ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2712/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2712/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamata M.A.F. a chemat

în judecată pe pârâtul N.D., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța

să-l oblige pe acesta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei

imobilul teren în suprafață de 252 m.p., situat în București, str. General A.R.

și să rectifice C.F. nr. xx în care este înscris imobilul identificat mai sus.

La data de 12

noiembrie 2007, pârâtul N.D. a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție

a numitei M. (fostă P.) I.D.M., precum și cererii de chemare în judecată a Municipiului

București, prin Primar General, în calitate de persoană care ar putea pretinde aceleași

drepturi ca și reclamanta pentru suprafața de 212 m.p. teren situat în București,

str. General A.R., în temeiul dispozițiilor art. 57 C. proc. civ.

La termenul din 12

noiembrie 2007, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare prin care și-a

explicat acțiunea, arătând că suprafața de 51 m.p. pe care pârâtul o stăpânește

în baza unui contract de vânzare - cumpărare încheiat cu numita M.I.D.M., o revendică

prin procedeul comparării de titluri, iar suprafața de 201 m.p. de la aceeași adresă

o revendică în condițiile în care aceasta este ocupată de pârât în mod abuziv, fără

a prezenta vreun titlu de proprietate.

La data de 16

ianuarie 2008 chemata în garanție M.I.D.M. a formulat la rândul ei cerere de chemare

în garanție în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General și Ministerul

Economiei și Finanțelor solicitând ca, în cazul admiterii acțiunii să fie obligat

Ministerul Economiei și Finanțelor la restituirea sumei actualizate plătite pentru

imobilul cumpărat prin contractul din 3 decembrie 1996, în temeiul art. 50

alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 și a Municipiului București la plata diferenței

dintre prețul plătit și valoarea imobilului la data evicțiunii.

Prin sentința civilă

nr. 1721 din 17 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, au fost respinse

excepțiile lipsei calității procesuale active, inadmisibilității acțiunii pentru

încălcarea principiului unanimității și prescripției achizitive, ca neîntemeiate,

a fost admisă în parte acțiunea precizată, a fost obligat pârâtul N.D. să lase reclamantei

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 239,77

m.p. situat în București, str. A.R.

A fost respinsă cererea

de chemare în garanție formulată de pârâtul N.D. în contradictoriu cu chemata în

garanție M.I.D.M. și a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de

chemata în garanție M.I.D.M. în contradictoriu cu chematul în garanție și intervenientul

Municipiul București prin Primarul General, ca fără interes, și totodată a fost

respinsă cererea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă

nr. 271/A din 11 martie 2011, Curtea de Apel București a admis cererea de apel formulată

de reclamantă, a fost admis apelul declarat de pârâtul C.I., a fost schimbată în

parte sentința, a fost obligat pârâtul C.I. la plata sumei de 2800 RON, reprezentând

cheltuieli de judecată aferente judecării cauzei în fond, către reclamanta M.A.F.,

a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul C.I. împotriva

intervenientei M.I.D.M., a fost obligată intervenienta pârâtă M.I.D.M. la plata

sumei de 22.695 euro reprezentând despăgubiri egale cu valoarea de circulație a

terenului de 51 m.p situat în str. A.R.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

A fost obligată intimata

M.I.D.M. la plata sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către apelantul

C.I. și a fost obligat acesta din urmă la plata sumei de 2000 RON, reprezentând

cheltuieli de judecată către apelanta M.A.F.

Prin decizia nr. 1032

din 17 februarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost

admis recursul declarat de chemata în garanție M.I D.M., a fost modificată decizia

atacată în sensul că s-a trimis spre rejudecare la prima instanță cererea de chemare

în garanție formulată de chemata în garanție M.I.D.M. împotriva chematului în garanție

Municipiul București prin Primarul General, fiind menținute celelalte dispoziții

ale deciziei.

