ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2712/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamata M.A.F. a chemat în judecată pe pârâtul N.D., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să-l oblige pe acesta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei imobilul teren în suprafață de 252 m.p., situat în București, str. General A.R. și să rectifice C.F. nr. xx în care este înscris imobilul identificat mai sus. La data de 12 noiembrie 2007, pârâtul N.D. a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a numitei M. (fostă P.) I.D.M., precum și cererii de chemare în judecată a Municipiului București, prin Primar General, în calitate de persoană care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta pentru suprafața de 212 m.p.

teren situat în București, str. General A.R., în temeiul dispozițiilor art. 57 C. proc. civ. La termenul din 12 noiembrie 2007, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare prin care și-a explicat acțiunea, arătând că suprafața de 51 m.p. pe care pârâtul o stăpânește în baza unui contract de vânzare - cumpărare încheiat cu numita M.I.D.M., o revendică prin procedeul comparării de titluri, iar suprafața de 201 m.p. de la aceeași adresă o revendică în condițiile în care aceasta este ocupată de pârât în mod abuziv, fără a prezenta vreun titlu de proprietate. La data de 16 ianuarie 2008 chemata în garanție M.I.D.M.

a formulat la rândul ei cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General și Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând ca, în cazul admiterii acțiunii să fie obligat Ministerul Economiei și Finanțelor la restituirea sumei actualizate plătite pentru imobilul cumpărat prin contractul din 3 decembrie 1996, în temeiul art. 50 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 și a Municipiului București la plata diferenței dintre prețul plătit și valoarea imobilului la data evicțiunii. Prin sentința civilă nr. 1721 din 17 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active, inadmisibilității acțiunii pentru încălcarea principiului unanimității și prescripției achizitive, ca neîntemeiate, a fost admisă în parte acțiunea precizată, a fost obligat pârâtul N.D.

să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 239,77 m.p. situat în București, str. A.R. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul N.D. în contradictoriu cu chemata în garanție M.I.D.M. și a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de chemata în garanție M.I.D.M. în contradictoriu cu chematul în garanție și intervenientul Municipiul București prin Primarul General, ca fără interes, și totodată a fost respinsă cererea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată ca inadmisibilă. Prin decizia civilă nr. 271/A din 11 martie 2011, Curtea de Apel București a admis cererea de apel formulată de reclamantă, a fost admis apelul declarat de pârâtul C.I., a fost schimbată în parte sentința, a fost obligat pârâtul C.I.

la plata sumei de 2800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată aferente judecării cauzei în fond, către reclamanta M.A.F., a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul C.I. împotriva intervenientei M.I.D.M., a fost obligată intervenienta pârâtă M.I.D.M. la plata sumei de 22.695 euro reprezentând despăgubiri egale cu valoarea de circulație a terenului de 51 m.p situat în str. A.R. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. A fost obligată intimata M.I.D.M. la plata sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către apelantul C.I. și a fost obligat acesta din urmă la plata sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către apelanta M.A.F.

Prin decizia nr. 1032 din 17 februarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de chemata în garanție M.I D.M., a fost modificată decizia atacată în sensul că s-a trimis spre rejudecare la prima instanță cererea de chemare în garanție formulată de chemata în garanție M.I.D.M. împotriva chematului în garanție Municipiul București prin Primarul General, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei. Înalta Curte a reținut că, în condițiile în care prin sentința primei instanțe cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva recurentei a fost respinsă, aceasta din urmă nu avea interes să declare apel în ceea ce privește modul de soluționare a propriei cereri de chemare în garanție.

Or, față de modul în care s-a pronunțat instanța de apel, recurenta a redobândit interesul de a-i fi soluționată cererea de chemare în garanție. În rejudecare, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Prin sentința civilă nr. 657 din 25 martie 2013, pronunțată de această instanță, s-a admis cererea de chemare în garanție formulată de M. (P.) I.D.M. în contradictoriu cu chemații în garanție Municipiul București prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei M.I.D.M. suma de 22.695 euro, echivalent în RON la data plății, la cursul Băncii Naționale a României și a fost obligat Municipiul București prin Primarul General să plătească reclamantei M.I.D.M.

