteriu definitoriu într-o astfel de acțiune. În plus, situația acestor construcții nu face obiectul prezentului litigiu. Apelanții pârâți susțin, totodată, că admiterea acțiunii în revendicare ar încălca principiul securității raporturilor juridice, respectiv că, pentru respectarea acestuia, titlul de proprietate al acestora ar trebui să prevaleze celui invocat de reclamantă.

Fără a nega importanța principiului analizat, Curtea a constatat că acesta nu poate fi opus în cauza de față, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei. Astfel, potrivit jurisprudenței instanței europene, principiul securității raporturilor juridice impune ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi rediscutată. Or, în cauză, ambele părți exhibă o hotărâre judecătorească definitivă, însă opozabilă doar acelei părți pe care au înțeles să o cheme în judecată.

Pe de altă parte, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere situații în care raportul de drept litigios a vizat dreptul de proprietate al fostului proprietar, a decis că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza Străin contra României).

Or, în cauză, deși nu este incidentă o situație în care să se fi înstrăinat respectivul drept de către stat, trebuie avut în vedere faptul că, prin sentința exhibată de apelanții pârâți, s-a retrocedat în proprietatea autoarei acestora un imobil care, așa cum rezultă din expertiza tehnică administrată în cauza de față, nu respectă fostul amplasament al imobilului de care aceasta, la rândul său, fusese privată de stat. Pentru toate aceste considerente, în soluționarea acțiunii în revendicare, în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ., Curtea a reținut că apelanta-reclamantă deține un titlu de proprietate pentru imobilul de la nr. X, ce formează obiectul prezentului litigiu, pârâții deținând titlu valabil de proprietate pentru imobilul de la nr. Z, care a fost greșit identificat, rezultând efectiv o suprapunere a celor două terenuri, astfel că acțiunea în revendicare a fost corect admisă de tribunal.

Totodată, raportându-se la aspectele intrate în putere de lucru judecat, la care s-a făcut trimitere anterior, Curtea a menținut dispoziția de respingere, ca nefondat, a apelului declarat de reclamantă împotriva încheierii din camera de consiliu din 2 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, și a apelului declarat de apelanta SC E.D.M. SA împotriva Sentinței civile nr. 1546 din 21 septembrie 2012, urmând a fi menținute și restul dispozițiilor sentinței care nu au făcut obiect de critică în apel. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâții A.M. și A.C.M., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și rejudecarea pe fond, în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, pentru următoarele argumente: 1. Astfel, deși în considerente, Curtea a reținut că, în aplicarea disp. art. 315 C. proc. civ., trebuie analizată exclusiv acțiunea în revendicare, cu excluderea celorlalte aspecte soluționate prin decizia de casare, instanța a admis apelul reclamantei, în condițiile în care recursul acesteia fusese respins irevocabil prin Decizia nr. 2038 din 25 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Mai mult, motivele acestei dispoziții nu se regăsesc în considerentele hotărârii, nefiind astfel posibilă verificarea considerentelor pentru care acest apel a fost admis.

Prin această dispoziție, instanța a acordat ceea ce nu mai putea fi analizat, respectiv mai mult decât s-a cerut. De asemenea, prin admiterea apelului reclamantei, care viza printre altele și pronunțarea asupra unei suprafețe mai mari decât cea cerută inițial în cererea de revendicare, apreciază că li s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului vătămător. 2. Un alt motiv de nelegalitate îl constituie contrarietatea dintre dispozitiv și considerente, mai mult, chiar dintre înseși dispozițiile hotărârii. Astfel, instanța a admis apelurile formulate, deși a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că i-a obligat pe pârâți să lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 297,23 mp teren, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză.

Or, în condițiile în care rejudecarea după casare viza exclusiv soluționarea în fond a acțiunii în revendicare a reclamantei, apelurile pârâților nu puteau fi admise și, în același timp, admisă în parte acțiunea reclamantei, atâta vreme cât aceste apeluri nu vizau întinderea dreptului, ci prevalența sa, astfel cum a fost acordată de instanța de fond. 3. Și în privința analizei în fond a acțiunii în revendicare, recurenții pârâți apreciază că soluția a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, cu interpretarea greșită a considerentelor deciziei de casare, dar și cu înlăturarea greșită a apărărilor lor. Astfel, s-a arătat că titlurile exhibate de părțile litigante din această fază procesuală sunt reprezentate de hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate în temeiul dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 33/1994, în contradictoriu cu alte persoane decât cele aflate în prezent în litigiu.

Consecințele acestui aspect sunt următoarele: - deși se bucură de autoritate de lucru judecat, nici una dintre hotărâri nu este opozabilă părții adverse, decât cu valoare de prezumție; - verificarea titlurilor autorilor, anterioare acestor hotărâri, are relevanță redusă, legalitatea acestora nemaiputând fi pusă în discuție. În schimb, relevanță deosebită are lipsa verificării situației juridice de la momentul pronunțării hotărârii de care se prevalează reclamanta, precum și decizia acesteia de a continua judecata cu persoane fără calitate procesuală pasivă, în condițiile în care este dovedit că avea cunoștință de ocuparea terenului de către alte persoane devenite proprietare; - hotărârile în discuție nu mai puteau readuce în patrimoniul foștilor proprietari imobilele expropriate decât în măsura în care acestea se mai aflau, la momentul pronunțării, în patrimoniul expropriatorului și nu au fost folosite în scopul avut în vedere la momentul exproprierii.

