ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 296/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 17377/325 din 05 noiembrie 2008 la Judecătoria Timișoara, reclamanții R.A. și S.R.V. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al Statului Român asupra imobilului înscris în C.F. nr. X1 Timișoara, nr. top Y1, nr. Y2, reprezentând casă și curte, respectiv gradină în str. I.M., titlu constituit prin Decretul nr. 111/1951; să dispună restabilirea situației anterioare de carte funciară în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român și reînscrierii dreptului de proprietate al autorilor reclamanților, H.A.

și H.C.; să se constate că reclamanții sunt unicii moștenitori ai autorilor lor și să se dispună înscrierea dreptului lor de proprietate în C.F. nr. X1 Timișoara, cu titlu de moștenire; să oblige pârâții să le predea, în deplină proprietate și netulburată posesie, imobilul înscris în cartea funciară menționată anterior, cu cheltuieli de judecată. În motivare, au arătat că autorii lor au cumpărat imobilul în litigiu în anul 1931, intabulându-și dreptul de proprietate în evidențele de publicitate imobiliară. În baza Decretului nr. 111/1951, în anul 1956 Statul Român a preluat imobilul în mod abuziv. Autorii reclamanților au atacat în justiție acest act și, câștigând procesul, au redobândit imobilul.

În baza sentinței civile nr. 5565/1957, și-au reînscris dreptul de proprietate în cartea funciară. În anul 1964, H.A. și H.C. au plecat și s-au stabilit în Israel. În anul 1965 Statul Român a preluat din nou, abuziv, imobilul, în baza aceluiași Decret nr. 111/1951. Din documentele anexate, respectiv ordinul de declarare a succesiunii după cei doi autori, în traducere legalizată, reiese că aceștia au fost moșteniți de cele două fiice ale lor, R.H.I., mama reclamanților, și S.H.A., mătușa lor. R.H.I., mama reclamanților, decedată în data de 23 septembrie 2005, i-a desemnat pe aceștia prin testament drept legatari cu titlu universal, în cote egale de câte ½ parte, asupra patrimoniului ei. Totodată, mătușa reclamanților, S.H.A., decedată în 13 martie 1998, a desemnat-o pe S.R.V.

în calitate de legatară universală, de asemenea prin testament. Conform dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale fac parte și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1998, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Decretul nr. 111/1951 nu reprezintă un titlu valabil, fiind emis cu nerespectarea prevederilor Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la acea dată.

În baza prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de către stat, fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari, astfel că titularii acțiunii au apreciat că cererea lor este întemeiată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 8, art. 10, art. 16 din Constituția din 1948, art. 2, art. 7, art. 13 și art. 17 alin. (1) și alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 480-art. 481 C. civ. Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, pentru Ministerului Economiei și Finanțelor în reprezentarea Statului Român, a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea lipsei calității Ministerului Economiei și Finanțelor de a reprezenta Statul Român, iar pe de altă parte, constatarea inadmisibilității acțiunii.

Pe fond, a cerut respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara, în reprezentarea Statului Român a formulat, la rândul său întâmpinare, prin care a cerut respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca netemeinică și nelegală. Prin sentința civilă nr. 6023 din 22 aprilie 2009 Judecătoria Timișoara a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a respins excepția inadmisibilității, a luat act de renunțarea reclamanților la judecata petitului de obligare a pârâților la a le preda imobilul în litigiu și a admis în rest acțiunea.

Apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, împotriva sentinței a fost admis de Tribunalul Timiș prin decizia civilă nr. 951 din 21 decembrie 2009, hotărârea primei instanțe fiind schimbată în parte în sensul respingerii acțiunii reclamanților în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara. Recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei a fost admis prin decizia civilă nr. 587/R din 10 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 17377/325/2008. În consecință, hotărârile pronunțate în cauză au fost casate, iar cauza a fost trimisă pentru competentă soluționare în primă instanță la Tribunalul Timiș.

Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere valoarea imobilului în litigiu indicată de reclamanți (1.612.115 RON) și dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. Dosar 17377.2/325/2008. Reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că își îndreaptă acțiunea și împotriva pârâților M.F., M.A.D., P.K.M. și J.I. Au arătat că au formulat precizarea de acțiune deoarece, pe parcursul primului ciclu procesual pârâtul de gradul 1 a depus la dosar trei contracte de vânzare-cumpărare extratabulare încheiate de acesta cu pârâții de rang 3, 4 și 5, această situație schimbând mersul judecății în sensul necesității introducerii acestor pârâți în proces și noi capete de cerere privind constatarea nulității acestor trei contracte extratabulare, respectiv din 18 februarie 1997 al apartamentului Z1 către M.A.D.

și M.F., din 21 iulie 1997 al apartamentului Z2, către P.K.M. și din 6 aprilie 1999 al apartamentului Z3 către J.I. Reclamanții au arătat că dispozițiile legale incidente sunt cele ale Legii nr. 7/1996, respectiv ale art. 69 alin. (2) alături de dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor referitoare la cartea funciară. Au mai arătat că înscrierea contractelor de vânzare-cumpărare în cartea funciară este obligatorie și esențială pentru dobândirea dreptului de proprietate, simpla transmitere a dreptului de proprietate printr-un contract de vânzare-cumpărare, fără această înscriere în cartea funciară nu produce efect translativ de proprietate.

Un alt aspect ce atrage nevalabilitatea acestor înstrăinări rezultă din nulitatea absolută a acestor contracte de vânzare-cumpărare, datorită absenței cauzei (art. 966 C. civ.) întrucât vânzătorul, nefiind proprietarul bunului dobândit, nu poate satisface scopul avut în vedere de cumpărător (dobândirea proprietății). Mai mult decât atât, prin încheierea acestor contracte de vânzare-cumpărare au fost încălcate prevederile Legii nr. 112/19965, contractele fiind afectate de lipsa obiectului determinat și de o cauză ilicită în sensul art. 948 pct. 4 și art. 962-968 C. civ. Au mai arătat că aceste contracte sunt afectate și de o cauză ilicită, astfel că nu mai prezintă nici un fel de relevanță buna sau reaua credință a cumpărătorilor.

Trecerea imobilului în litigiu în proprietatea Statului prin Decretul nr. 111/1951 (abrogat prin art. 18 al O.G. nr. 128/1998) s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale, conferind caracter abuziv măsurii de preluare, astfel că titlul statului nu poate fi considerat valabil și prin urmare titlul nu mai subzistă. Prin sentința civilă nr. 2805 din 24 octombrie 2012, Tribunalul Timiș a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți. Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că reclamanții în calitate de moștenitori legali ai foștilor proprietari tabulari ai imobilului înscris în C.F. nr. X1 Timișoara, nr. top.Y1, casă și curte în suprafață de 422 mp și nr. top Y2 gradină în str. I.M.

în suprafață de 558 mp au formulat o acțiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul comun, respectiv art. 480 din vechiul C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998. Imobilul a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 111/1951 în perioada comunistă și intră sub incidența Legii nr. 10/2001 în sensul art. 2 din acest act normativ. Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație în raport de dispozițiile dreptului comun C. civ., iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, imobilele care au fost preluate în mod abuziv, în sensul art. 2 alin. (1) se restituie în baza prevederilor acestei legi. Deși imobilul din litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, nici reclamanții și nici antecesorii lor nu au urmat procedura administrativă, obligatorie, reglementată de acest act normativ, ci au formulat în anul 2008 direct o acțiune întemeiată pe dreptul comun.

Tribunalul a apreciat că în acord cu principiul specialia generalibus derogant, dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea acestei legi de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun. Acest lucru a fost stabilit și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii. Dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocate de reclamanți, nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ce reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil.

S-a reținut că atâta vreme cât reclamanții nu au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 și astfel nu au respectat dispozițiile legii de reparație, aceștia nu mai pot opta pentru alte căi juridice, astfel încât acțiunea lor este inadmisibilă. Tribunalul a apreciat că prin respingerea aceste acțiuni, ca inadmisibilă, nu se încalcă nici art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile, însă acest lucru nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal pentru că împotriva dispoziției sau deciziei emisă în procedura administrativă, potrivit art. 26 din acest act normativ, părțile nemulțumite pot formula contestație în instanță, căreia i se conferă o jurisdicție deplină.

