ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1900/2019

Ședința publică din data de 24 octombrie 2019

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 28.10.2011 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2011, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând: 1. obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și pașnică folosință suprafața de 70 mp din terenul situat în București, str. x, sector 2; 2. stabilirea liniei de hotar între proprietățile părților; 3. obligarea pârâtei la ridicarea oricăror construcții sau lucrări efectuate pe suprafața de teren revendicată; 4. obligarea pârâtei la a se abține de la orice acte sau fapte de natură a-i prejudicia dreptul de proprietate; 5. obligarea pârâtei la plata sumei de 16.800 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință asupra suprafeței de teren menționată, calculată de la 01.11.2009 până la data înregistrării cererii de chemare în judecată și în continuare la 700 de euro pe lună până la data lăsării în liniștită proprietate și posesie a parcelei de teren; 6. obligarea pârâtei la plata sumei de 268.000 euro, reprezentând contravaloarea despăgubirilor cuvenite ca urmare a atingerii aduse dreptului de dispoziție asupra terenului al cărei proprietar este; 7. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 19.01.2012, pârâta a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii și a invocat excepția autorității de lucru judecat, susținând că este o situație juridică analizată de instanța de judecată anterior, cu privire la terenul de 767 mp, din care face parte și suprafața de 650 mp cumpărată de pârâtă. A solicitat ca, în cazul evicțiunii parțiale sau totale, să se constituie un drept de servitute de trecere pe terenul evins, întrucât nu există nicio altă cale de acces la imobilul construit.

Prin cererea de chemare în garanție, a solicitat atragerea în proces a lui C., căsătorit cu D., pentru ca, în cazul admiterii cererii reclamantei, chematul în garanție să o despăgubească atât pentru evicțiune, cât și pentru sumele pretinse de reclamantă, cu cheltuieli de judecată.

În ședința publică din 19.03.2012, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat.

La data de 20.03.2012, reclamanta a invocat inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție. De asemenea, a arătat că solicitarea de constituire a unui drept de servitute are caracterul unei cereri reconvenționale.

La termenul din 11.06.2012, chematul în garanție C. a formulat cerere prin care a invocat nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x din 02.10.2009 emis de Prefectura București pe numele A..

La aceeași dată, C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție.

La data de 25.09.2012, reclamanta a formulat întâmpinare la cererea chematului în garanție, prin care a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

La data de 08.10.2012, pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate nr. x din 02.10.2009.

La aceeași dată, chematul în garanție C. a depus o cerere completatoare și precizatoare a cererii sale de constatare a nulității absolute a titlului de proprietate.

Citată în calitate de pârâtă, Instituția Prefectului Municipiului București a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, precum și excepția lipsei capacității de folosință a Prefecturii Municipiului București și a lipsei calității procesuale pasive a Instituției Prefectului Municipiului București, dar și excepția lipsei de interes a pârâtei.

La data de 16.01.2013, C. a formulat cerere precizatoare.

Prin încheierea de ședință pronunțată la 04.02.2013, instanța a admis excepția tardivității cererii precizatoare formulată la data de 16.01.2013 de C., a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Prefecturii Municipiului București, a respins excepția necompetenței și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a Instituției Prefectului Municipiului București.

Prin cererea formulată la data de 30.06.2014, pârâta-reclamantă a invocat excepția inadmisibilității cererii principale.

Prin sentința civilă nr. 416 din 05 martie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, formulată de pârâtă, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale active a S.C. B. S.R.L. pe cererea de chemare în garanție, excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție și excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, invocate de chematul în garanție, ca neîntemeiate; a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului București cu privire la soluționarea cererii de anulare a titlului de proprietate și excepția lipsei calității procesuale pasive a Instituției Prefectului București, invocate de acesta, ca neîntemeiate; a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea reconvențională și a admis în parte cererea de constatare a nulității titlului de proprietate, formulată de chematul în garanție în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă și cu intervenientul forțat Instituția Prefectului Municipiului București și, în consecință: a dispus nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate nr. x/2009 emis de Instituția Prefectului Municipiului București în ceea ce privește suprafața de 134 mp din totalul de 234 mp situată în București, str. x, teren constituit în favoarea reclamantei A.; a respins în rest cererea reconvențională ca rămasă fără obiect; a respins cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect; a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 23.817 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și onorarii experți și a obligat reclamanta să plătească chematului în garanție suma de 9.800 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat și onorariu experți.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, contrar susținerilor pârâtei, respectiv ale chematului în garanție, că nu există, pentru promovarea acțiunii în revendicare ori a celei în grănițuire, vreo condiție legală prealabilă, pentru a se susține că nu a fost îndeplinită o asemenea cerință.

S-a constatat că excepțiile lipsei calității procesuale active a S.C. B. S.R.L., pe cererea de chemare în garanție, a lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție și a inadmisibilității cererii de chemare în garanție sunt argumentate toate pe lipsa raportului juridic substanțial între S.C. B. S.R.L. și chematul în garanție C..

Potrivit art. 60 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil în cauză în raport de data introducerii acțiunii, partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau despăgubire, iar, conform art. 1337 și urm. din C. civ. de la 1864, obligația de garanție a vânzătorului există nu numai față de cumpărător, ci și față de subdobânditori, chiar dacă aceștia sunt succesori cu titlu particular.

În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a Tribunalului București cu privire la soluționarea cererii de anulare a titlului de proprietate, s-a reținut că, potrivit art. 17 C. proc. civ., cererile incidentale - cum este cererea de constatare a nulității titlului de proprietate - sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Instituției Prefectului Municipiului București pe cererea incidentală, instanța a avut în vedere prevederile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991.

Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat că se impune a se analiza cu prioritate cererile reconvenționale prin care se solicită să se constate nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate, întrucât acest act este titlul pe care reclamanta-pârâtă își întemeiază acțiunea.

Analizând titlul de proprietate contestat, actele care au stat la baza emiterii sale, raportat la dispozițiile legale incidente, tribunalul a reținut că, la data de 15.10.2008, reclamanta-pârâtă A. a formulat cerere pentru eliberarea titlului de proprietate asupra terenului aferent imobilului situat în București, str. x, conform art. 36 alin. (2) (alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. x/1963 rezultă că, din cei 234 mp teren situat în str. x, suprafața de 100 mp este aferentă construcției, iar, conform certificatului de moștenitor nr. x/1978, întreaga suprafață de 234 mp teren de la adresa menționată a trecut în proprietatea statului potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 58/1974. Prin decizia nr. 88/1978, pe data de 25.06.1978 se trece în patrimoniul statului, cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 din Legea nr. 4/1973, terenul în suprafață de 234 mp din București, str. x. Pe aceeași dată se atribuie în folosința lui E. (autoarea reclamantei) suprafața de 100 mp aferentă construcției de la adresa menționată. Din dosarul administrativ nu rezultă că, urmare a cererii reclamantei-pârâte, organele administrative ar fi făcut măsurători în ceea ce privește terenul în discuție, nerezultând altfel nicio deplasare la fața locului pentru verificări.

La data de 28.09.2009, cu nr. x a fost emis Ordinul Prefectului Municipiului București, prin care s-a atribuit în proprietate lui A. suprafața de 234 mp teren aferent construcției situate în str. x, teren ce face obiectul art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, fiind emis în acest sens titlul de proprietate nr. x la data de 02.10.2009 de Instituția Prefectului Municipiului București.

Or, potrivit textului menționat, contrar susținerilor reclamantei-pârâte și ale intervenientei Instituția Prefectului, din perspectiva strică a dispozițiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, în temeiul cărora a fost formulată cererea de constituire și s-a emis titlul de proprietate, nu are relevanță faptul că, în realitate, la data preluării terenului acesta avea o suprafață mai mare și nici că se face dovada calității de moștenitor al adevăratului proprietar (aspecte ce rezultă, de altfel, cu evidență din certificatele de moștenitor menționate), dat fiind că încadrarea în textul de la art. 36 alin. (2) nu are în vedere dreptul de proprietate asupra întregului imobil, ci strict dreptul de folosință a terenului de către proprietarul locuinței, în cazul în care terenul a fost preluat prin art. 30 din Legea nr. 58/1974. Așa fiind, s-a constatat că dreptul de folosință al reclamantei-pârâte, de la autoarea sa, poartă numai asupra suprafeței de 100 mp și nu asupra întregii suprafețe de 234 mp cât a avut inițial proprietarul de la care statul a preluat terenul.

Tribunalul a atras atenția asupra distincției între cererea de reconstituire a dreptului de proprietate, ce trebuia să fie formulată în termenul prevăzut de Legea nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare, care, însă nu a fost formulată de reclamanta-pârâtă, și cererea de constituire a dreptului de proprietate în temeiul art. 36 alin. (3) din lege. Or, toate dovezile prezentate de reclamanta-pârâtă cu privire la întreaga suprafață de 234 mp aveau relevanță și erau de natură a produce efectele specifice numai în situația în care se formula cerere de reconstituire a dreptului de proprietate.

Față de cele reținute, tribunalul a constatat că reclamanta-pârâta a primit o suprafață mai mare decât ar fi fost îndreptățită și a făcut aplicarea art. III din Legea nr. 169/1997, modificat prin Legea nr. 247/2005.

Față de soluția pronunțată pe cererea de constatare a nulității, instanța a constatat că reclamanta-pârâtă nu mai deține un titlu valabil care să poată fi comparat cu titlul de proprietate pe care se întemeiază pârâta-reclamantă.

Pe de altă parte, din actele prezentate de părți (titlul de proprietate pe care s-a întemeiat reclamanta-pârâta, pe de o parte, și contractul de vânzare-cumpărare, pe de altă parte), tribunalul a reținut că suprafața de 70 mp - care este cuprinsă și în titlul de proprietate - face obiectul contractului de vânzare-cumpărare în temeiul căruia pârâta-reclamantă a devenit proprietară.

Pârâta-reclamantă a devenit proprietară inclusiv pe terenul de 70 mp prin cumpărare, potrivit contractului autentificat sub nr. x/19.07.2007 de B.N.P. F., iar dreptul său de proprietate, ca de altfel toate celelalte acte translative de proprietate, a fost intabulat în Cartea Funciară nr. x sector 2 București cu nr. topo x.

Or, din actele depuse de reclamanta-pârâtă rezultă că aceasta nu a intabulat dreptul său în cartea funciară, aceasta susținând în plus că acest drept i-a fost refuzat, cum rezultă din încheierea Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară, deși în ordinul prefectului în temeiul căruia a fost emis titlul de proprietate se prevede expres necesitatea intabulării.

Astfel, pe baza înscrisurilor analizate anterior, instanța a constatat că titlul pârâtei-reclamante este preferabil, fiind singurul înscris în cartea funciară.

Având în vedere că prin cererea reconvențională pârâta-reclamantă a solicitat stabilirea unei servituți de trecere, că aceasta putea fi analizată doar în situația admiterii cererii principale, tribunalul a respins în rest cererea reconvențională ca rămasă fără obiect.