Înalta Curte a reținut

că, în condițiile în care prin sentința primei instanțe cererea de chemare în garanție

formulată de pârâtă împotriva recurentei a fost respinsă, aceasta din urmă nu avea

interes să declare apel în ceea ce privește modul de soluționare a propriei cereri

de chemare în garanție. Or, față de modul în care s-a pronunțat instanța de apel,

recurenta a redobândit interesul de a-i fi soluționată cererea de chemare în garanție.

În rejudecare, dosarul

a fost înregistrat la Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Prin sentința civilă

nr. 657 din 25 martie 2013, pronunțată de această instanță, s-a admis cererea de

chemare în garanție formulată de M. (P.) I.D.M. în contradictoriu cu chemații în

garanție Municipiul București prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice,

a fost obligat Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei M.I.D.M. suma

de 22.695 euro, echivalent în RON la data plății, la cursul Băncii Naționale a României

și a fost obligat Municipiul București prin Primarul General să plătească reclamantei

M.I.D.M. suma de 1000 RON cu titlu de despăgubiri întemeiate pe obligația de garanție

pentru evicțiune.

În ceea ce privește cadrul

procesual pasiv din prezenta cerere, tribunalul a constatat că raportat la momentul

trimiterii spre rejudecare și la considerentele deciziei civile nr. 1032 din 17

februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs, cererea

urma să fie soluționată numai în contradictoriu cu Municipiul București. Cu privire

la Ministerul Finanțelor Publice s-a reținut că fusese admisă excepția lipsei calității

procesuale pasive printr-o încheiere intermediară din 28 februarie 2008.

Cu toate acestea, tribunalul

a reținut că cererea de chemare în garanție a fost modificată în rejudecare prin

adăugarea unui nou chemat în garanție, fără ca acesta din urmă, legal citat să se

opună, astfel încât tribunalul a reținut calitatea de chemat în garanție și a Ministerului

Finanțelor Publice.

Tribunalul a avut în vedere

că între momentul formulării cererii de chemare în garanție -16 ianuarie 2008 și

data soluționării acesteia - 25 februarie 2013, Legea nr. 10/2001 a fost modificată

prin Legea nr. 1/2009, printre altele, prin introducerea art. 50 alin. (3) și a

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, care au stabilit că prețul de piață al

imobilelor, în cazuri precum cel al reclamantei M.I.D.M., urmează a fi plătit de

Ministerul Finanțelor Publice.

În aceste condiții, tribunalul

a apreciat că este obligat să aplice legea în vigoare la momentul soluționării cauzei,

astfel încât a reținut că reclamanta își poate modifica cererea în această privință,

chiar ulterior trimiterii cauzei spre rejudecare.

Tribunalul a avut în vedere

că prin contractul de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1996 M. (fostă P.) I.D.M.

a cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995 de la Municipiul București locuința situată

în București, str. A.R. precum și 51 m.p. teren situat sub construcție.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 6 decembrie 2006 M.I.D.M. vinde lui N.D. locuința din str. A.R.,

împreună cu cei 51 m.p. situați sub construcție.

Prin autorizația din

12 aprilie 2007 emisă de Primăria sectorului 2 București a fost autorizată desființarea

de către N.D. a construcției edificate pe terenul din str. A.R.

Pârâtul a mai dobândit

și un alt teren învecinat celui din litigiul de față. Ulterior achiziționării celor

două imobile și demolării ambelor construcții, pârâtului i s-a eliberat autorizația

de construire din 24 martie 2008, fiind începută edificarea unei construcții cu

destinația clădire de locuit cu S+D+P+3 E.

Prin sentința civilă

nr. 1721 din 17 noiembrie 2008, la care s-a făcut referire, s-a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta M.A.F., fiind obligat pârâtul N.D. să lase în deplină proprietate

reclamantei terenul în suprafață de 239,77 m.p. situat în București, str. A.R.

Inițial, prin sentința

menționată, cererea de chemare în garanție formulată de pârât în contradictoriu

cu M.I.D.M. a fost respinsă ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, a fost respinsă

inclusiv cererea de chemare în garanție formulată de M.I.D.M. în contradictoriu

cu Municipiul București.

