ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 22.05.2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2785/2013

HOTĂRÂRE

22.05.2013

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2013
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2785/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1700 din 5 iunie 2012 pronunțată în dosarul nr. 4424.1/30/2008, Tribunalul

Timiș a admis acțiunea precizată formulată de reclamanții M.H.F.J. și M.G.L.J.

împotriva pârâților Municipiul Timișoara prin Primar, Statul Român prin

Consiliul Local al Municipiului Timișoara, cu sediul în Timișoara, B-dul C.D.

Loga, județul Timiș, având ca obiect revendicare imobiliară.

A constatat preluarea

abuzivă de către statul român a imobilului din Timișoara, str. Șoimoș, jud.

Timiș, înscris în CF colectiv 5469 Timișoara nr. top 11723 și CF individuală

31514 Timișoara, de la autorii H.L. și H.E..

A dispus radierea

dreptului de proprietate al statului din CF colectiv 5469 Timișoara de sub

B3-4, din CF individuală 31514 Timișoara, de sub B1, din CF nou convertit

406702-C1-U9 Timișoara, de sub B1, din CF nou convertit 406702-C1-U8 Timișoara,

de sub B1 și reînscrierea în CF colectiv 5469 Timișoara și CF individuală 31514

Timișoara a dreptului de proprietate al proprietarilor tabulari inițiali ai

imobilului, H.L. și H.E., în cotă de ½ fiecare din apartamentele nr. 2-4,

10 și 11 și terenul aferent.

A constatat că de pe

urma defunctului H.L. a rămas ca unic moștenitor soția sa, H.E. ( K.), care a

dobândit cota de 1/1 din imobilele susmenționate.

A constatat că de pe

urma defunctei H.E. a rămas ca unic moștenitor testamentar K.K., căsătorită M.,

în calitate de legatară universală, conform testamentului și a certificatului

de moștenitor, aceasta culegând cota de 1/1 parte din imobilele menționate.

A constatat că de pe

urma defunctei K.K. au rămas moștenitori reclamanții, în cotă de ½

fiecare, conform certificatului de calitate de moștenitor din 10 octombrie 2001.

A dispus întabularea

dreptului de proprietate al reclamanților M.H.F.J. și M.G.L.J. în cote egale

asupra apartamentelor cu nr. 2 compus din 3 camere și dependințe, boxă la

subsol, 9,83 % din părțile comune și teren, în CF individuală 31514 Timișoara, nr.

3 compus din 4 camere și dependințe, boxă la subsol, 11,10% din părțile comune

și teren, în CF colectiv 5469 Timișoara convertit în 406702-C1, CF nou

convertit 406702-C1-U9 Timișoara, nr. 4 compus din 2 camere și dependințe, boxă

la subsol, 8,87% din părțile comune și teren, în CF colectiv 5469 Timișoara

convertit în 406702-C1, CF nou convertit 406702-C1-U8 Timișoara, nr. 10 compus

din 1 cameră și dependință, boxă la subsol, 6,34% din părțile comune și teren,

în CF individuală 31514 Timișoara și nr. 11 compus din 1 încăpere, 2,97 % din

părțile comune și teren, în CF individuală 31514 Timișoara.

A obligat pe pârâtul

Municipiul Timișoara prin Primar să lase reclamanților în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilele menționate, apartamentele cu nr. 2-4, 10 și 11

cu terenul aferent, din Timișoara, Șoimoș, jud. Timiș.

A respins acțiunea

formulată de reclamanți împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin DGFP Timiș, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a dispune

astfel, instanța a avut în vedere următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 4424/30 din 05 iunie 2008

reclamanții M.H.F.J. și M.G.L.J. prin mandatar M.C.G. în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul Timișoara prin Primar au solicitat instanței ca, ca prin

hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului să le lase în

deplină proprietate și posesie ap. 2, 3, 4 și 6 situate în Timișoara str.

Șoimoș (fostă Virgil Onițiu), județul Timiș, prin revendicarea imobilului prin

comparare de titluri, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, au

arătat că imobilul mai sus evidențiat a aparținut autorilor reclamanților,

respectiv soții H.L. și E. (născută K.). H.L. a decedat în anul 1957, iar H. (născută

K.) E. în 17 decembrie 1962. Aceștia au dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului prin cumpărare, actul fiind înscris în cartea funciară sub nr. 9196

din 06 august 1911. Prin testamentul întocmit în data de 26 aprilie 1929 H. (născută

K.) E. a numit drept unică moștenitoare pe mama reclamanților K.M. (născută K.),

decedată în anul 1996 și nepoată de soră a numitei H. (născută K.) E.

Imobilul în litigiu a

fost naționalizat în baza Decretului nr. 92 din 1950 și trecut în proprietatea

Statului Român prin încheierea nr. 17221 din 20 august 1956.

