ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 296/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 296/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 17377/325

din 05 noiembrie 2008 la Judecătoria Timișoara, reclamanții R.A. și S.R.V. au

chemat în judecată pe pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei

și Finanțelor și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea

absolută a titlului de proprietate al Statului Român asupra imobilului înscris

în C.F. nr. X1 Timișoara, nr. top Y1, nr. Y2, reprezentând casă și curte,

respectiv gradină în str. I.M., titlu constituit prin Decretul nr. 111/1951; să

dispună restabilirea situației anterioare de carte funciară în sensul radierii

dreptului de proprietate al Statului Român și reînscrierii dreptului de proprietate

al autorilor reclamanților, H.A. și H.C.; să se constate că reclamanții sunt

unicii moștenitori ai autorilor lor și să se dispună înscrierea dreptului lor

de proprietate în C.F. nr. X1 Timișoara, cu titlu de moștenire; să oblige

pârâții să le predea, în deplină proprietate și netulburată posesie, imobilul

înscris în cartea funciară menționată anterior, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, au

arătat că autorii lor au cumpărat imobilul în litigiu în anul 1931,

intabulându-și dreptul de proprietate în evidențele de publicitate imobiliară.

În baza Decretului

nr. 111/1951, în anul 1956 Statul Român a preluat imobilul în mod abuziv.

Autorii reclamanților

au atacat în justiție acest act și, câștigând procesul, au redobândit imobilul.

În baza sentinței civile nr. 5565/1957, și-au reînscris dreptul de proprietate

în cartea funciară.

În anul 1964, H.A. și

H.C. au plecat și s-au stabilit în Israel. În anul 1965 Statul Român a preluat

din nou, abuziv, imobilul, în baza aceluiași Decret nr. 111/1951.

Din documentele

anexate, respectiv ordinul de declarare a succesiunii după cei doi autori, în

traducere legalizată, reiese că aceștia au fost moșteniți de cele două fiice

ale lor, R.H.I., mama reclamanților, și S.H.A., mătușa lor.

R.H.I., mama

reclamanților, decedată în data de 23 septembrie 2005, i-a desemnat pe aceștia

prin testament drept legatari cu titlu universal, în cote egale de câte

½ parte, asupra patrimoniului ei.

Totodată, mătușa reclamanților,

S.H.A., decedată în 13 martie 1998, a desemnat-o pe S.R.V. în calitate de legatară

universală, de asemenea prin testament.

Conform dispozițiilor

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, din domeniul public sau privat al statului

sau al unităților administrativ-teritoriale fac parte și bunurile dobândite de stat

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1998, dacă au intrat în proprietatea statului

în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale

la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către

stat.

Decretul nr. 111/1951

nu reprezintă un titlu valabil, fiind emis cu nerespectarea prevederilor Constituției,

a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la

acea dată.

În baza prevederilor

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de către stat, fără un

titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari, astfel că titularii acțiunii

au apreciat că cererea lor este întemeiată.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 8, art. 10, art. 16 din Constituția

din 1948, art. 2, art. 7, art. 13 și art. 17 alin. (1) și alin. (2) din Declarația

Universală a Drepturilor Omului, art. 480-art. 481 C. civ.

Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș, pentru Ministerului Economiei și Finanțelor în reprezentarea Statului

Român, a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea lipsei

calității Ministerului Economiei și Finanțelor de a reprezenta Statul Român, iar

pe de altă parte, constatarea inadmisibilității acțiunii. Pe fond, a cerut respingerea

cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Pârâtul Consiliul Local

al Municipiului Timișoara, în reprezentarea Statului Român a formulat, la rândul

său întâmpinare, prin care a cerut respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, iar, în

subsidiar, ca netemeinică și nelegală.

Prin sentința civilă

nr. 6023 din 22 aprilie 2009 Judecătoria Timișoara a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, a respins excepția inadmisibilității, a luat act de renunțarea reclamanților

la judecata petitului de obligare a pârâților la a le preda imobilul în litigiu

și a admis în rest acțiunea.

Apelul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, împotriva sentinței

a fost admis de Tribunalul Timiș prin decizia civilă nr. 951 din 21 decembrie 2009,

hotărârea primei instanțe fiind schimbată în parte în sensul respingerii acțiunii

reclamanților în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Consiliul Local al

Municipiului Timișoara.

Recursul declarat de reclamanți

împotriva deciziei a fost admis prin decizia civilă nr. 587/R din 10 iunie 2010

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 17377/325/2008.

În consecință, hotărârile

pronunțate în cauză au fost casate, iar cauza a fost trimisă pentru competentă soluționare

în primă instanță la Tribunalul Timiș.

Pentru a dispune astfel,

instanța a avut în vedere valoarea imobilului în litigiu indicată de reclamanți

(1.612.115 RON) și dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Cauza a fost reînregistrată

la Tribunalul Timiș sub nr. Dosar 17377.2/325/2008.