De asemenea, întrucât pârâta-reclamantă nu a căzut în pretenții, cererea sa de chemare în garanție pentru evicțiune a rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta-pârâtă A. și intervenienta Instituția Prefectului Municipiului București, cererile acestora fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 18.12.2018.

Prin decizia nr. 603A din 23 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile formulate de apelanta A. și de apelanta Instituția Prefectului Municipiului București - Comisia de Fond Funciar, reprezentată prin Prefect, împotriva sentinței civile nr. 416/2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații S.C. B. SRLși C., a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată; a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 68,82 mp, situat între punctele 65-4-19-21-23, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert G.; a stabilit linia de hotar pe aliniamentul 65-4, conform aceluiași raport de expertiză; a obligat pârâta să ridice gardul din plasă sârmă cu soclu din beton și pavajul din dale de beton, situate pe acest teren; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.108,8 euro - echivalent în RON la data plății -, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 1.11.2009- 28.10.2011, suma de 15.036 euro - echivalent în RON la data plății -, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 29.10.2011 - la zi și în continuare la plata sumei de 179 euro lunar - echivalent în RON la data plății - până la momentul predării efective a imobilului; a respins în rest cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei de interes în formularea cererii reconvenționale, ca neîntemeiată; a respins capătul de cerere din cererea reconvențională privind nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate nr. x/2009 emis de Prefectul Municipiului București și cererea de constatare a nulității acestui ordin formulată de chematul în garanție, ca neîntemeiată; a obligat pârâta și chematul în garanție, în solidar, să plătească reclamantei suma de 12.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, cu aplicarea art. 276 și art. 274 pct. 3 C. proc. civ.. a respins cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată; a respins cererea chematului în garanție privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, privind soluțiile date excepțiilor, respingerii în rest a cererii reconvenționale și respingerii cererii de chemare în garanție; a obligat intimata-pârâtă și intimatul-chemat în garanție, în solidar, să plătească apelantei-reclamante suma de 6.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel; a respins cererea intimatului-chemat în garanție privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.

Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei de interes a cererilor de constatare a nulității absolute a titlului de proprietate, s-a constatat că dispozițiile art. III din Legea nr. 169/1997 nu indică sfera persoanelor ce pot invoca nulitatea absolută a titlurilor de proprietate, motiv pentru care se aplică regulile generale. Astfel, nulitatea absolută poate fi invocată de persoana ce justifică un interes propriu, care este în legătură cu cauza de nulitate a actului juridic respectiv. Pe cale de consecință, în cadrul unei cereri prin care se solicită anularea unui titlu de proprietate emis în favoarea unei persoane despre care reclamantul afirmă că nu este îndreptățită în sensul legii, legitimarea procesuală poate să aparțină oricărei persoanei ce pretinde același drept de proprietate, indiferent dacă aceasta din urmă l-a dobândit sau cel puțin solicitat tot în cadrul unei cereri formulate în temeiul legilor fondului funciar.

Referitor la critica soluției de dispunere a nulității absolute a titlului de proprietate nr. x/02.10.2009, în ceea ce privește suprafața de 134 mp din totalul de 234 mp, situat în București, str. x, București, Curtea a considerat că în mod corect a reținut prima instanță situația de fapt, în sensul că, potrivit certificatului de moștenitor nr. x/30.10.1978 eliberat de fostul Notariat de Stat Sector 3 în urma decesului lui H., la data de 25.06.1978, s-a constatat că în masa succesorală se regăsește imobilul în litigiu, format din construcție, fiind dobândit de moștenitoarea testamentară E., terenul în suprafață de 234 mp urmând să treacă în proprietatea statului, conform art. 30 alin. (1) din Legea nr. 58/1974. Ulterior, prin decizia nr. 188/1978, s-a trecut, începând cu data de 25.06.1978, în patrimoniul statului, cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit art. 56 din Legea nr. 4/1973, terenul în suprafață de 234 mp din București, str. x, sector 3 (art. 1) și s-a atribuit în folosința lui E. (autoarea reclamantei) suprafața de 100 mp aferentă construcției de la adresa menționată (art. 2).

Instanța de apel a apreciat că aspectele controversate în cauză sunt legate de interpretarea art. 36 alin. (4) din Legea nr. 18/1991: - dacă proprietarul construcției are dreptul să i se constituie/reconstituie dreptul trecut în proprietatea statului numai pentru terenul atribuit în folosință sau pentru întreg terenul preluat (menționat în actul de proprietate); - dacă terenul preluat ce nu i-a fost atribuit în folosință poate face obiectul unei cereri de constituire în același timp cu terenul ce i-a fost atribuit în folosință sau, din contră, poate face numai obiectul unei cereri de reconstituire; - dacă trimiterea pe care o face acest text de lege se referă numai la terenurile din zonele cooperativizate.

A constatat că, prin decizia în interesul legii nr. 1 din 30 iunie 1997, Curtea Supremă de Justiție a reținut (la pct. 5) că: "Au fost pronunțate soluții diferite și în legătură cu determinarea întinderii dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcției cumpărate sub imperiul Legii nr. 58/1974.