Reclamanții au

susținut că imobilul a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, făcând

obiectul Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile câtă vreme

autorii reclamanților nu se încadrau în dispozițiile art. 1 din decretul mai

sus menționat deoarece H.L. era economist, iar H. (născută K.) E. era casnică.

Legea nr. 10 din 08

februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv

în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, menționează în art.

2 că prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege „imobilele naționalizate

prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și

completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea

întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de

transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare”.

Încălcarea dispozițiilor

art. 2 din Decretul nr. 92/1950 conferă caracter abuziv măsurii de

naționalizare și, în aceste condiții, un astfel de titlu emis nu poate fi

considerat valabil, fiind lovit de nulitate absolută.

Mai mult decât atât, art.

6 din Legea nr. 213/1998 impune o triplă condiție pentru ca titlul să fie

valabil: să fie obținut cu respectarea Constituției perioadei respective; să

fie obținut cu respectarea tratatelor internaționale la care România era parte

și să fie obținut cu respectarea legilor în vigoare la data preluării bunurilor

de către stat.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ.

Municipiul Timișoara

prin Primar a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii, ca

neîntemeiată.

S-a invocat excepția

tardivității formulării acțiunii, acțiunea reclamanților fiind prescrisă în

raport de art. 109 și următoarele C. proc. civ. cu referire la art. 46 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, care conferea un drept la acțiune prescriptibil, prin

derogare de la dreptul comun, iar cererea reclamanților este depusă după data

de 14 august 2002 care era un termen imperativ prevăzut de lege.

S-a mai invocat

excepția lipsei de interes a reclamanților, întrucât chiar dacă instanța s-ar

pronunța asupra preluării fără titlu valabil a imobilului din Timișoara, str.

Șoimoș, acest fapt nu are nici o consecință, atâta vreme cât reclamanții nu au

uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001. Privitor la

chestiunea dacă imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu

sau fără titlu, își vor găsi aplicabilitatea disp. art. 1 ale H.G. nr. 20/1996

care statuează după cum urmează: „Imobilele cu destinația de locuințe, trecute

în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca

locuințe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la

data respectivă, cum ar fi Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951,

Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 și Decretul nr. 223/1974”.

Pârâții au arătat că

nu există nici o hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat preluarea

fără titlu a imobilului situat în Timișoara str. Șoimoș și că Legea nr. 112/1995

s-a aplicat numai imobilelor preluate cu titlu valabil cum este și cazul în

speță, probe care confirmă că imobilul din litigiu a fost preluat cu titlu

valabil.

Conform adresei

Direcția Patrimoniu din 09 aprilie 2008, apartamentul nr. 1 a fost vândut în baza Legii nr. 4/1973, iar apartamentele cu nr. 1A, 5, 7, 8 și 9 au fost vândute

în baza Legii nr. 112/1995 persoanelor îndreptățite, care aveau la acea dată

calitatea de chiriași. Totodată, Direcția patrimoniu a specificat faptul că

imobilul în speță nu a fost revendicat în baza Legii nr. 10/2001 sau în baza

Legii nr. 112/1995.

Pentru valorificarea

dreptului reclamantului s-au prevăzut condițiile de realizare și termene în

care foștilor proprietari li se puteau aplica măsurile reparatorii. La data la

care era în vigoare Legea nr. 112/1995, reclamanții nu au profitat de

dispozițiile care le erau favorabile. De asemenea, reclamanții nu au profitat

nici de dispozițiile Legii nr. 10/2001, lăsând să treacă termenul special

prevăzut de acest act normativ, rămânând în pasivitate, pasivitate care trebuie

sancționată de către instanță prin admiterea excepției tardivității

introducerii cererii de chemare în judecată.

La termenul din 10

septembrie 2008 reclamanții au depus precizare de acțiune, arătând că solicită,

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Consiliul Local la Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar și prin Ministerul Economiei și

Finanțelor prin DGFP Timiș restituirea imobilelor prin comparare de titluri; să

se constate preluarea abuzivă fără titlu a cotei de ½ din imobilul situat

în Timișoara, str. Soimoș, jud. Timiș, rectificarea cărții funciare prin

radierea pârâtului și reînscrierea proprietarilor tabulari, să se constate că

de pe urma defunctului H.L. a rămas ca unic moștenitor soția E., care a

transmis prin testament numitei K.K., căsătorită M., cota de ½ din

imobil, să se constate de pe urma mamei au rămas ca moștenitori reclamanții, să

se dispună intabularea cotei de ½ pentru imobilele neînstrăinate.

Prin sentința civilă nr.

3805 din 03 decembrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 4424/30/2008 Tribunalul

Timiș a respins excepția tardivității acțiunii și a respins ca inadmisibilă

cererea de revendicare și petitul accesoriu privind rectificare carte funciară

formulată de reclamanții M.H.F.J. și M.G.L.J. prin mandatar M.C.G., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Consiliul Local la Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar și prin Ministerul Economiei și

Finanțelor prin D.G.F.P. Timiș.