Prin decizia nr. 271 A

din 11 martie 2011 a fost schimbată sentința anterior menționată cu privire la cererea

de chemare în garanție formulată de N.D. (continuată de C.I.) în contradictoriu

cu M.I.D.M., în sensul că aceasta a fost admisă, iar M.I.D.M. a fost obligată să

plătească 22.695 euro, valoarea de circulație a terenului de 51 m.p., precum și

1.000 RON cheltuieli de judecată.

În considerentele deciziei

din apel s-a reținut că pârâtul N.D. a pierdut dreptul de proprietate și posesia

terenului de 51 m.p. ca urmare a admiterii acțiunii în revendicarea formulate împotriva

lui de o terță persoană (M.A.F.), astfel încât M.I.D.M., în calitate de vânzător

al terenului de 51 m.p. este obligată să răspundă pentru evicțiune față de cumpărătorul

său, N.D., și ulterior, față de succesorul acestuia în drepturi, C.I.

Cererea de chemare în

garanție formulată de M.I.D.M. în contradictoriu cu Municipiul București și Ministerul

Economiei și Finanțelor a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a constatat

întemeiată cererea de chemare în garanție, astfel cum aceasta a fost modificată,

deoarece M.I.D.M. are calitatea de cumpărător al terenului de 51 m.p., în baza contractului

de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1996, astfel încât are și calitatea de creditor

al obligației de garanție pentru evicțiune datorată de vânzătorul său, Municipiul

București.

Pentru situația specială

a contractelor încheiate sub imperiul Legii nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 conține

norme derogatorii de la răspunderea pentru evicțiune, în sensul că indică drept

debitor al obligației de dezdăunare, în cazul în care evicțiunea s-a produs, nu

pe vânzător, ci pe Ministerul Finanțelor Publice. Obligația acestuia de dezdăunare,

astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, se limitează însă numai la valoarea de circulație a bunului de care

a fost evins, fără a avea în vedere și alte daune interese pe care, în temeiul obligației

de garanție pentru evicțiune, art. 1341 C. civ. le stabilește în sarcina vânzătorului,

cum ar fi cheltuielile de judecată sau cheltuielile vânzării.

Admiterea acțiunii în

revendicare în contra pârâtului N.D., urmată de admiterea cererii de chemare în

garanție a pârâtului împotriva lui M.I.D.M., a reprezentat pentru aceasta din urmă

o evicțiune parțială deoarece a pierdut din patrimoniul său o sumă de bani corespunzătoare

valorii de circulație a terenului în suprafață de 51 m.p., dobândită prin contractul

de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Așa fiind, tribunalul

a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, impunându-se obligarea chematului în garanție Ministerul Finanțelor

Publice la plata sumei de 22.695 euro, echivalent în RON la data plății.

În plus, astfel cum s-a

arătat anterior, M.I.D.M. a fost obligată să plătească pârâtului C.I. suma de 1.000

RON reprezentând cheltuieli de judecată. Tribunalul a constatat că acestea reprezintă

cheltuielile de judecată în procesul prin care s-a produs evicțiunea, astfel încât,

în temeiul dispozițiilor art. 1341 pct. 3 C. civ., a obligat Municipiul București

să plătească reclamantei M.I.D.M. această sumă, reprezentând daune interese în temeiul

obligației de garanție pentru evicțiune.

Împotriva deciziei tribunalului

a declarat apel Municipiul București, criticând hotărârea pentru greșita respingere

a excepției lipsei calității procesuale pasive în condițiile în care Legea nr. 112/1995

și O.G. nr. 184/2002 stabilesc clar că sumele de bani obținute din vânzări se varsă

într-un cont extrabugetar la dispoziția Ministerului de Finanțe.

De asemenea, hotărârea

tribunalului a fost atacată cu apel de către Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea apelului

s-a aratat că pentru a se aplica dispozițiile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001 este necesar să existe contracte încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995 care să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile, ceea ce nu este cazul în speță.