Astfel, unele instanțe au stabilit că dobânditorul construcției cumpărate sub imperiul Legii nr. 58/1974 este îndreptățit să i se atribuie, în proprietate, suprafața de teren în limita primită de acesta în folosință pe durata existenței construcției, iar alte instanțe au apreciat că terenul aferent construcției cumpărate sub imperiul acelei legi nu poate depăși suprafața de 1000 mp, considerând că legiuitorul a urmărit să constituie tuturor proprietarilor din mediul rural drept de proprietate asupra unei suprafețe de teren în jurul casei de locuit care să asigure o normală folosință a gospodăriei, dar care să nu fie excesivă pentru că s-ar ajunge la favorizarea celor cărora li se constituie acest drept în dauna celor îndreptățiți să li se reconstituie dreptul de proprietate asupra suprafețelor de teren ce le aparținuseră.

În fine, au fost și instanțe care s-au pronunțat în sensul că întinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcției dobândite prin cumpărare, sub imperiul Legii nr. 58/1974, poate fi determinată prin deducerea intenției părților din convenție și din ansamblul probelor administrate.

Aceste din urmă instanțe au procedat corect.

Prin art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 s-a stabilit că "terenurile atribuite în folosință pe durata existenței construcțiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcțiilor, în condițiile dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință a terenului, proprietari al locuințelor", iar prin alin. (4) al aceluiași text de lege se arată că "dispozițiile art. 22 rămân aplicabile".

Dacă pentru reglementarea situației juridice a acestor terenuri legiuitorul s-ar fi limitat doar la prevederile cuprinse în art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, ar fi fost susceptibil de interpretare dacă nu s-a urmărit să se constituie în favoarea proprietarilor locuințelor un drept de proprietate asupra unei foarte reduse suprafețe de teren, de cel mult 100 mp, în mediul urban și, respectiv, 250 mp în cel rural, suprafață vădit insuficientă pentru normala folosință a unei gospodării, ori dacă ne aflăm în fața unei imperfecțiuni de redactare, de natură a impune examinarea mai atentă a spiritului legii.

Or, este de observat că, în afara măsurilor reparatorii pe care le-a adoptat, prin Legea nr. 18/1991 s-a urmărit să se normalizeze o serie de situații, printre care și aceea a deținătorilor de terenuri trecute în proprietatea statului ca urmare a înstrăinării locuințelor aflate pe ele.

Mai este de relevat că, dacă s-ar fi urmărit acordarea dreptului de proprietate asupra unor suprafețe de teren restrânse la limitele arătate, legiuitorul ar fi reglementat regimul juridic aplicabil restului terenului, respectiv dacă rămâne în proprietatea statului și deținătorul îl poate cumpăra sau primi în folosință și, în ce condiții, ori dacă se restituie vânzătorului.

În lipsa unor asemenea prevederi, atât spiritul Legii nr. 18/1991, cât și dispoziția de la art. 35 alin. (4) din această lege, de trimitere la art. 22, prin care este extinsă recunoașterea dreptului de proprietate și asupra altor suprafețe decât cele aferente casei de locuit și anexelor gospodărești, impun concluzia că întinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent unei construcții, dobândită prin cumpărare sub imperiul Legii nr. 58/1974, poate fi determinată prin deducerea intenției părților din convenție și din ansamblul probelor administrate».

Curtea a considerat, astfel, că instanța supremă a stabilit că: - proprietarul construcției are dreptul să i se restituie întreg terenul preluat de stat, iar nu numai cel ce i-a fost atribuit în folosință; - este vorba de constituire (nefăcând nicio referire în conținutul deciziei la reconstituire; în plus, nici nu ar putea fi vorba de reconstituire, pentru că terenul nu a intrat în patrimoniul dobânditorului construcției, ci a ieșit din patrimoniul înstrăinătorului și a intrat direct în cel al statului); - trimiterea la art. 23 (fost 22) se referă la întinderea dreptului, nu la localizarea terenului, iar, potrivit art. 329 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe. Așadar, dezlegarea dată se referă doar la determinarea întinderii dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcției cumpărate sub imperiul Legii nr. 58/1974, nu și celei dobândite pe calea moștenirii testamentare, cum este situația în speță. Cu toate acestea, fiind vorba de o identitate de rațiune, soluția trebuie să fie aceeași, iar considerentele deciziei instanței supreme se impun cel puțin în virtutea faptul că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 56/1993, rolul acesteia era de a urmări aplicarea corectă și unitară a legilor de către toate instanțele.

Prin urmare, a reținut că prima instanță a făcut o aplicare greșită a legii constatând existența acestui motiv de nulitate a titlului de proprietate.

Instanța de apel a constatat, totodată, că, art. 27 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 (în forma în vigoare la data emiterii titlului de proprietate) este situat în Capitolul 2 din lege, intitulat "Stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor", în timp ce regimul juridic al emiterii titlului de proprietate al reclamantei, respectiv art. 36, este situat în Capitolul 3, intitulat "Dispoziții privind terenurile proprietate de stat și unele prevederi speciale", care sub acest aspect nu conține nicio normă de trimitere. Ca atare, este corectă susținerea apelantei-interveniente că acest text de lege nu este aplicabil în cauză.

Mai mult decât atât, chiar admițând că ar fi aplicabil, constatarea nulității pentru acest singur considerent, în condițiile în care prin expertiză întocmită ulterior se stabilește amplasamentul și nu se ridică probleme în privința suprafeței, ar constitui o sancțiune disproporționată.