Prin respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestei legi, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Astfel, C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu repezită nici un bun actual și nici o speranță legitimă. Mai mult, în jurisprudența actuală a C.E.D.O. s-a constatat o schimbare a raționamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru V. România în ceea ce privește conținutul noțiunii de bun, arătând că un „bun actual” există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie prin care să se fi constatat calitatea de proprietar și să se fi dispus expres restituirea bunului (cauza Atanasiu și alții contra României).

De asemenea, în aceeași cauză, Curtea a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Or, în speța de față, a conchis tribunalul, reclamanții nu se pot prevala de o hotărâre executorie prin care să li se fi constatat calitatea de proprietar și să se fi dispus în mod expres restituirea bunului, astfel încât ei nu au un bun actual și nu dețin nicio valoare patrimonială fiindcă nu au solicitat măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 și nu au epuizat căile de atac prevăzute de acest act normativ.

În concluzie, tribunalul a statuat că reclamanții nu sunt îndreptățiți nici la despăgubiri pe calea dreptului comun. Tot în legătură cu acest petit subsidiar privind despăgubirile, tribunalul a apreciat că în speță este incidentă decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii. De asemenea, constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între stat cu chiriașii în baza Legii nr. 112/1995 trebuiau solicitate tot în baza Legii nr. 10/2001, respectiv art. 45 și nu în baza dreptului comun, așa cum au solicitat reclamanții și dacă în prealabil ar fi făcut dovada că au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001. În aceste circumstanțe și pentru aceste argumente tribunalul a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților, reținând ca fiind lipsită de interes analizarea titlului statului și a calității de moștenitori.

În baza art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunțarea la judecată a reclamanților față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și cu privire la petitul privind obligarea pârâților să predea în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în C.F. nr. X1 Timișoara; câtă vreme reclamanții au depus la dosar cerere de renunțare la judecată asupra acestui petit ei nu mai pot reveni asupra acestei cereri în această cauză. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții. Au invocat neobservarea faptului că au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, însă aceasta a fost respinsă, ca tardivă, dispoziția fiind menținută de instanță.

Au invocat că antecesorilor lor le-a fost recunoscută calitatea de proprietari prin sentința civilă nr. 5565/1957 pronunțată de Tribunalul Popular al Orașului Timișoara, hotărâre a cărei autoritate de lucru judecat a fost încălcată prin încheierea nr. 3474 din 23 noiembrie 1965 prin care s-a reînscris în cartea funciară dreptul de proprietate al statului în baza aceluiași Decret nr. 111/1951, încălcat fiind și art. 3 al Tratatului de pace din 1947. Au criticat reținerea inadmisibilității acțiunii, câtă vreme reclamanții au acceptat în termenul prescris de art. 700 C. civ. succesiunea antecesorilor lor, nemaifiind necesară acceptarea în condițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, consecința fiind dobândirea și a dreptului la acțiune pe care antecesorii o puteau exercita, acțiune imprescriptibilă.

Au invocat, cu referire la acest aspect, incidența dispozițiilor art. 20 din Constituția României. Au criticat reținerea inexistenței în patrimoniul lor a unui bun în sensul Protocolului adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, bunul fiind reprezentat de dreptul la moștenire materializat în moștenirea după autorii lor. Au învederat că art. 15 din Constituție nu se aplică în materia imobilelor preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 fiind adoptată în scopul facilitării reparării prejudiciului creat persoanelor abuziv deposedate de bunurile lor, fără a suprima accesul la calea dreptului comun. Au criticat aplicarea și interpretarea dată deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și greșita aplicare a principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, date fiind prevederile art. 20 din Constituție și față de practica instanței europene a drepturilor omului în materia definirii noțiunii de „bun”.

Au criticat reținerea incidenței deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, câtă vreme reclamanții renunțaseră la judecată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; despăgubirile fiind solicitate de la Statul Român reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara și de la Municipiul Timișoara, sus-menționata decizie nu era aplicabilă în cauză, cererea fiind întemeiată pe normele dreptului comun. Au invocat că în mod greșit a luat act prima instanță de renunțarea la judecata petitului privind obligarea pârâților la predarea imobilului, câtă vreme reclamanții au renunțat în primă instanță, hotărârea acesteia fiind casată și, deci, lipsită de efect, iar reclamanții au arătat că revin asupra renunțării.

