ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2757/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 21 iunie 2012, reclamantul Municipiul Timișoara, prin Primar, a chemat în judecată pârâtele B.N.R. - S. Regională T. și SC S. SRL și a solicitat rectificarea CF nr. xx Timișoara, spațiu cu altă destinație de 200 mp, în sensul constatării nulității absolute a dreptului de proprietate dobândit de pârâta B.N.R. prin efectul H.G. nr. 308/1991 și reîntabulării dreptului de proprietate al Statului Român, prin Municipiul Timișoara. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că pârâta SC S. SRL a închiriat de la pârâta B.N.R. - S. Regională T. spațiul în suprafață de 202 mp, situat în Timișoara, prin două contracte de închiriere, spațiul fiind situat la parterul imobilului, separat de cel bancar.

În drept, a invocat art. 34 și 36 din Legea nr. 7/1996 și H.G. nr. 308/1991. Prin precizarea depusă la dosar pentru termenul din 18 octombrie 2012, reclamantul a arătat că solicită rectificarea CF xx, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al Statului Român asupra acestor spații cu altă destinație. A solicitat, de asemenea, să se constate nulitatea absolută a procesului-verbal din 14 iulie 1959, prin care s-a predat și preluat suprafața de 857,47 mp din imobilul situat în Timișoara și a adresei din 25 februarie 1992, în care s-a menționat doar suprafața construită de 859,47 mp, fără teren. Ca temei de drept al acțiunii, a invocat, alături de art. 34 și 36 din Legea nr. 7/1996, și art. 480 C. civ.

Învestită cu soluționarea cauzei, Judecătoria Timișoara, secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 23211 din 15 noiembrie 2012 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Printr-o nouă precizare de acțiune (dosarul Tribunalului Timiș), reclamantul a arătat că cere rectificarea CF Timișoara. Pârâta SC S. SRL a formulat și cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantului Municipiul Timișoara, prin Primar, și a solicitat admiterea acțiunii reclamantului. În motivarea cererii, a arătat că pârâta B.N.R. s-a înscris ca proprietară asupra imobilului în litigiu prin fraudă la lege, întrucât nu a avut niciodată terenul în proprietate, ci doar în folosință. În drept, a invocat art. 49 și urm. C. proc.

civ. Cererea de intervenție a fost încuviințată în principiu prin încheierea din 4 noiembrie 2013. Pentru termenul din 23 septembrie 2013, reclamantul a depus la dosar note de ședință, prin care a declarat că renunță la judecata acțiunii în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL. Prin Sentința civilă nr. 2575 din 11 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 16828/325/2012, Tribunalul Timiș a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul Municipiul Timișoara, prin Primar, împotriva pârâtei B.N.R.. A respins cererea de intervenție accesorie, în interesul reclamantului, formulată de intervenienta

SC S. SRL.

A luat act de renunțarea reclamantului la judecata acțiunii împotriva pârâtei SC S. SRL. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că asupra imobilului înscris în CF xx Timișoara (provenită din conversia pe hârtie a CF xx Timișoara), constând în spații cu altă destinație în suprafață de 116,35 mp, situate la parterul imobilului din Timișoara, este proprietar tabular pârâta B.N.R. - S. T., conform Sentinței civile nr. 6674 din 13 aprilie 1998, pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. 21204/1997. Prin această sentință s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul Consiliul Local Timișoara în contradictoriu cu pârâta B.N.R. și s-a dispus radierea pârâtei din CF Timișoara și reînscrierea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilelor cu destinația de locuință.

