ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2785/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1700 din 5 iunie 2012 pronunțată în dosarul nr. 4424.1/30/2008, Tribunalul Timiș a admis acțiunea precizată formulată de reclamanții M.H.F.J. și M.G.L.J. împotriva pârâților Municipiul Timișoara prin Primar, Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, cu sediul în Timișoara, B-dul C.D. Loga, județul Timiș, având ca obiect revendicare imobiliară. A constatat preluarea abuzivă de către statul român a imobilului din Timișoara, str. Șoimoș, jud. Timiș, înscris în CF colectiv 5469 Timișoara nr. top 11723 și CF individuală 31514 Timișoara, de la autorii H.L. și H.E..

A dispus radierea dreptului de proprietate al statului din CF colectiv 5469 Timișoara de sub B3-4, din CF individuală 31514 Timișoara, de sub B1, din CF nou convertit 406702-C1-U9 Timișoara, de sub B1, din CF nou convertit 406702-C1-U8 Timișoara, de sub B1 și reînscrierea în CF colectiv 5469 Timișoara și CF individuală 31514 Timișoara a dreptului de proprietate al proprietarilor tabulari inițiali ai imobilului, H.L. și H.E., în cotă de ½ fiecare din apartamentele nr. 2-4, 10 și 11 și terenul aferent. A constatat că de pe urma defunctului H.L. a rămas ca unic moștenitor soția sa, H.E. ( K.), care a dobândit cota de 1/1 din imobilele susmenționate. A constatat că de pe urma defunctei H.E. a rămas ca unic moștenitor testamentar K.K., căsătorită M., în calitate de legatară universală, conform testamentului și a certificatului de moștenitor, aceasta culegând cota de 1/1 parte din imobilele menționate.

A constatat că de pe urma defunctei K.K. au rămas moștenitori reclamanții, în cotă de ½ fiecare, conform certificatului de calitate de moștenitor din 10 octombrie 2001. A dispus întabularea dreptului de proprietate al reclamanților M.H.F.J. și M.G.L.J.

în cote egale asupra apartamentelor cu nr. 2 compus din 3 camere și dependințe, boxă la subsol, 9,83 % din părțile comune și teren, în CF individuală 31514 Timișoara, nr. 3 compus din 4 camere și dependințe, boxă la subsol, 11,10% din părțile comune și teren, în CF colectiv 5469 Timișoara convertit în 406702-C1, CF nou convertit 406702-C1-U9 Timișoara, nr. 4 compus din 2 camere și dependințe, boxă la subsol, 8,87% din părțile comune și teren, în CF colectiv 5469 Timișoara convertit în 406702-C1, CF nou convertit 406702-C1-U8 Timișoara, nr. 10 compus din 1 cameră și dependință, boxă la subsol, 6,34% din părțile comune și teren, în CF individuală 31514 Timișoara și nr. 11 compus din 1 încăpere, 2,97 % din părțile comune și teren, în CF individuală 31514 Timișoara.

A obligat pe pârâtul Municipiul Timișoara prin Primar să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele menționate, apartamentele cu nr. 2-4, 10 și 11 cu terenul aferent, din Timișoara, Șoimoș, jud. Timiș. A respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Timiș, pentru lipsa calității procesuale pasive. Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 4424/30 din 05 iunie 2008 reclamanții M.H.F.J. și M.G.L.J. prin mandatar M.C.G.

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timișoara prin Primar au solicitat instanței ca, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate și posesie ap. 2, 3, 4 și 6 situate în Timișoara str. Șoimoș (fostă Virgil Onițiu), județul Timiș, prin revendicarea imobilului prin comparare de titluri, cu cheltuieli de judecată. În motivare, au arătat că imobilul mai sus evidențiat a aparținut autorilor reclamanților, respectiv soții H.L. și E. (născută K.). H.L. a decedat în anul 1957, iar H. (născută K.) E. în 17 decembrie 1962. Aceștia au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin cumpărare, actul fiind înscris în cartea funciară sub nr. 9196 din 06 august 1911. Prin testamentul întocmit în data de 26 aprilie 1929 H. (născută K.) E. a numit drept unică moștenitoare pe mama reclamanților K.M.