A respins ca lipsite

de interes petitele vizând constatarea preluării abuzive și a calității de

moștenitor.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut că reclamanții au formulat acțiune în

revendicare, solicitând restituirea imobilelor care au aparținut autorilor lor

și care au fost preluate abuziv de statul român prin Decretul nr. 92/1950.

Temeiul juridic al

acțiunii este reprezentat de dreptul comun, art. 480 și următoarele C. civ., art.

6 din Legea nr. 213/1998, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Întrucât reclamanții

nu au parcurs procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și nu au

invocat acest temei de drept, rezultă că nu sunt incidente dispozițiile art. 46

alin. (5) invocate de pârâtul Statul Român prin Consiliul Local la Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar, acestea referindu-se la nulitatea

actelor de înstrăinare a imobilelor preluate de Statul Român, neavând nici o

legătură cu revendicarea unor astfel de bunuri. De altfel, textul în forma

actuală se referă la acțiunile de drept comun aflate pe rol la data intrării în

vigoare a legii și la posibilitatea de suspendare a procedurii declanșate pe

cale administrativă.

Prin urmare, excepția

tardivității acțiunii, așa cum a fost invocată, a fost respinsă.

Petitul în

revendicare și acela accesoriu privind rectificare carte funciară sunt

inadmisibile prin prisma art. 6 din Legea nr. 213/1998, a deciziei Înaltei

Curți de Casație și Justiție din 09 iunie 2008, a practicii Curții de la Strasbourg și a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În aceste condiții,

restul petitelor devin lipsite de interes, întrucât dacă imobilele nu pot fi

readuse în patrimoniul proprietarilor tabulari, constatarea preluării abuzive

și constatarea calității de moștenitor nu aduc nici un folos practic

reclamanților.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr.

95/A din 28 aprilie 2009 pronunțată în dosarul nr. 4424/30/2008, Curtea de Apel

Timișoara a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința apelată

și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că, pentru a respinge ca inadmisibilă

cererea, prima instanță a reținut că reclamanții aveau la îndemână calea

specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, cale care a suprimat posibilitatea

introducerii acțiunii în revendicare de drept comun.

Prin Decizia nr. XXXIII

din 9 iunie 2008, pronunțându-se asupra acțiunii în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că în cazul în

care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, iar

prioritatea poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Cum, în cauza de

față, reclamanții afirmativ succesori ai foștilor proprietari tabulari ai

imobilului în litigiu se văd privați de dreptul de proprietate, fără vreo

posibilitate de a beneficia de prerogativele recunoscute de dispozițiile art. 480

C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu le poate fi refuzată posibilitatea de a se

adresa instanței de judecată pe calea dreptului comun.

Prin urmare, contrar

celor reținute de prima instanță, acțiunea reclamanților este admisibilă și se

impune cercetarea pe fond a pretențiilor formulate de aceștia, câtă vreme

imobilul a rămas în proprietatea statului și nu se aduce atingere unui alt

drept de proprietate ori principiului securității raporturilor juridice,

neputând fi reținut ca temei al excepției inadmisibilității nici apariția Legii

nr. 1/2009 de modificare și completare a Legii nr. 10/2001, în condițiile în

care acțiunea reclamanților a fost înregistrată la 05 iunie 2008.

Împotriva deciziei instanței

de apel, pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român prin Consiliul

Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar au declarat

recurs, recurs ce a fost respins de către Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția

Civilă și de proprietate intelectuală prin decizia civilă nr. 9630 din 25

noiembrie 2009, instanța Înaltei Curți reținând că existența unui act normativ

special (Legea nr. 10/2001) nu poate exclude în sine și de plano, dreptul

persoanelor vizate de norma specială de dreptul la un tribunal, sub cuvânt că

acest drept poate fi valorificat exclusiv pe temeiul acestei legi pe calea

contestației în instanță ( art. 26) și că este necesar, așa cum s-a arătat și

în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a se analiza, în

funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră

în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de

asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. dosar 4424.1/30/2008 la data

de 18 martie 2010.

În rejudecare s-au

depus H.G. nr. 849/2009, CF colectiv 5469 Timișoara, CF individuală 31514

Timișoara, certificat de calitate de moștenitor, adeverințe, declarații, acte

de stare civilă, procură, cele emise în străinătate cu mențiunea apostilei.

Cauza a fost

suspendată până la soluționarea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 849/2009,

ce a fost admisă prin sentința nr. 217 din 11 mai 2011 pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara Secția Contencios Administrativ și Fiscal și menținută prin

decizia nr. 5177 din 04 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Deliberând asupra excepțiilor

invocate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., tribunalul a

constatat că doar cea privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș a rămas

nesoluționată, pentru că instanțele de control judiciar care s-au pronunțat în

cauză au stabilit cu forță obligatorie că acțiunea este admisibilă și trebuie

analizată pe fond.

