ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 344/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 16 noiembrie 2006, sub nr. 38247/299/2006, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanții I.C. și I.M. au chemat în judecată pe pârâtul N.D., solicitând obligarea acestuia să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 176,04 m.p. situat în București, str. Pechea, înscris în cartea funciară nr. 47430 a M.B., cu număr cadastral 18627, precum și grănițuirea proprietăților părților. Pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesule pasive, arătând că terenul în litigiu este proprietatea SC Q.C.I. SRL În dovedirea acestei susțineri a depus la dosar contractul de vânzare-cumpărare încheiat între vânzătorii M.N.

și M.M. și cumpărătoarea SC Q.C.I. SRL La data de 17 ianuarie 2007 reclamanții au depus cerere precizatoare în sensul că pârâta chemată în judecată este SC Q.C.I. SRL Pârâta SC Q.C.I. SRL a formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu vânzătorii M.N. și M.M. solicitând ca, în cazul admiterii acțiuni principale, chemații în garanție să fie obligați la restituirea părții din prețul achitat, corespunzător suprafeței de teren revendicate. La rândul lor, vânzătorii M.N. și M.M. au formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu T.R.M.Y.E., de la care au cumpărat imobilul. Pe baza raportului de expertiză efectuat în cauză, instanța a reținut că imobilul revendicat are valoarea de 337.997 euro, echivalent a 1.443.247 lei, astfel încât, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., prin sentința nr. 7165 din 28 mai 2009 a Judecătoriei Sectorului 1 București, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 1680 din 3 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea precizată, formulată de reclamanții I.C. și I.M., a obligată pârâta SC Q.C.I. SRL să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 176,04 m.p. situat în București, str. Pechea; s-a dispus grănițuirea proprietăților pe linia coordonatelor 1 – 2 – 17 conform anexei a VIII-a a raportului de expertiză întocmit de expert ing. P.O.; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului N.D.

și, în consecință, s-a respins cererea față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC Q.C.I. SRL împotriva chemaților în garanție M.N. și M.M.; au fost obligați chemații în garanție M.N. și M.M. la plata către pârâtă a sumei de 100.000 lei cu titlu de preț al terenului în suprafață de 176,04 m.p.; s-a luat act de renunțarea la judecata cererii de chemare în garanție a numitei T.R.M.I.E.; s-a anulat ca netimbrată cererea de chemare în garanție formulată de M.M. în contradictoriu cu T.R.M.I.E.; a fost obligată pârâta la 39.293 lei cheltuieli de judecată către reclamanți; a obligat chemații în garanție M.N.

și M.M. la 3611 lei cheltuieli de judecată către pârâtă. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a avut în vedere înscrisurile depuse de părți în fața Judecătoriei Sectorului 1 București, precum și raportul de expertiză topografică efectuat de expert ing. O.P. prin care au fost identificate terenurile proprietatea părților și s-a constatat o suprapunere parțială de 176,04 m.p. a terenului proprietatea pârâtei situat în str. Pechea peste terenul proprietatea reclamanților situat în str. Pechea. Instanța a reținut că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 717,44 m.p. care include și suprafața de teren revendicată, prin vânzare, conform contractului autentificat sub nr. 2130 din 11 octombrie 2004 de B.N.P.

Z.A.R., vânzătorii fiind T.V.V. și T.L.I., drept de proprietate înscris în cartea funciară 47430, cu număr cadastral 18627. La data eliberării titlului de proprietate al autoarei pârâtei, terenul în litigiu era înscris în cartea funciară în favoarea reclamanților, astfel că, în mod greșit Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 a reconstituit dreptul de proprietate al autoarei pârâtei pe un teren aflat în proprietatea reclamanților. Tribunalul a apreciat ca nefondate susținerile pârâtei referitoare la edificarea unei artere stradale la nivelul anilor 1955 care ar fi redus din suprafața terenului ce a aparținut autoarei reclamantei.

Instanța a reținut că la întocmirea documentației cadastrale s-a avut în vedere această sistematizare, fără a fi afectată suprafața terenului, conform avizului tehnic nr. 924/2004, fiind înscrisă în cartea funciară întreaga suprafață de teren ce a aparținut autoarei reclamanților, anterior emiterii titlului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991. De asemenea, tribunalul a apreciat nefondată susținerea pârâtei referitoare la nevalabilitatea titlului reclamanților pentru lipsa consimțământului soției vânzătorului T.V.V. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, din relațiile comunicate de B.N.P. O.A.R. sub nr. 1068 din 05 august 2008 rezultând că numita T.L.I. l-a mandatat pe soțul său T.V.V.

să procedeze la înstrăinare (procura specială autentificată sub nr. 2054 din 25 septembrie 2003). Așa fiind, tribunalul a apreciat că dreptul de proprietate al autoarei reclamanților este preferabil dreptului de proprietate al autoarei pârâtei, situație în care, în baza art. 480 C. civ., a admis acțiunea în revendicare și a fost obligată pârâta să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie, terenul în suprafață de 176,04 m.p. situat în str. Pechea. În baza art. 584 C. civ., instanța a dispus grănițuirea celor două proprietăți pe linia coordonatelor 1-2-17 conform anexei VIII a raportului de expertiză efectuat în cauză de expert P.O., astfel încât zona de suprapunere în suprafață de 176,04 m.p.

să revină în proprietatea reclamanților pentru considerentele reținute la analiza celor două titluri de proprietate. Având în vedere că dreptul de proprietate asupra terenului situat în str. Pechea aparține pârâtei societate comercială, iar nu pârâtului N.D., iar calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel ce urmează a fi obligat în raportul juridic dedus judecății, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului N.D. și, în consecință, a respins cererea față de acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În baza art. 60 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă și văzând dispozițiile art. 1336 pct. 1 C. civ., care reglementează obligația de garanție a vânzătorului contra evicțiunii, tribunalul a dispus obligarea vânzătorilor chemați în garanție M.N.