Apelantul a considerat

că, oricum, valoarea de circulație a terenului nu este sinonimă cu sintagma prețul

de piață al imobilelor, astfel că prima instanță trebuia să se raporteze la tranzacții

ale unor imobile similare, ceea ce nu s-a întâmplat.

Apelantul a susținut că

prin hotărârea primei instanțe se ajunge la îmbogățirea fără justă cauză a intimatei,

deoarece pârâta încasează din anul 2012 o diferență de sumă în plus față de valoarea

achitată în contractul de vânzare - cumpărare.

Apelantul a precizat că

prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferențial, iar diferența

dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili cu ignorarea diferenței

dintre valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

și valoarea de piață a imobilului la momentul evicțiunii, aceasta diferență constituind

de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea

pentru evicțiune.

În drept apelul a fost

întemeiat pe dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ.

În apel nu au fost administrate

probe noi.

Prin decizia civilă

nr. 131A din 27 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelul declarat de apelanții chemați în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Municipiul București și Municipiul București,

prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 657 din 25 martie 2013 pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă

M.A.F., intimatul pârât C.I. și intimata chemată în garanție M. (P.) I.D.M.

A schimbat în parte sentința

în sensul că a respins cererea de chemare în garanție a Municipiului București prin

Primarul General și, a admis, în parte, cererea de chemare în garanție a Ministerului

Finanțelor Publice.

A fost obligat chematul

în garanție Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei suma de 6.024.497

RON, actualizată începând cu data achitării fiecărei rate și până la data plății

efective, dar nu mai mult decât contravaloarea în RON a sumei de 22.695 euro.

Curtea de Apel a reținut

următoarele:

Situația de fapt din speța

dedusă judecății prezintă particularități față de cazurile obișnuite de formulare

a unei cereri de chemare în garanție pentru evicțiune. Astfel, persoana care a formulat

cererea de chemare în garanție pentru evicțiune este cumpărătoarea unui imobil în

baza Legii nr. 112/1995 pe care l-a vândut ulterior pe piața liberă unei alte persoane

care a fost evinsă de către un terț. Urmare a evicțiunii menționate cumpărătoarea

inițială a imobilului în baza Legii nr. 112/1995 a fost chemată în judecată și a

căzut în pretenții față de subdobânditorul căruia i-a vândut imobilul.

În aceste condiții cumpărătorul

în baza Legii nr. 112/1995 a formulat cerere de chemare în garanție împotriva Ministerului

Finanțelor Publice (în temeiul Legii nr. 10/2001) și împotriva Municipiului București

(în temeiul dreptului comun).

Prima instanță a considerat

în mod corect că despăgubirile care urmează a se achita de către Ministerul Finanțelor

Publice se vor stabili conform legii speciale și nu conform dreptului comun. Cu

toate acestea, prima instanță nu a continuat raționamentul pentru a vedea ce despăgubiri

i s-ar fi cuvenit cumpărătorului dacă ar fi fost evins direct și nu indirect, urmare

a faptului că a căzut în pretenții în cererea de chemare în garanție formulată de

subdobânditorul evins.

Din acest punct de vedere

era important să se stabilească dacă cuantumul despăgubirilor cuvenite cumpărătorului

pe Legea nr. 112/1995 este, în mod automat, egal cu cuantumul despăgubirilor la

care a fost obligat în cadrul acțiunii formulate de cumpărătorul ulterior evins

sau dacă, independent de acest cuantum, cumpărătorul în baza Legii nr. 112/1995

este îndreptățit doar la despăgubirile ce se stabilesc în condițiile art. 50 din

Legea nr. 10/2001 (după cum este vorba de un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 sau cu nerespectarea dispozițiilor aceleiași legi).

Altfel spus, în speță

trebuia să se stabilească inițial dacă statul (prin Ministerul Finanțelor Publice)

este ținut să-l despăgubească pe cumpărătorul în baza Legii nr. 112/1995 exclusiv

în baza și în conformitate cu dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 indiferent

dacă evicțiunea l-a vizat direct pe cumpărătorul în baza Legii nr. 112 sau l-a vizat

pe un subdobânditor al acestuia din urmă.

