ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 295/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 295/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

La data de 21 octombrie 2011, au formulat cerere

de chemare în judecată, precizată la data de 16 februarie 2012, reclamanții S.M.,

S.H., S.R.G., G.I., G.A., P.H. și F.H. în contradictoriu cu pârâții Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului

Timișoara, Municipiul Timișoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara,

Prefectura Județului Timiș, C.I., C.L., P.A.C., B.M., B.E., A.A., A.E., F.M.G. și

F.C.L., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună constatarea

dreptului reclamanților la „restitutio in integrum” a imobilului situat în Timișoara

str. B. cu terenul aferent de 550 mp, urmare a constatării prin sentința definitivă

și irevocabilă a Tribunalului Timiș, secția civila, nr. 397A din 3 noiembrie 2004,

că „Statul Român a dobândit fără titlu valabil imobilele”, constatarea faptului

că imobilul din str. B. nu a fost divizat în unități locative, cu forme legale și

nici nu există avizarea acestei lucrări de către O.C.O.T., astfel încât înscrierea

ei la data de 23 iunie 1997 în C.F. X1, constituie o nelegalitate, un abuz și, implicit,

o nulitate absolută.

Au solicitat constatarea

nulității absolute a tuturor contractelor de vânzare-comparare încheiate de pârâții

de rang 3 și 4 cu pârâții de rang 6, 7, 10, 11, 12, 17, precum și a contractelor

subsecvente încheiate de „cumpărători” cu terțe persoane, pârâții de rang 8 și 9;

constatarea dreptului reclamanților la retrocedarea în natură a întregului spațiu

de la parterul imobilului din str. B. și parțial de la demisol, constatând că aceste

spații sunt spații comerciale și de producție; constatarea nelegalității dezmembrării

topometrului cu 541 mp teren din C.F. X1, (al antecesorilor reclamanților) și dezlipirea

acestuia cu transcrierea în C.F. X2, în folosință și, apoi, în proprietatea pârâților

de rang 13, 14, 15, 16.

Au solicitat ca, în situația

în care se va constata că nu se mai poate retroceda terenul în natură, să fie obligat

Statului Român la plata de despăgubiri echivalente cu valoarea actuală de piață,

cu cheltuieli de judecată; obligarea Statului Român la retrocedarea în natură a

imobilului situat în Timișoara str. B. (cu toate apartamentele, respectiv apartamentul

Y1, apartamentul Y2, apartamentul Y3, apartamentul Y4, apartamentul Y5) , precum

și a tuturor spațiilor de la parter și parțial demisol, foste spatii comerciale

și de producție.

În cazul în care se va

constata că există motive insurmontabile și anumite spații nu se pot restitui în

natură, a solicitat restituirea parțială în natură, iar pentru spațiile, construcții

și teren, nerestituibile, să se dispună obligarea Statului Român la despăgubiri

echivalente cu valoarea actuală de piața a acestor imobiliare, cu cheltuieli de

judecată.

Au solicitat să se constate,

pe cale de consecință, nevalabilitatea titlului Statului Român de preluare a imobilului,

situat în Timișoara, str. B., înregistrat în C.F. X1 top Z1 casa și curte cu 550

mp, precum și top Z2 gradina de 341 mp, C.F. nou fiind sub nr. X3; „nulitatea absolută”

a vânzărilor-cumpărărilor pârâților de rang 3 și 4, către cumpărătorii-pârâții de

rang 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12 (chiriași), pe motivul de nelegalitate, imobilul fiind

divizat nelegal, neexistând nici un plan, în acest sens, efectuat de specialiști

autorizați și nicio avizare legală și obligatorie a O.C.P.I., pentru împărțirea

imobilului în apartamente.

De asemenea, au solicitat

să se constate faptul ca pârâții de rang 3 și 4 sunt de rea-credință deoarece au

vândut un imobil astfel împărțit în apartamente, creând confuzii deliberate față

de spațiile comerciale de la parter.

Au mai solicitat să se

constate reaua-credința a cumpărătorilor de rang 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, care au

cumpărat entități locative echivoce, fără avizarea legală a împărțirii în unități

locative distincte. Au solicitat să se constate reaua-credință a cumpărătorilor-chiriași

și nulitatea absolută a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare efectuate intre

pârâții de rang 3 și 4 cu parații de rang 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, reținând reaua-credința

a pârâților în exercițiul drepturilor civile, constatând și nulitatea absolută a

contractelor de cumpărare a terților subsecvenți, reținând aici atât nulitatea absolută

„ope legis” (vânzarea făcută de chiriași înainte de împlinirea termenului de 10

ani și inserarea în cuprinsul „promisiunilor de vânzare-cumpărare”, a prețului plătit

și încasat cât și nulitatea absolută derivată din principiu de drept civil „accesorium

sequitur principale”, constatând nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare

a foștilor chiriași-cumpărători de la Stat, cu terți dobânditori, chiar prin acte

notariale, aplicând principiul „quod nullum est, nullum producit efectum”.

Au solicitat restituirea

în natură a întregului imobil situat în Timișoara str. B., casa și curte cu 550

mp teren, înscris în C.F. vechi X1 top Z1 și C.F. nou col. X3, denumit impropriu

la demisol; apartament denumit SAD, cu unitate individuală, compus din doua încăperi

și wc, plasat în descriere improprie în C.F. cu numai suprafața arătată mai sus,

în timp ce spațiul comercial al casei naționalizate cuprindea întregul parter, locuințele

fiind la mezanin; înscrierea dreptului reclamanților de proprietate asupra imobilului,

casă și teren aferent de 550 mp în C.F. colectivă, dispunând formarea unei singure

cărți funciare așa cum a fost inițial și despăgubirea reclamanților cu contravaloarea

unor despăgubiri materiale echivalente cu valoarea actuală de piață a terenului

în suprafață de 341 mp, dezmembrat din proprietatea noastră și adus în C.F. X2 cu

top Z2, „gradina în str. T.”, dezmembrat ulterior mai departe.