În ce privește

excepția amintită, din CF colectiv 5469 Timișoara rezultă că în anul 1956 s-a

înscris dreptul de proprietate dobândit în baza Decretului nr. 92/1950 în

favoarea statului român. La acel moment nu exista o proprietate a unităților

administrativ teritoriale, neexistând o astfel de organizare.

Este adevărat că

potrivit art. 25 din Decretul nr. 32/1954 statul este reprezentat în litigii de

către Ministerul Finanțelor Publice, dacă nu se prevede altfel, dar trebuie

observat din mențiunile ulterioare ale cărții funciare și din operațiunile care

au avut loc cu privire la imobilul revendicat faptul că în prezent proprietatea

s-a transferat pe plan local, autoritățile locale fiind acelea care au procedat

la dezmembrarea imobilului inițial și chiar la vânzarea unora dintre unitățile

rezultate în urma operațiunii menționate.

De asemenea, dacă

s-ar admite că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș are calitate procesuală pasivă, așa cum a

procedat instanța de fond, s-ar ajunge în situația de a aprecia că asupra

aceluiași imobil sunt doi proprietari fără a exista coproprietate, fapt

imposibil.

În concluzie, dacă în

trecut statul era unicul proprietar atât la nivel central, cât și local, în

prezent, bunurile de pe raza unităților administrativ teritoriale trebuie

considerat că aparțin acestora, mai ales că se impun considerente ce țin de

buna administrare și de asigurarea reprezentării juridice.

Prin urmare,

tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș invocată de

acesta și a respins acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu acest

pârât.

Pe fond, examinând actele

și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că imobilul din Timișoara, str.

Șoimoș, jud. Timiș, înscris în CF colectiv 5469 Timișoara nr. top 11723 și CF

individuală 31514 Timișoara a aparținut autorilor reclamanților, respectiv

soții H.L. și E. (născută K.). H.L. a decedat în anul 1957, iar H. (născută K.)

E. în 17 decembrie 1962. Aceștia au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

prin cumpărare, actul fiind înscris în cartea funciară sub nr. 9196 din 06

august 1911 (fila 57 dosar de față).

Prin testamentul

întocmit în data de 26 aprilie 1929 H. (născută K.) E. a numit drept unică

moștenitoare pe mama reclamanților K.M. (născută K.), decedată în anul 1996 și

nepoată de soră a numitei H. (născută K.) E.

Prin actele depuse la

dosar este dovedită calitatea de moștenitor a reclamanților M.H.F.J. și M.G.L.J.

față de proprietarii tabulari de la care a fost preluat imobilul de către stat.

De altfel, această

calitate a fost reținută și de către Curtea de Apel Timișoara, atunci când a

statuat că reclamanții afirmativ succesori ai foștilor proprietari tabulari ai

imobilului în litigiu se văd privați de dreptul de proprietate, fără vreo

posibilitate de a beneficia de prerogativele recunoscute de dispozițiile art. 480

C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu le poate fi refuzată posibilitatea de a se

adresa instanței de judecată pe calea dreptului comun.

Imobilul menționat a

fost naționalizat în baza Decretului nr. 92 din 1950 și trecut în proprietatea

Statului Român prin încheierea nr. 17221 din 20 august 1956.

Potrivit art. 1 din

Decretul nr. 92/1950, se naționalizează imobilele prevăzute în listele anexe,

înregistrate la Cancelaria Consiliului de Miniștrii sub nr. 543 din 14 aprilie 1950,

care fac parte integrantă din decret și la a căror alcătuire s-a ținut seama de

următoarele criterii: imobilele clădite care aparțin foștilor industriași,

foștilor moșieri, foștilor bancheri, foștilor mari comercianți și celorlalte

elemente ale marii burghezii; imobilele clădite care sunt deținute de

exploatatorii de locuințe; hotelurile cu întreg inventarul lor; imobilele în

construcție, clădite în scop de exploatare, care au fost abandonate de

proprietarii lor, precum și materialele de construcție aferente oriunde s-ar

afla depozitate; imobilele avariate sau distruse de pe urma cutremurului sau a

războiului, clădite în scop de exploatare și ai căror proprietari nu s-au

îngrijit de repararea sau reconstrucția lor.

Acest decret prevedea

în art. 2 care sunt excepțiile, respectiv că nu se naționalizează imobilele

proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor

profesioniști și pensionarilor.

Autorii reclamanților

nu se încadrau în dispozițiile art. 1 din decretul mai sus menționat, H.L. fiind

economist, iar H. (născută K.) E. fiind casnică.

