ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1392/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă la data de 7 octombrie 2008, sub nr. 37231/3/2008, reclamanta S.E. a chemat în judecată pe pârâții I.M., C.C.M., N.V., Ș.P. și M.L.M., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în urma comparării titlurilor de proprietate, să oblige pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie spațiile ce le ocupă în temeiul actelor de vânzare-cumpărare încheiate cu Statul Român. În motivare s-a arătat că imobilul situat în București, a fost cumpărat de părinții reclamantei, L.R. și R.L.R., prin actul autentificat sub nr. 1107 din 11 ianuarie 1937, însă, ca urmare a naționalizării, în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul a trecut în patrimoniul statului abuziv, fără o justă și prealabilă despăgubire.

Mama reclamantei, R.R., a decedat în anul 1978 în Israel, fiind moștenită de soțul acesteia, R.L., care a decedat în anul 1982 și prin testament a instituit-o legatar universal pe R.P., sora reclamantei, care, la rândul său, a decedat în anul 1997 și, în temeiul testamentului și a certificatului de moștenitor din 21 iulie 2003, a instituit-o ca unică moștenitoare pe reclamantă. În privința pârâților, s-a arătat că aceștia sunt cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, cumpărând spațiile de la un neproprietar, titlul de proprietate al reclamantei fiind preferabil. În drept, cererea a fost întemeiata pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. Pârâtul I.M.l a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, și a invocat excepțiile lipsei capacității de folosință a pârâtelor Ș.P.

și M.L.M., lipsei calității procesuale active a reclamantei, inadmisibilității acțiunii, iar pârâtul N.V. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, și a invocat excepția inadmisibilității acțiunii. Pârâtul I.M.l a formulat cerere de chemare în garanție prin care a solicitat obligarea Municipiului București, prin primarul general, la plata, în cazul în care ar fi evins, a sumei de 1.549,2406 lei reprezentând prețul apartamentului, de 57.000 lei reprezentând îmbunătățiri necesare și utile, și de 158.000 Euro reprezentând sporul de valoare a imobilului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 60-63 C. proc. civ., art. 1336 și urm. C. civ., art. 1444 C. civ., art. 274 C. proc.

civ. Reclamanta a formulat cerere completatoare a acțiunii, conform dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., prin care a solicitat ca instanța să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 05 august 1996 cu privire la apartamentul nr. 2 din București, sector 4; nr. 222 din 12 septembrie 1996 și nr. 94 din 29 ianuarie 2008 cu privire la apartamentul nr. 6; nr. 1300 din 13 ianuarie 1997 cu privire la apartamentul nr. 5; nr. 1630 din 24 martie 1997 cu privire la apartamentul nr. 1; nr. 1006 din 26 noiembrie 1996 cu privire la apartamentul nr. 3, și repunerea în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Totodată, a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a Primăriei municipiului București, în calitate de vânzător.

În motivare, s-a arătat că aceste contracte au fost încheiate cu încălcarea Legii nr. 112/1995, fiind lovite de nulitate absolută. Pe de altă parte, s-a arătat că art. 45 alin. (5) încalcă prevederile dispozițiilor art. 948 C. civ. și tinde să dea putere juridică unui act încheiat cu încălcarea legii, iar potrivit dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958 se poate dispune de către instanță din oficiu repunerea în termen în cazul existenței unor motive temeinic justificate. În privința motivelor justificate, s-a arătat că reclamanta și-a întemeiat convingerea că legea specială a înlăturat abuzurile constituite, iar, după formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, cererea a fost soluționată după 7 ani printr-o soluție negativă, fiind redobândite doar două din spațiile deținute de autorii săi.