În subsecvent, au solicitat

obligarea Statului Român la despăgubiri materiale echivalente cu valoarea de piață

a apartamentelor a căror vânzare-cumpărare ar fi menținută, să se dispună pentru

diferența de imobil și suprafețe aferente să fie restituite în natură către reclamanți,

iar pentru un subsecvent 2, să se dispună despăgubirea reclamanților cu valoarea

actuală de piață a acestor imobile, construcții și teren apartenențe C.F. inițial

X1 Timișoara cu top Z1 și top Z2 teren gradină de 341 mp, toate trecute la Stat

în baza Decretului nr. 92/1950.

În fapt, reclamanții au

arătat că au calitatea de moștenitori legali ai antecesoarei M.E., (pe ½

parte din imobil), individualizată în C.F. partea a Il-a, „Proprietatea”, și totodată

au calitate de moștenitori testamentari ai ginerelui antecesoarei de mai sus, numitul

G.I. (pe ½ parte din imobil), individualizată în C.F. partea a Il-a „Proprietatea”,

asupra imobilului situat în Timișoara, str. B., înregistrat în C.F. nr. X1, top

Z1 (casă și curte în str. B. cu 550 mp teren) și top Z2 (gradina în str. B. cu 541

mp teren). Conversia pe hârtie este X3, nou.

În baza Decretului

nr. 92/1950, imobilul sus arătat, a trecut în proprietatea Statului Român, cu titlul

de naționalizare.

La data de 2 mai 1973,

imobilul teren de 341 mp, aparținând top Z2 din C.F. X1, s-a dezlipit din C.F. și

s-a transcris într-un C.F. nou cu nr. X2, suprafața de 341 mp, trecând în folosința

lui Z.P. cu soția și A.A. cu soția. În acest C.F. nou, poziționat „după colț” pe

str. T., s-a dezmembrat terenul în top Z2/1 cu 167 mp teren pe „str. T.”, înscriindu-se

dreptul de proprietate al pârâților A.A. și A.E., iar subdivizionarea top Z2/2 cu

164 mp teren s-a transcris într-un alt topometru, în favoarea lui Z.P., care a edificat,

de asemenea, o casă în regim P+1, fiind înscris și dreptul de proprietate al susnumiților

asupra construcțiilor nou edificate.

Apoi, subtopometrul astfel

creat, Z2/2, a rămas în C.F. X2 cu numai 164 mp teren, dar cu mențiunea de mai sus

că topometrul și terenul sus arătat, cu „construcții neevidențiate în C.F.”, sunt

individualizate „în str. T.”. Ulterior în anul 1992, se înscriu în C.F. X2 la partea

a Il-a și construcțiile edificate, notându-se cu nonșalanță la nivelul datei de

29 aprilie 1992: „se notează ca pe parcela nr. top Z2/2, „s-a construit o casă compusă

din parter și etaj, situată pe str. T.” . Apoi, în 1993, „se radiază dreptul de

proprietate în favoarea proprietarilor A.A. și soția A.E. Ca și cum nelegalitățile

nu ar fi fost de ajuns, s-a notat la 24 mai 2005: „se înregistrează existența subsolului,

rezultând S+P+1E, proprietatea numiților A.A. și A.E.”, care au „noroc” și li se

descoperă „existența subsolului vilei” ce era la baza vilei construite și înregistrate

încă din 14 decembrie 1981, prin excavarea terenului naționalizat.

Reclamanții au solicitat

instanței să dispună stabilirea valorii de circulație a terenului de 341 mp dezmembrat

din C.F. inițial X1, (top Z2), transpus în C.F. X2, întrucât reclamanții pretind

un drept de desdăunare real, conform indicațiilor C.E.D.O., fiind evident că pentru

această suprafață nu se mai poate face restituirea în natură, chiar dacă înstrăinarea

făcută de Stat către terți, este plină de nelegalități, întrucât pe acest teren

sunt edificate construcții în tip S+P+1E și P+1E, un duplex, construcțiile aparținând

pârâților de rang 13 și 14 (A.) și de rang 15 și 16 (Z.).

Reclamanții au menționat

că sunt în posesia deciziei Tribunalului Timiș, secția civila, nr. 397A din 3

noiembrie 2004, hotărâre definitivă și irevocabilă că „Statul Român, a dobândit

fără titlu valabil imobilele”, din str. B., identificate topografic prin nr. top

Z1 și Z2, primul evidențiat în C.F. X1 Timișoara, iar ultimul devenit prin dezmembrare,

nr. top Z2/1 și Z2/2, evidențiate în C.F. nr. X2 Timișoara și, respectiv, în C.F.

nr. X4 Timișoara.

Nevalabilitatea titlului

Statului dă dreptul reclamanților la „restitutio in integrum”, căci titlul Statului

nu este valabil, în înțelesul dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998,

iar instanța a constatat că nu este aplicabil Decretul de naționalizare nr. 92/1950,

antecesorilor reclamanților, aceștia neintrând în categoriile pentru care s-a aplicat

acest decret.

Nu exista „ apartamentarea”

imobilului din str. B., și nici aprobarea legala a O.C.O.T.-ului cu privire la vreo

dezmembrare, în C.F. nr. X1 fiind trecută o dezmembrare fictivă, pentru interese

subiective. Aceasta „apartamentare” este atinsă de nulitate absolută.

De asemenea, au arătat

că sunt îndreptățiți să revendice imobilul în litigiu pe calea dreptului comun,

în temeiul dreptului de acces la justiție care presupune analizarea pretențiilor

sub toate aspectele, de către instanța de judecată. Au dreptul la un proces echitabil

consfințit de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum

și cele garantate prin art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la această Convenție,

privind ocrotirea dreptului de proprietate.