Reclamanții și-au precizat

acțiunea în sensul că își îndreaptă acțiunea și împotriva pârâților M.F., M.A.D.,

P.K.M. și J.I.

Au arătat că au formulat

precizarea de acțiune deoarece, pe parcursul primului ciclu procesual pârâtul de

gradul 1 a depus la dosar trei contracte de vânzare-cumpărare extratabulare încheiate

de acesta cu pârâții de rang 3, 4 și 5, această situație schimbând mersul judecății

în sensul necesității introducerii acestor pârâți în proces și noi capete de cerere

privind constatarea nulității acestor trei contracte extratabulare, respectiv

din 18 februarie 1997 al apartamentului Z1 către M.A.D. și M.F., din 21 iulie 1997

al apartamentului Z2, către P.K.M. și din 6 aprilie 1999 al apartamentului Z3 către

J.I.

Reclamanții au arătat

că dispozițiile legale incidente sunt cele ale Legii nr. 7/1996, respectiv ale

art. 69 alin. (2) alături de dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea

dispozițiilor referitoare la cartea funciară. Au mai arătat că înscrierea contractelor

de vânzare-cumpărare în cartea funciară este obligatorie și esențială pentru dobândirea

dreptului de proprietate, simpla transmitere a dreptului de proprietate printr-un

contract de vânzare-cumpărare, fără această înscriere în cartea funciară nu produce

efect translativ de proprietate. Un alt aspect ce atrage nevalabilitatea acestor

înstrăinări rezultă din nulitatea absolută a acestor contracte de vânzare-cumpărare,

datorită absenței cauzei (art. 966 C. civ.) întrucât vânzătorul, nefiind proprietarul

bunului dobândit, nu poate satisface scopul avut în vedere de cumpărător (dobândirea

proprietății).

Mai mult decât atât, prin

încheierea acestor contracte de vânzare-cumpărare au fost încălcate prevederile

Legii nr. 112/19965, contractele fiind afectate de lipsa obiectului determinat și

de o cauză ilicită în sensul art. 948 pct. 4 și art. 962-968 C. civ.

Au mai arătat că aceste

contracte sunt afectate și de o cauză ilicită, astfel că nu mai prezintă nici un

fel de relevanță buna sau reaua credință a cumpărătorilor. Trecerea imobilului în

litigiu în proprietatea Statului prin Decretul nr. 111/1951 (abrogat prin art. 18

al O.G. nr. 128/1998) s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale, conferind caracter

abuziv măsurii de preluare, astfel că titlul statului nu poate fi considerat valabil

și prin urmare titlul nu mai subzistă.

Prin sentința civilă

nr. 2805 din 24 octombrie 2012, Tribunalul Timiș a respins cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanți.

Pentru a dispune astfel,

tribunalul a reținut că reclamanții în calitate de moștenitori legali ai foștilor

proprietari tabulari ai imobilului înscris în C.F. nr. X1 Timișoara, nr. top.Y1,

casă și curte în suprafață de 422 mp și nr. top Y2 gradină în str. I.M. în suprafață

de 558 mp au formulat o acțiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul

comun, respectiv art. 480 din vechiul C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Imobilul a fost preluat

de Statul Român în baza Decretului nr. 111/1951 în perioada comunistă și intră sub

incidența Legii nr. 10/2001 în sensul art. 2 din acest act normativ.

Legea nr. 10/2001 are

caracterul unei legi speciale de reparație în raport de dispozițiile dreptului comun

C. civ., iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, imobilele care au

fost preluate în mod abuziv, în sensul art. 2 alin. (1) se restituie în baza prevederilor

acestei legi.

Deși imobilul din litigiu

intră sub incidența Legii nr. 10/2001, nici reclamanții și nici antecesorii lor

nu au urmat procedura administrativă, obligatorie, reglementată de acest act normativ,

ci au formulat în anul 2008 direct o acțiune întemeiată pe dreptul comun.

Tribunalul a apreciat

că în acord cu principiul specialia generalibus derogant, dispozițiile Legii

nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun se aplică în mod prioritar, astfel

că după adoptarea acestei legi de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni

între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun.

Acest lucru a fost stabilit și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia

nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii.

Dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocate de reclamanți, nu mai pot constitui temei

pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație, după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, ce reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele

preluate fără titlu valabil.

S-a reținut că atâta vreme

cât reclamanții nu au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 și astfel

nu au respectat dispozițiile legii de reparație, aceștia nu mai pot opta pentru

alte căi juridice, astfel încât acțiunea lor este inadmisibilă.

Tribunalul a apreciat

că prin respingerea aceste acțiuni, ca inadmisibilă, nu se încalcă nici art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Legea nr. 10/2001 prevede

obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile, însă acest lucru

nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal pentru că împotriva

dispoziției sau deciziei emisă în procedura administrativă, potrivit art. 26 din

acest act normativ, părțile nemulțumite pot formula contestație în instanță, căreia

i se conferă o jurisdicție deplină.

