ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 221/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1603/2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a admis acțiunea reclamantului C.M.S. și s-a dispus obligarea pârâților B.G.N. și B.J.V. de a lăsa reclamantului în proprietate și posesie imobilul situat în București, str. Berzei, parter și mansardă, ap. nr. l, sector L. S-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâții persoane fizice și a fost obligat S.R. prin M.F.P. la plata către pârâți a sumei de 235.000 Euro. S-a reținut că reclamantul are un titlu de proprietate originar preferabil celui dobândit de pârâți în baza Legii nr. l 12/1995, acțiunea fiind admisă în considerația Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a jurisprudenței C.E.D.O.

În legătură cu cererea de chemare în garanție s-a apreciat că incidente în cauză sunt prevederile art. 50 – art. 51 din Legea nr. l0/2001 și că S.R. prin M.F.P. trebuie să răspundă pentru valoarea de piață a imobilului. Împotriva sentinței au declarat apel pârâții M.B. prin P.G., S.R. prin M.F.P. și pârâții persoane fizice B.J.V. și B.G.N. Pârâții persoane fizice nu au motivat apelul declarat, acesta a fost cercetat prin prisma prevederilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., apreciindu-se că sentința este echitabilă. Pârâtul M.B. prin P.G. a criticat doar admiterea capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobil, apreciind că preluarea de către S.R. s-a făcut în baza unui titlu valabil în apelul său, S.R.

prin M.F.P. a arătat că în mod greșit a fost obligat la plată, neavând calitate procesuală pasivă, obligația prevăzută de art. 50 din Legea nr. 10/2001 fiind în sarcina M.F.P. A mai arătat că nu sunt întrunite condițiile restituirii prețului imobilului către cumpărătorii în baza Legii nr. l 12/1995. Apelul S.R. a fost apreciat ca fiind fondat. Potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, titular al obligației de restituire a prețului imobilelor cumpărate în baza Legii nr. l 12/1995 este M.F.P., iar nu S.R. Așa fiind, s-a admis excepția invocată de S.R. și s-a constatat că acesta nu are calitate procesuală pasivă, motiv pentru care s-a respins și cererea de chemare în garanție. Apelul M.B. prin P.G.

a fost apreciat, ca nefondat, prin prisma criticilor formulate referitoare exclusiv la natura titlului cu care imobilul a trecut în proprietatea statului. Prin chiar textul expres al legii, respectiv art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 se consacră modul abuziv de preluare prin Decretul nr. 92/1950, act normativ prin care imobilul în litigiu a fost preluat de S.R. Cu privire la apelul declarat de pârâții persoane fizice, B.G.N. și B.J.V. s-a constatat, că acesta nu a fost motivat, fiind cercetat prin raportare la dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ. În acest context, analizând susținerile și apărările formulate de părți cu privire la fondul cauzei, s-a reținut că reclamantul este succesor în drepturi ai proprietarului originar ai apartamentului aflat în litigiu, situație de fapt necontestată în speță.

S-a reținut în același timp, că, în considerația caracterului abuziv al preluării de către Stat a unor categorii de imobile, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950 cum este cazul în speță, legiuitorul român a adoptat acte normative speciale de reparație, printre acestea și Legea nr. l0/2001. În același timp, C.E.D.O. a statuat prin cauza A. VS România subsidiaritatea dreptului comun în raport de calea legii speciale, pe care proprietarii originari aveau obligația să o urmeze. În acest context normativ și jurisprudențial, acțiunea în revendicare promovată de reclamant în baza art. 480 C. civ., a fost apreciată ca neîntemeiată, reclamantul având deschisă pentru valorificarea drepturilor sale,calea specială a Legii nr. 10/2001, pe care avea obligația să o exercite în termenii și condițiile acolo prevăzute.