Încălcarea

dispozițiilor art. 2 din Decretul nr. 92/1950 conferă caracter abuziv măsurii

de naționalizare și, în aceste condiții, un astfel de titlu emis nu poate fi

considerat valabil, fiind lovit de nulitate absolută. Prin urmare, statul nu

poate opune un titlu valabil. Or, statul a preluat imobilul în mod abuziv, prin

încălcarea chiar a unui act normativ din acea perioadă, respectiv art. 2 din

Decretul nr. 92/1950.

Mai mult decât atât, art.

6 din Legea nr. 213/1998 impune o triplă condiție pentru ca titlul să fie

valabil: să fie obținut cu respectarea Constituției perioadei respective; să

fie obținut cu respectarea tratatelor internaționale la care România era parte

și să fie obținut cu respectarea legilor în vigoare la data preluării bunurilor

de către stat.

Nu s-au respectat

nici dispozițiile Codului civil care permiteau exproprierea doar după plata

unei despăgubiri juste și prealabile (art. 481 C. civ.), dar nici cele ale

Constituției din anul 1948. Acest din urmă act stabilea că trecerea imobilelor

în proprietatea statului se putea face numai în cazuri excepționale și numai

pentru o cauză de utilitate publică, întrucât nicio persoană nu putea fi

lipsită de prerogativele pe care i le conferă dreptul de proprietate.

Prin urmare, câtă

vreme imobilul a rămas în parte în proprietatea statului și nu se aduce

atingere unui alt drept de proprietate ori principiului securității

raporturilor juridice, iar instanțele de control judiciar au stabilit în

conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ. admisibilitatea acțiunii,

față de considerentele de mai sus, instanța a dispus în consecință.

Împotriva sentinței

au declarat apel pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și

Municipiul Timișoara prin Primar, care au criticat-o pentru netemeinicie și

nelegalitate, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii acțiunii.

Curtea de Apel Timișoara

– Secția I a Civilă, prin decizia nr. 179 A din 31 octombrie 2012, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții Municipiul Timișoara prin primar și

Consiliul local al municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1700

din 5 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 4424.1/30/2008.

Instanța de apel, examinând

hotărârea apelată în baza celor invocate în primă instanță, întrucât apelul nu

a fost motivat, în raport de art. 292 alin. (2) C. proc. civ. și art. 295 alin.

(1) C. proc. civ., a reținut următoarele:

Pe calea cererii de

chemare în judecată precizată, reclamanții, invocând calitatea lor de

moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului și nevalabilitatea titlului

în baza căruia a fost preluat de Statul Român, au revendicat pe calea dreptului

comun – prin comparare de titluri – apartamentele din imobil ce nu au fost

înstrăinate (filele 3-6, 54-60 din dosar nr. 4424/30/2008 al Tribunalului

Timiș).

Instanța de apel a

reținut că, în mod legal, a fost admisă excepția lipsei calității procesual

pasive invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

D.G.F.P. Timiș, imobilul făcând parte din domeniul privat al municipiului care

a și dispus de acesta în sensul art. 480 C. civ., înstrăinând o parte din

apartamente.

Instanța de apel a

constatat că pârâții au invocat excepția tardivității formulării acțiunii

(raportat la dispozițiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001); excepția lipsei

de interes și a inadmisibilității (raportat la împrejurarea că reclamanții nu

au uzat de procedura specială reglementată de legile reparatorii – nr. 10/2001

și nr. 112/1995) (f. 46-48 dosar nr. 4424/30/2008 al Tribunalului Timiș).

Prin decizia civilă nr.

95/A din 28 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 4424/30/2008,

irevocabilă prin decizia civilă nr. 9630 din 25 noiembrie 2009 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a reținut că acțiunea în revendicare de

drept comun formulată de reclamanți este admisibilă.

În consecință, legea

specială (Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 112/1995) este exclusă de la aplicare

în cauză, astfel că în mod legal a fost respinsă excepția tardivității, câtă

vreme acțiunea în revendicare de drept comun este imprescriptibilă.

Pe de altă parte,

este evident că, pe calea prezentei cereri, reclamanții tind la redobândirea

imobilului preluat de la antecesorii lor, astfel că, față de dispozițiile art. 109

alin. (1) C. proc. civ., în mod legal excepția lipsei de interes nu a fost

reținută de prima instanță.

Instanța de apel a

mai constatat că, față de înscrisurile de la dosar, în mod legal a reținut

prima instanță calitatea reclamanților de moștenitori ai foștilor proprietari

tabulari ai imobilului pe care l-au dobândit cu titlu de cumpărare.

Pe de altă parte,

procedând la examinarea valabilității titlului statului în conformitate cu dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 213/1998, în mod legal s-a reținut că Decretul nr. 92/1950

nu se putea constitui în titlu valabil constituit, nefiind conform cu normele

legale la care alin. (1) din art. 6 face referire.