Potrivit art. 20

alin. (2) din Constituția României, revizuită, în caz de neconcordanta între Pactele

și Tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este

parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

În practica C.E.D.O. în

cauze ca „Străin versus România”, „Păduraru versus România”, s-a reținut ca Legea

nr. 10/2001, nu acordă o satisfacție eficientă victimelor preluărilor abuzive de

imobile, pe de o parte datorită lentorii procedurii, pe de altă parte, datorită

lipsei unei despăgubiri reale.

Sub aspectul admisibilității

trebuie avută în vedere și decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțata de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în secții unite.

În cauza „Păduraru versus

România” și în altele ce i-au urmat, C.E.D.O. a constatat că Statul și-a încălcat

obligația pozitivă de a reacționa în timp util și coerent în ceea ce privește chestiunea

de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate

în posesia sa în baza decretelor de naționalizare. În considerentele deciziei în

interesul legii sus arătate, s-a reținut că jurisprudența instanței europene

de contencios al drepturilor Omului a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele

legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești

care au atras, în numeroase cauze, condamnarea Statului Român pentru încălcarea

art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1, respectiv pentru lipsirea de proprietate,

combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.

Astfel Înalta Curte de

Casație și Justiție, în secțiile unite, a reținut că în procedura de aplicare a

Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură de a asigura aplicarea efectivă

și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile

art. 1 alin. (1) din primul Protocol Adițional Ia Convenție, ceea ce impune conform

art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care,

fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern așa cum se

stabilește prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Reclamantul poate recurge

oricând la acțiunea în revendicare prevalându-se de art. 1 din primul Protocol.

Reclamanții au mai arătat

că, datorită faptului ca titlul Statului nu este valabil, proprietatea asupra imobilului

în litigiu este considerată că nu s-a transferat niciodată din patrimoniul antecesorilor

reclamanților, conform principiului „nomo dat quod habet” sau „nemo plus juris ad

alium trasferre potest quam ipse habet”. Atâta timp cât dreptul de proprietate asupra

imobiliarelor reclamanților nu s-a transmis în mod valabil Statului nu putea fi

transferat în mod valabil de către Stat cu titlu de vânzare-cumpărare către pârâții

persoane fizice, arătați în acțiune și nici terții subsecvenți nu puteau dobândi

valabil.

Vânzarea-cumpărarea în

discuție s-a realizat în frauda dreptului reclamanților, cu încălcarea prevederilor

art. 948, art. 966, art. 968 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul

Municipiul Timișoara a arătat că acțiunea promovată de către reclamanți este o acțiune

în revendicare, specifică sistemului de carte funciară, că reclamanții urmăresc

restituirea unui imobil preluat de către stat. O astfel de cerere poate fi soluționată

numai pe calea legii speciale care guvernează astfel raporturi juridice, respectiv

Legea nr. 10/2001, conform principiului de drept „specialia generalibus derogant”,

cu respectarea procedurilor și competentelor reglementate de acest act normativ,

procedura pe care reclamantul a uzat-o, cererea de restituire a acestuia nefiind

soluționată dar reprezentantul notificatorilor nu s-a prezentat în vederea semnării

procesului verbal având ca obiect starea de fapt a imobilului.

A precizat că imobilul

situat în Timișoara str. B. a fost preluat de Statul Român prin Decretul nr. 92/1950

de la proprietarii tabulari M.E. și G.I., cele 5 unități locative ale acestui nemișcător

ieșind din evidența mijloacelor fixe ale instituției pârâte între anii 1996-1998,

prin vânzare, rămânând în evidență doar spațiul cu altă destinație, închiriat în

prezent către SC B.P. SRL în baza contractului din 1998, prelungit prin actul adițional

din 2011.

Referitor la imobilul

situat în Timișoara str. T., acesta nu fost înscris niciodată în evidența mijloacelor

fixe ale instituției pârâte, motiv pentru care raportat la acest nemișcător, pârâții

Municipiul Timișoara, prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara nu

are calitate procesuală pasivă.

Având în vedere faptul

că reclamanții își întemeiază demersul litigios pe dispozițiile dreptului comun,

situația juridică a imobilelor revendicate nu poate fi analizată decât în cadrul

procedurii administrative reglementate de dispozițiile Legii nr. 10/2001, procedura

de care reclamanții au uzat, acesta nefiind finalizată, astfel că prezenta cerere

are un caracter inadmisibil. A invocat în acest sens deciziile Curții Supreme de

Casație și Justiție nr. 5933 din 10 noiembrie 2010, nr. 6008 din 11 noiembrie 2010

și nr. 27/2011.

Mai mult, Înalta Curte

de Casație și Justiție, prin decizia nr. 33/2008, a stabilit că după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989 concursul dintre legea specială și legea generală,

se rezolvă în favoarea celei speciale conform principiului „specialia generalibus

derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Faptul că legea specială

a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea titluri

corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, imperativ

ce se degajă și din jurisprudența C.E.D.O.

Astfel, în cazul Atanasiu

ș.a. contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010) se arată că un bun actual

există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă

s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres

în sensul restituirii bunului.

Pârâtul a susținut că,

în speță, nu poate fi recunoscută reclamanților decât cel mult o creanță constând

în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Având în vedere că reclamanții

au depus notificarea în termenul legal prevăzut de legea specială, acțiunea de chemare

în judecata întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 și art.

481 C. civ., are un caracter inadmisibil, caracter susținut și de dispozițiile

art. 109 alin. (2) C. proc. civ.

În alți termeni, solicită

a se observa că Legea nr. 10/2001, ca o lege specială, a suprimat acțiunea dreptului

comun prin ipoteza ineficacității actelor de preluare subsumate sferei sale de aplicare

și fără a elimina accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l

prin norme speciale controlului judecătoresc. Prin apariția legii speciale, dreptul

comun a fost părăsit și înlocuit cu normele de drept special și cu o procedură administrativă

obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești, procedură pe care

reclamanții au parcurs-o, aceasta fiind în prezent nefinalizată din culpa notificatorilor.