Față de aceste consecințe, au arătat că hotărârile judecătorești, invocate drept titlu de către reclamantă, nu au putut determina, în lipsa verificării situației de fapt și de drept, existența, la data pronunțării, și dobândirea efectivă, în patrimoniul acesteia, a proprietății în sine. În ceea ce privește verificările jurisdicționale întreprinse de instanțele care au pronunțat hotărârile de retrocedare, s-a învederat că, deși, în ambele cazuri, s-au verificat înscrisurile referitoare la dobândirea și exproprierea dreptului de proprietate, nu la fel au stat lucrurile și în ceea ce privește verificarea situației juridice existente la momentul soluționării. Astfel, la pronunțarea Sentinței civile nr. 667 din 6 septembrie 1996 de către Tribunalul București - titlul autoarei lor, s-au solicitat relații Consiliului Local al Municipiului București, referitoare la existența terenului liber de orice sarcini, asigurându-se astfel și posibilitatea restituirii efective.

În schimb, în soluționarea cererii formulate de autorul reclamantei, instanțele nu au solicitat nici reclamantului, și nici pe cale directă, oficială, lămurirea situației juridice existente la acel moment. Mai mult, au ignorat chiar certitudinea că suprafața retrocedabilă a fost dobândită în proprietate de altă persoană, conform unei alte hotărâri de care aveau cunoștință, astfel cum se observă din considerente.

Instanța, reanalizând însă aceste apărări, le-a înlăturat pe motiv că, pe de o parte, instanțele au judecat în limita învestirii, conform principiului disponibilității și, deci, efectele hotărârilor nu se răsfrâng asupra părților opuse în prezenta cauză, deci nu se poate acorda preferabilitate uneia sau alteia dintre hotărâri, iar, pe de altă parte, conform practicii Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Crețu contra României, s-a statuat în sensul că "privarea reclamanților de proprietate nu a fost de natură să rupă justul echilibru dintre părțile implicate". Instanța nu a dorit să înțeleagă apărarea legată de culpa reclamantei, respectiv omisiunea de a o chema în judecată pe autoarea lor, pentru a-și asigura tocmai opozabilitatea hotărârii de care se prevalează în prezent.

Instanța nu a dorit să dea relevanță faptului că nelămurirea situației juridice existente la momentul pronunțării Deciziei 400A din 26 iunie 2000 de către Curtea de Apel București se datorează în primul rând părții reclamante care, deși știa că terenul era ocupat, nu a înțeles să întreprindă nici o diligență în acest sens. Tocmai această culpă a determinat ulterior imposibilitatea de a da eficiență hotărârii de care se prelevează reclamanta, fapt ce a determinat-o să promoveze prezenta cerere, dar această culpă nu poate să lezeze drepturile pârâților, în condițiile în care diligența recurenților, ca proprietari dobânditori de bună credință, a fost pe deplin dovedită.

În ceea ce privește apărarea recurenților legată de îndeplinirea promptă a formalităților de publicitate, în opoziție cu totala lipsă de diligență a părții adverse în ceea ce privește notarea litigiului cu Consiliul General al Municipiului București - existent pe rolul instanței la data cumpărării de către recurenți a imobilului - instanța de apel a refuzat să-i acorde relevanță. Or, recurenții au invocat îndeplinirea formalităților de publicitate în dovedirea bunei credințe la cumpărare și în dovedirea imposibilității de a prevedea o posibilă evicțiune cauzată de suprapunerea terenurilor retrocedabile. De asemenea, au invocat faptul că o simplă notare a litigiului ar fi prevenit situația actuală, fie împiedicând vânzarea imobilului către ei, fie împiedicând edificarea ulterioară a construcțiilor care, în prezent, ocupă suprafața revendicată.

Nicicând nu s-a făcut referire la faptul că reclamanta nu a uzat de acțiunea de rectificare de carte funciară și nici la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare a proprietarului neînscris în cartea funciară. Recurenții nu au opus în acest sens îndeplinirea formalităților de carte funciară, ci au invocat aceeași pasivitate a reclamantei care a determinat situația de față, aspect de care instanța de apel trebuia să țină cont în aprecierea asupra succesiunii actelor și faptelor juridice intervenite de-a lungul vremii. În al treilea rând, instanța de apel pășește spre determinarea titlului mai preferabil al reclamantei, pe motiv că aceasta a produs titlul cel mai vechi și singurul care cuprinde o schiță anexă cu delimitarea imobilului.

Nici aceste argumente nu sunt corecte în opinia recurentului, aprecierea asupra vechimii titlurilor de proprietate neprezentând relevanță uzuală în acțiunile în revendicare, atâta vreme cât părțile exhibă hotărâri judecătorești irevocabile care au analizat justețea dreptului de proprietate, atât prin actele autorilor, cât și prin dovada exproprierii. De asemenea, lipsită de relevanță este și existența unei schițe de delimitare a fostului imobil din G. nr. Z, atâta vreme cât există un raport de expertiză topometrică, în care s-a analizat planul topografic al zonei întocmit în