Prin respingerea, ca inadmisibilă,

a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestei legi, nu se aduce

atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Astfel, C.E.D.O. a apreciat

că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu repezită nici un bun

actual și nici o speranță legitimă.

Mai mult, în jurisprudența

actuală a C.E.D.O. s-a constatat o schimbare a raționamentului construit pe tiparul

cauzei Păduraru V. România în ceea ce privește conținutul noțiunii de bun, arătând

că un „bun actual” există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat

doar dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie prin care

să se fi constatat calitatea de proprietar și să se fi dispus expres restituirea

bunului (cauza Atanasiu și alții contra României).

De asemenea, în aceeași

cauză, Curtea a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare

a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată

a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Or, în speța de față,

a conchis tribunalul, reclamanții nu se pot prevala de o hotărâre executorie prin

care să li se fi constatat calitatea de proprietar și să se fi dispus în mod expres

restituirea bunului, astfel încât ei nu au un bun actual și nu dețin nicio valoare

patrimonială fiindcă nu au solicitat măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001

și nu au epuizat căile de atac prevăzute de acest act normativ.

În concluzie, tribunalul

a statuat că reclamanții nu sunt îndreptățiți nici la despăgubiri pe calea dreptului

comun.

Tot în legătură cu acest

petit subsidiar privind despăgubirile, tribunalul a apreciat că în speță este incidentă

decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recursul

în interesul legii.

De asemenea, constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între stat cu chiriașii în

baza Legii nr. 112/1995 trebuiau solicitate tot în baza Legii nr. 10/2001, respectiv

art. 45 și nu în baza dreptului comun, așa cum au solicitat reclamanții și dacă

în prealabil ar fi făcut dovada că au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

În aceste circumstanțe

și pentru aceste argumente tribunalul a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților,

reținând ca fiind lipsită de interes analizarea titlului statului și a calității

de moștenitori.

În baza art. 246 C. proc.

civ., a luat act de renunțarea la judecată a reclamanților față de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și cu privire la petitul privind obligarea

pârâților să predea în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în C.F.

nr. X1 Timișoara; câtă vreme reclamanții au depus la dosar cerere de renunțare la

judecată asupra acestui petit ei nu mai pot reveni asupra acestei cereri în această

cauză.

Împotriva sentinței au

declarat apel reclamanții.

Au invocat neobservarea

faptului că au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, însă aceasta a fost

respinsă, ca tardivă, dispoziția fiind menținută de instanță.

Au invocat că antecesorilor

lor le-a fost recunoscută calitatea de proprietari prin sentința civilă nr. 5565/1957

pronunțată de Tribunalul Popular al Orașului Timișoara, hotărâre a cărei autoritate

de lucru judecat a fost încălcată prin încheierea nr. 3474 din 23 noiembrie 1965

prin care s-a reînscris în cartea funciară dreptul de proprietate al statului în

baza aceluiași Decret nr. 111/1951, încălcat fiind și art. 3 al Tratatului de pace

din 1947.

Au criticat reținerea

inadmisibilității acțiunii, câtă vreme reclamanții au acceptat în termenul prescris

de art. 700 C. civ. succesiunea antecesorilor lor, nemaifiind necesară acceptarea

în condițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, consecința fiind dobândirea

și a dreptului la acțiune pe care antecesorii o puteau exercita, acțiune imprescriptibilă.

Au invocat, cu referire

la acest aspect, incidența dispozițiilor art. 20 din Constituția României.

Au criticat reținerea

inexistenței în patrimoniul lor a unui bun în sensul Protocolului adițional nr.

1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, bunul fiind reprezentat de dreptul

la moștenire materializat în moștenirea după autorii lor.

Au învederat că art. 15

din Constituție nu se aplică în materia imobilelor preluate abuziv, Legea nr. 10/2001

fiind adoptată în scopul facilitării reparării prejudiciului creat persoanelor abuziv

deposedate de bunurile lor, fără a suprima accesul la calea dreptului comun.

Au criticat aplicarea

și interpretarea dată deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

și greșita aplicare a principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus,

date fiind prevederile art. 20 din Constituție și față de practica instanței europene

a drepturilor omului în materia definirii noțiunii de „bun”.

Au criticat reținerea

incidenței deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, câtă vreme

reclamanții renunțaseră la judecată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice; despăgubirile fiind solicitate de la Statul Român reprezentat

de Consiliul Local al Municipiului Timișoara și de la Municipiul Timișoara, sus-menționata

decizie nu era aplicabilă în cauză, cererea fiind întemeiată pe normele dreptului

comun.

Au invocat că în mod greșit

a luat act prima instanță de renunțarea la judecata petitului privind obligarea

pârâților la predarea imobilului, câtă vreme reclamanții au renunțat în primă instanță,

hotărârea acesteia fiind casată și, deci, lipsită de efect, iar reclamanții au arătat

că revin asupra renunțării.