suma de 1000 RON cu titlu de despăgubiri întemeiate pe obligația de garanție pentru evicțiune. În ceea ce privește cadrul procesual pasiv din prezenta cerere, tribunalul a constatat că raportat la momentul trimiterii spre rejudecare și la considerentele deciziei civile nr. 1032 din 17 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs, cererea urma să fie soluționată numai în contradictoriu cu Municipiul București. Cu privire la Ministerul Finanțelor Publice s-a reținut că fusese admisă excepția lipsei calității procesuale pasive printr-o încheiere intermediară din 28 februarie 2008. Cu toate acestea, tribunalul a reținut că cererea de chemare în garanție a fost modificată în rejudecare prin adăugarea unui nou chemat în garanție, fără ca acesta din urmă, legal citat să se opună, astfel încât tribunalul a reținut calitatea de chemat în garanție și a Ministerului Finanțelor Publice.

Tribunalul a avut în vedere că între momentul formulării cererii de chemare în garanție -16 ianuarie 2008 și data soluționării acesteia - 25 februarie 2013, Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, printre altele, prin introducerea art. 50 alin. (3) și a art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care au stabilit că prețul de piață al imobilelor, în cazuri precum cel al reclamantei M.I.D.M., urmează a fi plătit de Ministerul Finanțelor Publice. În aceste condiții, tribunalul a apreciat că este obligat să aplice legea în vigoare la momentul soluționării cauzei, astfel încât a reținut că reclamanta își poate modifica cererea în această privință, chiar ulterior trimiterii cauzei spre rejudecare.

Tribunalul a avut în vedere că prin contractul de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1996 M. (fostă P.) I.D.M. a cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995 de la Municipiul București locuința situată în București, str. A.R. precum și 51 m.p. teren situat sub construcție. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 6 decembrie 2006 M.I.D.M. vinde lui N.D. locuința din str. A.R., împreună cu cei 51 m.p. situați sub construcție. Prin autorizația din 12 aprilie 2007 emisă de Primăria sectorului 2 București a fost autorizată desființarea de către N.D. a construcției edificate pe terenul din str. A.R. Pârâtul a mai dobândit și un alt teren învecinat celui din litigiul de față.

Ulterior achiziționării celor două imobile și demolării ambelor construcții, pârâtului i s-a eliberat autorizația de construire din 24 martie 2008, fiind începută edificarea unei construcții cu destinația clădire de locuit cu S+D+P+3 E. Prin sentința civilă nr. 1721 din 17 noiembrie 2008, la care s-a făcut referire, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta M.A.F., fiind obligat pârâtul N.D. să lase în deplină proprietate reclamantei terenul în suprafață de 239,77 m.p. situat în București, str. A.R. Inițial, prin sentința menționată, cererea de chemare în garanție formulată de pârât în contradictoriu cu M.I.D.M. a fost respinsă ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, a fost respinsă inclusiv cererea de chemare în garanție formulată de M.I.D.M.

în contradictoriu cu Municipiul București. Prin decizia nr. 271 A din 11 martie 2011 a fost schimbată sentința anterior menționată cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de N.D. (continuată de C.I.) în contradictoriu cu M.I.D.M., în sensul că aceasta a fost admisă, iar M.I.D.M. a fost obligată să plătească 22.695 euro, valoarea de circulație a terenului de 51 m.p., precum și 1.000 RON cheltuieli de judecată. În considerentele deciziei din apel s-a reținut că pârâtul N.D. a pierdut dreptul de proprietate și posesia terenului de 51 m.p. ca urmare a admiterii acțiunii în revendicarea formulate împotriva lui de o terță persoană (M.A.F.), astfel încât M.I.D.M., în calitate de vânzător al terenului de 51 m.p.

este obligată să răspundă pentru evicțiune față de cumpărătorul său, N.D., și ulterior, față de succesorul acestuia în drepturi, C.I. Cererea de chemare în garanție formulată de M.I.D.M. în contradictoriu cu Municipiul București și Ministerul Economiei și Finanțelor a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a constatat întemeiată cererea de chemare în garanție, astfel cum aceasta a fost modificată, deoarece M.I.D.M. are calitatea de cumpărător al terenului de 51 m.p., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1996, astfel încât are și calitatea de creditor al obligației de garanție pentru evicțiune datorată de vânzătorul său, Municipiul București.