Or, comparând

titlurile ce se opun în cauză, prima instanță a acordat în mod legal preferință

celui invocat de reclamanți, mai caracterizat și dobândit cu respectarea

dispozițiilor legale (art. 1294 C. civ.) admițând, în consecință, cererea în

revendicare.

Instanța de apel a

mai reținut că, dispunând doar restituirea apartamentelor care au rămas în

proprietatea unității administrativ-teritoriale, tribunalul a respectat cerința

de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recurs pârâții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local

al Municipiului Timișoara și, criticând-o pentru nelegalitate, au solicitat

admiterea recursului

modificarea hotărârii

atacate, în sensul admiterii apelului,

consecința respingerii cererii de chemare în judecată, în principal,

prematur introdusă, iar în subsidiar, ca netemeinică, nefondată și nelegală.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-pârâți

au susținut în esență, următoarele:

Prin

decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte în recursul în interesul legii

s-a statuat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la

acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22

decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală, se rezolvă

în favoarea celei speciale conform principiului „specialia generalibus

derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Faptul că legea

specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor

asemenea titluri corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice,

imperativ ce se degajă și din jurisprudența CEDO.

Astfel, în cazul

Atanasiu ș.a. contra României (hotărârea din

octombrie 2010)

se arată că un bun actual există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în

prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar ci s-a și dispus expres în sensul

restituirii bunului.

Așadar, în speță nu

poate fi recunoscută reclamanților decât cel mult o creanță constând în

despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, de procedura căreia aceștia însă

nu au uzat.

Diferența esențială

de abordare în cazul Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art.

l din Protocolul nr. 1 referitoare la existența bunului în patrimoniul

reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a

admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, proprietarul

care nu deține un bun actual, nu poate obține mai mult decât despăgubirile

prevăzute de legea specială iar în speță reclamantul nu are un drept la restituire

care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei.

Recurenții-pârâți au

susținut că, așa fiind, apare inutilă evaluarea cerinței existenței unui bun în

patrimoniul lor, precum si compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Practica CEDO

conturează clar ideea că persoanei îndreptățite nu trebuie să i se nege dreptul

de a apela la dreptul comun și de a obține recunoașterea dreptului său, însa

doar dacă a existat vreo împiedicare independentă de voința părții care conduce

implicit la o încălcare a dispozițiilor europene.

În

conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia „bunurile preluate de stat fără

un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație”.

Prin

interpretarea acestui text de lege în coroborare cu prevederile art. 1, 2 si 47

din Legea nr. 10/2001, rezultă ca redobândirea dreptului de proprietate de

către foștii proprietari sau moștenitorii acestora se poate realiza exclusiv în

condițiile legii speciale, potrivit principiului „specialia generalibus

derogant”.

În

speță, cererile în baza Legii nr. 10/2001 se puteau depune până la data de 14

februarie 2002.

Statul

Român nu are o obligație specifică de reparare a nedreptăților și prejudiciilor

cauzate înainte de ratificarea convenției prin restituirea bunurilor. Acestea sunt

concluziile hotărârii Curții în cauza Kopecky contra Slovaciei, preluată în

cauza Păduraru contra României și în Hotărârea Pilot Atanasiu ș.a. împotriva

României. Statul Român a ales să repare prejudiciile menționate prin adoptarea

Legii nr. 10/2001.

Prin recurgerea la dispozițiile

Legii nr. 10/2001 persoana îndreptățită nu este privată de dreptul de a se

adresa instanței de judecată, deoarece există posibilitatea judecătoresc al

tuturor deciziilor ce se iau în cadrul de aplicare a Legii nr. 10/2001, calea

specială fiind una efectivă.

se încalcă accesul la justiție al reclamantului deoarece art. 6 din Convenție

garantează dreptul fiecărei persoane „la un tribunal”, dar el nu este absolut.

fiind compatibil cu limitări implicite și statele dispun în această materie de

o marjă de apreciere.

asemenea, așa cum a arătat Curtea în cauza Canciovici ș.a. împotriva României,

preluarea bunului reclamantei de către stat în perioada comunistă, nu conduce

la încălcarea art. l din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fapta fiind anterioară ratificării Convenției de către România la data de 20 iunie

2004 (incompatibilitate ratione temporis), motivul privind prioritatea

convenției neputând fi reținut întrucât reclamanta nu deține un bun în sensul art.

l din Protocol.