Au criticat respingerea

cererii în nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, câtă vreme apartamentul

Z3 a fost înstrăinat către pârâtul J.I., deși acesta nu avea calitatea de chiriaș

cerută de Legea nr. 112/1995.

Pârâții Statul Român reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș,

M.F., M.A.D., Municipiul Timișoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului

Timișoara, J.I. și P.K.M. au solicitat, pe cale de întâmpinări, respingerea apelului.

Curtea de Apel Timișoara,

secția I civilă, prin decizia nr. 75 din 15 mai 2013, a respins apelul reclamanților,

ca nefondat.

În primul rând, instanța

de apel a reținut că, prin sentința apelată, tribunalul a reținut ca fiind lipsită

de interes examinarea calității de moștenitori a reclamanților de pe urma defuncților

lor antecesori.

Pe calea apelului, reclamanții

nu au criticat reținerea acestei excepții de către instanță, ci au făcut referire

la incidența dreptului comun în materia acceptării succesiunii, art. 700 C.

civ. și la dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Calitatea de moștenitori

a reclamanților, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la Dosarul nr. 17377/325/2008

al Judecătoriei Timișoara, nu a fost contestată de pârâții în cauză.

Curtea a reținut că imobilul

a intrat în proprietatea statului la data de 23 noiembrie 1965 în baza Decretului

nr. 111/1951, astfel că el intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

preluarea fiind calificată ca fiind abuzivă de dispozițiile art. 2 alin. (1)

lit. e) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data sesizării instanței.

Dispozițiile art. 6

alin. (3) din Legea nr. 213/1998, în vigoare la data sesizării instanței, dau în

competența instanțelor stabilirea valabilității titlului statului asupra bunurilor

dobândite în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Curtea a reținut că, potrivit

acestui text, de lege bunurile preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de

foștii proprietari (respectiv de succesorii acestora) dacă nu fac obiect al unor

legi speciale de reparație, dar, în cauza de față legea specială este, așa cum a

reținut prima instanță, Legea nr. 10/2001.

Din această perspectivă,

curtea a reținut că, imobilul fiind preluat de stat în perioada de referință a legii

speciale, este lipsit de relevanță, sub aspectul reținerii incidenței acestei legi,

faptul că preluarea s-a efectuat în baza Decretului nr. 111/1951, deși anterior

imobilul fusese preluat în baza aceluiași act normativ și restituit antecesorilor

reclamanților prin hotărâre judecătorească.

În continuare, a constatat

că, deși tribunalul a reținut în mod eronat că reclamanții nu au solicitat măsuri

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, această împrejurare nu este de natură

a atrage schimbarea sentinței.

Astfel, reclamanții au

formulat la 18 noiembrie 2005 notificare în baza Legii nr. 10/2001 în sensul restituirii

în natură a imobilului ce face obiect al prezentului litigiu, notificare respinsă,

ca tardiv formulată, prin dispoziția din 11 februarie 2011 a Primarului municipiului

Timișoara. Decizia a fost contestată în instanță, contestația fiind respinsă, conform

susținerilor reclamanților, confirmate de pârâții Statul Român prin Consiliul Local

al municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, prin Primar.

Or, cum în mod corect

a reținut prima instanță, după apariția Legii nr. 10/2001, repararea prejudiciului

cauzat prin preluarea abuzivă a imobilelor de către stat (prin restituire în natură

sau echivalent) poate fi solicitată doar în condițiile acestei legi.

Reclamanții au urmat procedura

specială reglementată de Legea nr. 10/2001, astfel că o nouă solicitare de reparare

a prejudiciului pe calea dreptului comun contravine regulilor specialia generalibus

derogant și electa una via, not datur recursur ad alteram, această concluzie fiind

în concordanță cu cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia

nr. 33/2008.

Curtea nu a primit nici

critica referitoare la existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional

la Convenție.

Astfel, nu s-a contestat

calitatea reclamanților de moștenitori acceptanți în condițiile dreptului comun

a succesiunii rămase de pe urma antecesorilor lor, fiind nerelevantă din acest punct

de vedere o afirmată nouă acceptare în condițiile art. 4 alin. (3) din legea specială

(Legea nr. 10/2001).

Curtea a reținut că instanța

europeană a drepturilor omului a apreciat în cauze în care a examinat afirmate încălcări

ale art. 1 din Primul protocol că simpla solicitare în sensul obținerii unui bun

preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauza

Poenaru c. România, cauza Lungoci c. România).

În cauza Atanasiu ș.a.

contra României s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor

abuziv deposedați doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar,

ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului, situație ce nu se regăsește

în cauză.

Cum, la data sesizării

instanței cu prezenta cerere, reclamanții nu aveau nici o creanță suficient consolidată,

nu se pot prevala nici de o speranță legitimă în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

Recunoașterea unui bun

în patrimoniul reclamanților putea fi realizată pe calea legii speciale.