(născută K.), decedată în anul 1996 și nepoată de soră a numitei H. (născută K.) E. Imobilul în litigiu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92 din 1950 și trecut în proprietatea Statului Român prin încheierea nr. 17221 din 20 august 1956. Reclamanții au susținut că imobilul a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, făcând obiectul Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile câtă vreme autorii reclamanților nu se încadrau în dispozițiile art. 1 din decretul mai sus menționat deoarece H.L. era economist, iar H. (născută K.) E. era casnică.

Legea nr. 10 din 08 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, menționează în art. 2 că prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege „imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare”. Încălcarea dispozițiilor art. 2 din Decretul nr. 92/1950 conferă caracter abuziv măsurii de naționalizare și, în aceste condiții, un astfel de titlu emis nu poate fi considerat valabil, fiind lovit de nulitate absolută.

Mai mult decât atât, art. 6 din Legea nr. 213/1998 impune o triplă condiție pentru ca titlul să fie valabil: să fie obținut cu respectarea Constituției perioadei respective; să fie obținut cu respectarea tratatelor internaționale la care România era parte și să fie obținut cu respectarea legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ. Municipiul Timișoara prin Primar a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. S-a invocat excepția tardivității formulării acțiunii, acțiunea reclamanților fiind prescrisă în raport de art. 109 și următoarele C. proc. civ. cu referire la art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care conferea un drept la acțiune prescriptibil, prin derogare de la dreptul comun, iar cererea reclamanților este depusă după data de 14 august 2002 care era un termen imperativ prevăzut de lege.

S-a mai invocat excepția lipsei de interes a reclamanților, întrucât chiar dacă instanța s-ar pronunța asupra preluării fără titlu valabil a imobilului din Timișoara, str. Șoimoș, acest fapt nu are nici o consecință, atâta vreme cât reclamanții nu au uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001. Privitor la chestiunea dacă imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu sau fără titlu, își vor găsi aplicabilitatea disp. art. 1 ale H.G. nr. 20/1996 care statuează după cum urmează: „Imobilele cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuințe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 și Decretul nr. 223/1974”.

Pârâții au arătat că nu există nici o hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat preluarea fără titlu a imobilului situat în Timișoara str. Șoimoș și că Legea nr. 112/1995 s-a aplicat numai imobilelor preluate cu titlu valabil cum este și cazul în speță, probe care confirmă că imobilul din litigiu a fost preluat cu titlu valabil. Conform adresei Direcția Patrimoniu din 09 aprilie 2008, apartamentul nr. 1 a fost vândut în baza Legii nr. 4/1973, iar apartamentele cu nr. 1A, 5, 7, 8 și 9 au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995 persoanelor îndreptățite, care aveau la acea dată calitatea de chiriași. Totodată, Direcția patrimoniu a specificat faptul că imobilul în speță nu a fost revendicat în baza Legii nr. 10/2001 sau în baza Legii nr. 112/1995.

Pentru valorificarea dreptului reclamantului s-au prevăzut condițiile de realizare și termene în care foștilor proprietari li se puteau aplica măsurile reparatorii. La data la care era în vigoare Legea nr. 112/1995, reclamanții nu au profitat de dispozițiile care le erau favorabile. De asemenea, reclamanții nu au profitat nici de dispozițiile Legii nr. 10/2001, lăsând să treacă termenul special prevăzut de acest act normativ, rămânând în pasivitate, pasivitate care trebuie sancționată de către instanță prin admiterea excepției tardivității introducerii cererii de chemare în judecată.

La termenul din 10 septembrie 2008 reclamanții au depus precizare de acțiune, arătând că solicită, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Consiliul Local la Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar și prin Ministerul Economiei și Finanțelor prin DGFP Timiș restituirea imobilelor prin comparare de titluri; să se constate preluarea abuzivă fără titlu a cotei de ½ din imobilul situat în Timișoara, str. Soimoș, jud. Timiș, rectificarea cărții funciare prin radierea pârâtului și reînscrierea proprietarilor tabulari, să se constate că de pe urma defunctului H.L. a rămas ca unic moștenitor soția E., care a transmis prin testament numitei K.K., căsătorită M., cota de ½ din imobil, să se constate de pe urma mamei au rămas ca moștenitori reclamanții, să se dispună intabularea cotei de ½ pentru imobilele neînstrăinate.