și M.M. la plata către pârâtă a sumei de 100.000 lei cu titlu de preț al terenului în suprafață de 176,04 m.p. asupra căruia pârâta a pierdut dreptul de proprietate în urma admiterii acțiunii în revendicare promovată de către reclamanți. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC Q.C.I. SRL. Apelanta a invocat necompetența funcțională a primei instanțe, arătând că litigiul are natură comercială, ceea ce atrage competența secției comerciale a tribunalului. Pe fondul cauzei apelanta a arătat că soluția este nelegală. În realitate, terenul în litigiu este parte integranta din suprafața de 2480,49 m.p. situata în str. Pechea, București, care îi aparține conform contractului de vânzare - cumpărare dintre societate și numiții M.N.

și M.M., autentificat sub nr. 1462 de B.N.P. I.L.M. Titlul reclamanților, decurgând într-o decizie din urma cu 41 de ani a A.F.C.P.M.B. (organism desființat și făcând parte dintr-o alta organizare statala), nu poate fi preferabil titlului apelantei, care se întemeiază pe o decizie emisă de S.R. în baza Legii nr. 18/1991 și având la bază analiza și partajarea făcute de o comisie acreditata în baza legislației actuale. În plus, este de notorietate faptul ca organizarea cadastrala a Municipiului București a fost supusă de-a lungul timpului la numeroase reorganizări, cea mai recenta datând ulterior anului 2000, așa încât este evident faptul ca titlul lor, având la baza o organizare cadastrala recenta și fiind emis în urma analizei efectuate de către o comisie, funcționând în subordinea S.R., este net preferabil titlului reclamanților.

O alta situație de fapt care a fost omisă de către instanța de fond este aceea a existentei unui drum de acces, construit după anul 1990, care a încălcat o porțiune din terenul reclamanților. Astfel, la repartizarea loturilor în baza Legii nr. 18/1991, comisia de aplicare a legii a avut în vedere acest aspect și a repartizat autorilor lor terenul actual în cunoștința de cauza. Reclamanții, având la baza titlului de proprietate planul cadastral din anul 1955 (plan cadastral care nu respecta nici suprafața, nici dimensiunile proprietății, conform răspunsului la obiecțiuni, formulat de expert), au considerat normal să își extindă proprietatea asupra terenului în litigiu pentru a nu pierde din suprafața inițială.

Pe acest fond, instanța a decis în mod abuziv și ilogic faptul ca reclamanții au titlu mai preferabil. Pentru a-și reîntregi suprafața de teren, apelanta sugerează reclamanților să formuleze o acțiune împotriva S.R., prin C.N.D.A., nicidecum împotriva lor, proprietari de buna-credința, în baza unui titlu perfect valabil. Apelanta a mai susținut că instanța de fond nu a dispus efectuarea unei expertize de specialitate, în vederea obținerii unei opinii avizate, ci a judecat cauza în lipsa tuturor elementelor necesare ajungerii la o decizie echitabila. În cazul în care s-ar fi efectuat o expertiza topografică incluzând acest obiectiv, s-ar fi ajuns la adevăratul motiv al suprapunerii, și anume, că drumul construit după anul 1990 a sacrificat o porțiune din terenul reclamanților, aceștia mutând pur și simplu gardul pe proprietatea apelantei-pârâte, în vederea satisfacerii suprafeței de teren din titlul de proprietate.

Acest aspect este evident și din raportul de expertiza, care menționează nereguli între suprafața terenului din titlul de proprietate al reclamanților și suprafața măsurată la fața locului de către expert. S-a mai susținut de către apelantă că judecătorul fondului nu a stabilit cu claritate identitatea între D.M. și M.N.D.R. și nu a motivat în niciun fel soluția la care a ajuns. Instanța de fond a ignorat în totalitate adresa nr. D 1003 din 18 martie 2008, emisă de C.G.M. București, potrivit căreia din evidențele acestei autorități nu rezultă legătura numitei D.M. (decedată, act de deces nr. 646/12/02/1981, înregistrat la Primăria Sectorului 2) cu numele R. Judecătorul fondului nu a făcut o verificare atentă a actului de partaj voluntar încheiat în 1939 și nu a verificat dacă este vorba de una și aceeași persoană, M.N.D.R.

atât în ceea ce privește atribuirea lotului 1, cel în legătură cu cauza, cât și în ceea ce privește celelalte loturi, unde aceeași persoană ar apărea împreună cu (eventualul) soț N.D.R. În plus, se susține că instanța de fond trebuia să motiveze de ce un act declarativ drepturi, cum este actul de partaj voluntar din 1939, este preferabil, în compararea titlurilor, în condițiile art. 480 C. civ., unui act constitutiv de drepturi, cum este titlul pe care îl deține apelanta. Un alt motiv pentru care se critică sentința apelată este acela că s-a dispus obligarea chemaților în garanție M.N. și M.M. la plata sumei de 100.000 de lei cu titlul de preț al terenului în suprafața de 176,04 m.p., sumă de bani care se dorește a reprezenta repararea evicțiunii create în patrimoniul apelantei.

În realitate aceasta suma este una derizorie și nu poate reprezenta în niciun fel repararea prejudiciului adus societății. Prin cererea de chemare în garanție s-a solicitat într-adevăr instanței să oblige chemații în garanție la plata sumei de 100.000 de lei către apelantă, însă este vorba în mod evident de o eroare materiala, suma pe care doreau să o solicite încă de la început fiind de 100.000 euro, în raport de prețul plătit conform contractului de vânzare-cumpărare. Instanța de fond ar fi trebuit să se sesizeze din oficiu și să îndrepte aceasta eroare, în baza rolului activ. Se mai invocă în sprijinul aceleiași critici dispozițiile art. 1336 pct. 1, pct. 2 și art. 1337 C. civ. și îmbogățirea fără justă cauză a chemaților în garanție.

Apelanta a criticat și soluția privind obligarea sa la plata sumei de 39.293 lei cheltuieli de judecata către reclamanți, susținând că măsura este nelegală, data fiind, pe de o parte, nevinovăția sa, iar pe de altă parte, cuantumul exagerat al cheltuielilor în raport cu un proces care nu a părăsit etapa de fond. Prin decizia nr. 132/ A din 23 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentința civilă apelată și a respins acțiunea precizată. Totodată, a respins cererea de chemare în garanție formulată de SC Q.C.I. SRL, ca rămasă fără obiect, a înlăturat din dispozitivul sentinței mențiunea privind admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a numitului N.D.