Totodată, instanța a constatat că pârâta B.N.R. a dobândit un drept de proprietate asupra spațiilor cu altă destinație decât aceea de locuință, situate în imobilul din T., înscris în CF Timișoara. Ulterior imobilul a fost dezmembrat, lotul I, respectiv imobilul cu nr. top… fiind transcris în CF Timișoara, în proprietatea Statului Român, iar lotul II, respectiv imobilul cu nr. top… , care face obiectul prezentului litigiu, a fost transcris în CF Timișoara, în proprietatea B.N.R. - S. T. Imobilul cu nr. top… , așa cum rezultă din extrasul CF Timișoara, a fost ulterior divizat în apartamente, formându-se două loturi, respectiv lotul 2A, care s-a transcris în CF Timișoara, în favoarea SC "P.D." SRL București și lotul 2B, care a fost reînscris în CF Timișoara, în favoarea B.N.R.

- S. T. Reclamantul, deși a menționat ca temei de drept art. 34 din Legea nr. 7/1996 pentru rectificarea cărții funciare, acesta nu invocă niciuna dintre situațiile prevăzute de acest text legal, ci contestă dreptul de proprietate al pârâtei B.N.R. - S. T., asupra imobilul cu nr. top… , constând în spații cu altă destinație; atât timp cât dreptul de proprietate al B.N.R.

- S. T. asupra acestui imobil a fost consfințit prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, respectiv prin Sentința civilă nr. 6674 din 13 aprilie 1998, pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. 21204/1997, aspectele invocate de reclamant în sensul dobândirii "în mod eronat" a dreptului de proprietate de către pârâtă nu mai pot face obiectul dezbaterii în cadrul prezentului litigiu, intrând în puterea lucrului judecat, în sensul că, în relația dintre părți, ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un litigiu, nu mai poate fi contrazis într-un litigiu ulterior, neexistând posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora. Referitor la constatarea nulității absolute a procesului-verbal din data de 14 iulie 1959, privind predarea către Banca de Stat din Timișoara a suprafeței de 859,47 mp din imobilul situat în Timișoara, și a adresei din 25 februarie 1992, prin care B.N.R.

- S. Județului T., a solicitat Notariatului de Stat Timișoara întabularea dreptului de proprietate asupra imobilului, instanța a constatat că cererea este neîntemeiată, atât timp cât reclamantul nu a invocat și nici nu a dovedit încălcarea vreunei norme juridice imperative de ordine publică, care să atragă sancțiunea nulității absolute. Împotriva Sentinței civile nr. 2575 din 11 noiembrie 2013 a Tribunalului Timiș a declarat apel în termenul legal reclamantul Municipiul Timișoara, prin Primar. În motivarea apelului, a arătat că prin Sentința civilă nr. 6674 din 13 aprilie 1998 a Judecătoriei Timișoara nu s-a stabilit dreptul de proprietate al pârâtei B.N.R. - S. Regională T. asupra spațiului în discuție, ci restabilirea dreptului de proprietate al Statului Român, prin Consiliul Local Timișoara, asupra spațiilor cu destinația de locuință.

Reclamantul a arătat că ceea ce contestă este întabularea pârâtei B.N.R. - S. Regională T. asupra întregului imobil în baza H.G. nr. 308 din 25 aprilie 1991 privind folosirea de către societățile bancare a spațiilor locative care au fost construite sau adaptate în scopul comerțului de bancă. Reclamantul a susținut că prin Încheierea nr. 5418 din 17 martie 1992 a OCPI s-a întabulat dreptul de proprietate al B.N.R. - S. Regională T. în baza H.G. nr. 308/1991, fără să se facă dovada cumpărării, deci în mod eronat. Tot în mod eronat s-a reținut însă că dreptul de proprietate al pârâtei B.N.R. a fost consfințit prin hotărâre judecătorească, respectiv Sentința civilă (irevocabilă) nr. 6674 din 13 aprilie 1998 a Judecătoriei Timișoara.