În acest context, purtând

asupra retrocedării proprietății unui imobil circumscris domeniului de aplicare

al Legii nr. 10/2011 cererea reclamanților este nefondată, devreme ce, în orice

sistem de drept, accesul la justiție se realizează după reguli procedurale cu caracter

general sau special.

Prin titlu, în accepțiunea

art. 6 din Legea nr. 213/1998, se înțelege orice act sau fapt juridic prin care

statul a dobândit dreptul de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile,

atât prin unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate de drept comun

reglementate de C. civ., cât și prin moduri specifice perioadei 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

Legea impune o triplă

condiție pentru ca actul să fie valabil, respectiv ca acesta să fie obținut cu respectarea

Constituției perioadei respective, a tratatelor internaționale la care România era

parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Prin titlu, în accepțiunea

art. 1 alin. (2) din Normele privind aplicarea Legii nr. 112/1995, se înțelege trecerea

acelor imobile cu destinație de locuință în proprietatea statului, în baza unor

prevederi legale în vigoare la data respectivă, fiind exemplificate prevederile

Decretului nr. 166/1988, Decretului nr. 92/1950, Decretului nr. 142/1952, Decretului

nr. 218/1960, Decretului nr. 712/1966, Decretului nr. 223/1974, Legii nr. 4/1973,

și alte acte normative, inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniștri sau

ale Guvernului.

Cu alte cuvinte, a susținut

pârâtul, titlul, în accepțiunea acestei legi, reprezintă aplicarea la o situație

anume determinată a prevederilor unui act normativ în baza căruia s-a dispus trecerea

în proprietatea statului și nu situația când s-a procedat la o simplă preluare în

fapt a imobilelor.

Având în vedere aceste

considerente, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii reclamanților, în principal,

ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca netemeinică și nelegală.

Pârâta Instituția Prefectului,

Județul Timiș, a depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea acțiunii și invocând

lipsa calității procesuale pasive a instituției.

În motivare, a arătat

că potrivit prevederilor art. 33 din Titlul VII, Regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, au fost abrogate

art. 34-art. 40 din Legea nr. 10/2001, astfel încât instituția Prefectului nu mai

are competențe în soluționarea dosarelor administrative.

Pârâții A.A. și A.E. au

formulat întâmpinare, prin care au solicitat, pe cale de excepție, respingerea acțiunii,

ca inadmisibilă, iar, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivare, au arătat

că sunt proprietarii tabulari ai imobilului situat în Timișoara, str. T., înscris

în C.F. nr. X5 Timișoara (C.F. vechi nr. X2), nr. top. Z2/2, casă în suprafață de

164 mp, iar reclamanții revendică, pe calea dreptului comun, terenul în suprafață

de 164 mp aferent construcției, totodată, arătând că au dobândit în proprietate

acest imobil.

Au menționat că reclamanții

înțeleg să revendice imobilele în litigiu pe calea dreptului comun, deși recunosc

faptul că au urmat și calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând în acest sens

o notificare care urmează să fie soluționată de Primăria municipiului Timișoara.

În aceasta situație, acțiunea

reclamanților este inadmisibilă, întrucât dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001

sunt prevalente dispozițiilor dreptului comun, reclamanții având o altă cale de

realizare a dreptului lor o acțiune având ca obiect obligația de a face, așa cum

de altfel s-a stabilit prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, pronunțată în Dosarul nr. 37/2006, obligatorie potrivit

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., fiind pronunțata într-un recurs în interesul legii.

Acțiunea este inadmisibilă

și dacă se invocă decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, întrucât se aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților, dobândit

în mod legal și cu bună credință „(...) prioritatea unei acțiuni în revendicare

întemeiată pe dreptul comun, poate fi dată doar în măsura în care astfel nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice”.

În final au arătat că,

capetele de cerere sunt inadmisibile în raport cu dispozițiile art. 111 C. proc.

civ.

Învestit cu soluționarea

cauzei, Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 2905 din 1 noiembrie 2012, a

respins acțiunea formulată de reclamanți și i-a obligat pe aceștia la plata cheltuielilor

de judecată către pârâții C.I. și C.L., în cuantum de 1.720 RON onorariu de avocat

și suma de 600 RON către pârâții A.A., respectiv A.E., cu același titlu.

Analizând excepțiile invocate,

tribunalul a reținut că prin cererea înregistrată la Judecătoria Timișoara cu

nr. 19167/2002, reclamanții S.M., S.H., S.R.G., P.H., F.H., G.I. și G.A. au chemat

în judecată pârâții Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara,

Z.E., B.E., B.E.A., B.M., B.S., S.M.A., A.A., A.E., Z.P., Z.L., Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice și Prefectura județului Timiș pentru: constatarea

nulității absolute a titlului statului de naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950

a imobilelor înscrise în C.F. X1, nr. top. Z1 și Z2; constatarea nulității contractelor

prin care statul a vândut aceste imobile în baza Legii nr. 112/1995 către chiriași;

constatarea nulității ordinului prefectului privind împroprietărirea în baza Legii

nr. 18/1991 a pârâților A.A., A.E., Z.P. și Z.L. cu nr. top. Z2; constatarea nulității

dezmembrării acestui nr. top; revenirea la situația anterioară de carte funciară

prin radierea dreptului de proprietate al statului și al chiriașilor cumpărători,

corelativ cu intabularea dreptului de proprietate al reclamanților cu titlu de moștenire.

Acest litigiu a fost soluționat

irevocabil prin decizia civilă nr. 1058/2005, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara

în Dosarul nr. 1235/2005.