Pârâta C.C.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată și a invocat excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și inadmisibilității acțiunii. În drept, au fost invocate dispozițiilor art. 48 și 50 Legea nr. 10/2001, art. 1336 și urm. C. civ. Reclamanta a formulat cerere de precizare a cadrului procesual prin care a indicat pârâții în cauză pe I.M.l și I.E., cu privire la apartamentul nr. 5, N.V. și N.C., cu privire la apartamentul nr. 3, M.F. și M.V., cu privire la apartamentul nr. 4, C.C.M., cu privire la apartamentul nr. 6, L.A.I.L., moștenitoarea lui M.L., cu privire la apartamentul nr. 2, M.D.L. și M.C., moștenitorii lui Ș.P., cu privire la apartamentul nr. 1, Primăria municipiului București.

Pârâta L.A.I.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată și a invocat excepția inadmisibilității acțiunii. Pârâtul Municipiul București a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la cererile de chemare în garanție. Pârâtul I.M.l a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 57.000 lei, reprezentând îmbunătățiri necesare și utile aduse imobilului. Același pârât a formulat precizare la cererea de chemare în garanție prin care a solicitat obligarea Municipiului București, prin primarul general și a Statului Român, prin Ministerul de Finanțe, la restituirea prețului de piață al imobilului și a prețului plătit la valoarea actualizată cu rata inflației.

Pârâții M.F. și M.V. au formulat întâmpinare, cerere reconvențională și cerere de chemare în garanție prin care au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată și au invocat excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei, prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilității acțiunii. Pârâții N.V. și N.C. au formulat cerere reconvențională și cerere precizatoare a cererii de chemare în garanție.

Prin cererea reconvențională au solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate la imobil, iar prin precizarea la cererea de chemare în garanție au solicitat obligarea Municipiului București, prin primarul general și a Statului Român, prin Ministerul de Finanțe, la restituirea prețului de piață al imobilului, iar, în subsidiar, în cazul admiterii în parte a acțiunii reclamantei, fără desființarea contractului de vânzare-cumpărare, a prețului plătit reactualizat și la plata diferenței dintre prețul de circulație și prețul reactualizat, ca urmare a îmbunătățirilor aduse imobilului. Pârâta L.A.I.L. a formulat cerere de chemare în garanție prin care a solicitat obligarea Municipiului București, prin primarul general și a Statului Român, prin Ministerul de Finanțe, la restituirea prețului de piață al imobilului și a prețului plătit reactualizat.

În ședința publică din data de 23 aprilie 2010, instanța a pus în discuția părților excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția prescripției dreptului la acțiune, inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București în privința cererilor de chemare în garanție, invocate prin întâmpinări. Deliberând asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, conform art. 137 C. proc. civ., instanța a reținut că excepția a fost invocată prin prisma a două motive, respectiv lipsa dreptului de proprietate a autorilor reclamantei asupra apartamentului nr. 4 și lipsa dovezii reclamantei de moștenitoare a autorilor săi.

În ceea ce privește primul motiv, respectiv inexistența dreptului de proprietate în privința apartamentului cu nr. 4 din imobilul situat în București, instanța a reținut că, prin cererea precizatoare depusă de reclamantă la data de 27 ianuarie 2010, aceasta a indicat cadrul procesual, înțelegând să se judece în contradictoriu și cu pârâții M.F. și M.V. în privința apartamentului nr. 4, ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1999. Calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății. De vreme ce prin acțiune se asigură, de regulă, protecția drepturilor subiective civile, apare normal ca pentru a exercita acțiunea calitatea procesuală să coincidă cu calitatea de titular al dreptului supus judecății.