Prin sentința civilă nr. 3805 din 03 decembrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 4424/30/2008 Tribunalul Timiș a respins excepția tardivității acțiunii și a respins ca inadmisibilă cererea de revendicare și petitul accesoriu privind rectificare carte funciară formulată de reclamanții M.H.F.J. și M.G.L.J. prin mandatar M.C.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Consiliul Local la Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar și prin Ministerul Economiei și Finanțelor prin D.G.F.P. Timiș. A respins ca lipsite de interes petitele vizând constatarea preluării abuzive și a calității de moștenitor. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că reclamanții au formulat acțiune în revendicare, solicitând restituirea imobilelor care au aparținut autorilor lor și care au fost preluate abuziv de statul român prin Decretul nr. 92/1950.

Temeiul juridic al acțiunii este reprezentat de dreptul comun, art. 480 și următoarele C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Întrucât reclamanții nu au parcurs procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și nu au invocat acest temei de drept, rezultă că nu sunt incidente dispozițiile art. 46 alin. (5) invocate de pârâtul Statul Român prin Consiliul Local la Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar, acestea referindu-se la nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor preluate de Statul Român, neavând nici o legătură cu revendicarea unor astfel de bunuri. De altfel, textul în forma actuală se referă la acțiunile de drept comun aflate pe rol la data intrării în vigoare a legii și la posibilitatea de suspendare a procedurii declanșate pe cale administrativă.

Prin urmare, excepția tardivității acțiunii, așa cum a fost invocată, a fost respinsă. Petitul în revendicare și acela accesoriu privind rectificare carte funciară sunt inadmisibile prin prisma art. 6 din Legea nr. 213/1998, a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție din 09 iunie 2008, a practicii Curții de la Strasbourg și a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului. În aceste condiții, restul petitelor devin lipsite de interes, întrucât dacă imobilele nu pot fi readuse în patrimoniul proprietarilor tabulari, constatarea preluării abuzive și constatarea calității de moștenitor nu aduc nici un folos practic reclamanților. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 95/A din 28 aprilie 2009 pronunțată în dosarul nr. 4424/30/2008, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, pentru a respinge ca inadmisibilă cererea, prima instanță a reținut că reclamanții aveau la îndemână calea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, cale care a suprimat posibilitatea introducerii acțiunii în revendicare de drept comun.

Prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțându-se asupra acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, iar prioritatea poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Cum, în cauza de față, reclamanții afirmativ succesori ai foștilor proprietari tabulari ai imobilului în litigiu se văd privați de dreptul de proprietate, fără vreo posibilitate de a beneficia de prerogativele recunoscute de dispozițiile art. 480 C. civ.

și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu le poate fi refuzată posibilitatea de a se adresa instanței de judecată pe calea dreptului comun.

Prin urmare, contrar celor reținute de prima instanță, acțiunea reclamanților este admisibilă și se impune cercetarea pe fond a pretențiilor formulate de aceștia, câtă vreme imobilul a rămas în proprietatea statului și nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori principiului securității raporturilor juridice, neputând fi reținut ca temei al excepției inadmisibilității nici apariția Legii nr. 1/2009 de modificare și completare a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care acțiunea reclamanților a fost înregistrată la 05 iunie 2008. Împotriva deciziei instanței de apel, pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar au declarat recurs, recurs ce a fost respins de către Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția Civilă și de proprietate intelectuală prin decizia civilă nr. 9630 din 25 noiembrie 2009, instanța Înaltei Curți reținând că existența unui act normativ special (Legea nr. 10/2001) nu poate exclude în sine și de plano, dreptul persoanelor vizate de norma specială de dreptul la un tribunal, sub cuvânt că acest drept poate fi valorificat exclusiv pe temeiul acestei legi pe calea contestației în instanță ( art. 26) și că este necesar, așa cum s-a arătat și în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei,