În urma acelui demers

judiciar reclamanții au obținut recunoașterea faptului că Statul Român a dobândit

fără titlu valabil imobilele situate în Timișoara, str. B., înscrise în C.F. X1

Timișoara, nr. top. Z1 și Z2.

Prin urmare, față de părțile

comune celor două cauze (reclamanți și pârâți), soluția dată în Dosarul nr. 19167/2002

al Judecătoriei Timișoara cererilor având ca obiect: constatarea nulității absolute

a titlului statului de naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950 a imobilelor

înscrise în C.F. X1, nr. top. Z1 și Z2, constatarea nulității contractelor prin

care statul a vândut aceste imobile în baza Legii nr. 112/1995 către chiriași, constatare

nulității dezmembrării nr. top. Z2 și revendicarea celor două imobile, au intrat

în autoritatea lucrului judecat. Cu alte cuvinte, petitele respective nemaiputând

fi puse în discuție în prezenta cauză, pe aceleași temeiuri.

În aceste condiții, cererile

de constatare a nulității contractelor prin care chiriașii-cumpărători au vândut

apartamentele din imobilul situat în Timișoara, str. B., unor terți, ca și cererea

de constatare a nevalabilității împărțirii în apartamente a imobilului nr. top.

Z1, au devenit lipsite de interes, înțeles ca folos practic urmărit, câtă vreme

reclamanții nu mai pot obține restituirea în natură a imobilelor.

Totodată, potrivit

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat,

de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii

nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie în natură sau în

echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei

legi, iar art. 2 alin. (1) lit. a) din același act normativ prevede că în sensul

prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege imobilele naționalizate

prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și

completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor

industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte

acte normative de naționalizare.

Prin urmare, imobilul

revendicat de reclamanți face obiectul Legii nr. 10/2001, astfel că, potrivit principiului,

specialul derogă de la general, reclamanții trebuiau să apeleze la prevederile speciale

și la procedura reglementate de Legea nr. 10/2001, nefiind admisibilă o revendicare

în condițiile dreptului comun.

Același principiu decurge

și din dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, conform cărora: „bunurile

preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului,

pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație”.

În concluzie, dacă există

o lege specială de reparație, persoana îndreptățită trebuie să apeleze la aceasta,

iar nu la dreptul comun.

La fel, prevederea

alin. (3) al art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit căreia instanțele judecătorești

sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, trebuie interpretată prin

raportare la alin. (2) al aceluiași articol, în sensul că, atunci când există o

lege specială reparatorie, lipsa de valabilitate a titlului se va analiza tot în

procedura reglementată de legea specială, iar nu în condițiile dreptului comun.

Constatarea lipsei titlului

sau a nevalabilității titlului de preluare a imobilului nu reprezintă un capăt de

cerere în sine, ci o condiție, alături de celelalte condiții reglementate de legea

specială reparatorie, pentru admiterea cererii de restituire a imobilului. Procedura

administrativă, urmată de procedura judiciară, prevăzute de Legea nr. 10/2001, presupun

tocmai analizarea caracterului preluării imobilelor de către stat, neputându-se

restitui imobile în baza Legii nr. 10/2001 fără ca, în prealabil, să se constate

caracterul abuziv al preluării.

Prin urmare, a fost găsită

ca inadmisibilă și cererea de constatare a caracterului abuziv al preluării pe calea

dreptului comun, câtă vreme Legea nr. 10/2001 a reglementat o procedură specială

în acest sens, fiind fără finalitate constatarea preluării abuzive a imobilului,

dacă restituirea lui pe calea dreptului comun este, așa cum s-a arătat, inadmisibilă.

De asemenea, prin decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, dată în soluționarea unui recurs

în interesul legii, s-a stabilit: „Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc:

Concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială.

În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun,

în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice”.

Tribunalul a reținut că

reclamanții nu au dovedit un conflict între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și care conflict să le deschidă acestora calea revendicării

de drept comun.

Apoi, apartamentele revendicate

de reclamanți se află, în prezent, în proprietatea altor persoane, prin cumpărare,

astfel că cererea reclamanților este de natură să afecteze dreptul de proprietate

al acestora și securitatea unor raporturi juridice, împrejurare inadmisibilă potrivit

deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008.

Totodată, Legea nr. 10/2001

reglementează o procedura administrativă urmată, în caz de nemulțumire a persoanei

îndreptățite, de o procedura judiciară, în concordanță cu liberul acces la justiție,

pretins a fi încălcat de către reclamanți.

De asemenea, în cauză

nu este încălcat nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, câtă vreme reclamanții nu au un bun, ci tind să dobândească

un bun.

Nu în ultimul rând, printr-o

decizie recentă, nr. 27/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, printre

altele, tot în soluționarea unui recurs în interesul legii:

„Acțiunile în acordarea

de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit

în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

Este soluția ce se impune

în mod firesc, urmare a caracterului inadmisibil al revendicării în natură a imobilelor

preluate abuziv, pe calea dreptului comun, inadmisibilitate reținută și în considerentele

deciziei menționate.

În consecință, tribunalul

a respins acțiunea.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ. tribunalul a respins cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor

de judecată și i-a obligat să le plătească pârâților C.I. și C.L. suma de 1.720

RON onorariu de avocat și pârâților A.A., respectiv A.E. 600 RON cu același titlu,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile

nr. 2905 din 1 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 7311/30/2011

au formulat apel reclamanții S.M., S.H., S.R.G., P.H., F.H., G.I. și G.A., solicitând

schimbarea în tot a hotărârii atacate, să se constate că prima instanță a soluționat

procesul fără a intra în judecata fondului, iar apoi ca instanța de apel, să

se anuleze hotărârea atacată și să se judece procesul în fond. S-a mai solicitat

să se verifice limitele cererii de apel și modul în care prima instanță a aplicat

legea, în speță.