Pe de altă parte, a arătat că spațiul în litigiu nu a fost niciodată folosit ca spațiu bancar, fiind o unitate locativă de sine stătătoare, care în prezent este închiriată pârâtei/intervenientei SC S. SRL. A mai arătat că procesul-verbal din 14 iulie 1959, prin care s-a predat și preluat o suprafață de 859,47 mp din imobil, nu reprezintă un titlu de proprietate pentru pârâtă, cu atât mai mult cu cât spațiul respectiv nu a fost niciodată destinat activității bancare, iar prin Hotărârea Consiliului de Miniștri al Republicii Populare România nr. 906 din 18 mai 1956 i-a fost dat doar în folosință. Prin urmare, a arătat reclamantul, neexistând acte justificative, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei B.N.R.

nu corespunde adevărului. Pârâta B.N.R. - S. Regională T. a formulat întâmpinare, prin care a invocat în primul rând, în baza art. 11 din Legea nr. 146/1997, excepția nulității apelului pentru netimbrare, întrucât reclamantul apelant Municipiul Timișoara, prin Primar, nu a achitat taxa judiciară de timbru de 50% din taxa achitată la prima instanță. Pe fond, a arătat că nu este nici indicată și nici dovedită vreuna din situațiile prevăzute de art. 34 din Legea nr. 7/1996. Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia nr. 53A din 16 aprilie 2014 a respins apelul reclamantului. Instanța de apel a reținut, contrar susținerilor reclamantului, că pârâta B.N.R. - S. Regională T. are un titlu valabil asupra imobilului în discuție.

Așa cum a rezultat din CF Timișoara, dreptul de proprietate al pârâtei B.N.R. - S. T. asupra spațiilor cu altă destinație a fost întabulat în această carte funciară încă din anul 1992 în baza H.G. nr. 308/1991. Ulterior, acest drept de proprietate a fost confirmat și pe calea justiției în urma unei acțiuni inițiate de Consiliul Local Timișoara împotriva pârâtei B.N.R., finalizată prin Sentința civilă nr. 6674 din 13 aprilie 1998, pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. 21024/1997, sentință definitivă și irevocabilă, prin care s-a admis acțiunea reclamantului și în parte cererea reconvențională a pârâtei, s-a dispus radierea pârâtei din CF Timișoara și reînscrierea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilelor cu destinația de locuință.

De asemenea, s-a constatat că pârâta B.N.R. a dobândit un drept de proprietate asupra spațiilor cu altă destinație din imobilul înscris în CF Timișoara. Prin urmare, prin această hotărâre judecătorească s-a dispus reînscrierea dreptului de proprietate al Statului Român, dar numai asupra stațiilor cu destinația de locuință din imobilul în discuție, însă în același timp s-a stabilit și dreptul de proprietate al pârâtei B.N.R. asupra spațiilor cu altă destinație din același imobil. Ulterior, tot pe cale judecătorească (Sentința civilă nr. 5853 din 1 mai 2000 a Judecătoriei Timișoara în Dosarul nr. 8556/1997) s-a dispus sistarea indiviziunii asupra imobilului din CF Timișoara, ținându-se seama de ceea ce s-a dispus prin hotărârea anterioară, deschizându-se două cărți funciare individuale noi.

În consecință, Curtea a statuat că pârâta B.N.R. - S. Regională T. deține un titlu valabil asupra imobilului în litigiu, respectiv asupra tuturor spațiilor cu altă destinație, înscrise în CF, titlu care nu a fost desființat, iar cererea reclamantului de rectificare a cărții funciare nu este întemeiată, întrucât nu a intervenit niciuna din situațiile prevăzute de art. 34 din Legea nr. 7/1996, așa cum corect a reținut și prima instanță. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Municipiul Timișoara, prin primar. A susținut că Sentința civilă nr. 6674 din 13 aprilie 1998 a Judecătoriei Timișoara nu a stabilit dreptul de proprietate al BNR - S. T. asupra spațiului în discuție, ci a restabilit dreptul de proprietate al Statului Român asupra spațiilor cu destinația de locuință.