și respingerii acțiunii față de acesta ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins cererea reclamanților I.C. și I.M. de obligare a pârâtei SC Q.C.I. SRL, respectiv a chemaților în garanție M.M. și M.N. la plata cheltuielilor de judecată și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței prin care s-a luat act de renunțarea la judecata cererii de chemare în garanție formulată de M.M. și M.N. împotriva numitei T.R.M.Y.E. În considerentele acestei decizii instanța de apel a reținut următoarele: În privința primului motiv de apel invocat de apelanta pârâtă în sensul că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea competenței funcționale, Curtea a constatat că acesta nu a mai fost susținut în concluziile orale.

Curtea a apreciat, ca fondate, criticile referitoare la fondul cauzei. S-a reținut că reclamanții I.C. și I.M. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață totală de 717,44 m.p. situat în București, str. Pechea, înregistrat în C.F. sub nr. 47430 cu nr. cadastral 18627 de la vânzătorii T.V.V. și T.L.I. conform contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 2130 din 11 octombrie 2004 la B.N.P. Z.A.R. T.V.V. și T.L.I. au dobândit terenul de la C.R. conform contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 4042 din 6 octombrie 2004 la B.N.P. M.G.O. și A.A.J. În contractele menționate s-a precizat că M.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin moștenire de la D.M.

(zisă și I.I.M., zisă și R.M., conform certificatului suplimentar de moștenitor nr. 114 din 29 august 204 eliberat de notarul public A.G. în dosarul succesoral nr. 129/2004, iar D.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin moștenire de la I.I.M. și în baza actului de partaj voluntar autentificat sub nr. 29695 din 7 august 1939 de Tribunalul Ilfov, secția notariat. Aceste mențiuni din cele două contracte de vânzare – cumpărare încheiate la 06 octombrie 2006 și la 11 octombrie 2004 nu sunt confirmate de probele administrate în cauză. Astfel, certificatul de calitate de moștenitor nr. 2 din 11 ianuarie 2001 eliberat de B.N.P. M.G.O. și A.A.J. a fost întocmit de pe urma defunctei D.M., zisă și I.I.M.

zisă și R.M. decedată la 11 februarie 1981 conform actele depuse la dosar apel în dosarul nr. 2/2001 preluat de B.N.P.R. și A. În acest dosar nu s-a emis certificat de moștenitor, astfel încât în mod nelegal a fost întocmit actul intitulat, certificat suplimentar de moștenitor nr. 114 din 29 august 2004 a cărei copie xerox a fost depusă la dosar fond 38247/299/2006 vol. I al Judecătoriei Sectorului 1 București. Certificatul suplimentar de moștenitor poate fi eliberat doar pentru completarea mențiunilor cuprinse într-un certificat de moștenitor, în vederea completării încheierii finale cu bunurile omise din masa succesorală. Certificatul suplimentar de moștenitor nr. 114 din 29 august 2004 conține mențiunile că a fost emis în dosarul nr. 129/2004 conexat cu 2/2001 B.N.P.

M.A. de către B.N.P. A.G. La masa succesorală este menționat imobilul din str. Pechea situat în intravilanul Municipiul București, cu o suprafață de 717 m.p., deși numărul provizoriu pentru acest teren a fost atribuit o lună mai târziu, conform certificatului nr. 411368/11724 din 27 septembrie 2004 emis de Primăria Municipiului București. În apel, B.N.P. A.G. și A.R.M.

a comunicat instanței prin adresele nr. 1299 din 6 octombrie 2011 și nr. 1431 din 3 noiembrie 2011 că în urma verificărilor făcute în arhivă, în cursul anului 2004 nu a fost eliberat niciun certificat de moștenitor sau certificat de moștenitor suplimentar care să aibă nr. 114 din 29 august 2004. Originalul certificatului suplimentar de moștenitor nu a fost prezentat nici de către reclamanți, astfel încât rezultă că titlul reclamanților cuprinde mențiuni privind succesiunea transmiterii dreptului de proprietate către aceștia bazate pe un înscris care nu există, certificat suplimentar de moștenitor nr. 114 din 29 august 2004. Apelanta – reclamantă nu s-a înscris în fals împotriva acestui înscris sau împotriva contractului de vânzare – cumpărare ce reprezintă titlul reclamanților, ci doar împotriva testamentului întocmit de M.R.D.

în favoarea nepoatei sale C.M. Față de aceste aspecte rezultate din probele noi administrate în apel, Curtea a apreciat că în mod greșit instanța de fond, analizând titlurile părților în cadrul acțiunii în revendicare a dat prioritate titlului reclamanților privind suprafața de teren de 176,04 m.p. situat în București, str. Pechea. În cadrul acțiunii în revendicare există trei aspecte care interesează: proba dreptului de proprietate, imprescriptibilitatea și efectele revendicării. Dovada dreptului de proprietate revine reclamanților conform art. 1169 C. civ. Dovada proprietății presupune că reclamanții au dobândit bunul de la adevăratul proprietar, iar acesta din urmă a dobândit de la o altă persoană care era proprietar și așa mai departe pe scara tuturor transmițătorilor succesivi.

Înscrisul prezentat pentru dovadă trebuie completat cu dovada că toți autorii care au înstrăinat anterior terenul, au fost ei înșiși adevărații proprietari, deoarece numai în acest fel ultimul act de dobândire poate fi considerat pe deplin valabil. În privința reclamanților, vânzătorii de la care au cumpărat, familia T., au dobândit terenul de la numita C.M. în baza unui certificat suplimentar de moștenitor care nu exista în realitate. În cazul în care titlurile părților provin de la autori diferiți, ceea ce este cazul, în speță, se compară între ale drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri și are câștig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, în condițiile menționate anterior.

În privința titlului de proprietate al apelantei pârâte SC Q.C.I. SRL, Curtea a constatat că acesta este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1462 din 1 septembrie 2005 la B.N.P. I.L.M. și încheiat între M.N. și M.M. în calitate de vânzători și SC Q.C.I. SRL, în calitate de cumpărătoare pentru o suprafață de teren de 2480,11 m.p., din măsurile cadastrale 2480,99 m.p., din București, str. Pechea. În cuprinsul acestui contract se menționează că acestui teren i-a fost atribuit numărul poștal actual conform certificatului nr. 466352/8908 din 20 iulie 2004 eliberat de Primăria Municipiului București D.E.I.C. – S.N.U., că este în intravilan și a fost dobândit de vânzători prin cumpărare de la T.R.M.