în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. dosar 4424.1/30/2008 la data de 18 martie 2010. În rejudecare s-au depus H.G. nr. 849/2009, CF colectiv 5469 Timișoara, CF individuală 31514 Timișoara, certificat de calitate de moștenitor, adeverințe, declarații, acte de stare civilă, procură, cele emise în străinătate cu mențiunea apostilei. Cauza a fost suspendată până la soluționarea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 849/2009, ce a fost admisă prin sentința nr. 217 din 11 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Secția Contencios Administrativ și Fiscal și menținută prin decizia nr. 5177 din 04 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Deliberând asupra excepțiilor invocate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., tribunalul a constatat că doar cea privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș a rămas nesoluționată, pentru că instanțele de control judiciar care s-au pronunțat în cauză au stabilit cu forță obligatorie că acțiunea este admisibilă și trebuie analizată pe fond. În ce privește excepția amintită, din CF colectiv 5469 Timișoara rezultă că în anul 1956 s-a înscris dreptul de proprietate dobândit în baza Decretului nr. 92/1950 în favoarea statului român. La acel moment nu exista o proprietate a unităților administrativ teritoriale, neexistând o astfel de organizare.

Este adevărat că potrivit art. 25 din Decretul nr. 32/1954 statul este reprezentat în litigii de către Ministerul Finanțelor Publice, dacă nu se prevede altfel, dar trebuie observat din mențiunile ulterioare ale cărții funciare și din operațiunile care au avut loc cu privire la imobilul revendicat faptul că în prezent proprietatea s-a transferat pe plan local, autoritățile locale fiind acelea care au procedat la dezmembrarea imobilului inițial și chiar la vânzarea unora dintre unitățile rezultate în urma operațiunii menționate. De asemenea, dacă s-ar admite că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș are calitate procesuală pasivă, așa cum a procedat instanța de fond, s-ar ajunge în situația de a aprecia că asupra aceluiași imobil sunt doi proprietari fără a exista coproprietate, fapt imposibil.

În concluzie, dacă în trecut statul era unicul proprietar atât la nivel central, cât și local, în prezent, bunurile de pe raza unităților administrativ teritoriale trebuie considerat că aparțin acestora, mai ales că se impun considerente ce țin de buna administrare și de asigurarea reprezentării juridice. Prin urmare, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș invocată de acesta și a respins acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu acest pârât. Pe fond, examinând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că imobilul din Timișoara, str. Șoimoș, jud. Timiș, înscris în CF colectiv 5469 Timișoara nr. top 11723 și CF individuală 31514 Timișoara a aparținut autorilor reclamanților, respectiv soții H.L.

și E. (născută K.). H.L. a decedat în anul 1957, iar H. (născută K.) E. în 17 decembrie 1962. Aceștia au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin cumpărare, actul fiind înscris în cartea funciară sub nr. 9196 din 06 august 1911 (fila 57 dosar de față). Prin testamentul întocmit în data de 26 aprilie 1929 H. (născută K.) E. a numit drept unică moștenitoare pe mama reclamanților K.M. (născută K.), decedată în anul 1996 și nepoată de soră a numitei H. (născută K.) E. Prin actele depuse la dosar este dovedită calitatea de moștenitor a reclamanților M.H.F.J. și M.G.L.J. față de proprietarii tabulari de la care a fost preluat imobilul de către stat.

De altfel, această calitate a fost reținută și de către Curtea de Apel Timișoara, atunci când a statuat că reclamanții afirmativ succesori ai foștilor proprietari tabulari ai imobilului în litigiu se văd privați de dreptul de proprietate, fără vreo posibilitate de a beneficia de prerogativele recunoscute de dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu le poate fi refuzată posibilitatea de a se adresa instanței de judecată pe calea dreptului comun.

Imobilul menționat a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92 din 1950 și trecut în proprietatea Statului Român prin încheierea nr. 17221 din 20 august 1956. Potrivit art. 1 din Decretul nr. 92/1950, se naționalizează imobilele prevăzute în listele anexe, înregistrate la Cancelaria Consiliului de Miniștrii sub nr. 543 din 14 aprilie 1950, care fac parte integrantă din decret și la a căror alcătuire s-a ținut seama de următoarele criterii: imobilele clădite care aparțin foștilor industriași, foștilor moșieri, foștilor bancheri, foștilor mari comercianți și celorlalte elemente ale marii burghezii; imobilele clădite care sunt deținute de exploatatorii de locuințe; hotelurile cu întreg inventarul lor; imobilele în construcție, clădite în scop de exploatare, care au fost abandonate de proprietarii lor, precum și materialele de construcție aferente oriunde s-ar afla depozitate; imobilele avariate sau distruse de pe urma cutremurului sau a războiului, clădite în scop de exploatare și ai căror proprietari nu s-au îngrijit de repararea sau reconstrucția lor.