Pentru situația specială a contractelor încheiate sub imperiul Legii nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 conține norme derogatorii de la răspunderea pentru evicțiune, în sensul că indică drept debitor al obligației de dezdăunare, în cazul în care evicțiunea s-a produs, nu pe vânzător, ci pe Ministerul Finanțelor Publice. Obligația acestuia de dezdăunare, astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se limitează însă numai la valoarea de circulație a bunului de care a fost evins, fără a avea în vedere și alte daune interese pe care, în temeiul obligației de garanție pentru evicțiune, art. 1341 C. civ. le stabilește în sarcina vânzătorului, cum ar fi cheltuielile de judecată sau cheltuielile vânzării.

Admiterea acțiunii în revendicare în contra pârâtului N.D., urmată de admiterea cererii de chemare în garanție a pârâtului împotriva lui M.I.D.M., a reprezentat pentru aceasta din urmă o evicțiune parțială deoarece a pierdut din patrimoniul său o sumă de bani corespunzătoare valorii de circulație a terenului în suprafață de 51 m.p., dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Așa fiind, tribunalul a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, impunându-se obligarea chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 22.695 euro, echivalent în RON la data plății. În plus, astfel cum s-a arătat anterior, M.I.D.M.

a fost obligată să plătească pârâtului C.I. suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Tribunalul a constatat că acestea reprezintă cheltuielile de judecată în procesul prin care s-a produs evicțiunea, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 1341 pct. 3 C. civ., a obligat Municipiul București să plătească reclamantei M.I.D.M. această sumă, reprezentând daune interese în temeiul obligației de garanție pentru evicțiune. Împotriva deciziei tribunalului a declarat apel Municipiul București, criticând hotărârea pentru greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive în condițiile în care Legea nr. 112/1995 și O.G. nr. 184/2002 stabilesc clar că sumele de bani obținute din vânzări se varsă într-un cont extrabugetar la dispoziția Ministerului de Finanțe.

De asemenea, hotărârea tribunalului a fost atacată cu apel de către Ministerul Finanțelor Publice. În motivarea apelului s-a aratat că pentru a se aplica dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 este necesar să existe contracte încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 care să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ceea ce nu este cazul în speță. Apelantul a considerat că, oricum, valoarea de circulație a terenului nu este sinonimă cu sintagma prețul de piață al imobilelor, astfel că prima instanță trebuia să se raporteze la tranzacții ale unor imobile similare, ceea ce nu s-a întâmplat. Apelantul a susținut că prin hotărârea primei instanțe se ajunge la îmbogățirea fără justă cauză a intimatei, deoarece pârâta încasează din anul 2012 o diferență de sumă în plus față de valoarea achitată în contractul de vânzare - cumpărare.

Apelantul a precizat că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferențial, iar diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili cu ignorarea diferenței dintre valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piață a imobilului la momentul evicțiunii, aceasta diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune. În drept apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ. În apel nu au fost administrate probe noi.

Prin decizia civilă nr. 131A din 27 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanții chemați în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Municipiul București și Municipiul București, prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 657 din 25 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă M.A.F., intimatul pârât C.I. și intimata chemată în garanție M. (P.) I.D.M. A schimbat în parte sentința în sensul că a respins cererea de chemare în garanție a Municipiului București prin Primarul General și, a admis, în parte, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

A fost obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei suma de 6.024.497 RON, actualizată începând cu data achitării fiecărei rate și până la data plății efective, dar nu mai mult decât contravaloarea în RON a sumei de 22.695 euro. Curtea de Apel a reținut următoarele: Situația de fapt din speța dedusă judecății prezintă particularități față de cazurile obișnuite de formulare a unei cereri de chemare în garanție pentru evicțiune. Astfel, persoana care a formulat cererea de chemare în garanție pentru evicțiune este cumpărătoarea unui imobil în baza Legii nr. 112/1995 pe care l-a vândut ulterior pe piața liberă unei alte persoane care a fost evinsă de către un terț.

