ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2757/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2757/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 21 iunie 2012, reclamantul

Municipiul Timișoara, prin Primar, a chemat în judecată pârâtele B.N.R. - S.

Regională T. și SC S. SRL și a solicitat rectificarea CF nr. xx Timișoara,

spațiu cu altă destinație de 200 mp, în sensul constatării nulității absolute a

dreptului de proprietate dobândit de pârâta B.N.R. prin efectul H.G. nr.

308/1991 și reîntabulării dreptului de proprietate al Statului Român, prin

Municipiul Timișoara.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că pârâta SC S. SRL a închiriat de la pârâta

B.N.R. - S. Regională T. spațiul în suprafață de 202 mp, situat în Timișoara,

prin două contracte de închiriere, spațiul fiind situat la parterul imobilului,

separat de cel bancar.

În drept, a invocat

art. 34 și 36 din Legea nr. 7/1996 și H.G. nr. 308/1991.

Prin precizarea depusă

la dosar pentru termenul din 18 octombrie 2012, reclamantul a arătat că

solicită rectificarea CF xx, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al

Statului Român asupra acestor spații cu altă destinație.

A solicitat, de

asemenea, să se constate nulitatea absolută a procesului-verbal din 14 iulie

1959, prin care s-a predat și preluat suprafața de 857,47 mp din imobilul

situat în Timișoara și a adresei din 25 februarie 1992, în care s-a menționat

doar suprafața construită de 859,47 mp, fără teren.

Ca temei de drept al

acțiunii, a invocat, alături de art. 34 și 36 din Legea nr. 7/1996, și art. 480

C. civ.

Învestită cu

soluționarea cauzei, Judecătoria Timișoara, secția I civilă, prin Sentința

civilă nr. 23211 din 15 noiembrie 2012 a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Printr-o nouă

precizare de acțiune (dosarul Tribunalului Timiș), reclamantul a arătat că cere

rectificarea CF Timișoara.

Pârâta SC S. SRL a

formulat și cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantului

Municipiul Timișoara, prin Primar, și a solicitat admiterea acțiunii

reclamantului.

În motivarea cererii,

a arătat că pârâta B.N.R. s-a înscris ca proprietară asupra imobilului în

litigiu prin fraudă la lege, întrucât nu a avut niciodată terenul în

proprietate, ci doar în folosință.

În drept, a invocat

art. 49 și urm. C. proc. civ.

Cererea de

intervenție a fost încuviințată în principiu prin încheierea din 4 noiembrie

2013.

Pentru termenul din

23 septembrie 2013, reclamantul a depus la dosar note de ședință, prin care a

declarat că renunță la judecata acțiunii în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL.

Prin Sentința civilă

nr. 2575 din 11 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 16828/325/2012,

Tribunalul Timiș a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul Municipiul

Timișoara, prin Primar, împotriva pârâtei B.N.R..

A respins cererea de

intervenție accesorie, în interesul reclamantului, formulată de intervenienta

SC S. SRL.

A luat act de

renunțarea reclamantului la judecata acțiunii împotriva pârâtei SC S. SRL.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că asupra imobilului înscris în CF xx

Timișoara (provenită din conversia pe hârtie a CF xx Timișoara), constând în

spații cu altă destinație în suprafață de 116,35 mp, situate la parterul imobilului

din Timișoara, este proprietar tabular pârâta B.N.R. - S. T., conform Sentinței

civile nr. 6674 din 13 aprilie 1998, pronunțată de Judecătoria Timișoara în

Dosarul nr. 21204/1997.

Prin această sentință

s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul Consiliul Local Timișoara în

contradictoriu cu pârâta B.N.R. și s-a dispus radierea pârâtei din CF Timișoara

și reînscrierea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilelor cu

destinația de locuință.

Totodată, instanța a

constatat că pârâta B.N.R. a dobândit un drept de proprietate asupra spațiilor

cu altă destinație decât aceea de locuință, situate în imobilul din T., înscris

în CF Timișoara.

Ulterior imobilul a

fost dezmembrat, lotul I, respectiv imobilul cu nr. top. ... fiind transcris în

CF Timișoara, în proprietatea Statului Român, iar lotul II, respectiv imobilul

cu nr. top. ..., care face obiectul prezentului litigiu, a fost transcris în CF

Timișoara, în proprietatea B.N.R. - S. T.