În motivarea apelului,

reclamanții au arătat că sunt îndreptățiți să formuleze o acțiune

în revendicare de drept comun în luna octombrie 2011 deoarece deciziile Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 20 din 19 martie 2007 și nr. 33 din 9

iunie 2008 trebuie interpretate în sensul că se poate solicita pe calea dreptului

comun, revendicarea imobilelor naționalizate de fostul stat socialist, pentru

că aceste decizii, permit, fie obligarea entității administrative la retrocedare

chiar daca nu a răspuns notificării, fie în caz de suprapunere între legea internă

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, are prioritate Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În această ultimă ipoteză

reclamanții ar fi beneficiari ai prevederilor art. 1 Protocolul 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În sprijinul acestei motivări

s-au mai adus argumente întemeiate pe interpretarea art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998 cu privire la nevalabilitatea Titlului Statului; s-au adus critici

Legii nr. 10/2001 deoarece aceasta nu acordă o satisfacție suficientă victimelor

preluării abuzive de imobile; s-a susținut că s-a soluționat greșit petitul

privind constatarea caracterului abuziv al preluării și nu au fost acordate despăgubiri

la valoarea de circulație în condițiile imposibilității restituirii

imobilului în natură.

Curtea de Apel Timișoara,

secția I civilă, prin decizia nr. 47 A din 28 martie 2013, a respins apelul reclamanților

și i-a obligat să le plătească intimaților C.L. și C.I. suma de 2.200 RON cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că acțiunea de revendicare drept comun, promovată de

reclamanți, în esență, a fost întemeiată pe ideea că există o hotărâre definitivă

și irevocabilă, respectiv decizia civilă nr. 397/A din 3 noiembrie 2004, pronunțată

de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 6252/C/2003, care a reținut că Statul Român a dobândit

imobilele revendicate în prezenta acțiune, fără titlu valabil.

Prin hotărârea judecătorească

anterioară, au fost respinse o serie de alte petite formulate care tindeau la introducerea

bunurilor imobile în patrimoniul reclamanților, respectiv anularea contractelor

de vânzare-cumpărare, a actelor de dezmembrare etc.

Prin acțiunea civilă pedinte,

reclamanții au formulat unele petite identice cu acțiunea soluționată

în ciclul procesual anterior, dar și alte cereri noi, care tind la introducerea

în patrimoniului lor, a unor bunuri imobile și la anularea unor acte juridice.

Dreptul de proprietate

invocat de către reclamați în această acțiune în revendicare s-a întemeiat

pe ideea că imobilele au fost preluare cu titlu nevalabil de către Statul Român,

dreptul de proprietate s-a perpetuat neîntrerupt de la momentul anilor 1950 până

în prezent și poate fi valorificat, astfel, în prezenta acțiune, soluția

optimă solicitată fiind aceea de restituire în totalitate în natură.

Această argumentație

prezentată de către reclamanți, a stabilit instanța de apel, nu este de natură

a justifica admiterea unei acțiuni de drept comun, în revendicare, în prezenta

speță.

Este adevărat că reclamanții

sunt beneficiarii unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care s-a constatat,

în anul 2004, preluarea de către Statul Român, fără titlu valabil a bunurilor ce

fac obiectul prezentei acțiuni.

Această constatare nu

conduce în mod automat la ideea că bunurile respective au intrat în patrimoniul

reclamanților, după o perioadă de zeci de ani în care atributele proprietății

au fost exercitate în fapt de către un alt proprietar, respectiv Statul Român.

Jurisprudența C.E.D.O.

în cauza Atanasiu și alții contra României din luna octombrie 2010, prin hotărâre

pilot a stabilit în mod clar că persoana îndreptățită trebuie să beneficieze,

în ipoteza de lucru analizată de o hotărâre judecătorească definitivă de retrocedare

a bunului.

Numai în aceste condiții

bunul este considerat ca aparținând patrimoniului persoanei îndreptățite

și aceasta îl poate valorifica chiar și în condițiile dreptului comun, doar

în această ipoteza existând un bun imobil în accepțiunea art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție.

Cu alte cuvinte, constatarea

că titlul statului nu este valabil, nu are drept efect juridic reîntoarcerea bunului

imobil, în patrimoniul acestei persoane.

Pentru remedierea acestei

situații juridice, în acord cu reglementările internaționale în materie,

Statul Român a adoptat o lege specială respectiv Legea nr. 10/2001, o lege specială

care reglementează, prin derogare de la dreptul comun, modalitatea de retrocedare

a acestor bunuri imobile sau de acordare a despăgubirilor.

Reclamanții menționează

cu titlu informativ că ar fi declanșat această procedură specială și că aceasta

nu s-a finalizat, însă, la dosar nu sunt depuse acte care să clarifice această problemă,

și, oricum reclamanții nu au acordat importanță acestei idei pentru că ei consideră

că acțiunea de drept comun este justificată.

În speță, acțiunea

de drept comun nu este motivată și justificată pe ideea pasivității în a răspunde,

a entității administrative, în procedura specială reglementată de Legea

nr. 10/2001, ci, dimpotrivă acțiunea de drept comun este prezentată ca modalitatea

adecvată prin care reclamanții înțeleg să-și valorifice dreptul de proprietate.

În această ordine de idei

susținerea reclamanților în sensul că decizia nr. 20/2007 permite instanței

de judecată să examineze fondul cauzei, chiar dacă entitatea administrativă nu s-a

pronunțat, nu este incidentă în speță, pentru că în prezenta cauză nu

s-a declanșat o acțiune cu privire la neemiterea deciziei în temeiul Legii

nr. 10/2001, ci o acțiune de drept comun, întemeiată pe instituția revendicării.

De asemenea nu este incidentă

nici decizia nr. 33/2008, pentru că în caz de conflict între legea internă și norma

cu caracter comunitar are prioritate aceasta din urmă.