Au criticat respingerea cererii în nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, câtă vreme apartamentul Z3 a fost înstrăinat către pârâtul J.I., deși acesta nu avea calitatea de chiriaș cerută de Legea nr. 112/1995. Pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, M.F., M.A.D., Municipiul Timișoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara, J.I. și P.K.M. au solicitat, pe cale de întâmpinări, respingerea apelului. Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia nr. 75 din 15 mai 2013, a respins apelul reclamanților, ca nefondat. În primul rând, instanța de apel a reținut că, prin sentința apelată, tribunalul a reținut ca fiind lipsită de interes examinarea calității de moștenitori a reclamanților de pe urma defuncților lor antecesori.

Pe calea apelului, reclamanții nu au criticat reținerea acestei excepții de către instanță, ci au făcut referire la incidența dreptului comun în materia acceptării succesiunii, art. 700 C. civ. și la dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Calitatea de moștenitori a reclamanților, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la Dosarul nr. 17377/325/2008 al Judecătoriei Timișoara, nu a fost contestată de pârâții în cauză. Curtea a reținut că imobilul a intrat în proprietatea statului la data de 23 noiembrie 1965 în baza Decretului nr. 111/1951, astfel că el intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, preluarea fiind calificată ca fiind abuzivă de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data sesizării instanței.

Dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, în vigoare la data sesizării instanței, dau în competența instanțelor stabilirea valabilității titlului statului asupra bunurilor dobândite în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Curtea a reținut că, potrivit acestui text, de lege bunurile preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari (respectiv de succesorii acestora) dacă nu fac obiect al unor legi speciale de reparație, dar, în cauza de față legea specială este, așa cum a reținut prima instanță, Legea nr. 10/2001. Din această perspectivă, curtea a reținut că, imobilul fiind preluat de stat în perioada de referință a legii speciale, este lipsit de relevanță, sub aspectul reținerii incidenței acestei legi, faptul că preluarea s-a efectuat în baza Decretului nr. 111/1951, deși anterior imobilul fusese preluat în baza aceluiași act normativ și restituit antecesorilor reclamanților prin hotărâre judecătorească.

În continuare, a constatat că, deși tribunalul a reținut în mod eronat că reclamanții nu au solicitat măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, această împrejurare nu este de natură a atrage schimbarea sentinței. Astfel, reclamanții au formulat la 18 noiembrie 2005 notificare în baza Legii nr. 10/2001 în sensul restituirii în natură a imobilului ce face obiect al prezentului litigiu, notificare respinsă, ca tardiv formulată, prin dispoziția din 11 februarie 2011 a Primarului municipiului Timișoara. Decizia a fost contestată în instanță, contestația fiind respinsă, conform susținerilor reclamanților, confirmate de pârâții Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, prin Primar.

Or, cum în mod corect a reținut prima instanță, după apariția Legii nr. 10/2001, repararea prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a imobilelor de către stat (prin restituire în natură sau echivalent) poate fi solicitată doar în condițiile acestei legi. Reclamanții au urmat procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, astfel că o nouă solicitare de reparare a prejudiciului pe calea dreptului comun contravine regulilor specialia generalibus derogant și electa una via, not datur recursur ad alteram, această concluzie fiind în concordanță cu cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008. Curtea nu a primit nici critica referitoare la existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Astfel, nu s-a contestat calitatea reclamanților de moștenitori acceptanți în condițiile dreptului comun a succesiunii rămase de pe urma antecesorilor lor, fiind nerelevantă din acest punct de vedere o afirmată nouă acceptare în condițiile art. 4 alin. (3) din legea specială (Legea nr. 10/2001). Curtea a reținut că instanța europeană a drepturilor omului a apreciat în cauze în care a examinat afirmate încălcări ale art. 1 din Primul protocol că simpla solicitare în sensul obținerii unui bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauza Poenaru c. România, cauza Lungoci c. România). În cauza Atanasiu ș.a.

contra României s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor abuziv deposedați doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului, situație ce nu se regăsește în cauză. Cum, la data sesizării instanței cu prezenta cerere, reclamanții nu aveau nici o creanță suficient consolidată, nu se pot prevala nici de o speranță legitimă în sensul jurisprudenței C.E.D.O. Recunoașterea unui bun în patrimoniul reclamanților putea fi realizată pe calea legii speciale. Această cale a fost urmată de reclamanți astfel încât nu mai pot solicita restituirea imobilului pe calea dreptului comun.