Urmare a evicțiunii menționate cumpărătoarea inițială a imobilului în baza Legii nr. 112/1995 a fost chemată în judecată și a căzut în pretenții față de subdobânditorul căruia i-a vândut imobilul. În aceste condiții cumpărătorul în baza Legii nr. 112/1995 a formulat cerere de chemare în garanție împotriva Ministerului Finanțelor Publice (în temeiul Legii nr. 10/2001) și împotriva Municipiului București (în temeiul dreptului comun). Prima instanță a considerat în mod corect că despăgubirile care urmează a se achita de către Ministerul Finanțelor Publice se vor stabili conform legii speciale și nu conform dreptului comun. Cu toate acestea, prima instanță nu a continuat raționamentul pentru a vedea ce despăgubiri i s-ar fi cuvenit cumpărătorului dacă ar fi fost evins direct și nu indirect, urmare a faptului că a căzut în pretenții în cererea de chemare în garanție formulată de subdobânditorul evins.

Din acest punct de vedere era important să se stabilească dacă cuantumul despăgubirilor cuvenite cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995 este, în mod automat, egal cu cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat în cadrul acțiunii formulate de cumpărătorul ulterior evins sau dacă, independent de acest cuantum, cumpărătorul în baza Legii nr. 112/1995 este îndreptățit doar la despăgubirile ce se stabilesc în condițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 (după cum este vorba de un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 sau cu nerespectarea dispozițiilor aceleiași legi).

Altfel spus, în speță trebuia să se stabilească inițial dacă statul (prin Ministerul Finanțelor Publice) este ținut să-l despăgubească pe cumpărătorul în baza Legii nr. 112/1995 exclusiv în baza și în conformitate cu dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 indiferent dacă evicțiunea l-a vizat direct pe cumpărătorul în baza Legii nr. 112 sau l-a vizat pe un subdobânditor al acestuia din urmă. În sensul celor arătate anterior, statul, sau, pentru a respecta terminologia legii, Ministerul Finanțelor Publice, răspunde față de cumpărătorul în baza Legii nr. 112, al cărui contract a fost desființat, exclusiv în condițiile și în limitele stabilite prin art. 50 sau, după caz, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, indiferent dacă cel care a fost evins de către fostul proprietar este cumpărătorul în baza Legii nr. 112/1995 sau un subdobânditor al acestuia.

Faptul că între data cumpărării imobilului în baza Legii nr. 112 și data evicțiunii a mai existat o vânzare pe piața liberă a imobilului, ceea ce face ca cel evins de către fostul proprietar să fie subdobânditorul bunului, nu influențează raportul juridic dintre stat și cumpărătorul pe Legea nr. 112 al cărui contract a fost desființat. Cumpărătorul pe Legea nr. 112/1995 a beneficiat de un preț subvenționat în raport cu statul dar a revândut imobilul la prețul de piață către subdobânditor. Prin urmare, în raport cu statul trebuie avute în vedere prețul special și dispozițiile legale speciale iar în raport cu terțul subdobânditor trebuie avute în vedere prețul de piață și dreptul comun.

Pentru validarea concluziei de mai sus, trebuie avute în vedere trei argumente: (1) stipulând asupra drepturilor cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995 dispozițiile art. 50 și art. 50 1 nu disting după cum acesta a înstrăinat la rândul lui bunul sau nu (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), (2) interpretul legii nu poate să stabilească răspunderea statului după criterii exterioare textului normativ care o reglementează, (3) statul nu este parte a contractului de vânzare încheiat între cumpărătorul pe Legea nr. 112 și subdobânditor, astfel că, nu a obținut niciun beneficiu ca urmare a încheierii acestuia nu poate fi ținut a răspunde suplimentar pentru situația și din cauza desființării acestuia (dispozițiile art. 20 alin. (2 1 ) teza a 2-a relative la semnificația noțiunii de desființare a contractului sunt aplicabile în cauză).