Reclamanții nu se

află în procedura specială reglementată de legea internă, care asigură inclusiv

valorificarea în natura și, în speță, această lege nu vine în conflict cu reglementările

internaționale, pentru că reclamanții nu sunt beneficiarii unui bun, în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, după cum s-a arătat mai sus.

Prin hotărârea pilot menționată,

s-a statuat că în ipoteza existenței unei reglementări speciale, ce permite valorificarea

dreptului pretins, este obligatorie urmarea acestei proceduri, așa cum corect a

reținut prima instanță, din rațiuni de stabilitate a circuitului juridic

civil, nefiind posibilă parcurgerea a două căi în justiție, pentru atingerea

aceluiași scop, în ipoteza în care o cale de acces în justiție are caracterul

unei proceduri speciale.

Reclamanții au formulat

un petit în apel cu privire la acordarea de despăgubiri bănești de către Statul

Român, în condițiile în care imobilele nu mai pot fi restituite în natură,

cerere care, de asemenea, nu poate fi valorificată pe calea acțiunii de drept

comun, decizia în recursul în interesul legii din anul 2011 fiind obligatorie în

acest sens.

S-a formulat o critică

conexă în motivele de apel derivând din modul de soluționare a acțiunii

cu privire la petitele subsecvente cererii de restituire în natură respectiv anularea

unor contracte de vânzare-cumpărare, acte de dezmembrare etc.

Atâta timp cât acțiunea

de revendicare întemeiată pe dreptul comun, în speță nu poate fi promovată, existând

obligativitatea parcurgerii procedurii speciale, toate aceste petite adiacente,

de asemenea, nu pot fi valorificate, iar în legătură cu unele persoane chemate în

judecată, referitor la petitele adiacente, există chiar autoritate de lucru judecat.

Decizia pronunțată în

apel a fost atacată cu recurs de către reclamanții S.M., S.H., S.R.G., P.H., F.H.,

G.I. și G.A.

Au adus următoarele critici:

Instanța de apel a soluționat

procesul, pe excepții, fără a intra în cercetarea fondului și în absența apărătorului

ales al reclamanților. Aceștia fiind cetățeni străini, li s-a încălcat în mod grav

dreptul la apărare.

Nejudecând în contradictoriu

cu reclamanții excepțiilor invocate, instanța de apel nu a manifestat rol activ,

iar cauza cetățenilor străini nu a fost judecată de către o instanță imparțială

așa cum cer Amendamentul C.E.D.O. și prevederile Constituției României.

Procedând în acest fel,

instanța nu a manifestat rol activ în a da posibilitate reclamanților să uzeze de

calea aleasă, îndreptățire ce decurge din faptul că entitatea administrativă s-a

aflat în pasivitate în cadrul procedurii reglementate de legea specială, Legea

nr. 10/2001.

Entitatea administrativă,

prin atitudinea funcționarilor cu atribuții în materie, a favorizat ca anumiți terți

să beneficieze de spațiile comerciale ale imobilului și a refuzat să prezinte planuri

de dezmembrare.

Recurenții au susținut

că sunt beneficiarii unui bun, în sensul că parterul comercial al imobilului este

liber, iar pentru terenul aferent imobilului de 341 mp, str. B. și cel de 164 mp,

str. T. nu au primit despăgubiri nici în prezent. Consideră că, astfel, există o

contradicție între legea internă și norma cu caracter comunitar, prioritate revenind

acesteia din urmă.

Instanțele de fond nu

au reținut obligația de a le fi soluționată notificarea într-un termen rezonabil

și, prin urmare, reclamanții sunt îndreptățiți să promoveze prezenta acțiune în

revendicare de drept comun. Susțin că în acest sens sunt și cele statuate de Înalta

Curte, prin decizia în interesul legii nr. 27/2011.

O ultimă critică se referă

la faptul că instanța de apel nu a cercetat îndreptățirea reclamanților la a fi

despăgubiți prin echivalent și nici nu a apreciat asupra culpei celor care au generat

situația actuală în care se regăsesc reclamanții.

Au indicat ca temei de

drept dispozițiile art. 304 pct. 4, pct. 6, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Intimații Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

Timișoara și Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Timișoara au formulat

întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, invocând în apărare

decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți și jurisprudența C.E.D.O. în cauza Atanasiu

și alții contra României.

Intimații C.L. și C.I.,

prin întâmpinare, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru argumente

identice.

La data de 5

noiembrie 2013, prin grefa instanței, intimații A.A. și A.E. au depus concluzii

scrise, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La primul termen de judecată

stabilit în recurs, reprezentantul recurenților-avocat H.T., semnatarul cererii

de recurs, a adus la cunoștința instanței că reclamanții G.I. și G.A. au decedat

înaintea înregistrării acțiunii introductive la instanța de fond.

Prin încheierea de ședință

din 7 noiembrie 2013, Înalta Curte, față de aceste susțineri, a dispus ca recurenții

să facă dovezi în vederea stabilirii corecte a cadrului procesual.

Prin grefa instanței,

în data de 28 ianuarie 2014, recurenții au depus înscrisuri (certificate de deces)

din care a reieșit că la data cererii introductive erau decedați reclamanții G.I.,

G.A. și S.M.

În baza înscrisurilor

depuse la dosarul cauzei, așa cum rezultă din practicaua prezentei decizii, Înalta

Curte a supus dezbaterii la termenul de judecată din data de 30 ianuarie 2014

excepția lipsei capacității

de folosință a reclamanților S.M., G.I. și G.A. și a rămas în pronunțare pe această

excepție și pe fondul recursului.

Analiza instanței de recurs.

A. Înalta Curte va admite

excepția lipsei capacității de folosință a reclamanților S.M., G.I. și G.A. având

în vedere următoarele considerente:

Capacitatea procesuală

de folosință este aptitudinea generală și abstractă a persoanelor fizice de a avea,

în principiu, orice drepturi și obligații de natură procesuală.