Acest decret prevedea în art. 2 care sunt excepțiile, respectiv că nu se naționalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor. Autorii reclamanților nu se încadrau în dispozițiile art. 1 din decretul mai sus menționat, H.L. fiind economist, iar H. (născută K.) E. fiind casnică. Încălcarea dispozițiilor art. 2 din Decretul nr. 92/1950 conferă caracter abuziv măsurii de naționalizare și, în aceste condiții, un astfel de titlu emis nu poate fi considerat valabil, fiind lovit de nulitate absolută. Prin urmare, statul nu poate opune un titlu valabil. Or, statul a preluat imobilul în mod abuziv, prin încălcarea chiar a unui act normativ din acea perioadă, respectiv art. 2 din Decretul nr. 92/1950.

Mai mult decât atât, art. 6 din Legea nr. 213/1998 impune o triplă condiție pentru ca titlul să fie valabil: să fie obținut cu respectarea Constituției perioadei respective; să fie obținut cu respectarea tratatelor internaționale la care România era parte și să fie obținut cu respectarea legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat. Nu s-au respectat nici dispozițiile Codului civil care permiteau exproprierea doar după plata unei despăgubiri juste și prealabile (art. 481 C. civ.), dar nici cele ale Constituției din anul 1948. Acest din urmă act stabilea că trecerea imobilelor în proprietatea statului se putea face numai în cazuri excepționale și numai pentru o cauză de utilitate publică, întrucât nicio persoană nu putea fi lipsită de prerogativele pe care i le conferă dreptul de proprietate.

Prin urmare, câtă vreme imobilul a rămas în parte în proprietatea statului și nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori principiului securității raporturilor juridice, iar instanțele de control judiciar au stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ. admisibilitatea acțiunii, față de considerentele de mai sus, instanța a dispus în consecință. Împotriva sentinței au declarat apel pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar, care au criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii acțiunii. Curtea de Apel Timișoara – Secția I a Civilă, prin decizia nr. 179 A din 31 octombrie 2012, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții Municipiul Timișoara prin primar și Consiliul local al municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1700 din 5 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 4424.1/30/2008.

Instanța de apel, examinând hotărârea apelată în baza celor invocate în primă instanță, întrucât apelul nu a fost motivat, în raport de art. 292 alin. (2) C. proc. civ. și art. 295 alin. (1) C. proc. civ., a reținut următoarele: Pe calea cererii de chemare în judecată precizată, reclamanții, invocând calitatea lor de moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului și nevalabilitatea titlului în baza căruia a fost preluat de Statul Român, au revendicat pe calea dreptului comun – prin comparare de titluri – apartamentele din imobil ce nu au fost înstrăinate (filele 3-6, 54-60 din dosar nr. 4424/30/2008 al Tribunalului Timiș). Instanța de apel a reținut că, în mod legal, a fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Timiș, imobilul făcând parte din domeniul privat al municipiului care a și dispus de acesta în sensul art. 480 C. civ., înstrăinând o parte din apartamente. Instanța de apel a constatat că pârâții au invocat excepția tardivității formulării acțiunii (raportat la dispozițiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001); excepția lipsei de interes și a inadmisibilității (raportat la împrejurarea că reclamanții nu au uzat de procedura specială reglementată de legile reparatorii – nr. 10/2001 și nr. 112/1995) (f. 46-48 dosar nr. 4424/30/2008 al Tribunalului Timiș). Prin decizia civilă nr. 95/A din 28 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 4424/30/2008, irevocabilă prin decizia civilă nr. 9630 din 25 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a reținut că acțiunea în revendicare de drept comun formulată de reclamanți este admisibilă.