– Y.E. conform contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 2494 din 16 august 2005 de B.N.P. A.A.J. La rândul său T.R.M. – Y.E. a dobândit imobilul prin reconstituirea dreptului de proprietate, în baza Legii nr. 18/1991 conform titlului de proprietate nr. 100356 din 23 iunie 2005 eliberat de C.J.S.D.P.A.T.M. București și procesului – verbal de punere în posesie nr. 51 din 29 iunie 2005 încheiat cu Primăria Sectorului 1 București, în baza sentinței civile nr. 412 din 18 ianuarie 1996 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 8115/1995 prin care C.M.B. de aplicare a Legii nr. 18/1991 din cadrul P. București a fost obligată în baza Legii nr. 18/1991 republicată, a Legii nr. 169/1997 și a Legii nr. 1/2000 la reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestui imobil.

Prin încheierea nr. 15793 din 5 septembrie 2005 s-a admis radierea intabulării dreptului de proprietate asupra imobilului situat în str. Pechea cu nr. cadastral 20141 înscrisă în C.F. cu nr. 54455 București, sector 1, în favoarea M.N. căsătorit cu M.M. și s-a admis intabularea dreptului de proprietate asupra aceluiași imobilul în favoarea SC Q.C.I. SRL. În dispozitivul sentinței civile nr. 412 din 18 ianuarie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 București pronunțată în dosarul nr. 8115/1995 a fost obligată C.M.B. și S.A.I. de aplicare a Legii nr. 18/1991 din cadrul Prefecturii București la reconstituirea dreptului de proprietate în suprafață de 2,5670 ha teren pe raza teritoriului sectorului 1 București.

Din cuprinsul adresei nr. 3415 din 06 mai 2005 emisă de C.L.S. 1 – Subcomisia de aplicare a Legii fondului funciar, rezultă că în baza cererii nr. 3415/2005 T.R.M. - Y.E. a depus cereri în termenul prevăzut de Legea Fondului Funciar la Subcomisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 de pe lângă Primăria Sectorului 1 București înregistrată sub nr. 9505/1994 și la Comisia Locală – Otopeni înregistrată sub nr. 381 din 16 martie 1998. În baza cererii nr. 3415/2005 petenta a solicitat în echivalența terenului în suprafață de 2,5670 ha, terenul în suprafață de 2360,66 m.p. în str. Ebonitei și terenul în suprafață de 2480 m.p. situat în str. Pechea fără număr, sector 1, identificat conform expertizelor în intravilanul Municipiului București.

Asupra terenului de 2480,11 m.p. situat în str. Pechea, T.R.M. – Y.E. a fost pusă în posesie la 29 iunie 2005 conform procesului-verbal nr. 51 întocmit de Primăria Sectorului 1 București . Prin contractul de mandat autentificat sub nr. 47 din 9 ianuarie 2004 la B.N.P. M.G.O. și A.A.J. numita T.R.M. – Y.E. l-a împuternicit pe T.V.V., căsătorit cu T.L.I., ca după obținerea titlului de proprietate să vândă cui crede de cuviință și la prețul considerat avantajos terenul în suprafață de 25.670 m.p. cu privire la care C.M.B. de aplicare a Legii nr. 18/1991 din cadrul Prefecturii București a fost obligată la reconstituire pe numele său conform sentinței civile nr. 412 din 18 ianuarie 1996 privind dosarul nr. 8115/1995 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

Conform declarației autentificate sub nr. 16218 din 18 august 2005 la B.N.P. M.G. și A.A.J. anexată la concluziile scrise, depuse la dosarul Tribunalul București, secția a III-a civilă nr. 30880/3/2009 și depusă din nou în apel, T.R.M. - Y.E. a declarat că a primit de la T.V.V. la data semnării declarației, 18 august 2005, suma de 40.000 euro reprezentând restul de preț al vânzării terenului situat pe raza sectorului 1 al Municipiului București cu suprafața de 25.670 m.p. atribuiți prin sentința civilă nr. 42 din 18 ianuarie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 București conform antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 45 din 9 ianuarie 2004 de notarul public A.A.J. și actului adițional de acesta autentificat sub nr. 2505 din 17 august 2005 de același notar.

În aceeași declarație vânzătoarea precizează că, întrucât în antecontractul de vânzare – cumpărare încheiat între ea și T.V.V. nu a fost precizat un termen pentru obținerea titlului de proprietate, iar pe parcursul celor aproape 20 de luni scurse de la data încheierii antecontractului și până la data de 18 august 2005 nu a avut cunoștință despre demersurile întreprinse de dl. T.V.V., se delimitează de orice act sau fapt juridic încheiat, respectiv întreprins de promitentul cumpărător cu încălcarea dispozițiilor legale, acesta din urmă fiind singurul răspunzător de consecințele civile și penale ale actelor și faptelor juridice pe care le-a realizat. La data primirii prețului, fusese deja emis titlul de proprietate pe numele T.R.M.

– Y.E. sub nr. 100356 la data de 23 iunie 2005, dar nu pentru suprafața de 25.670 m.p. teren așa cum credea vânzătoarea, ci pentru două suprafețe de teren solicitate în echivalent printr-o cerere care nu a fost făcută de T.R.M. – Y.E. , dintre care unul este cel în litigiu. Nici pârâta SC Q.C.I. SRL și nici chemați în garanție nu au depus la dosar copia contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 2494 din 16 august 2005 la B.N.P. A.D.J. prin care T.R.M. – Y.E. a vândut terenul de 2480,11 m.p. din str. Pechea către familia M. pentru a se verifica dacă contractul a fost încheiat personal de vânzătoare sau prin mandatarul acesteia, T.V.V. în baza mandatului dat la 9 ianuarie 2004. Rezultă astfel că T.R.M.