Din actele depuse la dosarul cauzei, reiese că autorii reclamantei nu au fost proprietari asupra apartamentului nr. 4, ce aparține pârâților, acesta nefiind preluat de la autorii acesteia în baza Decretului nr. 92/1950, ci de la alte persoane, respectiv de la H.E.B. S-a conchis, că, având în vedere că acest apartament nu a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950, iar reclamanta nu a făcut dovada că autorii săi ar fi deținut acest apartament, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei este justificată, atât în privința revendicării, cât și în privința cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, aspect recunoscut și de apărătoarea reclamantei în dezbaterile asupra acestei excepții, motiv pentru care instanța a admis această excepție.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în privința celorlalte imobile, prin prisma lipsei dovezii calității de moștenitoare a autorilor săi, instanța a reținut că aceasta este neîntemeiată, întrucât imobilul situat în București, a fost compus din teren în suprafață de 217 mp și construcție (subsol, parter și două etaje), și a fost dobândit de părinții reclamantei, L.R. și R.R., prin actul de vânzare-cumpărare din 11 noiembrie 1937 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat. Imobilul a fost naționalizat pe numele autorilor reclamantei, conform listei anexă la Decretul nr. 92/1950, la poziția 6448. Conform certificatelor de deces aflate la dosar, reiese că R.R.

a decedat în anul 1978 în Israel, iar soțul acesteia, R.L., care a decedat în anul 1982, prin testament, a instituit-o legatar universal pe R.P., sora reclamantei, care, la rândul său, a decedat în anul 1997 și, în temeiul testamentului și a certificatului de moștenitor din 21 iulie 2003, a instituit-o ca unică moștenitoare pe reclamantă. În ceea ce o privește pe R. R., tribunalul a reținut că nu s-a făcut dovada dezbaterii succesiunii de pe urma acestei defuncte, însă din înscrisurile depuse la dosar s-a făcut dovada calității de persoană cu vocație la moștenirea acesteia a reclamantei. Calitatea procesuală activă trebuie analizată și în raport de prevederile legii speciale, care nu cere dovada dezbaterii succesiunii potrivit dreptului comun, pentru a face dovada calității de moștenitor.

Astfel, instanța a reținut că, prin sentința civilă nr. 1095 din 28 septembrie 2005, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul civil nr. 1510/2005, reclamanta a primit pentru spațiile vândute despăgubiri în sumă de 6.655.000.000 lei, iar sentința a rămas definitivă și irevocabilă, prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 10203 din 11 decembrie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 35654/2/2005, astfel încât prin aceste hotărâri cu autoritate de lucru judecat în sens pozitiv s-a reținut calitatea reclamantei de moștenitoare a autorilor săi și calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură, respectiv despăgubiri, pentru imobilele înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune privind capătul de cerere ce are ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și cererea de repunere în termenul de prescripție, instanța a reținut că cererea de repunere în termenul de prescripție a reclamantei este neîntemeiată. Astfel, repunerea în termenul de prescripție este beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acțiune care, din motive temeinice, nu a putut declanșa acțiunea înăuntrul termenului de prescripție. Conform art. 19 din Decretul nr. 167/1958 instanța poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii, iar cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție.

Or, instanța a reținut că reclamanta a invocat ca o cauză de justificare a depășirii termenului încrederea în legiuitor și trenarea dosarului administrativ timp de 7 ani, cauze care nu se încadrează între cele ce ar putea conduce la repunerea în termenul de prescripție. Pe de altă parte, instanța a reținut faptul că, potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin derogare de la dreptul comun, „indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi". Acest termen a fost prelungit cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001 și cu încă 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, astfel că, urmare a prelungirilor succesive, s-a ajuns la un termen special de prescripție de un an si 6 luni, care a expirat la 14 august 2002, astfel că dreptul la constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare după această dată s-a prescris.

Prin urmare, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare și a respins capătul de cerere în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ca fiind prescris. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii privind revendicarea apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, instanța a reținut că reclamanta a formulat notificare potrivit Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziția nr. 3898 din 21 februarie 2005 emisă de Primăria municipiului București a fost respinsă cererea reclamantei, cu motivarea că nu a depus actele necesare în dovedirea calității sale de moștenitoare a titularilor dreptului de proprietate.

Reclamanta a formulat contestație împotriva acestei dispoziții nr. și a solicitat să i se atribuie în natură spațiile care nu au fost înstrăinate, iar pentru cele vândute a solicitat despăgubiri, contestația fiind admisă prin sentința civilă nr. 1095 din 28 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul civil nr. 1510/2005, reclamanta primind pentru spațiile vândute în baza Legii nr. 112/1995 despăgubiri în sumă de 6.655.000.000 lei, sentința ce a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 10203 din 11 decembrie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 35654/2/2005.

Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a pronunțată prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, dată în recursul în interesul legii. Problema raportului dintre legea specială și legea generală, care face și obiectul cauzei, a fost rezolvată de I.C.C.J., care a reținut că, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Având în vedere că Legea nr. 10/2001 condiționează restituirea în natură de anularea titlului terțului dobânditor, aceste consecințe juridice sunt grave, deoarece conduc la privarea fostului proprietar de bunul său, fără a primi nicio despăgubire, încălcându-se astfel nu numai prevederile art. 44 din Constituție privind garantarea proprietății private, ci și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană. Totuși, pierderea dreptului de proprietate de către persoana îndreptățită este o măsură justificată, pe deplin legală, constituțională, convențională și proporțională, deoarece conținutul și limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege, iar neexercitarea dreptului ori nevalorificarea în termenele de prescripție sau de decădere, anume prevăzute de lege, poate atrage, cu titlu de sancțiune, chiar pierderea sa.

În consecință, măsurile sancționatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 constând în pierderea dreptului de proprietate de către persoanele îndreptățite care nu au respectat termenele prevăzute de această lege pentru formularea cererii de restituire ori de atacare a unor acte lovite de nulitate, sunt în acord cu cerințele prevăzute de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, precum și cu practica în materie a CEDO. Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație". Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsurile reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Totodată, s-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/ retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași. În consecință, s-a reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.). S-a concluzionat, că, având în vedere că reclamanta a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură finalizată printr-o hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă, care a statuat voința reclamantei de restituire în natură a imobilelor aflate în proprietate și acordarea de despăgubiri pentru cele vândute în baza Legii nr. 112/1995, acțiunea în revendicare introdusă ulterior de reclamantă prin care vizează aceleași imobile este inadmisibilă, motiv pentru care prin sentința civilă nr. 654 din 7 mai 2010 a Tribunalului București - Secția a III-a civilă s-a admis această excepție și s-a respins capătul de cerere privind revendicarea ca atare.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, având în vedere că această excepție vizează doar calitatea sa în privința cererilor de chemare în garanție, instanța a respins-o ca fiind rămasă fără obiect, având în vedere și soluția cu privire la cererile de chemare în garanție. În ceea ce privește cererile reconvenționale formulate privind acordarea îmbunătățirilor, având în vedere soluția dată acțiunii principale, instanța le-a respins ca fiind rămase fără obiect. Aceeași a fost soluția dată și în privința cererilor de chemare în garanție, având în vedere că pârâții nu au fost evinși, deoarece acțiunea principală a fost respinsă.

Prin decizia civilă nr. 346A din 31 martie 2011, Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă și pentru cauze pentru minori și de familie a admis apelul; a desființat în parte sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecarea capătului de cerere având ca obiect revendicare, cu excepția apartamentului nr. 4; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței; a fost obligată apelanta să plătească cu titlu de cheltuieli de judecată următoarele sume: 750 lei intimaților I.M.l și I.E., 500 lei intimatei C.C. și 500 lei intimatei N.C.; a fost respinsă cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată. Prin decizia civilă nr. 2102 din 22 martie 2012, pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție - Secția I Civilă, s-au admis recursurile declarate în cauză de pârâții I.M.l, I.E., L.A.I.L., de chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFPMB, de pârâții N.V.

și N.C. și de pârâta C.C.M.; s-a casat decizia civilă recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. În considerentele deciziei de casare s-a arătat, în esență, că, deși este adevărat că prin dispozitivul sentinței pronunțate a fost respins capătul de cerere privind revendicarea imobilului deținut de pârâți ca fiind inadmisibil, tribunalul a analizat prin motivarea hotărârii pretențiile reclamantei, argumentând care sunt considerentele pentru care reclamanta nu poate beneficia de restituirea în natură a bunului solicitat, ceea ce echivalează cu o cercetare a fondului, neputându-se deci considera că ar fi incidente în apel dispozițiile art. 297 C. proc. civ., și că instanța de apel avea obligația de a verifica hotărârea primei instanțe sub aspectul fondului cererii deduse judecății, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.