În consecință, legea specială (Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 112/1995) este exclusă de la aplicare în cauză, astfel că în mod legal a fost respinsă excepția tardivității, câtă vreme acțiunea în revendicare de drept comun este imprescriptibilă. Pe de altă parte, este evident că, pe calea prezentei cereri, reclamanții tind la redobândirea imobilului preluat de la antecesorii lor, astfel că, față de dispozițiile art. 109 alin. (1) C. proc. civ., în mod legal excepția lipsei de interes nu a fost reținută de prima instanță. Instanța de apel a mai constatat că, față de înscrisurile de la dosar, în mod legal a reținut prima instanță calitatea reclamanților de moștenitori ai foștilor proprietari tabulari ai imobilului pe care l-au dobândit cu titlu de cumpărare.

Pe de altă parte, procedând la examinarea valabilității titlului statului în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, în mod legal s-a reținut că Decretul nr. 92/1950 nu se putea constitui în titlu valabil constituit, nefiind conform cu normele legale la care alin. (1) din art. 6 face referire. Or, comparând titlurile ce se opun în cauză, prima instanță a acordat în mod legal preferință celui invocat de reclamanți, mai caracterizat și dobândit cu respectarea dispozițiilor legale (art. 1294 C. civ.) admițând, în consecință, cererea în revendicare. Instanța de apel a mai reținut că, dispunând doar restituirea apartamentelor care au rămas în proprietatea unității administrativ-teritoriale, tribunalul a respectat cerința de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara și, criticând-o pentru nelegalitate, au solicitat admiterea recursului modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca prematur introdusă, iar în subsidiar, ca netemeinică, nefondată și nelegală.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-pârâți au susținut în esență, următoarele: Prin decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte în recursul în interesul legii s-a statuat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală, se rezolvă în favoarea celei speciale conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială. Faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea titluri corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă și din jurisprudența CEDO.

Astfel, în cazul Atanasiu ș.a. contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010) se arată că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. Așadar, în speță nu poate fi recunoscută reclamanților decât cel mult o creanță constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, de procedura căreia aceștia însă nu au uzat. Diferența esențială de abordare în cazul Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. l din Protocolul nr. 1 referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, proprietarul care nu deține un bun actual, nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială iar în speță reclamantul nu are un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei. Recurenții-pârâți au susținut că, așa fiind, apare inutilă evaluarea cerinței existenței unui bun în patrimoniul lor, precum si compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Practica CEDO conturează clar ideea că persoanei îndreptățite nu trebuie să i se nege dreptul de a apela la dreptul comun și de a obține recunoașterea dreptului său, însa doar dacă a existat vreo împiedicare independentă de voința părții care conduce implicit la o încălcare a dispozițiilor europene.

În conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”. Prin interpretarea acestui text de lege în coroborare cu prevederile art. 1, 2 si 47 din Legea nr. 10/2001, rezultă ca redobândirea dreptului de proprietate de către foștii proprietari sau moștenitorii acestora se poate realiza exclusiv în condițiile legii speciale, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”. În speță, cererile în baza Legii nr. 10/2001 se puteau depune până la data de 14 februarie 2002. Statul Român nu are o obligație specifică de reparare a nedreptăților și prejudiciilor cauzate înainte de ratificarea convenției prin restituirea bunurilor.

Acestea sunt concluziile hotărârii Curții în cauza Kopecky contra Slovaciei, preluată în cauza Păduraru contra României și în Hotărârea Pilot Atanasiu ș.a. împotriva României. Statul Român a ales să repare prejudiciile menționate prin adoptarea Legii nr. 10/2001. Prin recurgerea la dispozițiile Legii nr. 10/2001 persoana îndreptățită nu este privată de dreptul de a se adresa instanței de judecată, deoarece există posibilitatea judecătoresc al tuturor deciziilor ce se iau în cadrul de aplicare a Legii nr. 10/2001, calea specială fiind una efectivă. Nu se încalcă accesul la justiție al reclamantului deoarece art. 6 din Convenție garantează dreptul fiecărei persoane „la un tribunal”, dar el nu este absolut.

fiind compatibil cu limitări implicite și statele dispun în această materie de o marjă de apreciere. De asemenea, așa cum a arătat Curtea în cauza Canciovici ș.a. împotriva României, preluarea bunului reclamantei de către stat în perioada comunistă, nu conduce la încălcarea art. l din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fapta fiind anterioară ratificării Convenției de către România la data de 20 iunie 2004 (incompatibilitate ratione temporis), motivul privind prioritatea convenției neputând fi reținut întrucât reclamanta nu deține un bun în sensul art. l din Protocol. Urmare a hotărârii Curții Europene din cadrul cauzei Atanasiu contra României, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept de restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, drept la despăgubire recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea.