Această cale a fost urmată

de reclamanți astfel încât nu mai pot solicita restituirea imobilului pe calea dreptului

comun.

Reținând incidența Legii

nr. 10/2001 în cauză, prima instanță a respins în mod legal cererea în nulitate

a contractelor de vânzare-cumpărare cu motivarea că reclamanții nu au respectat

dispozițiile art. 45 din lege, fiind neîntemeiate susținerile apelanților vizând

incidența dreptului comun, câtă vreme nulitatea putea fi cerută în termenul de un

an prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă înstrăinările

nu erau înscrise în cartea funciară la date sesizării instanței, reclamanții nu

au făcut dovada efectuării vreunui demers destinat aflării situației actuale a imobilului

(de fapt și de drept) și nici nu au solicitat repunerea în termenul de contestare

a contractelor.

Contrar susținerilor apelanților,

prima instanță a reținut în mod corect incidența în cauză a deciziei nr. 27/2011

dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, câtă vreme instanța

supremă a reținut similitudinea problemei cu care a fost sesizată (posibilitatea

persoanelor îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă

procedură decât cea instituită de legea specială) cu cea tranșată prin decizia

nr. 33/2008 a aceleiași instanțe, fiind indiferent că aceste despăgubiri sunt solicitate

de la Statul Român ori de la unitățile administrativ-teritoriale.

Curtea a găsit neîntemeiate

și criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 20 din Constituție, reținerea

ca fiind prioritară a legii speciale fiind în concordanță cu prevederile Convenției

și cu jurisprudența C.E.D.O. după cum rezultă din considerentele anterioare referitoare

la cauza Atanasiu și alții contra României.

La fel, dispozițiile

art. 15 din Convenție au fost respectate câtă vreme prima instanță a reținut că

Legea nr. 10/2001 este aplicabilă în cauză.

În fine, instanța de apel

a reținut că deși interpretarea dată de tribunal dispozițiilor art. 246 C. proc.

civ. (renunțarea la judecată anterior casării în întregime a hotărârii prin care

s-a luat act de această renunțare este producătoare de efecte juridice și după trimiterea

spre rejudecare, părțile nemaiputând reveni asupra ei) nu este la adăpost de critici,

hotărârea primei instanțe va fi menținută sub aspectul aplicării dispozițiilor

art. 246 C. proc. civ. cu privire la capătul de cerere vizând obligarea pârâților

la predarea imobilului.

Aceasta, deoarece, consecință

a celor mai sus-reținute, acest capăt de cerere se impune a fi respins, iar respingerea

în apel a unui capăt de cerere la judecata căruia instanța a luat act de renunțare

ar crea reclamanților o situație mai grea în propria cale de atac, ceea ce s-ar

constitui într-o încălcare a dispozițiilor art. 296 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții S.R.V. și R.A., în temeiul dispozițiilor art. 304

pct. 7, pct. 8, pct. 9 C. proc. civ.

O primă critică este aceea

că instanța de apel a pronunțat o decizie care le încalcă dreptul la judecarea în

mod echitabil și într-un termen rezonabil a cauzei de către o instanță imparțială,

drept fundamental prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului. Aceasta deoarece instanța de apel nu a observat că în litigiul inițiat în

procedura Legii nr. 10/2001 instanța nu a soluționat fondul cauzei.

Critică și faptul că instanța

de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce privește faptul că ei dețin

un bun.

Astfel, dreptul de proprietate

al autorilor reclamanților a fost stabilit prin sentința civilă nr. 5565/1957 pronunțată

de Tribunalul Popular al orașului Timișoara prin care s-a stabilit cu autoritate

de lucru judecat inaplicabilitatea Decretului nr. 111/1951 și s-a dispus intabularea

dreptului lor de proprietate în C.F. X2 Timișoara, iar imobilul revendicat se află

și în prezent în proprietatea Statului Român ca urmare a unei noi deposedări prin

încheierea 3474 din 23 noiembrie 1965.

La data introducerii acțiunii

titlul statului nu mai exista, Decretul nr. 111/1951 fiind abrogat de O.G. nr. 128/1998.

Totodată, cele trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii

nr. 112/1995 nu sunt intabulate deși potrivit Decretului-lege nr. 115/1938 dovada

proprietății se făcea cu cartea funciară.

Reclamanții susțin că

decizia instanței de apel nu este legală și din perspectiva faptului că s-a făcut

o greșită interpretare a deciziei nr. 33/2008.

În speță, nu se poate

aduce atingere unui alt drept de proprietate, atât timp cât și în prezent Statul

Român este înscris în cartea funciară ca proprietar al terenului.

Acțiunea în revendicare

formulată în baza dreptului comun este admisibilă cel puțin pentru imobilul teren.