Pentru aceste considerente, s-a admis în baza art. 296 C. proc. civ., apelul pârâților și s-a schimbat sentința în sensul că s-a respins acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată, și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Împotriva deciziei civile nr. 779/ A din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantul C.M.S. și pârâții B.J.V. și B.G.N. Recurentul reclamant C.M.S. a susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate. Se constată a fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea art. 480 – art. 481 C. civ. și a art. l din Protocolul adițional nr. l la C.E.A.D.O.L.F., texte de lege ce garantează protecția proprietății private.

Soluția de a admite apelul formulat de către apelanții B.J.V. și B.G.N., cu consecința schimbării sentinței de fond prin respingerea acțiunii în revendicare (prin comparare de titluri), ca neîntemeiată, este cu atât mai surprinzătoare și nelegală, în condițiile în care, pe de o parte, apelanții B. au declarat că apreciază sentința apelată ca echitabilă și că nu înțeleg să motiveze apelul declarat, iar pe de altă parte, instanța de apel a respins apelul formulat de către apelantul M.B., menținând soluția de constatare a preluării imobilului fără titlu valabil. Instanța de apel reține astfel în mod greșit că recurentul reclamant nu a urmat procedura Legii nr. l0/2001 și astfel nu este îndreptățit a formula o acțiune în revendicare potrivit dreptului comun.

Ori, această constatare a instanței de apel este vădit nereală, el urmând procedura prevăzută de Legea nr. l0/2001, formulând în temeiul acesteia notificarea nr. 523/2001, înregistrată la P.M.B. sub nr. 2790/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului în litigiu. Prin urmare, se consideră îndreptățit să folosească calea dreptului comun, aceasta fiind singura posibilitate prin care poate obține o reparație, în condițiile în care dispozițiile legii speciale sunt lipsite de previzibilitate și eficacitate, neoferind soluție pentru redobândirea proprietății sau pentru obținerea unei despăgubiri echitabile pentru prejudiciul produs prin preluarea imobilului fără titlu valabil. Se consideră că, în soluționarea prezentei cauze, este evidentă neconcordanța dintre C.E.D.O.

și Legea nr. 10/2001, atâta timp cât: pe de o parte, Legea nr. 10/2001 nu oferă soluție pentru redobândirea posesiei asupra imobilului în litigiu; pe de altă parte, sistemul reparator prin echivalent instituit prin această lege este nefuncțional (situație reținută constant de jurisprudența C.E.D.O. și chiar în decizia nr. 33/2008), situație pe deplin demonstrată în prezenta cauză, prin nesoluționarea notificării formulate de mai bine de 10 ani. În al doilea rând, Decizia nr. 33/2008 are în vedere, în soluționarea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, acordarea priorității C.E.D.O. față de Legea nr. 10/2001, cu condiția să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Dreptul de proprietate al pârâților B., ineficient datorită viciilor sale pentru a putea surclasa dreptul său de proprietate, nu este afectat iremediabil, pentru că aceștia vor obține înlocuirea bunului pierdut cu valoarea sa corespondentă. Pe de altă parte, se susține că admiterea acțiunii în revendicare este singura soluție prin care se poate restabili circuitul civil inițial, circuit tulburat prin preluarea fără titlu a imobilului și prin vânzarea ulterioară în temeiul Legii nr. l 12/1995. Pârâții B.J.V. și B.G.N. au susținut că hotărârea este nelegală pentru următoarele considerente: În mod nelegal, cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legii, instanța de apel a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a S.R., excepție invocată de S.R.

prin M.F.P. și a respins cererea de chemare în garanție ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Se susține faptul că în mod nelegal apelul S.R. a fost apreciat ca fiind fondat de către instanța de apel, cu o lapidară motivare ce face trimitere exclusiv la art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, articol introdus prin Legea nr. 1/2009 prin care a fost completată și modificată legea specială de reparație. Pârâții au formulat cerere de chemare în garanție împotriva S.R. prin M.F.P.

încă din anul 2007, deci cu mult anterior modificării și completării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 și a introducerii art. 50 în ipoteza în care există vreo incertitudine cu privire la calitatea părților din dosar după modificarea Legii nr. 10/2001, modificarea legislativă apărută ulterior investirii instanței de judecată, instanța de judecată trebuia să pună în discuția părților o astfel de modificare și în funcție de poziția părților să invoce sau nu o excepție dirimantă. Procedând altfel, instanța de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil și accesul la justiție. Potrivit art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 39/2009 M.F.P. reprezintă statul ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ.