Față de cele arătate, admițând cererea de chemare în garanție, prima instanță trebuia să oblige Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului plătit în baza Legii nr. 112/1995, actualizat conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Incidența acestei dispoziții legale este justificată de faptul că prin sentința civilă nr. 1721/2008, rămasă irevocabilă, s-a reținut că fostul proprietar obținuse în natură imobilul, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă (sentința civilă nr. 4908/1994), cu aproximativ 2 ani înainte de încheierea contractului în baza Legii nr. 112. Or, într-o astfel de situație, nu se mai pune problema bunei - credințe și a legalității raportat la cunoașterea existenței notificării, ci problema vânzării bunului altuia, în cunoștință de cauză, cu fraudarea drepturilor proprietarului stabilit prin hotărâre judecătorească (nu a fostului proprietar al cărui drept nu fusese încă reconsfințit în justiție).

Mai mult, cuantumul sumei reprezentată de prețul plătit actualizat nu trebuie să treacă peste contravaloarea în RON a sumei de 22.695 euro. Aceasta deoarece, raportat la bunul vândut în baza Legii nr. 112/1995, subdobânditorul și implicit reclamanta M. (P.) I.D.M. au fost evinși doar parțial (clădirea fusese demolată cu autorizație de către subdobânditor, astfel că evicțiunea s-a produs doar pentru suprafața de 51 m.p. teren, care la vânzare era situat sub construcție). Oricum, despăgubirea plătită de cumpărătoarea în baza Legii nr. 112/1995 către subdobânditor a fost egală sumei de 22.695 euro, conform deciziei civile nr. 271A din 11 martie 2011, astfel că reclamanta nu putea obține mai mult de la stat decât cu nesocotirea principiului îmbogățirii fără justă cauză.

În ceea ce privește soluția primei instanțe de obligare a Municipiului București prin Primarul General la a plăti reclamantei M.I.D.M. suma de 1000 RON cu titlu de despăgubiri, întemeiate pe obligația de garanție pentru evicțiune, reprezentând cheltuielile de judecată din procesul în care s-a produs evicțiunea, aceasta nu este neconformă cu legea. Dacă se acceptă cele arătate în legătură cu răspunderea Ministerului Finanțelor Publice trebuie să se accepte inclusiv ceea ce doctrina și practica au stabilit constant în materia analizată, și anume că răspunderea vânzătorului, unitate administrativ teritorială, în baza dreptului comun - obligația de garanție pentru evicțiune din C. civ. - este cu totul înlăturată de dispozițiile legii speciale reprezentate de art. 50 sau, după caz, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

În sensul celor arătate este practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, de ex. decizia civilă nr. 3072 din 01 aprilie 2011 și decizia civilă nr. 1231 din 14 februarie 2011, publicată pe site-ul instanței supreme la rubrica jurisprudența secției a I-a civilă. Principiile de drept consacrate în adagiile latine ubi emolumentum ibi onus (unde este câștigul acolo se stabilește obligația) și res inter alios iudicata, aliis non nocet (o judecată purtată între anumite persoane nu poate aduce vătămare altora) nu permit obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligată reclamanta față de subdobânditorul evins. După cum s-a arătat și în cazul statului, Municipiul București nu a obținut beneficii și nu are nici o legătură cu operațiunea de înstrăinare a imobilului pe piața liberă, chiar dacă, în prealabil, fusese cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.

Mai mult, spre deosebire de stat a cărui răspundere este reglementată prin lege, Municipiul București nici măcar nu a încasat prețul plătit în baza Legii nr. 112/1995. Răspunderea Municipiului București pentru evicțiune nu este subsidiară și nu vine în completarea răspunderii Ministerul Finanțelor Publice reglementată prin Legea nr. 10/2001. Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat recurs chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Regională Generală a Finanțelor Publice București criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

a susținut următoarele: - prin stabilirea obligației de plată în sarcina sa, instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a încheierii din 28 februarie 2008 și a deciziei civile nr. 1032 din 17 februarie 2012 ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, prin care, irevocabil, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice. Prin aceeași decizie a fost admis recursul declarat de M.I.D.M. și cauza trimisă spre rejudecarea cererii de chemare în garanție formulată de aceasta în contradictoriu cu chematul în garanție Municipiul București.