– Y.E. a încheiat la același birou notarial la două zile diferență două acte notariale: un contract de vânzare – cumpărare cu familia M. la 16 august 2005 pentru terenul din str. Pechea în baza unui titlu de proprietate de a cărei existență și conținut nu avea cunoștință, iar la 18 august 2005 a dat o declarație prin care primea prețul pentru vânzarea către T.V.V. a suprafeței de 25.670 m.p. atribuit conform sentinței civile nr. 412 din 18 ianuarie 1996 și în echivalentul căruia îi fuseseră atribuite două terenuri prin titlul de proprietate din 23 iunie 2005 și și-a declinat orice răspundere față de actele și faptele mandatarului său T.V.V. Antecontractul de vânzare – cumpărare nr. 45 din 9 ianuarie 2004 și actul adițional la acesta autentificat sub nr. 2505 din 17 august 2005 la B.N.P.

A.D.J. nu au fost prezentate și depuse la dosar. Din concluziile expertizelor efectuate la fond rezultă că documentele cadastrale depuse pentru intabularea dreptului de proprietate al pârâtei SC Q.C.I. SRL cuprinde greșeli de delimitare a terenurilor celor două părți prin coordonate, expertul stabilind în același timp și dimensiunile pentru strada propusă la nord de imobilul din str. Pechea. În continuare, greșeala a aparținut Comisiei Locale de aplicare a Legii nr. 18/1991 care nu a verificat pe plan suprapunerea din coordonate și apoi pe teren la punerea în posesie faptul că terenul este ocupat parțial de o altă proprietate care era intabulată. O.C.P.I. a avizat favorabil cadastrul pentru imobilul din str. Pechea pentru nr. 20141, după ce anterior avizase favorabil cadastrul din str. Pechea căruia îi acordase nr. cadastral 18.627, fără a semnala suprapunerea lor pe o suprafață de 176,04 m.p.

În raport de aceste aspecte, instanța de apel a apreciat că soluția instanței de fond este nelegală, iar Curtea ca urmare a admiterii apelului, a schimbat în parte sentința civilă apelată și a respins, ca nefondată, acțiunea precizată formulată de reclamanții, I.C. și I.M. în contradictoriu cu pârâta SC Q.C.I. SRL având ca prim capăt de cerere revendicarea suprafeței de teren de 176,04 m.p. din București, str. Pechea conform art. 480 C. civ., raportat la art. 1169 C. civ., având în vedere că reclamanții nu au dovedit succesiunea legată a înstrăinărilor privind terenul din str. Pechea în suprafață de 717 m.p. din care face parte și suprafața revendicată, față de inexistența certificatului suplimentar de moștenitor nr. 114/2004.

În privința capătului de cerere privind grănițuirea, acesta a fost de asemenea respins, deoarece, neputându-se compara titlurile părților și stabilirea exactă a întinderii dreptului de proprietate al fiecăreia, având în vedere și aspectele menționate anterior privind titlul de proprietate al pârâtei, nu se poate stabili granița în baza actelor de proprietate prezentate, conform art. 548 C. civil. Având în vedere soluția de respingere a acțiunii principale precizate, Curtea a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de SC Q.C.I. SRL în contradictoriu cu intimații chemați în garanție M.M. și M.N. Curtea a înlăturat din cuprinsul dispozitivului sentinței apelate mențiunea privind admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a numitului N.D.

și a respingerii acțiunii față de acesta, reținând că reclamanții și-au precizat acțiunea, arătând că pârâta este în cauză SC Q.C.I. SRL. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanții I.C. și I.M., invocând următoarele motive de recurs: 1. Decizia recurată este nelegală întrucât au fost depășite limitele cererii de apel. Instanța de apel a soluționat cauza în afara motivelor de apel invocate de apelanta pârâtă, încălcând astfel dispozițiile art. 295 C. proc. civ. (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) În speță, la pronunțarea deciziei recurate instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., care reglementează principiul quantum appellatum, tantum devolutum, în sensul că instanța învestită cu soluționarea apelului, trebuie să se pronunțe asupra speței numai în limita motivelor de netemeinicie și de nelegalitate invocate de către partea care a formulat apelul. Deși fusese sesizată de apelantă, în cadrul motivelor de apel, cu verificarea identității între M.N.D.R. și D.M., autoarea reclamanților, instanța de apel nu a răspuns acestui motiv de apel, în schimb a procedat la verificarea altor aspecte nepuse în discuție de apelantă și necontestate, respectiv succesiunea transmisiunilor succesive ale dreptului. În acest fel, instanța de apel a reținut că nu s-ar fi făcut dovada calității de moștenitoare a d-nei.

C.M. de pe urma defunctei M.N.D.R., zisă și D.M., zisă și I.I.M., întrucât Certificatul suplimentar de moștenitor nr. 114 din 29 august 2004 eliberat de B.N.P. A.G. pare a nu corespunde realității. Deși a procedat la verificarea actelor de succesiune, deși nu fusese sesizată cu un motiv de apel în acest sens, instanța de apel înlătură din lanțul actelor de transmisiune a dreptului de proprietate respectivul certificat suplimentar de moștenitor, cu toate că reține că apelanta însăși nu a solicitat acest lucru și nu a înțeles să se înscrie în fals împotriva respectivului certificat și nici împotriva contractului de vânzare - cumpărare ce reprezintă titlul reclamantei. 2. Decizia civilă nr. 132/ A din 23 martie 2012 este nelegală, întrucât cuprinde motive contradictorii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.). În privința titlului reclamanților, instanța de apel a reținut că certificatul suplimentar de moștenitor nr. 114 din 29 august 2004 eliberat de B.N.P. A.G. nu ar exista în realitate, bazându-și concluzia exclusiv pe adresa trimisă de notarul public în dosar, în care se menționa că acesta nu ar fi eliberat un certificat de moștenitor cu referințele menționate și nici nu ar fi dezbătut succesiunea defunctei R.N.D.M. Așa fiind, instanța de apel a înlăturat din materialul probator acest act succesoral, constatând totodată că apelanta nu înțelege să se înscrie în fals nici împotriva acestui certificat suplimentar de moștenitor, și nici împotriva contractului de vânzare - cumpărare nr. 4042 din 6 octombrie 2004 de B.N.P.