Urmare

a hotărârii Curții Europene

din

cadrul cauzei Atanasiu contra României, circumstanțele factuale de natura celor

din speță nu permit recunoașterea unui drept de restituire, ci doar a unui

drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, drept la

despăgubire recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea.

astfel de interpretare este în concordanță nu numai cu întreg sistemul juridic

român dar și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este

reflectată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În nici o

decizie de speță în care s-a analizat încălcarea art. 6 din Convenție de către

Statul Român, în litigiile

având ca

obiect revendicarea imobilelor naționalizate nu s-a statuat că reglementarea

situației juridice a acestora, printr-o lege specială, derogatorie de la

dreptul comun, contravine principiilor enunțate in Convenție.

Recurenții-pârâți

au susținut, în temeiul considerentelor expuse, că în condițiile în care

reclamantul nu a uzat de dispozițiile legii speciale și nici de cele care

acordă dreptul de a supune instanței competente spre soluționare o decizie

administrativa de care nu este mulțumită, nicio reglementare CEDO și nici

practica instanței supreme nu permit sesizarea instanței pentru analizarea unor

aspecte ce fac obiectul unei legi speciale de reparație, în dauna securității

raporturilor juridice.

Recurenții-pârâți

au mai susținut prin motivele de recurs că în evidențele Primăriei municipiului

Timișoara nu figurează decât 9 apartamente și un spațiu comercial; că nu pot fi

identificate spațiile care pot fi restituite în natură; că aferent

apartamentului 5 au fost închiriate și apoi vândute, două încăperi aflate la

demisolul imobilului, în suprafață de 44 mp care, în fapt ar reprezenta unul

dintre cele două apartamente tabulare - 10 sau 11 -, astfel că s-ar impune

casarea cu trimitere spre rejudecare în vedere efectuării unei expertize care

să identifice imobilele care pot fi retrocedate.

Intimații-reclamanți M.H.F.J.

și M.G.L.J. au formulat întâmpinare prin care au solicitat constatarea

nulității recursului deoarece criticile formulate nu se încadrează în motivele

de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Pe fond, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimații-reclamanți au

mai susținut că în cuprinsul motivelor de recurs, se invocă prematuritatea,

netemeinicia si nelegalitatea demersului judiciar al reclamanților, care n-au uzat

de dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci și-au fundamentat acțiunea pe prevederile

dreptului comun, însă aceste aspecte au mai fost supuse atenției Înaltei Curți

de Casație si Justiție, care, prin decizia nr. 9630 din 25 noiembrie 2009

pronunțată în ciclul procesual anterior, a statuat în mod irevocabil că

acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, este admisibilă și trebuie

analizată pe fond și au solicitat respingerea criticilor invocate formal de

recurenții-pârâți.

Înalta Curte,

examinând excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți,

constată că este nefondată, urmând a fi respinsă deoarece, dezvoltarea

motivelor de recurs, astfel cum au fost formulate de recurenții-pârâți, permit

încadrarea acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Recursul este fondat

pentru considerentele care succed.

Prin

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care a intrat în vigoare

la data de 14 februarie 2001, s-a reglementat situația juridică a imobilelor

preluate de stat în perioada de timp menționată, inclusiv a

imobilelor naționalizate prin Decretul

nr. 92/1950, cu modificările și completările

ulterioare

și s-a statuat care sunt condițiile în care aceste imobile pot fi

restituite în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor lor, ori, în cazul

imposibilității restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi

acordate, precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obținută

restituirea sau despăgubirea.

Astfel,

prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate toate cazurile de preluare abuzivă

a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub

incidența acestui act normativ, fiind vizată inclusiv restituirea acelor

imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data

intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ.

Obiectul

de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege

specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în

revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului

specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei

norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea

normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl

determină.

Raportul

între

legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin Decizia nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, în sensul

că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci

ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”.

Cu toate acestea,

după cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge

la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune

se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure

accesul la justiție.

În acest sens,

trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în

ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor

omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Rezultă astfel că, în

măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare

formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă,

însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de

proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea

titlurilor opuse.

În speță,

imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului prin

Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor

imobile, regimul său juridic intrând în sfera de incidență a

Legii nr.

10/2001 conform art. 2 alin. (1) lit. a).

Deși

pentru a obține restituirea în natură a imobilului reclamanții aveau deschisă

calea procedurii prevăzute de dispozițiile Legea nr. 10/2001, aceștia, prin

acțiunea formulată la data de 5 iunie 2008, au formulat acțiune în prin care

au solicitat

obligarea pârâtului Municipiul Timișoara prin Primar să le lase în deplină

proprietate și posesie apartamentele nr. 2, 3, 4 și 6 situate în Timișoara,

strada Șoimoș (fostă Virgil Onițiu), județul Timiș

ulterior precizându-și acțiunea în sensul că solicită

restituirea

imobilelor prin compararea titlurilor părților și constatarea preluării abuzive

a cotei de ½ din imobilul situat în Timișoara, strada Șoimoș, județul

Timiș, rectificarea cărții funciare prin radierea pârâtului și reînscrierea

proprietarilor tabulari, ai căror unici moștenitori sunt, cu consecința întabulării

cotei de ½ parte din imobilele ce nu au fost înstrăinate.