Imobilul cu nr. top.

..., așa cum rezultă din extrasul CF Timișoara, a fost ulterior divizat în

apartamente, formându-se două loturi, respectiv lotul 2A, care s-a transcris în

CF Timișoara, în favoarea SC "P.D." SRL București și lotul 2B, care a

fost reînscris în CF Timișoara, în favoarea B.N.R. - S. T.

Reclamantul, deși a

menționat ca temei de drept art. 34 din Legea nr. 7/1996 pentru rectificarea

cărții funciare, acesta nu invocă niciuna dintre situațiile prevăzute de acest

text legal, ci contestă dreptul de proprietate al pârâtei B.N.R. - S. T., asupra

imobilul cu nr. top. ..., constând în spații cu altă destinație; atât timp cât

dreptul de proprietate al B.N.R. - S. T. asupra acestui imobil a fost

consfințit prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, respectiv prin

Sentința civilă nr. 6674 din 13 aprilie 1998, pronunțată de Judecătoria

Timișoara în Dosarul nr. 21204/1997, aspectele invocate de reclamant în sensul

dobândirii "în mod eronat" a dreptului de proprietate de către pârâtă

nu mai pot face obiectul dezbaterii în cadrul prezentului litigiu, intrând în

puterea lucrului judecat, în sensul că, în relația dintre părți, ceea ce s-a

dezlegat jurisdicțional într-un litigiu, nu mai poate fi contrazis într-un

litigiu ulterior, neexistând posibilitatea dovezii contrarii din partea

acestora.

Referitor la

constatarea nulității absolute a procesului-verbal din data de 14 iulie 1959,

privind predarea către Banca de Stat din Timișoara a suprafeței de 859,47 mp

din imobilul situat în Timișoara, și a adresei din 25 februarie 1992, prin care

B.N.R. - S. Județului T., a solicitat Notariatului de Stat Timișoara

întabularea dreptului de proprietate asupra imobilului, instanța a constatat că

cererea este neîntemeiată, atât timp cât reclamantul nu a invocat și nici nu a

dovedit încălcarea vreunei norme juridice imperative de ordine publică, care să

atragă sancțiunea nulității absolute.

Împotriva Sentinței

civile nr. 2575 din 11 noiembrie 2013 a Tribunalului Timiș a declarat apel în

termenul legal reclamantul Municipiul Timișoara, prin Primar.

În motivarea

apelului, a arătat că prin Sentința civilă nr. 6674 din 13 aprilie 1998 a

Judecătoriei Timișoara nu s-a stabilit dreptul de proprietate al pârâtei B.N.R.

- S. Regională T. asupra spațiului în discuție, ci restabilirea dreptului de

proprietate al Statului Român, prin Consiliul Local Timișoara, asupra spațiilor

cu destinația de locuință.

Reclamantul a arătat

că ceea ce contestă este întabularea pârâtei B.N.R. - S. Regională T. asupra

întregului imobil în baza H.G. nr. 308 din 25 aprilie 1991 privind folosirea de

către societățile bancare a spațiilor locative care au fost construite sau

adaptate în scopul comerțului de bancă.

Reclamantul a

susținut că prin Încheierea nr. 5418 din 17 martie 1992 a OCPI s-a întabulat

dreptul de proprietate al B.N.R. - S. Regională T. în baza H.G. nr. 308/1991,

fără să se facă dovada cumpărării, deci în mod eronat.

Tot în mod eronat s-a

reținut însă că dreptul de proprietate al pârâtei B.N.R. a fost consfințit prin

hotărâre judecătorească, respectiv Sentința civilă (irevocabilă) nr. 6674 din 13

aprilie 1998 a Judecătoriei Timișoara.

Pe de altă parte, a

arătat că spațiul în litigiu nu a fost niciodată folosit ca spațiu bancar,

fiind o unitate locativă de sine stătătoare, care în prezent este închiriată

pârâtei/intervenientei SC S. SRL.

A mai arătat că

procesul-verbal din 14 iulie 1959, prin care s-a predat și preluat o suprafață

de 859,47 mp din imobil, nu reprezintă un titlu de proprietate pentru pârâtă,

cu atât mai mult cu cât spațiul respectiv nu a fost niciodată destinat

activității bancare, iar prin Hotărârea Consiliului de Miniștri al Republicii

Populare România nr. 906 din 18 mai 1956 i-a fost dat doar în folosință.