Reținând incidența Legii nr. 10/2001 în cauză, prima instanță a respins în mod legal cererea în nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare cu motivarea că reclamanții nu au respectat dispozițiile art. 45 din lege, fiind neîntemeiate susținerile apelanților vizând incidența dreptului comun, câtă vreme nulitatea putea fi cerută în termenul de un an prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001. Chiar dacă înstrăinările nu erau înscrise în cartea funciară la date sesizării instanței, reclamanții nu au făcut dovada efectuării vreunui demers destinat aflării situației actuale a imobilului (de fapt și de drept) și nici nu au solicitat repunerea în termenul de contestare a contractelor.

Contrar susținerilor apelanților, prima instanță a reținut în mod corect incidența în cauză a deciziei nr. 27/2011 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, câtă vreme instanța supremă a reținut similitudinea problemei cu care a fost sesizată (posibilitatea persoanelor îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială) cu cea tranșată prin decizia nr. 33/2008 a aceleiași instanțe, fiind indiferent că aceste despăgubiri sunt solicitate de la Statul Român ori de la unitățile administrativ-teritoriale. Curtea a găsit neîntemeiate și criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 20 din Constituție, reținerea ca fiind prioritară a legii speciale fiind în concordanță cu prevederile Convenției și cu jurisprudența C.E.D.O.

după cum rezultă din considerentele anterioare referitoare la cauza Atanasiu și alții contra României. La fel, dispozițiile art. 15 din Convenție au fost respectate câtă vreme prima instanță a reținut că Legea nr. 10/2001 este aplicabilă în cauză. În fine, instanța de apel a reținut că deși interpretarea dată de tribunal dispozițiilor art. 246 C. proc. civ. (renunțarea la judecată anterior casării în întregime a hotărârii prin care s-a luat act de această renunțare este producătoare de efecte juridice și după trimiterea spre rejudecare, părțile nemaiputând reveni asupra ei) nu este la adăpost de critici, hotărârea primei instanțe va fi menținută sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 246 C. proc.

civ. cu privire la capătul de cerere vizând obligarea pârâților la predarea imobilului. Aceasta, deoarece, consecință a celor mai sus-reținute, acest capăt de cerere se impune a fi respins, iar respingerea în apel a unui capăt de cerere la judecata căruia instanța a luat act de renunțare ar crea reclamanților o situație mai grea în propria cale de atac, ceea ce s-ar constitui într-o încălcare a dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții S.R.V. și R.A., în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7, pct. 8, pct. 9 C. proc. civ. O primă critică este aceea că instanța de apel a pronunțat o decizie care le încalcă dreptul la judecarea în mod echitabil și într-un termen rezonabil a cauzei de către o instanță imparțială, drept fundamental prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aceasta deoarece instanța de apel nu a observat că în litigiul inițiat în procedura Legii nr. 10/2001 instanța nu a soluționat fondul cauzei. Critică și faptul că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce privește faptul că ei dețin un bun. Astfel, dreptul de proprietate al autorilor reclamanților a fost stabilit prin sentința civilă nr. 5565/1957 pronunțată de Tribunalul Popular al orașului Timișoara prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat inaplicabilitatea Decretului nr. 111/1951 și s-a dispus intabularea dreptului lor de proprietate în C.F. X2 Timișoara, iar imobilul revendicat se află și în prezent în proprietatea Statului Român ca urmare a unei noi deposedări prin încheierea 3474 din 23 noiembrie 1965. La data introducerii acțiunii titlul statului nu mai exista, Decretul nr. 111/1951 fiind abrogat de O.G.