Persoanele fizice dobândesc

capacitatea de folosință în momentul nașterii și o pierd odată cu moartea (art.

7 din Decretul nr. 31/1954).

Prin urmare, lipsa calității

procesuale de folosință atrage nulitatea absolută a actului procedural făcut în

asemenea condiții.

În cauza de față, așa

cum rezultă din proba cu înscrisuri administrată în faza recursului, reclamantul

G.I. a decedat la data de 17 mai 1978, reclamanta G.A. a decedat la data de 18 mai

1976, iar reclamantul S.M. a decedat la data de 11 septembrie 2006.

Cererea de chemare în

judecată a fost formulată și în numele reclamanților G.I., G.A., S.M., prin reprezentantul

lor, avocat H.T., la data de 21 octombrie 2011.

Cum reclamanții nu mai

erau în ființă la data promovării cererii de chemare în judecată cu care a fost

învestită instanța în prezenta cauză, rezultă că aceasta a fost formulată de persoane

fără capacitate de folosință.

Așa fiind, Înalta Curte

reține ca incidentă excepția de fond, absolută și peremptorie a lipsei capacității

procesuale de folosință a reclamanților menționați.

B.

Prin motivele de recurs,

reclamanții au indicat prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor

art. 304 pct. 4 C. proc. civ. se poate cere modificarea sau casarea unei hotărâri

când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Înalta Curte nu va exercita

controlul de legalitate din această perspectivă, întrucât niciuna dintre criticile

formulate nu poate fi circumscrisă acestui motiv de recurs.

De asemenea, și indicarea

pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. este pur formală, nefiind indicat care este actul

juridic, în înțelesul lui material (negotium juris), care ar fi fost interpretat

greșit de către instanța de apel.

Înalta Curte apreciază

ca nefondate criticile ce pot atrage incidența motivului de recurs reglementat de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Verificând considerentele

deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța a răspuns criticilor formulate

prin motivele de apel și care vizau cadrul procesual cu care a fost învestită.

În susținerea acestor

critici reclamanții au formulat mai multe argumente, iar instanța de apel în mod

legal a grupat aceste argumente și a răspuns prin considerente comune, obligația

care-i incumba în baza art. 295 C.proc. civ. fiind de a răspunde tuturor motivelor

de apel formulate, iar nu fiecărui argument folosit de apelant, în parte.

Or, din redactarea deciziei

atacate rezultă că, în limitele cererii de apel cu care a fost învestită, Curtea

de Apel a verificat stabilirea situației de fapt și aplicare legii de către prima

instanță, astfel încât, modificarea deciziei în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

nu se poate dispune.

Analizând criticile formulate

de reclamanți, care se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304

pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că nu pot fi primite pentru

următoarele considerente:

Prima critică formulată

de recurenți nu este fondată.

Contrar aprecierii recurenților,

instanța de apel nu a limitat dezbaterile doar asupra excepțiilor, câtă vreme, răspunzând

motivelor de apel formulate de reclamanți a argumentat de ce acțiune civilă formulată

de aceștia nu a fost concepută ca un remediu la refuzul de a răspunde la notificarea

a entității administrative, ci ca o veritabilă acțiune în revendicare de drept comun.

Aceasta fiind calea pe care reclamanții au ales să-și valorifice pretențiile, raportată

la hotărârea judecătorească anterioară, prin care s-a statuat nevalabilitatea titlului

statului, Curtea a cercetat devolutiv posibilitatea legală a promovării unei astfel

de acțiunii, în contextul existenței unei legi speciale de reparație, având în vedere

jurisprudența națională și practica europeană recentă prin hotărârea pilot în cauza

Atanasiu și alții contra României.

În acest context al analizei,

nu se poate reține că recurenților le-a fost încălcat dreptul la apărare atât timp

cât instanța de apel a dezbătut cauza în limitele învestirii sale prin cererea de

apel, iar aceștia au beneficiat de asistență calificată prin apărătorul ales.

Faptul că acesta nu a

fost prezent personal la dezbateri nu poate fi imputat instanței de apel care, dând

curs solicitării apărătorului reclamanților a lăsat cauza la un al doilea apel,

după ora 12:15, la sfârșitul ședinței de judecată.

Felul în care fiecare

parte a înțeles să se apere, vizează, în concret, modalitatea în care acestea au

apreciat să-și valorifice dreptul de apărare și care nu poate fi imputată instanței,

recurenții având posibilitatea, de care nu au uzat, de a depune concluzii scrise.

Nu se poate reține, deci,

existența unei vătămări determinate de încălcarea dreptului lor la apărare, în condițiile

art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și, în concluzie, nu sunt întrunite cerințele motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. cu privire la criticile de la

prezentul punct din cererea de recurs.

Nici cea de a doua critică

formulată de recurenți, referitoare la lipsa rolului activ al instanței nu poate

fi primită.

Potrivit dispozițiilor

art. 129 pct. 5 judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale,

pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii

faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri

temeinice și legale.

Acest rolul activ se limitează

însă la cadrul procesual care a învestit instanța și nu poate, așa cum doresc reclamanții,

exceda acestuia, în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Critica formulată de recurenți

pe acest aspect vizează însă o chestiune de legală învestire a instanței, care nu

putea da o altă calificare cererii introductive, aspect ce nu are legătură cu textul

normativ indicat.

Contrar celor susținute

de recurenți, lipsa răspunsului unității deținătoare la notificare nu le deschide

calea unei acțiuni în revendicare de drept comun, ci la o acțiune la refuzul acesteia

de soluționare, așa cum a statuat Înalta Curte prin decizia în interesul legii

nr. 20/2007.

În speță, prin cererea

de chemare în judecată înregistrată la data de 21 octombrie 2011, reclamanții

au investit instanța de judecată cu o acțiune în revendicare întemeiată

pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. arătând că imobilele

revendicate (înscrise în C.F. nr. X1, top Z1, casă și c