Or, în considerarea efectului pozitiv al puterii lucrului judecat de care se bucură o hotărâre definitivă și irevocabilă, aspectele pe care aceasta le-a dezlegat nu mai pot fi contrazise printr-o altă hotărâre iar principiul autorității de lucru judecat care corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială se opune readucerii în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. La termenul de judecată din 28 ianuarie 2013, în rejudecare reclamanta M.I.D.M. și-a modificat cererea de chemare în garanție, solicitând obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata valorii actualizate a sumei de 22.695 euro și a sumei de 1.000 RON. Instanțele fondului au încuviințat modificarea cererii reclamantei, procedând la reintroducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice, în contradictoriu cu care s-a judecat și care a fost obligat la plata despăgubirilor solicitate în cauză.

În acest context, decizia recurată încalcă dispozițiile art. 315 C. proc. civ., conform cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs sunt obligatorii. De asemenea, așa cum s-a arătat, hotărârea recurată încalcă și principiul autorității de lucru judecat și puterea lucrului judecat a hotărârii pronunțate în primul ciclu judiciar, cu privire la dispozițiile rămase irevocabile, ce au intrat în puterea lucrului judecat. Pe fondul cauzei, a susținut că în mod eronat a stabilit Curtea de apel obligația de plată solicitată de reclamantă în sarcina sa, deși nu a fost parte la încheierea convenției din care izvorăște obligația solicitată, obligație ce incumbă, în speță, vânzătorului, Municipiul București.

Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea sa în cauză, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla obligație de restituire. Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, tulburare ce este de natură să angajeze răspunderea vânzătorului, în speță, Municipiului București. Ca urmare, a solicitat admiterea recursului și, în principal, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii excepției puterii de lucru judecat și constatării lipsei calității sale procesuale pasive și, în subsidiar, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului sau cu consecința respingerii cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Recursul este fondat. Într-adevăr, prin decizia nr. 1032 din 17 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de chemata în garanție M.I.D.M., dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță în vederea soluționării cererii de chemare în garanție formulată de recurentă în contradictoriu cu chematul în garanție Municipiul București prin Primarul General, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate (inclusiv cele prin care fusese respinsă cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001). Or, în rejudecare, prima instanță, cât și instanța de apel, au aplicat greșit dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. (cât privește limitele rejudecării, obligatorii pentru judecătorii fondului) dar și prevederile art. 1201 C. civ., ce reglementează lucrul judecat, în corelare cu prevederile art. 166 C. proc. civ., și care dispun că ceea ce s-a hotărât irevocabil într-un litigiu să nu mai poată fi supus unei noi dezbateri judiciare ori contrazis printr-o nouă hotărâre judecătorească. Garanție a stabilității juridice într-o societate democratică, respectarea lucrului judecat se impune cu forța unui principiu consacrată ca atare și prin dispozițiile art. 430 din noul C. proc. civ., prin care, pentru a sublinia voința legiuitorului de a da forță cuvenită acestui principiu de drept, s-a statuat că au această aptitudine și considerentele hotărârii judecătorești, alături de dispozitivul acesteia (cum era reglementat în vechiul C. proc.

civ.). Nesocotind însă atât caracterul obligatoriu al dispozițiilor instanței de casare pentru instanțele de trimitere, cât și autoritatea lucrului judecat a unei hotărâri irevocabile (decizia instanței de casare), instanțele de trimitere au soluționat cauza atât cu încălcarea acestor reguli elementare de judecată, dar și în alte limite decât cele ale sesizării legal făcute. Aceasta pentru ca, în rejudecare, nu se poate schimba cauza și obiectul cererii de chemare în judecată, instanța fiind ținută să judece în limitele sesizării instanței în conformitate cu prevederile art. 112,132 C. proc. civ., în caz contrar hotărârea fiind lovită de nulitate absolută.

Pe de altă parte nu se susține nici argumentul instanței de fond, însușit de instanța de apel, prin menținerea dispozițiilor acesteia, potrivit căreia la data promovării cererii privind atragerea răspunderii statului nu erau în vigoare dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare, întrucât intervenția acestora putea fi invocată încă din primul ciclu procesual, când cauza era pe rolul curții de apel, iar nu în rejudecare, după casare cu trimitere la prima instanță. Ca urmare, față de cele ce preced, constatând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va fi admis recursul, iar hotărârea curții de apel casată și cauza trimisă spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 131A din 27 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor aceleiași curți de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2014.