nr. 128/1998. Totodată, cele trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu sunt intabulate deși potrivit Decretului-lege nr. 115/1938 dovada proprietății se făcea cu cartea funciară. Reclamanții susțin că decizia instanței de apel nu este legală și din perspectiva faptului că s-a făcut o greșită interpretare a deciziei nr. 33/2008. În speță, nu se poate aduce atingere unui alt drept de proprietate, atât timp cât și în prezent Statul Român este înscris în cartea funciară ca proprietar al terenului. Acțiunea în revendicare formulată în baza dreptului comun este admisibilă cel puțin pentru imobilul teren.

O altă critică vizează modul în care Curtea a interpretat jurisprudența europeană referitor la cauza Atanasiu și alții contra României, respectiv în măsura în care se recunoaște terțului dobânditor actul încheiat ca fiind asimilat noțiunii de bun, această recunoaștere operează în sensul conferirii terțului a unui drept la despăgubire pentru valoarea imobilului, ce urmează a se restitui fostului proprietar. Deci, susțin recurenții, terțului dobânditor al unui imobil în baza Legii nr. 112/1995, care se restituie fostului proprietar, i se recunoaște ca bun interesul economic pe care îl are la recuperarea prețului plătit pentru acel bun și un drept de creanță împotriva statului român, asimilabile noțiunii de bun în sensul Protocolului nr. 1 la Convenție.

O ultimă critică are în vedere faptul că instanța de apel a respins capătul de cerere ce viza obligarea pârâților la predarea imobilului. Atât timp cât terenul se află încă în proprietatea statului corect ar fi fost să se admită apelul și, schimbându-se în parte sentința, să se dispună restituirea în natură măcar a terenului dacă nu a întregului imobil. Recurenții susțin că decizia atacată este contradictorie deoarece, pe de o parte, instanța de apel a dat eficiență renunțării la judecată revendicării cu pârâtul Statul Român iar, pe de altă parte, a conchis că acest capăt de cerere se impune a fi respins dată fiind finalitatea acțiunii civile formulate, de lăsare a imobilului în deplină proprietate reclamanților.

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului. A arătat că decizia atacată este legală, întrucât instanțele în mod corect au luat act de renunțarea la judecată față de acest pârât, formulată de reclamanți la termenul de judecată din 5 septembrie 2012, iar această chestiune nu a fost criticată prin motivele de apel sau recurs. Intimata-pârâtă P.K.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ce nefondat. A arătat, în esență, că instanțele de fond au stabilit în mod corect situația de fapt în raport de care au aplicat just normele legale incidente, iar reclamanții nu au în patrimoniul lor un bun protejat de art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Susține că are un drept de proprietate asupra apartamentului pe care l-a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, respectând cerințele acestei legi, drept care s-a consolidat atât timp cât reclamanții nu au solicitat în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 constatarea nulității titlului său. În același sens sunt și argumentele invocate în apărare prin întâmpinarea formulată de intimații-pârâți M.F. și M.A.D., care au solicitat cheltuieli de judecată în recurs. Analiza instanței de recurs: În primul rând, se reține că indicarea pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. este pur formală, recurenții nearătând care este actul juridic, în înțelesul lui material (negotium juris), care ar fi fost interpretat greșit de către instanța de apel.

Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile ce pot atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Verificând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel și care vizau cadrul procesual cu care a fost învestită. În susținerea acestor critici reclamanții au formulat mai multe argumente, iar instanța de apel în mod legal a grupat aceste argumente și a răspuns prin considerente comune, obligația care-i incumba în baza art. 295 C. proc. civ. fiind de a răspunde tuturor motivelor de apel formulate, iar nu fiecărui argument folosit de apelant, în parte. Or, din redactarea deciziei atacate rezultă că, în limitele cererii de apel cu care a fost învestită, Curtea de Apel a verificat stabilirea situației de fapt și aplicare legii de către prima instanță, astfel încât, modificarea deciziei în baza art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., nu se poate dispune. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: Contrar susținerilor recurenților, atât timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a fost adoptată o lege specială de reparație, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta, raționament judiciar urmarea căruia se reține aplicarea corectă a legii la situația de fapt stabilită, în consens cu respectarea principiului de drept specialia generalibus derogant.