O altă critică vizează

modul în care Curtea a interpretat jurisprudența europeană referitor la cauza Atanasiu

și alții contra României, respectiv în măsura în care se recunoaște terțului dobânditor

actul încheiat ca fiind asimilat noțiunii de bun, această recunoaștere operează

în sensul conferirii terțului a unui drept la despăgubire pentru valoarea imobilului,

ce urmează a se restitui fostului proprietar.

Deci, susțin recurenții,

terțului dobânditor al unui imobil în baza Legii nr. 112/1995, care se restituie

fostului proprietar, i se recunoaște ca bun interesul economic pe care îl are la

recuperarea prețului plătit pentru acel bun și un drept de creanță împotriva statului

român, asimilabile noțiunii de bun în sensul Protocolului nr. 1 la Convenție.

O ultimă critică are în

vedere faptul că instanța de apel a respins capătul de cerere ce viza obligarea

pârâților la predarea imobilului. Atât timp cât terenul se află încă în proprietatea

statului corect ar fi fost să se admită apelul și, schimbându-se în parte sentința,

să se dispună restituirea în natură măcar a terenului dacă nu a întregului imobil.

Recurenții susțin că decizia

atacată este contradictorie deoarece, pe de o parte, instanța de apel a dat eficiență

renunțării la judecată revendicării cu pârâtul Statul Român iar, pe de altă parte,

a conchis că acest capăt de cerere se impune a fi respins dată fiind finalitatea

acțiunii civile formulate, de lăsare a imobilului în deplină proprietate reclamanților.

Intimatul-pârât Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională

a Finanțelor Publice Timișoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului.

A arătat că decizia atacată

este legală, întrucât instanțele în mod corect au luat act de renunțarea la judecată

față de acest pârât, formulată de reclamanți la termenul de judecată din 5

septembrie 2012, iar această chestiune nu a fost criticată prin motivele de apel

sau recurs.

Intimata-pârâtă P.K.M.

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ce nefondat.

A arătat, în esență, că

instanțele de fond au stabilit în mod corect situația de fapt în raport de care

au aplicat just normele legale incidente, iar reclamanții nu au în patrimoniul lor

un bun protejat de art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului. Susține că are un drept de proprietate asupra apartamentului pe care l-a

cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, respectând cerințele acestei legi, drept

care s-a consolidat atât timp cât reclamanții nu au solicitat în condițiile

art. 45 din Legea nr. 10/2001 constatarea nulității titlului său.

În același sens sunt și

argumentele invocate în apărare prin întâmpinarea formulată de intimații-pârâți

M.F. și M.A.D., care au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.

Analiza instanței de recurs:

În primul rând, se reține

că indicarea pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. este pur formală, recurenții nearătând

care este actul juridic, în înțelesul lui material (negotium juris), care ar fi

fost interpretat greșit de către instanța de apel.

Înalta Curte apreciază

ca nefondate criticile ce pot atrage incidența motivului de recurs reglementat de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Verificând considerentele

deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța a răspuns criticilor formulate

prin motivele de apel și care vizau cadrul procesual cu care a fost învestită.

În susținerea acestor

critici reclamanții au formulat mai multe argumente, iar instanța de apel în mod

legal a grupat aceste argumente și a răspuns prin considerente comune, obligația

care-i incumba în baza art. 295 C. proc. civ. fiind de a răspunde tuturor motivelor

de apel formulate, iar nu fiecărui argument folosit de apelant, în parte.

Or, din redactarea deciziei

atacate rezultă că, în limitele cererii de apel cu care a fost învestită, Curtea

de Apel a verificat stabilirea situației de fapt și aplicare legii de către prima

instanță, astfel încât, modificarea deciziei în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

nu se poate dispune.

Examinând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate, care se circumscriu motivelor de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

că nu pot fi primite pentru

următoarele considerente:

Contrar susținerilor recurenților,

atât timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989 a fost adoptată o lege specială de reparație, care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține

că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs

cu aceasta, raționament judiciar urmarea căruia se reține aplicarea corectă

a legii la situația de fapt stabilită, în consens cu respectarea principiului de

drept specialia generalibus derogant.

Așadar, Legea nr. 10/2001

suprimă acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și dreptul la un proces

echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural,

controlul judecătoresc al reparațiilor fiind recunoscut pe deplin

Potrivit Legii nr. 10/2001,

imobilul litigios face obiectul acestui act normativ, fiind vorba de un imobil trecut

în patrimoniul statului în perioada de referință a legii speciale.

Așa fiind, în mod corect

instanțele de fond au apreciat că imobilul intră sub domeniul de aplicare a Legii

nr. 10/2001, care este o lege specială de reparație a căror dispoziții se aplică

prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 C.

civ. invocate de reclamanți în acțiune.

Legea nouă reglementează

toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, ce intră sub incidența sa, indiferent că preluarea s-a făcut cu titlu valabil

sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror

situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegare până la data intrării sale în vigoare,

în temeiul art. 480 și art. 481 C. civ.