O astfel de interpretare este în concordanță nu numai cu întreg sistemul juridic român dar și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este reflectată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În nici o decizie de speță în care s-a analizat încălcarea art. 6 din Convenție de către Statul Român, în litigiile având ca obiect revendicarea imobilelor naționalizate nu s-a statuat că reglementarea situației juridice a acestora, printr-o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, contravine principiilor enunțate in Convenție.

Recurenții-pârâți au susținut, în temeiul considerentelor expuse, că în condițiile în care reclamantul nu a uzat de dispozițiile legii speciale și nici de cele care acordă dreptul de a supune instanței competente spre soluționare o decizie administrativa de care nu este mulțumită, nicio reglementare CEDO și nici practica instanței supreme nu permit sesizarea instanței pentru analizarea unor aspecte ce fac obiectul unei legi speciale de reparație, în dauna securității raporturilor juridice.

Recurenții-pârâți au mai susținut prin motivele de recurs că în evidențele Primăriei municipiului Timișoara nu figurează decât 9 apartamente și un spațiu comercial; că nu pot fi identificate spațiile care pot fi restituite în natură; că aferent apartamentului 5 au fost închiriate și apoi vândute, două încăperi aflate la demisolul imobilului, în suprafață de 44 mp care, în fapt ar reprezenta unul dintre cele două apartamente tabulare - 10 sau 11 -, astfel că s-ar impune casarea cu trimitere spre rejudecare în vedere efectuării unei expertize care să identifice imobilele care pot fi retrocedate. Intimații-reclamanți M.H.F.J. și M.G.L.J. au formulat întâmpinare prin care au solicitat constatarea nulității recursului deoarece criticile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Pe fond, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimații-reclamanți au mai susținut că în cuprinsul motivelor de recurs, se invocă prematuritatea, netemeinicia si nelegalitatea demersului judiciar al reclamanților, care n-au uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci și-au fundamentat acțiunea pe prevederile dreptului comun, însă aceste aspecte au mai fost supuse atenției Înaltei Curți de Casație si Justiție, care, prin decizia nr. 9630 din 25 noiembrie 2009 pronunțată în ciclul procesual anterior, a statuat în mod irevocabil că acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, este admisibilă și trebuie analizată pe fond și au solicitat respingerea criticilor invocate formal de recurenții-pârâți.

Înalta Curte, examinând excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți, constată că este nefondată, urmând a fi respinsă deoarece, dezvoltarea motivelor de recurs, astfel cum au fost formulate de recurenții-pârâți, permit încadrarea acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul este fondat pentru considerentele care succed.

Prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, s-a reglementat situația juridică a imobilelor preluate de stat în perioada de timp menționată, inclusiv a imobilelor naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, cu modificările și completările ulterioare și s-a statuat care sunt condițiile în care aceste imobile pot fi restituite în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor lor, ori, în cazul imposibilității restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate, precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obținută restituirea sau despăgubirea.

Astfel, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”. Cu toate acestea, după cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

În speță, imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, regimul său juridic intrând în sfera de incidență a Legii nr. 10/2001 conform art. 2 alin. (1) lit. a). Deși pentru a obține restituirea în natură a imobilului reclamanții aveau deschisă calea procedurii prevăzute de dispozițiile Legea nr. 10/2001, aceștia, prin acțiunea formulată la data de 5 iunie 2008, au formulat acțiune în prin care au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Timișoara prin Primar să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentele nr. 2, 3, 4 și 6 situate în Timișoara, strada Șoimoș (fostă Virgil Onițiu), județul Timiș , ulterior precizându-și acțiunea în sensul că solicită restituirea imobilelor prin compararea titlurilor părților și constatarea preluării abuzive a cotei de ½ din imobilul situat în Timișoara, strada Șoimoș, județul Timiș, rectificarea cărții funciare prin radierea pârâtului și reînscrierea proprietarilor tabulari, ai căror unici moștenitori sunt, cu consecința întabulării cotei de ½ parte din imobilele ce nu au fost înstrăinate.