În sensul celor arătate

anterior, statul, sau, pentru a respecta terminologia legii, Ministerul Finanțelor

Publice, răspunde față de cumpărătorul în baza Legii nr. 112, al cărui contract

a fost desființat, exclusiv în condițiile și în limitele stabilite prin art. 50

sau, după caz, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, indiferent dacă cel care

a fost evins de către fostul proprietar este cumpărătorul în baza Legii nr. 112/1995

sau un subdobânditor al acestuia.

Faptul că între data cumpărării

imobilului în baza Legii nr. 112 și data evicțiunii a mai existat o vânzare pe piața

liberă a imobilului, ceea ce face ca cel evins de către fostul proprietar să fie

subdobânditorul bunului, nu influențează raportul juridic dintre stat și cumpărătorul

pe Legea nr. 112 al cărui contract a fost desființat. Cumpărătorul pe Legea nr.

112/1995 a beneficiat de un preț subvenționat în raport cu statul dar a revândut

imobilul la prețul de piață către subdobânditor. Prin urmare, în raport cu statul

trebuie avute în vedere prețul special și dispozițiile legale speciale iar în raport

cu terțul subdobânditor trebuie avute în vedere prețul de piață și dreptul comun.

Pentru validarea concluziei

de mai sus, trebuie avute în vedere trei argumente: (1) stipulând asupra drepturilor

cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995 dispozițiile art. 50 și art. 50

1

nu disting după cum acesta a înstrăinat la rândul lui bunul sau nu (ubi lex non

distinguit nec nos distinguere debemus), (2) interpretul legii nu poate să stabilească

răspunderea statului după criterii exterioare textului normativ care o reglementează,

(3) statul nu este parte a contractului de vânzare încheiat între cumpărătorul pe

Legea nr. 112 și subdobânditor, astfel că, nu a obținut niciun beneficiu ca urmare

a încheierii acestuia nu poate fi ținut a răspunde suplimentar pentru situația și

din cauza desființării acestuia (dispozițiile art. 20 alin. (2

1

) teza

a 2-a relative la semnificația noțiunii de desființare a contractului sunt aplicabile

în cauză).

Față de cele arătate,

admițând cererea de chemare în garanție, prima instanță trebuia să oblige Ministerul

Finanțelor Publice la plata prețului plătit în baza Legii nr. 112/1995, actualizat

conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Incidența acestei dispoziții legale

este justificată de faptul că prin sentința civilă nr. 1721/2008, rămasă irevocabilă,

s-a reținut că fostul proprietar obținuse în natură imobilul, printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă (sentința civilă nr. 4908/1994), cu aproximativ 2 ani

înainte de încheierea contractului în baza Legii nr. 112. Or, într-o astfel de situație,

nu se mai pune problema bunei - credințe și a legalității raportat la cunoașterea

existenței notificării, ci problema vânzării bunului altuia, în cunoștință de cauză,

cu fraudarea drepturilor proprietarului stabilit prin hotărâre judecătorească (nu

a fostului proprietar al cărui drept nu fusese încă reconsfințit în justiție). Mai

mult, cuantumul sumei reprezentată de prețul plătit actualizat nu trebuie să treacă

peste contravaloarea în RON a sumei de 22.695 euro. Aceasta deoarece, raportat la

bunul vândut în baza Legii nr. 112/1995, subdobânditorul și implicit reclamanta

M. (P.) I.D.M. au fost evinși doar parțial (clădirea fusese demolată cu autorizație

de către subdobânditor, astfel că evicțiunea s-a produs doar pentru suprafața de

51 m.p. teren, care la vânzare era situat sub construcție). Oricum, despăgubirea

plătită de cumpărătoarea în baza Legii nr. 112/1995 către subdobânditor a fost egală

sumei de 22.695 euro, conform deciziei civile nr. 271A din 11 martie 2011, astfel

că reclamanta nu putea obține mai mult de la stat decât cu nesocotirea principiului

îmbogățirii fără justă cauză.