Așadar, Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și dreptul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor fiind recunoscut pe deplin Potrivit Legii nr. 10/2001, imobilul litigios face obiectul acestui act normativ, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a legii speciale. Așa fiind, în mod corect instanțele de fond au apreciat că imobilul intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, care este o lege specială de reparație a căror dispoziții se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 C. civ.

invocate de reclamanți în acțiune. Legea nouă reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența sa, indiferent că preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegare până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și art. 481 C. civ. Este adevărat că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor, ca efect al ineficienței actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului, a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480-art.

481 C. civ. În prezent, însă, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței, procedură specială care asigură toate garanțiile necesare, inclusiv accesul la instanță. Ca efect al intrării în vigoare a legii speciale de reparație în privința imobilelor preluate de stat, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială.

Prin urmare, Înalta Curte reține că, instanța de apel, prin decizia pronunțată, a realizat o corectă aplicare și interpretare a legii la situația de fapt stabilită în raport de circumstanțele speței, în lumina principiului de drept specialia generalibus derogant, având în vedere că existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială. Bunul imobil în litigiu face parte din categoria celor a căror situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, iar cu privire la acesta, reclamanții aveau obligația de a urma procedura specială instituită de această lege, procedură, de care, de altfel au și uzat.

În cadrul normativ nou creat nu există posibilitatea pentru recurenți de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială și dreptul comun, în funcție de soluția dată în concret în procedura legii speciale, soluție care de altfel le este imputabilă. Aceasta deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului evocat, dar și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 care, în cuprinsul său, a făcut trimitere la acesta. Liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție, legiuitorul având competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor de judecată.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă, precum și a unor proceduri prealabile. În acest context, Înalta Curte reține, în circumstanțele particulare ale speței, că valorificarea acestor drepturi nu poate fi realizată pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, prima critică formulată de recurenții fiind, astfel, nefondată. Nefondată este și cea de a doua critică formulată de recurenți, referitoare la existența în patrimoniul lor a unui „bun” protejat de Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Soluționarea cauzei pendinte nu poate ignora decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, instanța supremă statuând asupra divergențelor de jurisprudență de la acel moment a stabilit, printre altele, că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv a C. civ. Aprecierea existenței unui bun în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. Posibilitatea reclamanților de a recurge la acțiunea în revendicare a fost analizată și funcție de măsura în care aceștia se prevalează de „un bun actual” în sensul normei europene, ipoteză în care acestora trebuie să li se asigure accesul la justiție. Ținând cont de raționamentul juridic expus în considerentele deciziei obligatorii pronunțate de instanța supremă, Înalta Curte constată că instanța de apel a determinat corect situația juridică a imobilului litigios, examinarea acțiunii în revendicare fiind realizată prin verificarea (funcție de particularitatea cauzei) existenței în patrimoniul reclamanților a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în raport de titlul exhibat de aceștia.

În cadrul efectelor create prin aplicarea normelor speciale în sensul dezlegării dată cu caracter obligatoriu al deciziei nr. 33/2008, dar și cel al jurisprudenței europene actuale, în mod judicios s-a concluzionat că reclamanții nu au în patrimoniul lor un „bun actual” în sensul Convenției, care să le permită restituirea în cadrul acțiunii în revendicare. În acest context al analizei, faptul că Decretul nr. 111/1951 a fost abrogat, fiind evidentă nevalabilitatea titlului statului nu le conferă reclamanților un „bun actual” în sensul Convenției, actul normativ menționat fiind nominalizat ca fiind act de preluare abuzivă de către stat potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001.

Sub aspectul criticilor de nelegalitate, recurenții au arătat că au făcut dovada nelegalității trecerii bunului în proprietatea statului și a înstrăinării imobilului de către stat unor terțe persoane, împrejurare ce îi îndreptățește la prezentul demers judiciar. În acest context, au pretins că au deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun pentru a beneficia de protecția de art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, invocând sub acest aspect și jurisprudența C.E.D.O. Înalta Curte constată că, sub acest aspect, instanța de apel a procedat în mod corect la soluționarea acțiunii în revendicare din perspectiva raportului dintre legea generală-legea specială, în considerarea efectelor deciziei obligatorii nr. 33/2008, care include prin ea însăși analiza principiului securității raporturilor juridice.