Este adevărat că, anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor, ca efect al ineficienței

actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului, a fost guvernată de dreptul

comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480-art. 481

C. civ.

În prezent, însă, dreptul

comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept

substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței,

procedură specială care asigură toate garanțiile necesare, inclusiv accesul

la instanță.

Ca efect al intrării în

vigoare a legii speciale de reparație în privința imobilelor preluate de stat, acțiunea

în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită

de legea specială.

Prin urmare, Înalta Curte

reține că, instanța de apel, prin decizia pronunțată, a realizat o corectă

aplicare și interpretare a legii la situația de fapt stabilită în raport de circumstanțele

speței, în lumina principiului de drept specialia generalibus derogant, având în

vedere că existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor

preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie

în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale

suverane de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

Bunul imobil în litigiu

face parte din categoria celor a căror situație juridică este reglementată de Legea

nr. 10/2001, iar cu privire la acesta, reclamanții aveau obligația de

a urma procedura specială instituită de această lege, procedură, de care, de altfel

au și uzat. În cadrul normativ nou creat nu există posibilitatea pentru recurenți

de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială și dreptul comun,

în funcție de soluția dată în concret în procedura legii speciale, soluție care

de altfel le este imputabilă. Aceasta deoarece recunoașterea unui asemenea

drept ar însemna încălcarea principiului evocat, dar și a deciziei în interesul

legii nr. 33/2008 care, în cuprinsul său, a făcut trimitere la acesta.

Liberul acces la justiție

presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție,

legiuitorul având competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului

în fața instanțelor de judecată. Exercitarea unui drept de către titularul său nu

poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea

anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea

respectivului drept nu mai este posibilă, precum și a unor proceduri prealabile.

În acest context, Înalta

Curte reține, în circumstanțele particulare ale speței, că valorificarea

acestor drepturi nu poate fi realizată pe calea acțiunii în revendicare de drept

comun, prima critică formulată de recurenții fiind, astfel, nefondată.

Nefondată este și cea

de a doua critică formulată de recurenți, referitoare la existența în patrimoniul

lor a unui „bun” protejat de Primul Protocol al Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Soluționarea cauzei

pendinte nu poate ignora decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel,

instanța supremă statuând asupra divergențelor de jurisprudență de la

acel moment a stabilit, printre altele, că nu se poate opta între aplicarea Legii

nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv a C.

civ.

Aprecierea existenței

unui bun în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii

explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva

României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare

a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni

în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea

bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei,

ca stare de fapt.

Posibilitatea reclamanților

de a recurge la acțiunea în revendicare a fost analizată și funcție de

măsura în care aceștia se prevalează de „un bun actual” în sensul normei europene,

ipoteză în care acestora trebuie să li se asigure accesul la justiție.

Ținând cont de raționamentul

juridic expus în considerentele deciziei obligatorii pronunțate de instanța supremă,

Înalta Curte constată că instanța de apel a determinat corect situația

juridică a imobilului litigios, examinarea acțiunii în revendicare fiind realizată

prin verificarea (funcție de particularitatea cauzei) existenței în patrimoniul

reclamanților a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în raport de titlul exhibat de aceștia. În

cadrul efectelor create prin aplicarea normelor speciale în sensul dezlegării dată

cu caracter obligatoriu al deciziei nr. 33/2008, dar și cel al jurisprudenței

europene actuale, în mod judicios s-a concluzionat că reclamanții nu au în

patrimoniul lor un „bun actual” în sensul Convenției, care să le permită restituirea

în cadrul acțiunii în revendicare.

În acest context al analizei,

faptul că Decretul nr. 111/1951 a fost abrogat, fiind evidentă nevalabilitatea titlului

statului nu le conferă reclamanților un „bun actual” în sensul Convenției, actul

normativ menționat fiind nominalizat ca fiind act de preluare abuzivă de către stat

potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001.

Sub aspectul criticilor

de nelegalitate, recurenții au arătat că au făcut dovada nelegalității

trecerii bunului în proprietatea statului și a înstrăinării imobilului de către

stat unor terțe persoane, împrejurare ce îi îndreptățește la prezentul demers

judiciar. În acest context, au pretins că au deschisă calea acțiunii în revendicare

de drept comun pentru a beneficia de protecția de art. 1 din Primul Protocol adițional

al Convenției Europene a Drepturilor Omului, invocând sub acest aspect și jurisprudența

C.E.D.O.

Înalta Curte constată

că, sub acest aspect, instanța de apel a procedat în mod corect la soluționarea

acțiunii în revendicare din perspectiva raportului dintre legea generală-legea

specială, în considerarea efectelor deciziei obligatorii nr. 33/2008, care include

prin ea însăși analiza principiului securității raporturilor juridice.