În drept, acțiunea, astfel cum a fost precizată, a fost întemeiată pe art. 480 și urm C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeana a Drepturilor Omului și Protocoalele adiționale la această convenție. Astfel investite cu o acțiune întemeiată în drept pe textele de lege menționate, formulată la data de 5 iunie 2008, cu privire la un imobil care intră în sfera de incidență a Legii nr. 10/2001, instanțele trebuiau să analizeze dacă reclamanții justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat în cadrul procesual definit de respectivele acte normative invocate de reclamanți în condițiile în care, pentru situația unor astfel de imobile, fusese adoptată, ca lege specială, Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, deși reclamanții au pretins că au un bun susceptibil de protecție conform art. 1 din Protocolul nr. 1, în realitate titlul lor nu a fost confirmat jurisdicțional anterior, pentru a se putea prevala de el în cadrul acțiunii în revendicare. Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În jurisprudența actuală a Curții Europene, s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești - prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, chiar dacă nu avea caracter definitiv - reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamantul are chiar un „bun actual” ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porțeanu, par. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a statuat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (par. 141, 142 și 143). Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a modului de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantului și speranța redobândirii exercițiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noțiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranțe de restituire”, nici măcar unei „speranțe legitime” care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de ex., o jurisprudență bine stabilită care să statueze că în situația unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparație, posibilitatea recuperării lor există în condițiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).

Contrar susținerii reclamanților, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european, este necesar ca, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza – pilot Atanasiu și alții împotriva României, par. 140). Așadar, pentru deținerea unui bun nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant. A fortiori, nu este suficient să se fi constatat nevalabilitatea preluării în chiar judecata acțiunii în revendicare pentru a se considera, că reclamantul este beneficiarul unui bun.

Astfel, proprietarul care nu deține un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială. În raportul juridic dedus judecății reclamanții nu au făcut dovada că sunt titularii unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei noțiuni de instanța de contencios european prin hotărârea – pilot pronunțată în cauza Atanasiu și, în acest context, se impunea ca instanțele să constate că reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei.

Ceea ce se impune, prioritar, în adoptarea soluției este împrejurarea că reclamanții, care au inițiat demersul judiciar, nu au demonstrat că sunt titulari actuali ai dreptului a cărui protecție au pretins-o și, ca atare, admiterii acțiunii promovate de aceștia nu se opune în primul rând, principiul securității juridice, ci împrejurarea că reclamanții nu au cerut protejarea unui drept actual, faptul că unele apartamente din imobilul în litigiu au rămas în patrimoniul statului neputând constitui un argument suficient pentru restituirea lor către persoanele care se pretind îndreptățite la restituirea lui. În aceste condiții, susținerile reclamanților care vizează preferabilitatea titlului lor în raport de cel al pârâților, rămân lipsite de suport.

Cum reclamanții nu justifică existența „bunului actual”, soluția din acțiunea în revendicare formulată de aceștia nu putea fi decât în sensul respingerii, pentru considerentele expuse, astfel că Înalta Curte, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va admite recursul pârâților și va modifica decizia instanței de apel în sensul că va admite apelul declarat de pârâții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1700 din 5 iunie 2012 a Tribunalului Timiș, pe care o va schimba în sensul că va respinge acțiunea reclamanților, astfel cum a fost precizată, cu consecința respingerii și a celorlalte capete de cerere formulate de reclamanți cu privire la constatarea preluării abuzive a imobilului, radierea dreptului de proprietate al statului din cartea funciară, constatarea calității reclamanților de moștenitori ai proprietarilor inițiali ai imobilului și întabularea dreptului de proprietate al reclamanților în cartea funciară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți. Admite recursul declarat de pârâții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 179A din 31 octombrie 2012 a Curții de Apel Timișoara – secția I civilă. Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1700 din 5 iunie 2012 a Tribunalului Timiș, pe care o schimbă în sensul că respinge acțiunea reclamanților. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 mai 2013.