M.G.O. și J.A.A., prin care C.M., în calitate de succesoare a defunctei R.N.D.M., zisă și D.M., zisă și I.I.M. a vândut terenul litigios către T.V.V. și T.L.I., care, la rândul lor, au vândut respectivul teren reclamanților I.C. și I.M. Instanța de apel a apreciat că această împrejurare face titlul reclamanților mai puțin preferabil celui exhibat de către apelanta pârâtă, în condițiile în care cu privire titlul pârâților au fost constatate nenumărate și grave nereguli. Astfel, în considerentele deciziei nr. 132/ A din 23 martie 2012 instanța de apel a reținut că din expertizele efectuate la fond se constată existența unor greșeli de delimitare a terenurilor celor două părți litigante prin coordonate, expertul stabilind în același timp și dimensiunile pentru strada propusă la nord de imobilul din str. Pechea.

Instanța de apel a mai reținut în decizia recurată și faptul că în mod greșit Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 nu a verificat atunci când a eliberat chematei în garanție T.R.M. - Y.E. titlul de proprietate nr. 100356 din 23 iunie 2005 suprapunerea coordonatelor de plan cu terenul de la al străzii Pechea și că această eroare s-a perpetuat și pe teren, la momentul punerii în posesie a autoarei pârâtei, când nu s-a observat că terenul cu privire la care s-a dispus împroprietărirea era ocupat parțial de o altă proprietate care era și intabulată. A mai constatat instanța de apel că în mod greșit O.C.P. 1 a avizat favorabil cadastrul pârâtei pentru imobilul din str. Pechea pentru nr. cadastral 20141, după ce anterior avizase favorabil cadastrul din str. Pechea, căruia îi acordase nr. cadastral 18627, fără a semnala suprapunerea lor pe o suprafață de 1776,04 m.p.

Așa fiind, considerentele deciziei nr. 132/ A din 23 martie 2012 confirmă practic susținerile reclamanților referitoare la existența unei suprapuneri a terenului proprietatea pârâtei pe terenul proprietatea reclamanților, fiind necesar ca această suprapunere de drept să fie tranșată în favoarea reclamanților, ca proprietari cu prioritate de înscriere în cartea funciară. Dincolo de aceste erori de intabulare determinate de neobservarea coordonatelor din documentația cadastrală, instanța de apel a constatat nereguli grave și în privința actelor de proprietate ale pârâtei, cu atât mai mult cu cât nici pârâta și nici chemații în garanție nu au depus la dosar nici în original și nici în copie contractul de vânzare - cumpărare nr. 2494 din 16 august 2004 autentificat de B.N.P.

J.A.A., prin care chemata în garanție T.R.M. – Y.E. a înstrăinat terenul litigios chemaților în garanție M.N. și M., de la care a dobândit pârâta SC Q.C.I. SRL terenul în cauză. Pentru identitate de rațiune, instanța de apel ar fi trebuit sa aplice o soluție identică celei pe care a adoptat-o în cazul certificatului suplimentar de moștenitor nr. 114 din 29 august 2004 și ar fi trebuit să înlăture din materialul probator al pârâtei acest înscris, cu consecința preferării titlului reclamanților. În pofida faptului că din considerentele deciziei nr. 132/ A din 23 martie 2012 rezultă preferabilitatea netă a titlului reclamanților care, în primul rând se bucurau de prioritate de înscriere a dreptului lor de proprietate în cartea funciară, în mod surprinzător în dispozitivul deciziei atacate instanța a admis apelul și a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.

În consecință, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Soluția instanței de apel nu cuprinde doar o contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele că acțiunea este întemeiată, dar și o contradicție între considerente și dispozitiv, întrucât din motivare rezultă cu precădere că acțiunea este întemeiată, în vreme ce prin dispozitiv acțiunea este respinsă ca nefondată. 3. Decizia civilă nr. 132/ A din 23 martie 2012 este nelegală, fiind pronunțată cu greșita aplicare a legii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În mod greșit instanța de apel a conferit certificatului suplimentar de moștenitor nr. 114 din 29 august 2004 eliberat de B.N.P.

A.G. semnificația juridică a unui titlu de proprietate, în condițiile în care este unanimă opinia că actele succesorale și actele de stare civilă nu constituie titluri translative de proprietate. Titlul de proprietate al reclamanților îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2130 din 11 octombrie 2004, contract valabil și producător de efecte juridice chiar potrivit concluziei instanței de apel. În al doilea rând, instanța s-a limitat să rețină că, întrucât la interpelarea instanței B.N.P. A.G. a comunicat că în cursul anului 2004 nu a fost eliberat niciun certificat de moștenitor sau certificat suplimentar de moștenitor care să aibă nr. 114 din 29 august 2004, înseamnă că acest certificat de moștenitor nu există, cu consecința neverificării transmisiunilor succesive a dreptului de proprietate asupra terenului situat în București, sector 1, str. Pechea.

În al treilea rând, chiar și în ipoteza înlăturării certificatului suplimentar de moștenitor nr. 114 din 29 august 2004 din materialul probator, transmisiunea dreptului de proprietate asupra acestui teren și preferabilitatea titlului de proprietate al reclamanților rezultă cu evidență din următoarele înscrisuri: contractele de vânzare - cumpărare încheiate ulterior eliberării acestui act succesoral (și care nu au fost contestate de pârâtă), precum și înscrierile acestui drept în cartea funciară nr. 47430 din localitatea București, sectorul 1, unde terenul a primit nr. cadastral 18627. În al patrulea rând, instanța de apel a nesocotit principiul prior tempore, potior jure, înțeles în sensul că proprietarul cu titlul cel mai vechi este preferat într-o acțiune în compararea titlurilor.

Or, astfel cum s-a demonstrat în cadrul cercetării judecătorești, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, titlul reclamanților are data certă cea mai veche, fiind reprezentat de actul de partaj voluntar autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat la data 7 august 1939. Titlul pârâtei este mult mai recent, respectiv ulterior titlului reclamanților, fiind emis abia în anul 2005 de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, care, așa cum a reținut chiar instanța de apel, a eliberat titlul de proprietate nr. 100356 din 23 iunie 2005 fără a verifica, pe schița plan, suprapunerea de coordonate, și fără a constata în teren, la momentul punerii în posesie, că terenul este ocupat parțial de o altă proprietate, care era și intabulată.