În rejudecare, Curtea de Apel București Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 278A din 28 iunie 2012, a respins apelul formulat de apelantul reclamant-pârât O.L.F., în calitate de cesionar de drepturi litigioase a numitei S.E., ca nefondat; a obligat apelantul către intimații I.M. și I.E. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 750 lei și către intimații C.C. și N.C. în sumă de câte 500 lei, și a respins cererea apelantei având ca obiect cheltuieli de judecată, ca neîntemeiată, reținând, în esență, următoarele; La data de 21 iunie 2012, s-a depus la dosar contractul de cesiune de drepturi litigioase încheiat de apelanta reclamantă-pârâtă cu cesionarul O.L.F., instanța de apel luând act la același termen de transmiterea calității procesuale active în cauză.

Nu sunt întemeiate criticile apelantei referitoare la soluția dată de tribunal acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, pentru considerentele ce succed; Reclamanta a învestit prima instanță cu o acțiune de drept comun, temeiul juridic acesteia fiind prevederile art. 480-481 C. civ. În raport de acest cadru procesual, Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a reținut că prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Este adevărat că prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte a sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Constituție.

Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În conformitate cu considerentele aceleiași decizii, nr. XXXIII/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, potrivit cărora instanțele urmează a avea în vedere, „în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice” – Curtea a reținut că prin decizia sus-menționată s-a exclus posibilitatea ca acțiunile în revendicare similare celei de față să mai fie soluționate după regulile de comparare și preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001, și că este necesar a se analiza în prealabil de către tribunal în ce măsură reclamanta putea invoca împrejurarea că deține un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene, este acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. De altfel, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire” oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă” de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004). Prin urmare, contrar celor afirmate și în rejudecarea apelului, Curtea a reținut că dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la susținerile apelantei privind neconvenționalitatea Legii nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că, în cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a atras atenția și asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, stabilind că „nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului”.

Astfel, recunoașterea vechiului drept asupra imobilului în litigiu s-a realizat ca atare după ratificarea de către România a Primului Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, situație în care Curtea a constatat că reclamanta s-ar fi putut prevala de un bun în sensul Convenției numai dacă ar fi dovedit în cauza de față că întrunește toate condițiile legii speciale amintite pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv, însă nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că reclamanta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus restituirea apartamentelor în litigiu în patrimoniul acesteia, și, de asemenea, nicio o dispoziție administrativă de restituire emisă în baza legilor speciale de reparație.

Din perspectiva jurisprudenței recente a C.E.D.O., s-a constatat că pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său. Cu referire la acest aspect, s-a apreciat ca relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza M. Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, în care Curtea Europeană a reținut că (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate, iar (…) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (par.134-140).

În același timp, Curtea a reținut că intimații-pârâți sunt deținătorii unor titluri asupra imobilelor în litigiu, în legătură cu care prima instanță a constatat, în aplicarea art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată) și a art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, că nu mai poate fi pusă în discuție valabilitatea acestora prin intermediul cererii de declarare a nulității ca urmare a intervenirii prescripției dreptului la acțiune. Văzând sub acest aspect și limitele rejudecării apelului, rejudecare determinată de admiterea recursurilor declarate exclusiv de intimați, Curtea a apreciat că nu mai poate analiza în acest cadru procesual critica din apel ce viza soluționarea capătului de cerere mai sus-menționat.