Prin urmare, a arătat

reclamantul, neexistând acte justificative, înscrierea în cartea funciară a

dreptului de proprietate al pârâtei B.N.R. nu corespunde adevărului.

Pârâta B.N.R. - S.

Regională T. a formulat întâmpinare, prin care a invocat în primul rând, în

baza art. 11 din Legea nr. 146/1997, excepția nulității apelului pentru

netimbrare, întrucât reclamantul apelant Municipiul Timișoara, prin Primar, nu

a achitat taxa judiciară de timbru de 50% din taxa achitată la prima instanță.

Pe fond, a arătat că

nu este nici indicată și nici dovedită vreuna din situațiile prevăzute de art.

34 din Legea nr. 7/1996.

Curtea de Apel Timișoara,

secția I civilă, prin Decizia nr. 53A din 16 aprilie 2014 a respins apelul

reclamantului.

Instanța de apel a

reținut, contrar susținerilor reclamantului, că pârâta B.N.R. - S. Regională T.

are un titlu valabil asupra imobilului în discuție.

Așa cum a rezultat

din CF Timișoara, dreptul de proprietate al pârâtei B.N.R. - S. T. asupra

spațiilor cu altă destinație a fost întabulat în această carte funciară încă

din anul 1992 în baza H.G. nr. 308/1991.

Ulterior, acest drept

de proprietate a fost confirmat și pe calea justiției în urma unei acțiuni

inițiate de Consiliul Local Timișoara împotriva pârâtei B.N.R., finalizată prin

Sentința civilă nr. 6674 din 13 aprilie 1998, pronunțată de Judecătoria

Timișoara în Dosarul nr. 21024/1997, sentință definitivă și irevocabilă, prin

care s-a admis acțiunea reclamantului și în parte cererea reconvențională a

pârâtei, s-a dispus radierea pârâtei din CF Timișoara și reînscrierea dreptului

de proprietate al Statului Român asupra imobilelor cu destinația de locuință.

De asemenea, s-a

constatat că pârâta B.N.R. a dobândit un drept de proprietate asupra spațiilor

cu altă destinație din imobilul înscris în CF Timișoara.

Prin urmare, prin

această hotărâre judecătorească s-a dispus reînscrierea dreptului de

proprietate al Statului Român, dar numai asupra stațiilor cu destinația de

locuință din imobilul în discuție, însă în același timp s-a stabilit și dreptul

de proprietate al pârâtei B.N.R. asupra spațiilor cu altă destinație din

același imobil.

Ulterior, tot pe cale

judecătorească (Sentința civilă nr. 5853 din 1 mai 2000 a Judecătoriei

Timișoara în Dosarul nr. 8556/1997) s-a dispus sistarea indiviziunii asupra

imobilului din CF Timișoara, ținându-se seama de ceea ce s-a dispus prin

hotărârea anterioară, deschizându-se două cărți funciare individuale noi.

În consecință, Curtea

a statuat că pârâta B.N.R. - S. Regională T. deține un titlu valabil asupra

imobilului în litigiu, respectiv asupra tuturor spațiilor cu altă destinație,

înscrise în CF, titlu care nu a fost desființat, iar cererea reclamantului de

rectificare a cărții funciare nu este întemeiată, întrucât nu a intervenit

niciuna din situațiile prevăzute de art. 34 din Legea nr. 7/1996, așa cum

corect a reținut și prima instanță.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs Municipiul Timișoara, prin primar.

A susținut că

Sentința civilă nr. 6674 din 13 aprilie 1998 a Judecătoriei Timișoara nu a

stabilit dreptul de proprietate al BNR - S. T. asupra spațiului în discuție, ci

a restabilit dreptul de proprietate al Statului Român asupra spațiilor cu

destinația de locuință.

A solicitat, atât în

primă instanță cât și în apel, administrarea probei cu expertiză tehnică

judiciară topografică, prin care să se identifice în mod clar imobilul și să se

identifice diferențele dintre intabularea inițială de CF și situația actuală a

imobilului, să se identifice amplasamentul spațiului supus litigiului, însă

instanțele au respins această cerere. Consideră recurentul că se impune

transmitere a cauzei spre rejudecare pentru ca instanța de fond să administreze

această probă.