Din această perspectivă, s-a concluzionat corect că reclamanții nu au făcut dovada existenței în patrimoniul lor a unui „bun actual” pentru a putea beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aprecierea existenței unui bun în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate, întrucât în cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dat fiind finalizarea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă însă în jurisprudența actuală a C.E.D.O. o schimbare în raționamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de bun. Or, din momentul pronunțării hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, instanța de contencios european arată că acel concept de „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului, aspect reținut și de instanța de apel în analiza efectuată.

Diferența de abordare este esențială întrucât în viziunea actuală a C.E.D.O. nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reține existența unui nou drept de proprietate care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior, în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României, prin Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte remarcă din conținutul hotărârii-pilot că stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept de proprietate, Curtea europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001. Recurenții nu au făcut dovada că ar deține în patrimoniul lor un „bun actual” care să le permită restituirea în natură a imobilului revendicat, în sensul argumentelor deja prezentate.

În acest context al analizei, nu poate fi primită nici critica referitoare la greșita interpretare a jurisprudenței europene în cauza Atanasiu, întrucât recurenții-reclamanți nu dețin un bun actual, și nici cea privitoare la faptul că și în prezent Statul Român este înscris în cartea funciară ca proprietar al terenului. Chiar dacă nu au fost înscrise în cartea funciară înstrăinările privind imobilul în litigiu aceasta nu prezintă relevanță în raport de finalitatea acțiunii civile promovate de reclamanți, aducerea bunului în patrimoniul lor, coroborată cu împrejurarea că aceștia nu pot justifica existența unui bun sau o speranță legitimă în patrimoniul lor.

Reclamanți nu au obținut recunoașterea în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca o consecință a constatării de către instanță a nevalabilității titlului statului asupra imobilului litigios iar, pe de altă parte, au obținut o soluție nefavorabilă în procedura legii speciale, determinată de pasivitatea lor în acest demers. Totodată, se reține că reclamanții nu se regăsesc în niciuna din situațiile de excepție care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun. Reclamanții au avut exercițiul efectiv al drepturilor recunoscute în favoarea lor prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar lipsa lor de diligență pentru respectarea termenelor reglementate de legea specială nu le dă dreptul să formuleze o nouă acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un bun în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta. „Simpla speranță de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudența C.E.D.O.), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Ca atare, recurenții nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, iar invocarea împrejurării potrivit căreia statul ar fi încă titularul dreptului de proprietate înscris în cartea funciară asupra terenului în litigiu, nu justifică lipsa exercițiului necesar al unui proprietar diligent în recuperarea bunurilor sale conform reglementărilor speciale în materie. Așa fiind nici criticile formulate pe acest aspect nu pot fi primite. Cât privește ultima critică, referitoare la faptul că instanțele de fond au dat eficiență cererii de renunțare la judecata acțiunii în revendicare față de pârâtul Statul Român, formulată în primul ciclu procesual, se reține că de această solicitare instanța a luat act prin hotărârea judecătorească.

Fiind un act de voință unilateral și cu caracter definitiv, reclamanții nu îl mai puteau revoca ulterior, în al doilea ciclu procesual. De altfel, critica nu poate conduce la finalitatea dorită de recurenți, atât timp cât demersul lor judiciar în prezenta cauză nu este de admis, în raport de considerentele deja menționate. Având în vedere considerentele prezentate, în raport de care nu se poate reține întrunirea cerințelor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanților, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Întrucât prin respingerea cererii de recurs, recurenții-reclamanți au căzut în pretenții față de intimații intimații M.F. și M.A.D., fiind astfel întrunite cerințele art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va dispune în baza acestui text de lege obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimați în această fază procesuală și solicitate, în cuantum de 4.500 RON, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.R.V. și R.A. împotriva deciziei nr. 75 din 15 mai 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Obligă recurenții la plata sumei de 4.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs către intimații M.F. și M.A.D. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2014.