În ceea ce privește soluția

primei instanțe de obligare a Municipiului București prin Primarul General la a

plăti reclamantei M.I.D.M. suma de 1000 RON cu titlu de despăgubiri, întemeiate

pe obligația de garanție pentru evicțiune, reprezentând cheltuielile de judecată

din procesul în care s-a produs evicțiunea, aceasta nu este neconformă cu legea.

Dacă se acceptă cele arătate

în legătură cu răspunderea Ministerului Finanțelor Publice trebuie să se accepte

inclusiv ceea ce doctrina și practica au stabilit constant în materia analizată,

și anume că răspunderea vânzătorului, unitate administrativ teritorială, în baza

dreptului comun - obligația de garanție pentru evicțiune din C. civ. - este cu totul

înlăturată de dispozițiile legii speciale reprezentate de art. 50 sau, după caz,

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001. În sensul celor arătate este practica

Înaltei Curți de Casație și Justiție, de ex. decizia civilă nr. 3072 din 01

aprilie 2011 și decizia civilă nr. 1231 din 14 februarie 2011, publicată pe site-ul

instanței supreme la rubrica jurisprudența secției a I-a civilă.

Principiile de drept consacrate

în adagiile latine ubi emolumentum ibi onus (unde este câștigul acolo se stabilește

obligația) și res inter alios iudicata, aliis non nocet (o judecată purtată între

anumite persoane nu poate aduce vătămare altora) nu permit obligarea Municipiului

București la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligată reclamanta

față de subdobânditorul evins. După cum s-a arătat și în cazul statului, Municipiul

București nu a obținut beneficii și nu are nici o legătură cu operațiunea de înstrăinare

a imobilului pe piața liberă, chiar dacă, în prealabil, fusese cumpărat în baza

Legii nr. 112/1995. Mai mult, spre deosebire de stat a cărui răspundere este reglementată

prin lege, Municipiul București nici măcar nu a încasat prețul plătit în baza Legii

nr. 112/1995.

Răspunderea Municipiului

București pentru evicțiune nu este subsidiară și nu vine în completarea răspunderii

Ministerul Finanțelor Publice reglementată prin Legea nr. 10/2001.

Împotriva susmenționatei

hotărâri a declarat recurs chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

prin Direcția Regională Generală a Finanțelor Publice București criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. a susținut următoarele:

- prin stabilirea obligației

de plată în sarcina sa, instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a încheierii

din 28 februarie 2008 și a deciziei civile nr. 1032 din 17 februarie 2012 ambele

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, prin

care, irevocabil, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice.

Prin aceeași decizie a

fost admis recursul declarat de M.I.D.M. și cauza trimisă spre rejudecarea cererii

de chemare în garanție formulată de aceasta în contradictoriu cu chematul în garanție

Municipiul București.

Or, în considerarea efectului

pozitiv al puterii lucrului judecat de care se bucură o hotărâre definitivă și irevocabilă,

aspectele pe care aceasta le-a dezlegat nu mai pot fi contrazise printr-o altă hotărâre

iar principiul autorității de lucru judecat care corespunde necesității de stabilitate

juridică și ordine socială se opune readucerii în fața instanței a chestiunii litigioase

deja rezolvate.

La termenul de judecată

din 28 ianuarie 2013, în rejudecare reclamanta M.I.D.M. și-a modificat cererea de

chemare în garanție, solicitând obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata

valorii actualizate a sumei de 22.695 euro și a sumei de 1.000 RON.

Instanțele fondului au

încuviințat modificarea cererii reclamantei, procedând la reintroducerea în cauză

a Ministerului Finanțelor Publice, în contradictoriu cu care s-a judecat și care

a fost obligat la plata despăgubirilor solicitate în cauză.

În acest context, decizia

recurată încalcă dispozițiile art. 315 C. proc. civ., conform cărora, în caz de

casare, hotărârile instanței de recurs sunt obligatorii.