Recurentul contestă

întabularea dreptului de proprietate asupra întregului imobil de către BNR -

S.T. în baza Hotărârii Guvernului României nr. 308 din 25 aprilie 1991 privind

folosirea de către societățile bancare a spațiilor locative care au fost

construite sau adaptate în scopul comerțului de bancă.

Susține că instanțele

de fond au făcut o interpretare greșită a probatoriului administrat, întrucât

dreptul de proprietate al BNR nu a fost consfințit prin hotărâre judecătorească

rămasă irevocabilă, ci s-a întabulat eronat în baza Hotărârii Guvernului

României nr. 308/1991.

SC S. SRL a închiriat

de la pârâta BNR - S.T. suprafața de 202 mp situat în Timișoara, prin două

contracte de închiriere, spațiul fiind situat la parterul imobilului, separat

de cel bancar, aspect recunoscut de BNR. Procesul-verbal din 14 iulie 1959 prin

care s-a predat și preluat o suprafață de 859,47 mp din imobilul în litigiu nu

reprezintă un titlul de proprietate și nici nu poate fi considerat astfel

potrivit art. 7 din Constituția României.

Spațiul deținut de

pârâta SC S. SRL nu a fost inclus niciodată în spațiul destinat activității

bancare, iar spațiul cu destinație comercială reprezintă în fapt o unitate

locativă distinctă, neavând niciun fel de incinte sau intrări comune cu

spațiile cu destinație bancară.

Solicită admiterea

recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în

fond pentru administrarea probei cu expertiză tehnică, în lipsa căreia nu se

putea instanța pronunța pe fondul cauzei.

Prin întâmpinare,

intimata-pârâtă BNR - S.T. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La termenul de

judecată din data de 16 octombrie 2014, Înalta Curte a invocat, din oficiu,

excepția nulității recursului în baza dispozițiile art. 302

1

alin.

(1) lit. c), raportat la art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând această

excepție cu prioritate în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că este incidentă având în vedere următoarele

considerente:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub

sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un

memoriu separat.

Deși nu se prevede în

mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor

formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea

cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către

instanța de recurs.

În speța de față,

recurentul reia în memoriul de recurs aceleași argumente pe care le-a dezvoltat

și în cererea de apel, critici ce au fost analizate de Curte cu ocazia

soluționării căii de atac a apelului.

Potrivit legii, nu

orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii

recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea

motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici

privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a

motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora

realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face

posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.

Recurentul a ignorat,

însă, faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel,

care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției,

preluând motivele de apel, fără să combată în vreun fel argumentele instanței

de apel și să formuleze, astfel, critici susceptibile de cenzură în recurs, nesocotind

existența judecății anterioare.

Or, eventualele

critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi

trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret,

pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel,

obiect al recursului constituindu-l decizia pronunțată în apel.

În calea de atac

extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce

constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate

în apel.

Recurentul a criticat

și faptul că instanța de apel nu i-a încuviințat administrarea probei cu

expertiză tehnică judiciară.

Această critică nu

poate fi însă circumscrisă sferei motivelor de recurs astfel cum sunt definite

de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., întrucât, cât privește relevanța

solicitării de noi probe în apel, față de actuala structură a recursului, care

nu mai permite reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate

în cauză, inclusiv din perspectiva celor care ar fi fost utile soluționării

cauzei.

Motivul de casare

care permitea analiza, în recurs, a situației de fapt față de dovezile

administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin

art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Pe de altă parte,

examinarea utilității și a concludenței unor probe în soluționarea cauzei

reprezintă atributul exclusiv al instanței învestite cu cererea de probatoriu,

iar măsurile dispuse de instanță în legătură cu această cerere nu pot fi

cenzurate de instanța de recurs față de cele menționate în precedent, în

legătură cu abrogarea, la data pronunțării deciziei recurate, a motivului de

recurs ce oferea posibilitatea verificării temeiniciei hotărârii în raport de

probele administrate.

Pe cale de consecință,

reținând că recursul nu este motivat conform cazurilor prevăzute în art. 304 C.

proc. civ. și nici nu există motive care să poată fi examinate și din oficiu,

în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata, în

baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea căii de atac exercitate de

reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul Municipiul Timișoara prin primar împotriva Deciziei nr.

53/A din 16 aprilie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 octombrie 2014.

Procesat de GGC - CL