Instanța de apel nu a ținut cont la momentul comparării titlurilor de proprietate de preferabilitatea conferită dreptului înscris în mod prioritar în cartea funciară, conform art. 30 și 31 din Legea nr. 7/1996. Reclamanții I.M. și I.C. au dobândit cu bună-credință dreptul de proprietate asupra terenului în discuție astfel cum acesta era înscris în cartea funciară. Ei au dobândit imobilul de la un proprietar tabular, cu un drept de proprietate înscris în cartea funciară în mod prioritar, la data de 7 octombrie 2004, dată la care titlul autoarei pârâților nici nu fusese emis, titlul lor de proprietate fiind așadar preferabil celui exhibat de pârâtă. De altfel, dreptul de proprietate al autoarei pârâtei a fost înscris în Cartea funciară abia la data de 5 septembrie 2005, fiind notată chiar de la momentul înscrierii suprapunerea cu imobilul identificat cu nr. cadastral 20141 înscris în CF 54456, în baza Referatului de suprapunere nr. 1373 emis de O.C.P.I.

București. Așadar, susținerile reclamanților afirmate prin acțiunea în revendicare sunt confirmate chiar de înscrierile din cartea funciară, aspect de natură a conduce în mod indubitabil la admiterea acțiunii. Rezultă deci că reclamanții beneficiază de efectul publicității materiale a cărții funciare, dreptul lor de proprietate asupra imobilului înscris în cartea funciară devenind opozabil pârâtei. Recurenții mai susțin că instanța de apel a încălcat principiul error communis facit jus. La dobândirea imobilului, reclamanții au fost mai mult decât un simplu dobânditor de bună-credință. Reclamanții au fost într-o eroare comună și invincibilă cu privire la valabilitatea titlului de proprietate al vânzătorilor T., fiind vorba de un contract de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică prin care aceștia la rândul lor au dobândit imobilul de la C.M.

În cauză, alături de buna-credință a reclamanților în autenticitatea tuturor actelor de proprietate, existența unei astfel de erori, comună și invincibilă, este evidentă, având în vedere că aceștia au depus toate diligentele în sensul cunoașterii, anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare, a situației juridice a imobilului. Aceste afirmații sunt susținute de demersurile pe care le-au făcut, consultând înscrierile în cartea funciară și bazându-se pe înscrisurile autentice emanând de la funcționari ai statului, autenticitate și veridicitate care nu ar fi putut fi puse la îndoială decât pe baza unor documente noi, pe calea procedurii înscrierii în fals, ceea ce, până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu s-a întâmplat.

Prin urmare, nici un alt membru al comunității care s-ar fi aflat în situația reclamanților, nu ar fi avut posibilitatea de a presupune că Certificatul suplimentar de moștenitor nr. 114 din 29 august 2004 nu corespunde realității, atât timp cât acesta prezenta toate semnele exterioare ale unui înscris autentic, emanând de la un notar public învestit cu autoritate de stat, act supus unor verificări succesive și a cărui valabilitate a fost confirmat cu ocazia înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate a cărui transmisiune succesorală o constată. Chiar în cazul în care s-ar consideră că certificatul suplimentar de moștenitor nr. 114 din 29 august 2004 nu justifică transmisiunea dreptului de proprietate asupra imobilului de la R.M., zisă și D.M., zisă și I.l.M., teoria aparenței, a cărei incidență este dovedită, presupune o prezumție absolută a dreptului de proprietate.

Pe cale de consecință, nu se poate face dovada contrară a unei asemenea prezumții, fiind indubitabilă calitatea de proprietar a reclamanților. La data de 28 mai 2012, înăuntrul termenului de 15 zile prevăzut de art. 303 alin. (1) raportat la art. 301 C. proc. civ., reclamanții au depus completare la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând și încălcarea art. 584 C. civ., în vigoare la momentul introducerii acțiunii și care constituie temeiul juridic al cererii de grănițuire. În argumentarea acestei critici reclamanții susțin că grănițuirea reprezintă operațiunea de delimitare prin semne exterioare a două proprietăți vecine, ce aparțin unor proprietari diferiți.

În cadrul acțiunii în grănițuire obiectul probațiunii constă în stabilirea traseului pe care urmează să fie fixate semnele de hotar dintre fondurile învecinate. Nu face obiectul acțiunii în grănițuire dovada existenței dreptului de proprietate. Într-o asemenea acțiune, judecătorul nu are a se pronunța asupra existenței dreptului de proprietate (în întregul său), ci asupra formei terenului care alcătuiește dreptul de proprietate (în partea din litigiu), al cărui contur este fixat, decisiv, prin linia hotarului despărțitor, determinată prin semne vizibile. Operațiunile judiciare ale grănițuirii circumscriu identificarea hotarului real, trasarea hotarului și așezarea semnelor de hotar.

Identificarea implică aflarea celor mai vechi semne de hotar, prin examinarea titlurilor de proprietate, ascultarea părților și martorilor și administrarea probelor cu expertize judiciare și cercetarea la fața locului În mod corect instanța de fond a dispus grănițuirea proprietății în litigiu pe linia coordonatelor 1-2-17 conform anexei a VII-a a raportului de expertiză întocmit de expert ing. P.O. Potrivit acestui raport de expertiză au fost identificate terenurile proprietatea părților și s-a constatat o suprapunere parțială de 176,04 m.p. a terenului proprietatea pârâtei situat în str. Pechea peste terenul proprietatea reclamanților situat în str. Pechea. Pârâta a formulat obiecțiuni cu privire la această expertiză, expertul răspunzând obiecțiunilor la 28 aprilie 2009 în sensul că își menține punctul de vedere exprimat în raportul de expertiză cu privire la suprapunerea celor două terenuri.