De asemenea, așa

cum s-a arătat, hotărârea recurată încalcă și principiul autorității de lucru judecat

și puterea lucrului judecat a hotărârii pronunțate în primul ciclu judiciar, cu

privire la dispozițiile rămase irevocabile, ce au intrat în puterea lucrului judecat.

Pe fondul cauzei, a susținut

că în mod eronat a stabilit Curtea de apel obligația de plată solicitată de reclamantă

în sarcina sa, deși nu a fost parte la încheierea convenției din care izvorăște

obligația solicitată, obligație ce incumbă, în speță, vânzătorului, Municipiul București.

Nici dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea

sa în cauză, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai

larg decât simpla obligație de restituire.

Deposedarea reclamantei

de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului

de vânzare-cumpărare, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui

terț, tulburare ce este de natură să angajeze răspunderea vânzătorului, în speță,

Municipiului București.

Ca urmare, a solicitat

admiterea recursului și, în principal, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii

excepției puterii de lucru judecat și constatării lipsei calității sale procesuale

pasive și, în subsidiar, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului

sau cu consecința respingerii cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor

Publice, ca neîntemeiată.

Recursul este fondat.

Într-adevăr, prin decizia

nr. 1032 din 17 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

a fost admis recursul declarat de chemata în garanție M.I.D.M., dispunându-se trimiterea

cauzei spre rejudecare la prima instanță în vederea soluționării cererii de

chemare în garanție formulată de recurentă în contradictoriu cu chematul în garanție

Municipiul București prin Primarul General, fiind menținute celelalte dispoziții

ale deciziei recurate (inclusiv cele prin care fusese respinsă cererea de chemare

în garanție formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, cerere

întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001).

Or, în rejudecare, prima

instanță, cât și instanța de apel, au aplicat greșit dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. (cât privește limitele rejudecării, obligatorii pentru judecătorii fondului)

dar și prevederile art. 1201 C. civ., ce reglementează lucrul judecat, în corelare

cu prevederile art. 166 C. proc. civ., și care dispun că ceea ce s-a hotărât irevocabil

într-un litigiu să nu mai poată fi supus unei noi dezbateri judiciare ori contrazis

printr-o nouă hotărâre judecătorească. Garanție a stabilității juridice într-o societate

democratică, respectarea lucrului judecat se impune cu forța unui principiu consacrată

ca atare și prin dispozițiile art. 430 din noul C. proc. civ., prin care, pentru

a sublinia voința legiuitorului de a da forță cuvenită acestui principiu de drept,

s-a statuat că au această aptitudine și considerentele hotărârii judecătorești,

alături de dispozitivul acesteia (cum era reglementat în vechiul C. proc. civ.).

Nesocotind însă atât caracterul

obligatoriu al dispozițiilor instanței de casare pentru instanțele de trimitere,

cât și autoritatea lucrului judecat a unei hotărâri irevocabile (decizia instanței

de casare), instanțele de trimitere au soluționat cauza atât cu încălcarea acestor

reguli elementare de judecată, dar și în alte limite decât cele ale sesizării legal

făcute. Aceasta pentru ca, în rejudecare, nu se poate schimba cauza și obiectul

cererii de chemare în judecată, instanța fiind ținută să judece în limitele sesizării

instanței în conformitate cu prevederile art. 112,132 C. proc. civ., în caz contrar

hotărârea fiind lovită de nulitate absolută.

Pe de altă parte nu se

susține nici argumentul instanței de fond, însușit de instanța de apel, prin

menținerea dispozițiilor acesteia, potrivit căreia la data promovării cererii privind

atragerea răspunderii statului nu erau în vigoare dispozițiile art. 50 din Legea

nr. 10/2001 în forma în vigoare, întrucât intervenția acestora putea fi invocată

încă din primul ciclu procesual, când cauza era pe rolul curții de apel, iar nu

în rejudecare, după casare cu trimitere la prima instanță.

Ca urmare, față de cele

ce preced, constatând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va fi admis recursul,

iar hotărârea curții de apel casată și cauza trimisă spre rejudecare la aceeași

curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 131A din

27 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor aceleiași curți de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie

2014.