Nu este corectă nici susținerea intimatului-chemat în garanție conform căreia, dacă s-ar fi făcut aceste verificări și s-ar fi constatat că o altă persoană invocă un drept de proprietate asupra terenului, nu ar mai fi putut fi emis un titlu de proprietate în favoarea apelantei-reclamante. Încheierea unui act juridic de către un neproprietar nu împiedică proprietarul (în cazul de față statul) să dispună asupra bunului său și nu conduce la nulitatea actului juridic emis în aceste condiții. Tocmai în considerarea recunoașterii posibilității existenței a două titluri de proprietate asupra aceluiași bun este reglementată acțiunea în revendicare. Situația este deosebită de cea din materia Legii nr. 10/2001, în care statul, care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, nu mai poate să dispună și restituirea bunului proprietarului deposedat în mod abuziv decât în condițiile anulării prealabile a actului de înstrăinare (bunul nemaifiind în patrimoniul său pentru că el însuși l-a înstrăinat). Prin urmare, nu a fost reținut nici acest motiv de nulitate.

Subsecvent, instanța de apel, verificând actele care au stat la baza emiterii titlului de proprietate nr. x/02.10.2009 emis de Prefectul Municipiului București, a constatat că H., căsătorit cu I., a dobândit terenul în suprafață de 234 mp prin mai multe acte de vânzare-cumpărare.

Astfel, prin contractul de vindere-cumpărare autentificat sub nr. x/14.03.1938 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, H. a dobândit de la vânzătorul J. suprafața de 160 mp situată în str. x, pe care se afla o construcție formată din două corpuri alipite având fiecare câte două încăperi.

La data de 05.06.1941, H. a încheiat o convenție de cesiune a drepturilor litigioase, înregistrată ulterior la Tribunalul Ilfov sub nr. x/13.12.1946, prin care a fost împuternicit de K. și L., proprietarii unei suprafețe de teren de 70 mp în imediata vecinătate a terenului deținut de H., aflat la nr. 67 bis pe str. x, să continue în numele acestora și pentru aceștia litigiul având ca obiect chiar revendicarea respectivei suprafețe de 70 mp teren, obiect al dosarului nr. x al Judecătoriei ocolului IV urban București, cu suportarea de H. a costurilor acestui litigiu. În schimbul continuării procesului de către H., proprietarii K. și L. s-au obligat să-i cedeze acestuia gratuit jumătate din suprafața de teren în litigiu, după câștigarea acestuia (35 mp) și să-i vândă cealaltă jumătate la un preț ce se va stabili ulterior. Prin aceeași convenție se arată că eventuala sentință definitivă de câștigare a respectivului proces, alăturată în copie legalizată respectivei convenții, constituie titlu de proprietate pentru H. în ceea ce privește o jumătate din suprafața de teren revendicată, de 35 mp, nemaifiind necesar vreun act suplimentar.

Prin cartea de judecată civilă nr. 670/30.10.1941 pronunțată de Judecătoria IV Mixtă București în dosarul nr. x, atașată convenției și care face parte din corpul acesteia, astfel cum a fost transcrisă de Tribunalul Ilfov sub nr. x/1946, a fost admisă acțiunea în revendicare asupra suprafeței de 70 mp teren, consolidându-se, potrivit dispozițiilor convenției de cesiune drepturi litigioase, dreptul de proprietate al lui H. asupra unei jumătăți din acest teren (35 mp).

Prin contractul de vindere-cumpărare autentificat sub nr. x/29.04.1949 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, H. a dobândit și cealaltă jumătate din terenul de 70 mp, de la vânzătorii K. și L., devenind așadar proprietar asupra unei suprafețe de teren totale de 230 mp situată în str. x și 67 bis.

La moartea soției sale, la 04.04.1963, H. a dobândit și cota de 1/4 din imobilul mai sus menționat, deținută de aceasta, în calitate de unic moștenitor, potrivit certificatului de moștenitor nr. x/03.09.1963 eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului "23 august", devenind astfel proprietar exclusiv asupra acestui imobil.

Conform certificatului de moștenitor nr. x/30.10.1978 eliberat de fostul Notariat de Stat Sector 3, la data de 25.06.1978 a decedat H., de pe urma acestuia rămânând în calitate de unic moștenitor E..

La decesul lui E., intervenit la 02.01.1996, aceasta a fost moștenită de soțul său, M., în calitate de unic moștenitor legal, potrivit certificatului de moștenitor nr. x/21.03.1996 eliberat de notar public N..

La rândul său, M., decedat la 23.09.2008, a fost moștenit de reclamantă, în calitate de fiică și unică moștenitoare legală, conform certificatului de moștenitor nr. x/13.10.2008 eliberat de Biroul Notarial "O.".

Potrivit ambelor expertize specialitatea topografie efectuate în cauză de experții P.. și G., terenul pentru care s-a emis titlul de proprietate nr. x/02.10.2009 este același cu cel din actele vechi de proprietate aparținând autorilor apelantei-reclamante.

Pe cale de consecință, instanța de apel a constatat că nu poate fi reținută niciuna din criticile formulate în legătură cu titlul de proprietate nr. x/02.10.2009 emis de către Instituția Prefectului Municipiului București.

Cu privire la soluția dată acțiunii în revendicare, instanța de apel a avut în vedere, că, în raport de art. 480 C. civ., se impune stabilirea apartenenței dreptului de proprietate, iar acest drept se regăsește în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.

În speță, prima instanță, în loc să aplice regula consacrată în materia revendicării imobiliare pentru ipoteza în care titlurile emană de la autori diferiți, a adoptat un alt criteriu de preferință, dând câștig de cauză pârâtei, pe considerentul că aceasta și-a întocmit prima documentația cadastrală și și-a înscris prima imobilul - inclusiv partea care formează obiectul litigiului - în cartea funciară, deși această regulă se aplică pentru o situație distinctă, aceea în care titlurile provin de la același autor.