Interpretând juridic norma legală, se deduce că M.F.P. are calitatea de reprezentat, iar nu de titular de drepturi și obligații în locul statului. Este evidentă calitatea de reprezentant a S.R. a M.F.P., iar ea rezultă din însăși rațiunea adoptării unei legi speciale „de reparație” prin care legiuitorul obligă S.R., și nu M.F.P. ca entitate de sine stătătoare, să remedieze atingerile aduse dreptului de proprietate asupra unor imobile ce au fost analizate în perioada comunistă, în măsura în care aceste ingerințe au existat. Astfel, nu se poate susține că nu există identitate între noțiunea S.R. și M.F.P. și „M.F.P. ca reprezentant", atâta vreme cât persoana chematului în garanție este una și aceeași cu persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, iar dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificată și completată prin Legea nr. 1/2009 nu prevăd dispoziții contrare referitor la titularul obligației restituire a valorii de circulație a imobilului.

Analizând recursurile declarate prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt nefondate urmând a fi respinse pentru considerentele ce succed: Motivele de nelegalitate invocate de reclamantul C.M.S. se circumscriu cazului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru a fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În cauză, instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 480 C. civ. precum și dispozițiile art. l din Protocolul nr. l Adițional la C.E.D.O., dând preferabilitate titlului de proprietate deținut de pârâți.

În mod corect s-a reținut că, raportat la obiectul acțiunii promovate, acțiune în revendicarea imobilului ce se află în proprietatea unui fost chiriaș al cărui contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat nu poate fi primită. În cauză instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 45 din Legea nr. 10/2001, art. l din Protocolul nr. l Adițional la C.E.D.O., precum și dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Reclamantul se află în situația de a fi inițiat acțiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original al autorului său.

În ceea ce privește criticile formulate de reclamant potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat față de titlul pârâților, care au dobândit imobilul în litigiu cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. l 12/1995 și deci sunt anulabile, intrând astfel sub protecția art. l din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează; Titlul pârâților, nefiind contestat în justiție în termenul legal, așa cum s-a arătat mai sus, este valabil, iar reclamantul în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul originar al autorului său.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială. Instanța supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Se reține că decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titluri, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere. Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice. În ceea ce privește noțiunea de „bun”, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza S. și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 30 iunie 2005). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza P. și P. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza M. contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza L. și H. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002). Însă, jurisprudența C.E.D.O. este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză M.A. și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O.

din 12 octombrie 2010). Față de aceste considerente, se constată că reclamantul nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare, în măsura în care a uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.

De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Însă, urmare a hotărârii Curții din cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamantul uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din C.E.D.O. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina S.R. a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag.

1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A. Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (parag. 232) echivalează, în același timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Referitor la preferabilitatea titlului pârâtului persoană fizică, se constată că, într-adevăr, acesta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența C.E.D.O. Așadar, față de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Protocolului nr. 1 adițional la Convenție și ale art. 480 C. civ., sunt nefondate.

Pentru considerentele expuse, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (l) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.M.S. Recursul declarat de pârâții B.J.V. și B.G.N. se va respinge pentru următoarele considerente: Împotriva sentinței Tribunalului București, pârâții au declarat apel care, însă, nu a fost motivat, așa cum prevăd dispozițiile art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., iar cauza a fost analizată prin prisma dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ. Criticile formulate de pârâți (care nu au motivat apelul) direct în recurs nu pot fi primite, ele nu pot fi formulate pentru prima dată în recurs, fiind invocate „omisso medio”. Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat de pârâții B.J.V.

și B.G.N.

PENTRU ACESTE

MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamantul C.M.S. și de pârâții B.J.V. și B.G.N. împotriva deciziei civile nr. 779/ A din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2013