A solicitat, atât în primă instanță cât și în apel, administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară topografică, prin care să se identifice în mod clar imobilul și să se identifice diferențele dintre intabularea inițială de CF și situația actuală a imobilului, să se identifice amplasamentul spațiului supus litigiului, însă instanțele au respins această cerere. Consideră recurentul că se impune transmitere a cauzei spre rejudecare pentru ca instanța de fond să administreze această probă. Recurentul contestă întabularea dreptului de proprietate asupra întregului imobil de către BNR - S.T. în baza Hotărârii Guvernului României nr. 308 din 25 aprilie 1991 privind folosirea de către societățile bancare a spațiilor locative care au fost construite sau adaptate în scopul comerțului de bancă.

Susține că instanțele de fond au făcut o interpretare greșită a probatoriului administrat, întrucât dreptul de proprietate al BNR nu a fost consfințit prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, ci s-a întabulat eronat în baza Hotărârii Guvernului României nr. 308/1991. SC S. SRL a închiriat de la pârâta BNR - S.T. suprafața de 202 mp situat în Timișoara, prin două contracte de închiriere, spațiul fiind situat la parterul imobilului, separat de cel bancar, aspect recunoscut de BNR. Procesul-verbal din 14 iulie 1959 prin care s-a predat și preluat o suprafață de 859,47 mp din imobilul în litigiu nu reprezintă un titlul de proprietate și nici nu poate fi considerat astfel potrivit art. 7 din Constituția României.

Spațiul deținut de pârâta SC S. SRL nu a fost inclus niciodată în spațiul destinat activității bancare, iar spațiul cu destinație comercială reprezintă în fapt o unitate locativă distinctă, neavând niciun fel de incinte sau intrări comune cu spațiile cu destinație bancară. Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în fond pentru administrarea probei cu expertiză tehnică, în lipsa căreia nu se putea instanța pronunța pe fondul cauzei. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă BNR - S.T. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La termenul de judecată din data de 16 octombrie 2014, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția nulității recursului în baza dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c), raportat la art. 306 alin. (1) C. proc.

civ. Analizând această excepție cu prioritate în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este incidentă având în vedere următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Deși nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În speța de față, recurentul reia în memoriul de recurs aceleași argumente pe care le-a dezvoltat și în cererea de apel, critici ce au fost analizate de Curte cu ocazia soluționării căii de atac a apelului. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat. Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod. Recurentul a ignorat, însă, faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, preluând motivele de apel, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze, astfel, critici susceptibile de cenzură în recurs, nesocotind existența judecății anterioare. Or, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, obiect al recursului constituindu-l decizia pronunțată în apel.

În calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel. Recurentul a criticat și faptul că instanța de apel nu i-a încuviințat administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară. Această critică nu poate fi însă circumscrisă sferei motivelor de recurs astfel cum sunt definite de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., întrucât, cât privește relevanța solicitării de noi probe în apel, față de actuala structură a recursului, care nu mai permite reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate în cauză, inclusiv din perspectiva celor care ar fi fost utile soluționării cauzei.

Motivul de casare care permitea analiza, în recurs, a situației de fapt față de dovezile administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Pe de altă parte, examinarea utilității și a concludenței unor probe în soluționarea cauzei reprezintă atributul exclusiv al instanței învestite cu cererea de probatoriu, iar măsurile dispuse de instanță în legătură cu această cerere nu pot fi cenzurate de instanța de recurs față de cele menționate în precedent, în legătură cu abrogarea, la data pronunțării deciziei recurate, a motivului de recurs ce oferea posibilitatea verificării temeiniciei hotărârii în raport de probele administrate.

Pe cale de consecință, reținând că recursul nu este motivat conform cazurilor prevăzute în art. 304 C. proc. civ. și nici nu există motive care să poată fi examinate și din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea căii de atac exercitate de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul Municipiul Timișoara prin primar împotriva Deciziei nr. 53/A din 16 aprilie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2014. Procesat de GGC - CL