Din această perspectivă, s-a concluzionat corect că reclamanții nu au făcut

dovada existenței în patrimoniul lor a unui „bun actual” pentru a putea beneficia

de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Aprecierea existenței

unui bun în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii

explicitate în jurisprudența Curții europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele

împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime”

de valorificare a dreptului de proprietate, întrucât în cadrul unei acțiuni în revendicare,

ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dat

fiind finalizarea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de

fapt. Se observă însă în jurisprudența actuală a C.E.D.O. o schimbare în raționamentului

construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, în ceea ce privește conținutul

conceptual al noțiunii de bun.

Or, din momentul pronunțării

hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu și alții contra României,

instanța de contencios european arată că acel concept de „bun actual” există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat

în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii

bunului, aspect reținut și de instanța de apel în analiza efectuată.

Diferența de abordare

este esențială întrucât în viziunea actuală a C.E.D.O. nu se mai recunoaște în patrimoniul

foștilor proprietari deposedați un bun, respectiv un vechi drept de proprietate

asupra bunului preluat abuziv, ci se reține existența unui nou drept de proprietate

care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat, prin care

se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior,

în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României, prin

Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte remarcă din

conținutul hotărârii-pilot că stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul

fostului proprietar se naște un nou drept de proprietate, Curtea europeană a statuat

că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului

preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai

este posibilă și dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă,

respectiv Legea nr. 10/2001.

Recurenții nu au

făcut dovada că ar deține în patrimoniul lor un „bun actual” care să le permită

restituirea în natură a imobilului revendicat, în sensul argumentelor deja prezentate.

În acest context al analizei,

nu poate fi primită nici critica referitoare la greșita interpretare a jurisprudenței

europene în cauza Atanasiu, întrucât recurenții-reclamanți nu dețin un bun actual,

și nici cea privitoare la faptul că și în prezent Statul Român este înscris în cartea

funciară ca proprietar al terenului.

Chiar dacă nu au fost

înscrise în cartea funciară înstrăinările privind imobilul în litigiu aceasta nu

prezintă relevanță în raport de finalitatea acțiunii civile promovate de reclamanți,

aducerea bunului în patrimoniul lor, coroborată

cu

împrejurarea că aceștia nu pot justifica

existența unui bun sau o speranță legitimă în patrimoniul lor.

Reclamanți nu au obținut

recunoașterea în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolului

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca o consecință a constatării

de către instanță a nevalabilității titlului statului asupra imobilului litigios

iar, pe de altă parte, au obținut

o soluție nefavorabilă în procedura legii speciale,

determinată

de pasivitatea lor în acest demers.

Totodată, se reține că

reclamanții nu se regăsesc în niciuna din situațiile de excepție

care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de

drept comun.

Reclamanții au avut

exercițiul efectiv al drepturilor recunoscute în favoarea lor prin dispozițiile

Legii nr. 10/2001, iar lipsa lor de diligență pentru respectarea termenelor reglementate

de legea specială nu le dă dreptul să formuleze o nouă acțiune întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ.

Astfel, nicio persoană

nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată

ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C.

civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un bun în sensul dat de

art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției ori nu poate invoca existența unei speranțe

legitime în legătură cu acesta.

„Simpla speranță de restituire”

(terminologie uzitată în jurisprudența C.E.D.O.), în absența îndeplinirii condițiilor

legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului

în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare

patrimonială” și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenție.

Ca atare, recurenții nu

se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului

european, iar invocarea împrejurării potrivit căreia statul ar fi încă titularul

dreptului de proprietate înscris în cartea funciară asupra terenului în litigiu,

nu justifică lipsa exercițiului necesar al unui proprietar diligent în recuperarea

bunurilor sale conform reglementărilor speciale în materie.

Așa fiind nici criticile

formulate pe acest aspect nu pot fi primite.

Cât privește ultima critică,

referitoare la faptul că instanțele de fond au dat eficiență cererii de renunțare

la judecata acțiunii în revendicare față de pârâtul Statul Român, formulată în primul

ciclu procesual, se reține că de această solicitare instanța a luat act prin hotărârea

judecătorească.

Fiind un act de voință

unilateral și cu caracter definitiv, reclamanții nu îl mai puteau revoca ulterior,

în al doilea ciclu procesual.

De altfel, critica nu

poate conduce la finalitatea dorită de recurenți, atât timp cât demersul lor judiciar

în prezenta cauză nu este de admis, în raport de considerentele deja menționate.

Având în vedere considerentele

prezentate, în raport de care nu se poate reține întrunirea cerințelor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanților, ca nefondat,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Întrucât prin respingerea

cererii de recurs, recurenții-reclamanți au căzut în pretenții față de intimații

intimații M.F. și M.A.D., fiind astfel întrunite cerințele art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va dispune în baza acestui text de lege obligarea recurenților-reclamanți

la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimați în această fază procesuală

și solicitate, în cuantum de 4.500 RON, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții S.R.V. și R.A. împotriva deciziei nr. 75 din 15

mai 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Obligă recurenții la plata

sumei de 4.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs către intimații

M.F. și M.A.D.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 ianuarie 2014.