Având în vedere așadar numai cererea de revendicare imobiliară și criticile referitoare la soluționarea acestui petit, Curtea a reținut că, în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare sus-menționate, a căror valabilitate nu a fost contestată înăuntrul termenului de prescripție prin intermediul unei acțiuni în declararea nulității actului juridic, intimații-pârâți cumpărători, care se află în prezent și în posesia apartamentelor, au – spre deosebire de apelantă – un bun în sensul jurisprudenței CEDO, prezentată mai sus. În consecință, reținând ca fiind legală și temeinică respingerea cererii în revendicare imobiliară pentru considerentele expuse, considerente care le complinesc pe cele arătate prin sentința apelată, instanța de apel a respins apelul.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul O.L.F., criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ, iar în dezbaterea criticilor formulate a arătat următoarele; Instanțele de fond și apel au încălcat grav art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, dispozițiile deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 480-481 C. civ.

Instanța de apel și-a fundamentat soluția interpretând în mod eronat decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, la data formulării cererii de chemare în judecată, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 dispunea că persoanele deposedate abuziv de bunurile lor își păstrează calitatea de proprietar și, prin urmare, această dispoziție legală îi recunoștea dreptul asupra imobilului, ceea ce se constituie într-un argument în susținerea că are o,,speranță legitimă" în redobândirea acestuia, raportat la practica CEDO. În anul 2008, prin sentința civila nr. 1498 din 8 octombrie, înainte de abrogarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Tribunalul București, constatând că este persoană îndreptățită la a formula pretenții asupra imobilului în litigiu, i-a recunoscut dreptul de proprietate asupra acestuia, obligând Municipiul București, prin primarul general, să emită o dispoziție cu propunere de despăgubiri.

Invocând obținerea printr-o hotărâre judecătorească a recunoașterii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, dar dispozițiile legale în vigoare la data introducerii acțiunii, reclamantul a arătat că acestea ar fi trebuit să determine instanța de apel să constate că avea o „speranță legitimă" că va obține câștig de cauză raportat la practica CEDO, care s-a constituit într-un pachet unitar cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului, ce se aplică cu prioritate față de dreptul intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție. Invocând prevederile Convenției și practica CEDO, Curtea a abdicat de la obligația de aplicare a acestora și, deși s-a invocat neconvenționalitatea Legii nr. 10/2001 și a întregului sistem de retrocedare, în natură sau în echivalent, a bunurilor confiscate de stat în regimul politic anterior, instanța de apel nu a analizat în niciun fel excepția invocată.

S-a mai arătat, că, în ceea ce privește mecanismul prevăzut de Legea nr. 10/2001, respectiv efectivitatea acestuia de acordare a despăgubirilor prin Fondul Proprietatea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, în mod repetat, totala sa ineficiență, arătând, în mod expres, ca inefectivitatea Fondului Proprietatea este motivul esențial pe care se bazează condamnările sale împotriva României în astfel de cauze. Dat fiind caracterul său esențial ineficace, astfel cum a fost recunoscut de contenciosul european în mod repetat, procedura Legii nr. 10/2001 nu poate fi echivalată cu o cale efectivă, indiferent că ea nu a fost urmată deloc sau a fost urmată și a rămas încă în stadiul soluționării administrative sau s-a finalizat prin statuarea chiar judiciară a dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent.

Dovada invincibilă a acestei ineficiențe, în cazul concret din speță, este dedusă din lipsa oricărei despăgubiri în favoarea recurentului până în prezent, în pofida unei notificări întemeiate pe aceasta lege specială și a unei hotărâri definitive și irevocabile. Din aceeași perspectivă, trebuie observat că principiile „specialia generalibus derogant” și „electa una via non datur recursus ad alteram", subordonate aspectului de convenționalitate, sunt aplicabile doar în referire la căile procesuale viabile, efective și nu ineficace. Concluzionând în sensul amintit, al caracterului ineficace al procedurii menționate, s-a arătat că se impune reținerea că recurentului reclamant trebuie să i se recunoască, în temeiul celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, accesul la o cale viabilă de rezolvare a solicitării.