O asemenea soluție nu poate fi admisă și în ipotezele precum cea de față, pentru că, deși intabularea în cartea funciară are într-adevăr efectul de a face opozabil tuturor acest drept, conform art. 27 din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la data înscrierii imobilului în cartea funciară de către autorii pârâtei, respectiv 14.08.2000), în același timp actul normativ invocat permite, în cazurile prevăzute de art. 34, rectificarea cărții funciare la cererea persoanelor interesate care pretind și dovedesc printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă o neconcordanță între cuprinsul cărții funciare și situația juridică reală a imobilului. Or, acțiunea în revendicare constituie tocmai unul dintre mijloacele procedurale prin care adevăratul proprietar al unui imobil înscris în cartea funciară în favoarea unei alte persoane înțelege să îndeplinească condiția prealabilă impusă de art. 34 din Legea nr. 7/1996, aceea a existenței unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să se constate că situația juridică reală a imobilului este cea pe care o pretinde.

Concluzia celor expuse anterior este aceea că se impunea compararea între ele a drepturile autorilor de la care provin titlurile, raționament care a și fost urmat în cadrul celor două expertize efectuate în cauză.

Verificând și transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul intimatei-pârâte, Curtea a reținut că, prin sentința civilă nr. 7290/23.06.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/1997, printre altele, a fost admisă acțiunea formulată de C. în dosarul nr. x/1995 și s-a constatat că acesta este proprietarul terenului în suprafață de 797 mp, situat în str. x, din care suprafața de 707 mp este proprietatea exclusivă dobândită prin act autentic de vânzare-cumpărare de la numiții Q. și R., în timp ce diferența de 60 mp reprezintă cota-indiviză pe care o deține împreună cu S..

Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/01.08.2000 de B.N.P. T., U. și V. (asociați ai societății pârâte) au cumpărat dreptul de proprietate cu privire la suprafața de 650 mp (dezmembrată din suprafața de 707 mp), de la chemații în garanție C. și D., iar dreptul de proprietate a fost intabulat în cartea funciară individuală nr. 12733 prin încheierea nr. 17304/14.08.2000. După vânzare, suprafața de 650 mp (dezmembrată din suprafața de 707 mp) a primit numărul poștal 69A pe str. x, București. În scopul vânzării, chemații în garanție au dezmembrat din suprafața de 707 mp pe care o dețineau în proprietate exclusivă conform sentinței civile sus-menționate, suprafața de 650 mp, pentru care au întocmit documentația cadastrala nr. x.

Ulterior acestei vânzări, intimata-pârâtă a obținut autorizația de construire nr. x/127 C din 06.09.2004, în temeiul căreia a construit pe suprafața de 650 mp (dezmembrată din suprafața de 707 mp), un imobil Ds+P+3E, iar dreptul de proprietate asupra construcției a fost intabulat în aceeași carte funciară x conform încheierii de carte funciară nr. x/14.03.2007.

Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.07.2007 de către BNP F., în vederea întregirii dreptului de proprietate, asociații U. și V. au vândut intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L. terenul în suprafață de 650 mp.

Potrivit expertizelor specialitatea topografie efectuate în cauză, terenul în litigiu este cel care a făcut obiectul cărții de judecată nr. 670 din 30.10.1949 pronunțate de Judecătoria IV Mixtă București în dosarul nr. x, deci se regăsește într-un titlu de proprietate al unuia din autorii apelantei-reclamante.

Pe de altă parte, pe baza acelorași probe s-a constatat că terenul nu se regăsește în titlul de proprietate al autorilor intimatei-pârâte reprezentat de sentința civilă nr. 7290/23.06.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/1997, întrucât nu este inclus în raportul de expertiză întocmit de expertul W.., omologat de către acea instanță prin hotărârea respectivă.

Ca atare, chemații în garanție, pe baza unei documentații cadastrale întocmite greșit, care a înglobat și terenul în litigiu, au transmis autorilor pârâtei, U. și V., mai mult decât aveau în proprietate.

Terenul în litigiu se află în prezent în posesia intimatei-pârâte, reprezentând în prezent drumul de acces din str. x.

În aceste condiții, reținând că titlul apelantei-reclamante provine de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul unora din autorii intimatei-pârâte nu există, aceștia transmițând un drept care nu se regăsea în patrimoniul lor în baza hotărârii judecătorești invocate în acest sens, instanța de apel a constatat că titlul de proprietate al apelantei-reclamante este preferabil, urmând ca intimata-pârâtă să fie obligată să predea posesia terenului.

Pe cale de consecință, având în vedere și dispozițiile art. 494 alin. (2) C. civ., Curtea a obligat pârâta să ridice gardul din plasă sârmă cu soclu din beton și pavajul din dale de beton, situate pe acest teren, construcțiile identificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert X.

Distinct de aceste aspecte, instanța de apel a mai reținut că lipsirea proprietarului de folosința bunului său prin ocuparea acestuia fără drept constituie o faptă ilicită în sensul art. 998-999 C. civ.

Prejudiciul creat apelantei-reclamante constă în lipsirea acesteia de exercițiul concret al atributului jus utendi al dreptului de proprietate - care presupune exercitarea de către titularul său a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, din punct de vedere fizic sau economic, direct și nemijlocit prin putere proprie și în interes propriu sau a consimți ca stăpânirea să fie exercitată în numele și în interesul lui, de către o altă persoană.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, aceasta este elocventă. Forma de vinovăție este intenția indirectă, întrucât intimata-pârâtă, deși nu a urmărit, a acceptat producerea acestui prejudiciu în patrimoniul apelantei-reclamante.