În apel nu s-a dispus efectuarea unei alte expertize tocmai pentru că instanța s-a considerat lămurită prin proba administrată în fața instanței de fond. Cu toate acestea, în mod nelegal instanța de apel a ignorat cu desăvârșire acest aspect, respingând în totalitate acțiunea, încălcând astfel dispozițiile art. 584 C. civ. În concluziile formulate oral, prin apărător, iar apoi depuse în scris, intimata pârâtă SC Q.C.I. SRL a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reluând în esență argumentele instanței de apel și motivele de apel. Examinând decizia recurată în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: La pct. 1 din motivarea recursului recurenții susțin nelegalitatea deciziei recurate pe motiv că instanța de apel a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiile art. 295 C. proc.

civ., datorită faptului că, deși fusese sesizată de apelantă, în cadrul motivelor de apel, cu verificarea identității între M.N.D.R. și D.M., autoarea reclamanților, instanța de apel a procedat la verificarea altor aspecte nepuse în discuție de apelantă și necontestate, respectiv succesiunea transmisiunilor succesive ale dreptului. Înalta Curte găsește, nefundat, acest motiv de recurs, având în vedere că apelanta a atacat sentința primei instanțe invocând greșita soluționare a acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, susținând că în mod greșit s-a stabilit că autoarea reclamanților ar fi fost adevărata proprietară a imobilului. Apelanta a învestit instanța de apel cu solicitarea de schimbare în tot a sentinței atacate, criticând modalitatea în care prima instanță a înțeles să valorifice titlurile prezentate de părți, ceea ce a determinat o devoluțiune completă a pricinii.

Împrejurarea că apelanta a insistat în susținerea acestei critici pe lipsa de identitate între M.N.D.R. și D.M. nu împiedica instanța de apel să reanalizeze comparativ titlurile părților și să determine care dintre acestea au un drept preferabil. În speță, titlul reclamanților și, respectiv, titlul pârâtei emană de la autori diferiți, astfel încât procedeul utilizat în determinarea dreptului preferabil este acela al comparării drepturilor autorilor părților. Pe baza probatoriului administrat în faza procesuală a apelului instanța a reținut că titlul în temeiul căruia s-a susținut că autoarea reclamanților C.M. ar fi dobândit imobilul, respectiv certificatul de moștenitor nr. 114 din 29 august 2004 eliberat de BN.P.

A.G., nu există, împrejurare care a condus instanța de apel la concluzia că reclamanții nu și-au dovedit dreptul de proprietate. Nu se poate susține că problema inexistenței certificatului de moștenitor nr. 114 din 29 august 2004 eliberat de B.N.P. A.G. și, implicit, consecințele acestei situații, nu ar fi fost puse în discuția părților. Din examinarea dosarului de apel reiese că, la mai multe termene de judecată, instanța de apel a făcut demersuri în vederea obținerii acestui înscris de la biroul notarial, din adresa nr. 1431 din 03 noiembrie 2011 emisă de B.N.A. A.G. și A.R.M. a rezultat că acest birou notarial nu a eliberat un certificat de moștenitor sau certificat de moștenitor suplimentar care să aibă nr. 114 din 29 august 2004, iar cu ocazia concluziilor orale în apel apelanta pârâtă a invocat și această împrejurare ca argument în respingerea acțiunii în revendicare.

Înalta Curte constată însă fondate în parte criticile de nelegalitate dezvoltate de recurenți la pct. 2 și 3 din motivarea recursului, în limita considerentelor ce urmează: Instanța de apel a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea, cu motivarea că reclamanții trebuiau să facă dovada dobândirii bunului de la adevăratul proprietar, care la rândul său a dobândit de la o altă persoană care era proprietar și așa mai departe pe scara tuturor transmițătorilor succesivi.

S-a mai reținut că ultimul act de dobândire (în speță, titlul de proprietate al reclamanților, reprezentat de contractul de vânzare cumpărare nr. 2130 din 11 octombrie 2004 încheiat de aceștia cu soții T.) poate fi considerat valabil doar dacă se face dovada dobândirii succesive de la adevărații proprietari, ceea ce nu ar fi cazul în speță, deoarece soții T., de la care au cumpărat reclamanții, au dobândit de la numita C.M., care, la rândul său, dobândise terenul în baza unui certificat de moștenitor care nu există în realitate. Înalta Curte constată că în mod greșit instanța de apel a conferit certificatului suplimentar de moștenitor nr. 114 din 29 august 2004 eliberat de B.N.P. A.G. semnificația juridică a unui titlu de proprietate.

În realitate, transmisiunea activului și pasivului succesoral operează de drept, de la data decesului, iar certificatul de moștenitor nu face decât să constate calitatea de moștenitor dobândită în temeiul legii sau a testamentului, fără a constitui prin el însuși un titlu de proprietate. De aceea, constatarea inexistenței certificatului de moștenitor suplimentar nr. 114 din 29 august 2004 nu înlătură de plano dobândirea de către C.M. a imobilului, ca bun succesoral. În speță s-a invocat existența unui testament în favoarea acesteia, lăsat de defuncta M.D.R., situație în care titlul de dobândire ar fi legatul. Deși înscrisul original cuprinzând testamentul a fost depus în păstrare la grefa instanței de către C.M., în cursul judecății apelului, instanța de apel nu a examinat semnificația acestui act juridic în ceea ce privește transmiterea dreptului de proprietate prin moștenire testamentară în favoarea legatarei C.M.

și nici nu a dat curs solicitării apelantei intimate referitoare la înscrierea în fals împotriva acestui testament, apreciind fără temei că actul juridic respectiv nu ar avea relevanță în soluționarea cauzei. În concluzie, Înalta Curte constată că, urmare a greșitei calificări a certificatului de moștenitor nr. 114 din 29 august 2004 ca fiind titlu de proprietate, instanța de apel nu a lămurit situația de fapt cu privire la transmiterea dreptului de proprietate prin moștenire testamentară în favoarea numitei C.M. În plus, se mai constată că instanța de apel nu a făcut o comparare a titlurilor, ci a pretins reclamanților să facă probatio diabolica, adică să dovedească faptul că și autorul, care le-a transmis proprietatea, poseda în virtutea unui titlu valabil, pe care-l dobândise de la un autor anterior care la rândul său dobândise în virtutea unui titlu valabil de la un autor anterior, și așa mai departe, urcând din autor în autor.

Or, tocmai dificultatea acestui sistem de probațiune s-a încercat a fi înlăturată prin procedeul comparării titlurilor, în situația de față impunându-se compararea titluril