Cu alte cuvinte, inefectivitatea acestei proceduri speciale, configurată în timp și încă existentă, pentru argumentele anterior expuse, determină reevaluarea în cadrul procesual prezent al acțiunii în revendicare, a modalității concrete de reparare a prejudiciului produs prin expolierea de către statul comunist. De asemenea, s-a arătat că, indiferent de soluția adoptată, securitatea circuitului civil va fi afectată deoarece respingerea acțiunii periclitează dreptul de proprietate recunoscut reclamantului prin art. 2 alin. (2) (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii) din Legea nr. 10/2001. Admiterea acțiunii, pe de altă parte, afectează efectele contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către chiriașii - cumpărători.

În aceste condiții, trebuie aleasă, sub acest aspect, varianta care determină cea mai mică atingere adusă circuitului civil. Or, raportat la mecanismul legal, viabil, de despăgubire a chiriașilor - cumpărători, edictat de Legea nr. 1/2009, în contrapunere cu ineficiența celui de despăgubire al proprietarilor deposedați de statul comunist, s-a arătat că circuitul civil va fi mai puțin afectat prin admiterea acțiunii. Cea de-a treia condiție stipulată de instanța supremă în cadrul deciziei sale (neafectarea unui alt drept de proprietate ocrotit) reprezintă un aspect legat de fondul raportului juridic dedus judecații - urmând a fi cercetată în cadrul evaluării acțiunii în revendicare de drept comun, circumstanțiate de normele convenționale europene.

Astfel, în determinarea domeniului de aplicare al celui dintâi alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, instanța de contencios european a apreciat existența unui bun atunci când a avut loc o recunoaștere de către o instanță națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților.

In recenta cauză Atanasiu și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 136, s-a arătat, că „în cazul în care un stat contractant după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1 adoptă o legislație care prevede restituire totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii" Or, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii), s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei.

Împrejurarea abrogării ulterioare a alin. (2) din art. 2 al Legii nr. 10/2001 nu poate să răpească reclamantului acest drept recunoscut deja, iar intervenția legislativă a statului pe parcursul judecării unei cauze care îl privește direct este neconformă principiilor deduse din art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană sau a garanțiilor instituite de art. 6 din același act european. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de asemenea, ca vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de buna-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (Străin și alții împotriva României, par.39, 43 si 59, CEDO 2005-VII).

În cauza, până în prezent, reclamantul nu au primit nicio despăgubire reală, concretă, pentru preluarea imobilului. Invocând jurisprudența CEDO, cauzele Viașu și Păduraru împotriva României, reclamantul a arătat că deține un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că autoarea sa formulase notificare pentru imobilul în litigiu și că, trebuie recunoscut faptul că pârâții deținători și ei a unor titluri asupra apartamentelor, dispun, la rândul lor, de un ,,bun", însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul, așa cum a fost analizat în prealabil, radiază implicit și în privința propriilor lor titluri, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlurilor lor în concurs cu cel al recurentului reclamant, mai bine caracterizat.

Concluzionând, s-a arătat că ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, că în conflictul dintre ele, trebuie recunoscută preferabilitatea titlului înfățișat de recurentul reclamant, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării, iar admiterea acțiunii în revendicare se impune drept unica măsura reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriași.

Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în condițiile art. 306 alin. (3), de către instanță, Înalta Curte constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente; Critica potrivit căreia prin cererea de apel reclamantul a invocat neconstituționalitatea Legii nr. 10/2001 și a întregului sistem de retrocedare în natură sau în echivalent a bunurilor confiscate de stat, fără ca instanța de apel să analizeze această excepție, se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Această critică este nefondată, întrucât prin motivele de apel formulate împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta a invocat nelegalitatea hotărârii apelate în raport de „dispozitivul deciziei nr. 33/2008”, pronunțată în recurs în interesul legii, potrivit căruia în concursul dintre legea specială și dreptul comun, se aplică legea specială, în afară de cazul în care aceasta poate veni în contradicție cu normele Convenției. În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel, reținând un asemenea conflict între legea specială, nr. 10/2001, și prevederile Convenției, a analizat acțiunea promovată de reclamantă și în raport de dispozițiile Convenției Europene.