Pentru stabilirea în concret a valorii lipsei de folosință, instanța de apel nu a avut în vedere expertiza efectuată de expert X., întrucât valoarea de 10 euro/mp, pe care a indicat-o, nu se regăsește în anexele la Hotărârile Consiliului General al Municipiului București nr. 32/20.02.2007 și nr. 268/19.10.2010 ca fiind chiria pentru terenuri, ci pentru anumite spații cu altă destinație decât aceea de locuință. Din contră, terenurile ocupate pentru diferite activități au valori între 2 și 3 euro/mp. În schimb, expertul Y.. a avut în vedere prețul chiriilor pe piață, indicând argumentat pe baza unor contracte folosite în comparație cum a ajuns la valorile de 1,98 euro/mp pentru anul 2009, 2,39 euro/mp pentru anul 2010 și respectiv 2,60 euro/mp pentru anul 2011.

Chiar dacă imposibilitatea înscrierii imobilului în cartea funciară poate fi privită ca o atingere adusă atributului jus disponendi al dreptului de proprietate, prejudiciul constând în diferența dintre valoarea imobilului la un moment și valoarea lui în prezent este unul eventual (nu unul cert). Astfel, instanța de apel a considerat că nu s-a făcut de către apelanta-reclamanta dovada găsirii unui cumpărător care să fi fost de acord cu prețul mai mare și cu care să nu fi putut totuși încheia contractul de vânzare-cumpărare exclusiv din cauză că imobilul nu era înscris în cartea funciară.

Curtea a constatat, astfel, că, întrucât cererea de constituire a unei servituți a fost respinsă de prima instanță ca rămasă fără obiect, apelanta-reclamantă nu are interes în formularea unui motiv de apel în legătură cu această chestiune.

Referitor la apelul declarat de apelanta-intervenientă, a reținut că, potrivit art. 109 C. proc. civ., întrucât titlul de proprietate nr. x/02.10.2009 a fost eliberat, așa cum rezultă chiar din antetul său, de către Instituția Prefectului Municipiului București, indiferent de disputele de ordin terminologic și de inconsecvența actelor normative emitentul actului juridic a cărui nulitate se solicită, care este apelanta-intervenientă, justifică legitimarea procesuală pasivă în cauză.

În ceea ce privește celelalte motive de apel, rămân valabile considerațiile expuse anterior în analizarea apelului formulat de apelanta-reclamantă.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat pârâta și chematul în garanție, în solidar, să plătească reclamantei suma de 12.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, cu aplicarea art. 276 și art. 274 pct. 3 C. proc. civ. (reprezentând taxele de timbru aferente capetelor de cerere admise, onorarii expert și parte din onorariul avocat, proporțional cu pretențiile admise); a respins cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată, reținând culpa procesuală a acesteia; a respins cererea chematului în garanție privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată, reținând culpa procesuală a acesteia; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, privind soluțiile date excepțiilor, respingerii în rest a cererii reconvenționale și respingerii cererii de chemare în garanție (care nu au fost atacate).

De asemenea, în temeiul art. 298 cu referire la art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat intimata-pârâtă și intimatul-chemat în garanție, în solidar, să plătească apelantei-reclamante suma de 6.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel (reprezentând taxele de timbru aferente capetelor de cerere admise și parte din onorariul avocat, proporțional cu pretențiile admise) și, reținând culpa procesuală a acestuia, a respins cererea intimatului-chemat în garanție privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanta A., pârâta S.C. B. S.R.L. și chematul în garanție C..

În motivarea recursului, a arătat că instanța de apel a concluzionat, în mod eronat, că nu poate fi avută în vedere valoarea indicată de expert X. de 10 euro/mp, întrucât nu se regăsește în anexele la Hotărârile Consiliului General al Municipiului București nr. 32/20.02.2007 și nr. 268/19.10.2010 ca fiind chiria pentru terenuri, ci pentru anumite spații cu altă destinație decât aceea de locuință.

Or, în cuprinsul expertizei de mai sus se menționează faptul că, în urma cercetării a zeci de anunțuri pentru perioada solicitată în obiectiv, expertul nu a identificat nicio referire cu privire la vreun teren cu caracteristici similare cu terenul în cauză, apreciind în mod corect că nu poate fi aplicată metoda comparației cu piața imobiliară. În atare situație, pentru evaluarea lipsei de folosință a terenului, s-au aplicat Hotărârile CGMB pentru stabilirea tarifelor de închiriere pentru spații cu altă destinație decât aceea de locuință și a terenurilor aferente, precum drum acces firmă, valabile pentru perioadele respective nr. 32/20.02.2007 și nr. 268/19.10.2010. Conform anexei 3 la HCGMB nr. 32/20.02.2007, pentru că imobilul este sediu de firmă, iar terenul-curte este alee de acces, valoarea este de 10 euro/mp/lună x 50% x 69 mp x 14,5 luni pentru perioada 01.09.2009 - 19.10.2010, iar pentru perioada 19.10.2010-28.10.2011 se aplica HCGMB nr. 268/19.10.2010, anexa 4, valoarea fiind de 10 euro/mp/lună x 50% x 69 mp x 12,5 luni.

În cauză, se observă, de altfel, și că dna expert X. a greșit înmulțirile pe toate perioadele pe care le-a avut în vedere.