În drept, acțiunea,

astfel cum a fost precizată, a fost întemeiată pe art. 480 și urm C. civ., art.

6 din Legea nr. 213/1998, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția

Europeana a Drepturilor Omului și Protocoalele adiționale la această convenție.

Astfel

investite cu o acțiune întemeiată în drept pe textele de lege menționate,

formulată la data de 5 iunie 2008, cu privire la un imobil care intră în sfera

de incidență a Legii nr. 10/2001, instanțele trebuiau să analizeze dacă

reclamanții justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat în cadrul

procesual definit de respectivele acte normative invocate de reclamanți în

condițiile în care, pentru situația unor astfel de imobile, fusese adoptată, ca

lege specială, Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect,

deși reclamanții au pretins că au un bun susceptibil de protecție conform art. 1

din Protocolul nr. 1, în realitate titlul lor nu a fost confirmat jurisdicțional

anterior, pentru a se putea prevala de el în cadrul acțiunii în revendicare.

Aprecierea existenței

unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul

noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea

dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a

unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În jurisprudența

actuală a Curții Europene, s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe

tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu

cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio

abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al

noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în

practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești - prin

care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de

anul 1989, chiar dacă nu avea caracter definitiv - reprezenta o privare

nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamantul are chiar

un „bun actual” ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în

natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porțeanu, par. 339), în cauza Atanasiu și

alții contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al

României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a statuat că un „bun actual” există

în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat

în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu

numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în

sensul restituirii bunului (par. 140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (par. 141,

142 și 143).

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a modului de acordare a despăgubirilor, această decizie nu

poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în

cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Astfel, dreptul de

proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantului și

speranța redobândirii exercițiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt

asimilabile noțiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranțe de

restituire”, nici măcar unei „speranțe legitime” care să poată fi corelată cu o

bază suficientă în dreptul intern (de ex., o jurisprudență bine stabilită care

să statueze că în situația unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei

legi speciale de reparație, posibilitatea recuperării lor există în condițiile

dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).

Contrar susținerii

reclamanților, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței

recente a instanței de contencios european, este necesar ca, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de

proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres

restituirea bunului (cauza – pilot Atanasiu și alții împotriva României, par.

140).

Așadar, pentru

deținerea unui bun nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară

prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să

existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant.

A fortiori, nu este

suficient să se fi constatat nevalabilitatea preluării în chiar judecata

acțiunii în revendicare pentru a se considera, că reclamantul este beneficiarul

unui bun.

Astfel, proprietarul

care nu deține un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă

prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu

poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.

În raportul juridic

dedus judecății reclamanții nu au făcut dovada că sunt titularii unui „bun

actual” în sensul recunoscut acestei noțiuni de instanța de contencios european

prin hotărârea – pilot pronunțată în cauza Atanasiu și, în acest context, se

impunea ca instanțele să constate că reclamanții nu au un drept la restituire

care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei.

Ceea ce se impune,

prioritar, în adoptarea soluției este împrejurarea că reclamanții, care au

inițiat demersul judiciar, nu au demonstrat că sunt titulari actuali ai

dreptului a cărui protecție au pretins-o și, ca atare, admiterii acțiunii

promovate de aceștia nu se opune în primul rând, principiul securității

juridice, ci împrejurarea că reclamanții nu au cerut protejarea unui drept

actual, faptul că unele apartamente din imobilul în litigiu au rămas în

patrimoniul statului neputând constitui un argument suficient pentru

restituirea lor către persoanele care se pretind îndreptățite la restituirea

lui.

În aceste condiții,

susținerile reclamanților care vizează preferabilitatea titlului lor în raport

de cel al pârâților, rămân lipsite de suport.

Cum reclamanții nu justifică

existența „bunului actual”, soluția din acțiunea în revendicare formulată de

aceștia nu putea fi decât în sensul respingerii, pentru considerentele expuse,

astfel că Înalta Curte,

în temeiul art. 312

cu referire la art.

304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul pârâților

și va modifica decizia instanței de apel în sensul că va admite apelul declarat

de pârâții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al municipiului

Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1700 din 5 iunie 2012 a Tribunalului Timiș, pe care o va schimba în sensul că va respinge acțiunea reclamanților,

astfel cum a fost precizată, cu consecința respingerii și a celorlalte capete

de cerere formulate de reclamanți cu privire la constatarea preluării abuzive a

imobilului, radierea dreptului de proprietate al statului din cartea funciară,

constatarea calității reclamanților de moștenitori ai proprietarilor inițiali

ai imobilului și întabularea dreptului de proprietate al reclamanților în

cartea funciară.