Prin urmare, instanța de apel, soluționând apelul în limita a ceea ce s-a criticat și cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., a analizat criticile formulate prin cererea de apel, arătând considerentele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția pronunțată, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs, astfel că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se constată că este nefondat. În ceea ce privește celelalte critici formulate de reclamant, ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele; Obiectul rejudecării cauzei în apel îl constituie acțiunea în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului situat în București, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ.

Prin criticile formulate, reclamantul arată că decizia recurată este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, a dispozițiilor deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, a prevederilor art. 480-481 C. civ., precum și a prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește critica potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, anterior abrogării, deoarece, în raport de această dispoziție legală i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, ceea ce se constituie într-un argument în susținerea poziției sale potrivit căreia are o „speranță legitimă” în redobândirea imobilului, se constată că aceasta nu se constituie în motiv de ordine publică și nici nu s-a constituit în critică în apelul declarat împotriva sentinței primei instanțe, ce a fost menținută prin decizia recurată cu privire la soluția dată capătului de cerere în revendicare, astfel că această critică a fost formulată „omisso medio”, pentru prima dată în recurs, iar sancțiunea este aceea a neprimirii și analizării sale.

Celelalte critici formulate de recurentul - reclamant, privind nelegalitatea deciziei recurate, sunt nefondate, pentru cele ce urmează; Instanțele de fond și apel, constatând că reclamanta a epuizat procedura prevăzută de legea specială, nr. 10/2001, prin pronunțarea deciziei nr. 1095/2005 a Tribunalului București - Secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă, prin care s-a dispus obligarea intimatei Primăria municipiului București, prin primarul general, la acordarea de despăgubiri, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, în echivalentul sumei de 6.655.0000.000 lei, pentru suprafețele vândute din imobil în litigiu în baza Legii nr. 112/1995, mai puțin pentru apartamentul nr. 4 situat la etajul 1, ce constituie obiectul prezentului litigiu, au soluționat litigiul pe fond, conformându-se dispozițiilor deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii.

Astfel existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, aceasta din urmă are aplicabilitate și trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect și dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulație a imobilului.

Decizia dată de instanța supremă în recurs în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare, prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și actuali proprietari ai imobilelor preluate de stat abuziv. Astfel, Înalta Curte a reținut că într-o acțiune în revendicare este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice. În ceea ce privește noțiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât „bunurile existente”, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO, „bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate ( a se vederea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, par.23, etc.).

În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, prin neexercitare, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, par.29, etc.).

Însă, jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-au pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii în natură, hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010, parag.

143. În speță, cât privește fondul pretențiilor deduse judecății, asupra cărora s-au pronunțat instanțele de fond și apel, se constată că instanțele de judecată au fost sesizate cu o acțiune în revendicare promovată ulterior intrării în vigoarea Legii nr. 10/2001, după parcurgerea procedurii administrative și judiciare prevăzută de acest act normativ, potrivit căreia autoarei reclamantului i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri pentru suprafețele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care s-a solicitat restituirea acestor imobile de la alte persoane decât statul. Atât autoarea reclamantului, cât și pârâții au pretins că dețin un titlu asupra imobilului în litigiu, prima invocând dreptul autoarei sale asupra imobilelor în litigiu, iar pârâții contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Atât în doctrină, cât și în jurisprudență este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părți fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părților, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat. Reclamantul pretinde că titlul său de proprietate este mai caracterizat, deoarece, spre deosebire de titlul său, cel al pârâților provine la un neproprietar. Această susținere nu poate fi avută în vedere, deoarece dreptul de proprietate al reclamantului nu este consolidat și nici nu este actual. Astfel, imobilul în litigiu a fost naționalizat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, dar acest aspect, prin el însuși, nu este de natură a