Recurenta-reclamantă a solicitat să se țină seama de faptul că această suprafață de teren a fost utilizată drept cale de acces de către S.C. B. S.R.L., în vederea desfășurării activității la sediu, fiind vorba de o societate comercială cu 42 de angajați, clădirea societății fiind compusă din DS +P+3E. Prin urmare, în mod corect s-a apreciat de expert că pot fi aplicate prevederile Hotărârilor CGMB sus indicate, în considerarea imobilul ca sediu, cu atât mai mult cu cât această suprafață de teren a fost utilizată de o societate comercială pentru acces firmă, conform anexei 3 și 4 din actele menționate

Totodată, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel afirmă, fără niciun suport real, că terenul ocupat pentru diferite activități are valori de 2 și 3 euro/mp, în condițiile în care este situat pe str. x, în zona I a Municipiului București, la limita zonei 0, conform Hotărârii CGMB nr. 211/30.08.2006, în zona existând toate utilitățile.

În mod greșit, instanța de apel a ținut seama la stabilirea contravalorii pentru lipsa de folosință a suprafeței de teren de concluziile expertului Y.., care s-a raportat la valori foarte mici (1,98 euro/mp, 2,39 euro/mp și 2,60 euro/mp), care nu corespund realității prețurilor de la acel moment (însuși expertul afirma că la momentul efectuării expertizei, septembrie 2017, nu a putut obține informații de pe site-urile de profil la nivelul anului 2009, privitor la nivelul chiriilor practicate pe piața liberă, motiv pentru care a utilizat informații din propria arhivă). Expertul a avut în vedere doar terenuri cu suprafețe mari, fiind de notorietate că un teren mare se tranzacționează altfel decât un teren cu suprafața mică. De asemenea, deși terenul în suprafața de 70 mp a fost utilizat în toata această perioadă drept cale de acces pentru sediu firma, expertul, fără nicio justificare, îl apreciază ca teren agricol, ignorând zona unde se află acesta.

Ca atare, recurenta-reclamantă a susținut că este nelegală și netemeinică soluția instanței de apel privind cuantumul și metoda de calcul a contravalorii lipsei de folosința a suprafeței de teren de 70 mp pentru perioadele menționate.

A solicitat, prin chiar întâmpinarea depusă în față instanței de fond, ca, în cazul evicțiunii parțiale sau totale, să se dispună constituirea unui drept de servitute de trecere pe terenul evins, deoarece nu există nicio altă cale de acces către imobilul construit. O astfel de cerere a fost formulată și de către recurenta-reclamantă A. prin întâmpinarea depusă la cererea de chemare în garanție a lui C., în fața instanței de fond.

Din soluția pusă la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței, reiese că instanța de apel nu s-a pronunțat pe această cerere, or, o atare omisiune constituie o încălcare flagrantă atât a dispozițiilor legislației naționale, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., cât și a prevederilor legislației europene, statuate de art. 6.1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care garantează dreptul la un proces echitabil. Prin urmare, se impune, în raport de nesoluționarea fondului cauzei, admiterea recursului și casarea sentinței conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., cu trimiterea cauzei, spre o legală și completă soluționare, aceleiași instanțe de fond, așa cum dispune art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

În aceste condiții, recurenta-pârâtă a învederat că suprafața pe care solicită constituirea dreptului de trecere (ce a fost dobândită de aceasta prin cumpărare de la C., care avea un drept de proprietate înscris în cartea funciară) este singura cale de acces atât pietonal, cât și auto, necesară pentru accesul la garajul subteran al imobilului, iar, în lipsa căii de acces auto, nu ar mai putea folosi imobilul conform scopului pentru care a fost construit, întreaga investiție fiind afectată de lipsa căii de acces.

Relevante în acest sens sunt și dispozițiile art. 3 și 8 din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, având în vedere că pentru imobilul în cauză s-a emis Avizul de prevenire și stingere a incendiilor nr. 499477 din 17.05.2004 de către M.A.I. - Brigada de Pompieri Dealul Spirii, fiind construit în mod legal pentru funcțiunea de birouri și locuințe de serviciu și utilizat de multe persoane. Aceste prevederi legale ar limita dreptul de proprietate cu privire la terenul în litigiu, în cazul în care instanța ar admite cererea în revendicare, caz în care se impune constituirea unui drept de trecere pe acest teren, atât pietonal, cât și pentru accesul autospecialei de pompieri, cu plata unor despăgubiri de către chematul în garanție.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, la rândul său, recurenta-reclamantă a solicitat ca, în cazul respingerii excepției inadmisibilității cererii de chemare în garanție, să se stabilească servitutea de trecere asupra fondului deținut de cel chemat în garanție. Aceasta se află în eroare atunci când afirmă că recurenta-pârâtă ar fi acaparat în mod abuziv terenul revendicat, realizând lucrări de decopertare, instalare pavele și construcția unui gard, când, în realitate, terenul în suprafață de 650 mp pe care îl deține societatea are aceeași formă și suprafață stabilite încă de la momentul dezmembrării făcute foștii soți Z., din suprafața de 707 mp pe care o dețineau în proprietate exclusivă. Acest aspect reiese din compararea documentației cadastrale nr. x întocmită de către chematul în garanție cu toate planurile prezentate în rapoartele de expertiză administrate în cauză.

De asemenea, este neîntemeiată afirmația recurentei-reclamante că în lipsa terenului revendicat recurenta-pârâtă ar avea o altă cale de acces, deoarece suprafața revendicată se suprapune exact peste calea de acces din str. x, pe care societatea o deține în prezent, iar, în lipsa ei, aceasta ar rămâne cu circa 0,58 m lățime, improprie acces